miercuri, 7 august 2024

***

 Înnebunit de amor


Mi-ai spus, iubito, toată noaptea-n pat,

dacă-s cuminte, ai să stai cu mine...

Promit că-ncerc, dar nu mă dau legat,

parfumul tău îl simt până-n stamine.


Nu te ating, te las să joci cum vrei,

eu doar te țin în brațe, pe la spate,

te-alint și te provoc cu ochii mei

să mă dorești, dar spun că nu se poate...


Tu m-ai ucide de la început

să poți să mă resuscitezi pe urmă,

intru în joc așa cum ai cerut

deși prin minte fantezii îmi scurmă.


Vii mai aproape și mă sorbi încet,

limbuța ta o simt în colțul gurii,

îmi conturează buzele discret,

obraji-i ștergi de palmele căldurii.


Mă fascinezi atunci când gemi ușor,

îmi plac și-alinturile circulare,

nu mai sunt viu, dar nu pot nici să mor...

Aștept să mă înnebuneşti mai tare!


Îți simt limbuța coborând pe gât,

cu dințișorii muști doar cât să-mi placă

și mă respiri adânc... M-ai omorât!

Dorul de tine știu că n-o să-mi treacă!


Îmi prinzi urechea într-un joc lasciv,

limbuța ta din mers o umezește,

mă tragi pe nas și mă respiri, motiv

ce mă-nfioară și mă zăpăcește.


Gemi iar ușor... înnebunit de-amor,

cum am promis, te las numai pe tine

să-mi faci ce vrei și dacă n-am să mor,

cu siguranță îmi va fi mai bine!


versuri: Ioan Grigoraș

***

 Înnebunit de amor


Mi-ai spus, iubito, toată noaptea-n pat,

dacă-s cuminte, ai să stai cu mine...

Promit că-ncerc, dar nu mă dau legat,

parfumul tău îl simt până-n stamine.


Nu te ating, te las să joci cum vrei,

eu doar te țin în brațe, pe la spate,

te-alint și te provoc cu ochii mei

să mă dorești, dar spun că nu se poate...


Tu m-ai ucide de la început

să poți să mă resuscitezi pe urmă,

intru în joc așa cum ai cerut

deși prin minte fantezii îmi scurmă.


Vii mai aproape și mă sorbi încet,

limbuța ta o simt în colțul gurii,

îmi conturează buzele discret,

obraji-i ștergi de palmele căldurii.


Mă fascinezi atunci când gemi ușor,

îmi plac și-alinturile circulare,

nu mai sunt viu, dar nu pot nici să mor...

Aștept să mă înnebuneşti mai tare!


Îți simt limbuța coborând pe gât,

cu dințișorii muști doar cât să-mi placă

și mă respiri adânc... M-ai omorât!

Dorul de tine știu că n-o să-mi treacă!


Îmi prinzi urechea într-un joc lasciv,

limbuța ta din mers o umezește,

mă tragi pe nas și mă respiri, motiv

ce mă-nfioară și mă zăpăcește.


Gemi iar ușor... înnebunit de-amor,

cum am promis, te las numai pe tine

să-mi faci ce vrei și dacă n-am să mor,

cu siguranță îmi  va fi mai bine!


versuri: Ioan Grigoraș

***

 De nu mai ești...


Te-aș fi zidit în versurile mele,

Spre-a fi Iubirii mele -ambasador.

Strălucitor luceafăr printre stele,

Să știe Universul că te-ador.


Chiar dacă -n zi de mare sărbătoare,

Să mă gândesc la tine e păcat.

Nu e o întâmplare -ntâmplătoare,

Că-n timpul liturghiei te-am visat.


Pluteam prin universuri paralele

Și mă hrăneam cu trupul tău flămând.

Am fost și sunt și dor și praf de stele

Și-n veșnicie plec cu-n singur gând!


Doar ochii tăi suavi și dulci luceferi,

- Ce-ți luminează chipul de copil -

Mă însoțesc. Și nu aș vrea să suferi 

În sufleletu-ți prea nobil și fragil .


Iubirea noastră nenăscută încă 

Din infinit... O clipă s-a oprit.

Iubindu-te, am devenit o stâncă.

Iubindu-mă, tu ai creat un mit.


Mă dor cumplit aducerile -aminte,

Mă doare dorul din privirea ta,

Căci trupul meu atât de mult te simte...

De nu mai ești, n-am ce mai căuta.


         03.augus t.2024

  Daniel-Petrișor Dumitru

***

 MARIN PREDA

(5 august 1922, Siliștea-Gumești - 16 mai 1980, Palatul Mogoșoaia, Mogoșoaia)


DOR DE PREDA

          Adrian Păunescu


Eu cred că ai plecat pe undeva,

La ora când tresare bobu-n orz

Și ai uitat și nu te-ai mai întors,

Mon cher mi-e tare dor de dumneata!


Și, Doamne, cât aveam să mai aud

De la țăranul trist cu ochelari,

De la țăranul trist cu gânduri mari ,

Salcâmul nostru genial din sud.


În lumea pământească nu mai ești,

În lumea literară nici atât,

Finalul veacului e mai urât

Fără lumina mâinii țărănești.


Ce dracu s-a-ntâmplat, mon cher, de taci,

Și ai lăsat delirul nesfârsit?

Tu, dintre pământeni cel mai iubit

În calendarul cu țărani săraci.


La orizont e iarăși clasa ta,

Marine Preda,scriitor român.

De veghe Moromeții tăi rămân,

Când cartea nu-i mai poate ține-n ea.


Te-ai depărtat de noi cu pași înceți,

Contempli cu mirare tot ce e

Și-ntrebi cum întrebai mereu de ce

Și satul are iarăși Moromeți.


Dar dintre toți, oricâți ar învia ,

Acum când mi-amintesc că mi te-ai stins,

Cu toată disperararea dinadins ,

Mon cher, mi-e tare dor de dumneata!

,,,

 ZEFLEMEAUA, de CORNELIU VADIM TUDOR

{ Motto: „Românii e deştepţi!“}


O  POEZIE GENIALĂ scrisă de Corneliu Vadim Tudor!!!


Motto: „Românii e deştepţi!“ aparține lui Camil Petrescu (n. 22 aprilie 1894 — d. 14 mai 1957), fost romancier, dramaturg, doctor în filozofie, nuvelist și poet.


ZEFLEMEAUA, de Corneliu Vadim Tudor

{ Motto: „Românii e deştepţi!“}


Cînd va veni sfîrşitul lumii

Românii nu vor fi atenţi

Isus a spus: „Talita kumi“

Dar nu pentru inconştienţi.

Iar Ziua Domnului, ca hoţul

În miez de noapte va sosi

Femeia va dormi, iar soţul

Reviste porno va citi.

N-avem conştiinţa tragediei

Şi totul luăm „à la légere“

Noi, campionii băşcăliei

Am compromis orice mister.

Avem o scuză de faţadă:

„Lasă, că merge şi aşa!“

Trădăm la primul colţ de stradă

Şi-apoi încălecăm pe-o şa.

Senzaţia e de plutire

De infinit paraşutism

Noi am făcut mişto subţire

Şi de marxism, şi de fascism.

Ce Decebal şi Burebista?

Ce patriotul cărturar?

Trăiască Miţa Biciclista

Şi berea rece la pahar!

Mitică veşnic să trăiască

Şi noi pe lîngă el, noroc!

Filozofia chelnărească

E tot pe loc, pe loc, pe loc!

Întreaga drojdie se scurse

Din mahalale de Fanar

Şi-n loc să fim un roib de curse

Noi am ajuns din cal – măgar.

Pe primul loc e-njurătura

Ea pentru toate e un leac

Simţi cum îţi umple toată gura

O moştenim din veac în veac.

Noi „facem“ şi „băgăm“ de-a valma

Noi suduim neîncetat

Iar la acest popor, sudalma

E o religie de stat.

La treburile serioase

Noi nu ne concentrăm destul

Avem o somnolenţă-n oase

Şi-o zeflemea de prost fudul.

Si doar la reluări de faze

Parcă ne mai trezim puţin

N-avem profil de kamikaze

Tiparul nostru-i byzantin.

Apocalipsa furtunoasă

Îi sperie pe pămînteni…

Pe noi nu ne-o găsi acasă –

Vom fi la meci, sau la pomeni.

Aceasta, poate, ne e soarta

S-o tragem şi pe asta-n piepţi

N-aveţi decît să-nchideţi poarta

Dacă tot face ea pe moar ta…

Hai, că românii e deştepţi!

(din volumul Pamflete explozive)


***

 PENTRU CA EU SĂ MĂ POT NAȘTE 

Autor: Mariana Buzea Daia 


Pentru ca eu să mă pot naște, a fost nevoie de Dumnezeu, de inteligența și de puterea lui.

Apoi, El a creat un Univers întreg cu un Soare, cu o Lună, cu o Cale Lactee, cu multe planete, stele...o întreagă Galaxie ...


Pentru ca eu să mă pot naște, El a ales o Planetă, și nu o planetă oarecare, ci o planetă perfectă numită Pământ unde a fost nevoie de-un Adam, de o Evă, de un Rai, de un măr, de un șarpe, de un Iad...


Pentru ca eu să mă pot naște, a fost nevoie de neamuri întregi, de străbuni care să supraviețuiescă secetelor, inundațiilor, războaielor, cutremurelor, foametei, bolilor, incendiilor...


Apoi, a fost nevoie de o anumită mamă și de un anumit tată, de iubirea și de grija lor...


Pentru că eu să mă pot naște, a fost nevoie de Dumnezeu, de Univers, de o planetă numită Pământ, de un Adam, de o Evă, de un Rai, de un Iad, de străbunici, de bunici, de o mamă, de un tată și de multă, multă iubire!

Iată cât de mult s-a dorit ca eu să mă nasc!

*

Te-ai gândit vreodată cât ești tu de valoros? De câtă muncă și de câtă supraviețuire a fost nevoie pentru ca tu să te naști?

Poate că nu înțelegi întotdeauna ceea ce se întâmplă cu tine, poate că ți se pare câteodată că Dumnezeu/Universul/Soarta sunt împotriva ta, dar... Universul nu face risipă de energie niciodată... nimic din ceea ce se întâmplă în viața ta nu e rezultatul coincidenței sau al hazardului.


Absolut nimic nu e întâmplător. Tu, doar...fii prezent în viața ta și fii atent la detalii...ele îți vor răspunde la întrebări, fix când vei înceta să ți le mai pui.


Universul a supraviețuit atâta timp și atâtor timpuri pentru ca să fie posibilă venirea ta pe această lume, pentru ca tu să fii astăzi cine ești.

Dar, tu știi cine ești?


Viața ta este o recunoaștere a importanței tale pe care Universul ți-o dă.

Viața ta este ceva extraordinar, este o încununare a efortului pe care atâția ani de evoluție l-au depus pentru că tu să fii astăzi aici. Ești dator cu recunoștința ta, ești dator să trăiești frumos, în armonie și în iubire.


In corpul tău nu trăiești doar tu...prin tine trăiește un Univers întreg, prin tine trăiește o istorie de milioane de ani de evoluție, de istorie... Prin tine trăiește... Dumnezeu...

Vezi cât ești de valoros?

Ai grija de viața ta...

V iața ta nu este numai a ta...

***

 Prefacerea eternă

                       Omar Khayyam


Dă-mi cupa şi ulciorul! Să bem, fermecătoare

Făptură plămădită din rouă şi eter!

Câte minuni ca tine zeflemitorul cer

De mii de ori schimbat-a în cupe şi ulcioare?


Aceste ornamente pe cupa delicată

Un băutor le-nscrise cu mâna-nfrigurată.

De dragul căror gene le-a vrut aşa de fine?

Şi-o să le sfarme, poate, îndurerat - de cine?


Olarul stă în faţa roţii. Cântă.

El modelează şolduri şi ulcioare.

El cranii mândre de sultani frământă

Şi ofilite mâini de cerşetoare.


S-aspiri aici la tihnă - ce tristă nebunie!

Nebun şi cel ce crede în pacea viitoare.

Curând te vei întoarce sub chip de iasomie

Pe care un netrebnic o va călca-n picioare.


Ascultă! Macii roşii îşi trag rubinul pur

Din sângele fierbinte al unui împărat.

lar vioreaua-şi scoate culoarea de azur

Din ochi adânci de fată care-a iubit curat.


Olarule, ai grijă! Tu chinui sfântul lut

Din care-n ziua-ntâia fu modelat Adam.

Pe roata ta văd mâna cea fină-a lui Bahram

Şi inima lui Kosru. la seama, ce-ai făcut?


De mii şi mii de veacuri se-nvârt în spaţii aştrii,

De mii şi mii de veacuri zori şi-asfinţituri sunt.

Să calci uşor, căci, poate, fărâma de pământ

Pe care-o sfarmi - alt'dată era doi ochi albaştri.


Priveam uimit olarul cum harnic modela.

Deodată auzit-am bucata de argilă:

Rugându-l pe şoptite: „Frământă blând, ai milă!

Un om la fel ca tine am fost şi eu cândva".


Cel ce creat-a stele şi-ntreaga vastă lume,

Când a creat durerea s-a depăşit pe sine.

Voi, buze ca rubinul şi voi, pleoape fine,

Câte sunteţi acolo sub ţărna fără nume?


Treci vesel prin viaţă! Sub cer, rătăcitoare,

Vor trece pururi inimi. Şi sufletu-o să cheme

La despărţire trupul. lar craniul care geme

De patimi, o să-l calce olarii în picioare.


Hain, am spart paharul de-o lespede aseară.

Dar mi-am întors privirea cu groază şi ruşine.

Şi-am auzit din ţăndări mustrarea lui amară:

”Am fost asemeni ţie, vei fi şi tu ca mine".


Când am să trec prin moarte, mi-oi desfrunzi atomii

Precum de vânt şi ploaie se scutură toamna pomii.

Şi am să ies din lume voios printr-o spărtură

Pe care-o s-o astupe zidarul cu-a mea zgură.


O mie de ulcioare, acasă la olar,

Vorbeau în şoaptă. Unul strigatu-mi-a: „Omar,

Evocă pe olarii şi pe cumpărătorii

Ce-am fost de mult sub aştrii, de aur, rotitorii".


Artistică e cupa. Noi toţi am admirat-o

Şi-am pus pe dulcea-i frunte săruturi mii şi mii

Dar timpu', - acest zănatec olar, ce-a modelat-o,

Tot el o să se-amuze, spărgând-o într-o zi.


Acest vas fu odată un biet îndrăgostit

Gemând de nepăsarea unei femei frumoase.

lar toarta era braţul ce mângâia mâhnit

Suavul gât cu-atingeri uşoare, de mătase.


Tu cauţi fericirea? Dar drumul e închis,

Împrejmuit cu moarte. A lui Djemşid ţărână

E pulberea ce joacă în faţa ta-n lumină.

Căci un miraj e lumea. Viaţa e un vis.


Fii vesel, căci tristeţea o să dureze pururi!

Mereu aceleaşi stele s-or învârti-n azururi.

Din cărămizi făcute din trupul tău, n-ai teamă

Se vor zidi palate pentru neghiobi de seamă.


Tu îţi evoci strămoşii? Sunt ţărnă în ţărână.

Gândeşti la al lor merit? Priveşte cum surâd.

Să bem! Şi, fără teamă, să ascultăm din vid

Tăcerea fără nume pe univers stăpână.


De mult timp tinereţea s-a scuturat ca merii.

O, clar april al vieţii, de-a pururea pierdut!

Te-ai stins pe nesimţite. Te-ai destrămat tăcut

Cum se destramă zilnic blândeţea primăverii.


„Eu sunt minunea lumii", spunea ieri trandafirul.

”Cine-ar avea curajul să-mi facă vreo durere?”

Cânta privighetoarea şi repeta zefirul:

”O zi de fericire, un an de lacrimi cere."


Mă întristează pururi a Roţii învârtire

Şi răzvrătit sunt zilnic pe ticăloasa-mi fire.

Nu am însă puterea să mă despart de lume

Şi nici să-mi duc viaţa fără sâ-mi pese-anume.


Din veac se-nvârte Roata, fără ca ea să ţie

De calculul tău seama. La ce tot numeri stele?

Gândeşte mai degrabă că vei dormi sub ele.

Somn fără vise. Câinii cadavru-o să-ţi sfâşie.


Khayyām, Cereasca Roată-ascunde-al tău destin

Şi-a-nchis orice discuţii. Şi totuşi, tu ştii bine:

Paharnicul ei toarnă sub chip de stropi de vin

În cupa veşniciei mii alţi Khayyāmi ca tine.


O, Roată a tăriei! Dezleagă-mă de tine!

Căci tu te-amuzi să dărui nectaru-acestei vieţi

La proşti. Dar a mea minte nu-ncape şi nu ţine

Mai multe ca a celor pe care îi răsfeţi.


Pe răi îi fericeşte nedreapta lumii Roată.

Oglinda ei cea strâmbă mă doare. Ochiu-mi plânge

Pe-obrajii supţi asemeni cu-o cupă răsturnată.

lar inima mi-e plină - ca un ulcior, - de sânge.


S-alerge după moartea-mi, Eternei Roţi îi place

Şi î mpotriva noastră, iubito, uneltesc.

Aşează-te pe iarbă. Dă-mi chipul îngeresc,

„Căci mâini îngerul morţii în iarbă ne-o preface.”

***

 Povestea tragică a Elenei Văcărescu, prima iubire a lui Ferdinand al României Una dintre cele mai mari poete de la începutul secolului XX a...