***

 

1 august 2019: S-a stins din viață Puși Dinulescu, dramaturg român, regizor de film, teatru și televiziune.

Puși Dinulescu (27 august 1942, București – 1 august 2019, București), pe numele său adevărat Dumitru Dinulescu, a fost un dramaturg, regizor de film, teatru și televiziune, prozator, poet și polemist român.

DATE BIOGRAFICE

Fiul inginerului Dumitru I. Dinulescu, originar din Fetești și al Ileanei, născută la Focșani, fiica generalului Cezar Butunoiu, din artilerie, participant la luptele de la Oituz și Mărășești. A avut un frate, inginer: Cezar Dinulescu (1932-1993).

De formație filolog și regizor de film, Puși Dinulescu a absolvit în 1965 Facultatea de litere a Universității București cu teza de licență Problema individului la Camil Petrescu și Albert Camus și Regia de film și televiziune la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică I.L.Caragiale din București (1973), cu filmul de diplomă Iaurtul și cunoașterea lumii, după schița cu același nume de Teodor Mazilu.

Bibliograf și redactor la Revista nouă din Ploiești (1966—1968), metodist la Casa de Cultură a Studenților din București (1968), redactor, apoi regizor la Televiziunea Română (1968-1970; 1990-1997), asistent de regie la Studioul Cinematografic „București”din Buftea (1974), redactor la Radio București (1975-1977). În 1997 deschide primul teatru-cafenea din București, purtând numele de Teatrul-cabaret Robert Calul, care funcționează până în 1998. Călătorii turistice în Europa, Asia Mică, Africa (Tunisia, Canare, Seychelles), Statele Unite și Cuba. Este necăsătorit.

A început să semneze cu numele Puși Dinulescu din 1998, până atunci semnând cu numele real, Dumitru Dinulescu.

OPERA

A abordat mai multe genuri literare: teatru, proză scurtă, roman, poezie, istorie literară, memorialistică.

A primit Premiul Asociației Scriitorilor din București pentru volumul de povestiri Linda Belinda (1979) și Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru romanul Îngerul contabil (1985).

A regizat două filme de lung metraj: Sper să ne mai vedem (1985, scenariul: Ion Baieșu) și Nuntă cu sirenă (1998), scenariul: Celina Petrescu și Dumitru (Puși) Dinulescu. În 2005, Alexandru Tocilescu a regizat, pentru Televiziunea Română, piesa lui Puși Dinulescu Bani de dus, bani de-ntors, având în distribuție cațiva mari actori: Gheorghe Dinică, Sebastian Papaiani, Adriana Trandafir, Carmen Tănase.

În 2009 publică la Editura Minerva pamfletul-eseu Gașca și diavolul. Istoria bolnavă a domnului Manolescu care stârnește vii controverse, fiind o replică polemică la Istoria critică a literaturii române a lui Nicolae Manolescu, din care Puși Dinulescu a fost omis.

DRAMATURGUL

Debut în revista Vatra din Târgu-Mureș (1982), datorită lui Romulus Guga, cu piesa într-un act Suflet de fată.

Tot în 1982 apar în revista Tribuna de la Cluj fragmente dintr-o variantă de atunci a piesei Casa cu țoape. Scriitorul va continua munca la această piesă până în 2009, deși beneficiază în 2002-2005, la Teatrul Național din Craiova (regia: Mircea Cornișteanu) și 2003-2005 la Teatrul „Al.Davila” din Pitești (regia: Matei Varodi) de spectacole cu succes la public.

Debutul pe scenă în 1986, cu piesa Ciulama de porumbei, reprezentată cu titlul Dresură de porumbei, la Teatrul de Stat din Turda, urmată în 1989 la Teatrul „Victor Ion Popa” din Bârlad de Meandrele vieții. La aceste piese, ca și la Suflet de fată și la Fericirea, apărută în 1983 în Arlechin, caiet al Teatrului Național din Iași, autorul a renunțat, după cum afirmă în "Note bibliografice despre piesele mele", din volumul Teatru, apărut în 2010.

Toate cele șase piese agreate de autor pentru a fi reprezentate, în variantele lor definitive, se află în volumul Teatru, apărut în 2010 la Editura Minerva. Sunt cuprinse Bani de dus, bani de-ntors (1999-2001), Nunta lui Puiu (2003-2005), Amanta mortului sau Noua și adevărata Casă cu Țoape (1979-2009), Pescărușul lui Hamlet (2004), Săru` mâna tanti sau Pe pragul despărțirii și tele-play-ul Senvici cu infinit (2006-2010).

Din aceste piese au fost reprezentate până acum doar Bani de dus, bani de-ntors (2005, TVR), cu actorii Gheorghe Dinică (Manole), Carmen Tănase (Irina), Sebastian Papaiani (Gică), Tania Popa (Ludmila), Adriana Trandafir (Nuți), Crina Mureșan (Aida), Vlad Ivanov (Vasile), Lucian Iancu (Grigore), în regia lui Alexandru Tocilescu și Nunta lui Puiu la Teatrul „Alexandru Davila” din Pitești cu Dan Ivănesei (Lae), Mirela Popescu (Marieta), Petrișor Stan (Ion Pârțoiu), Wilhelmina Câta (Corina Pârțoiu), Lia Deaconu (Michi), Aida Stan (Veta), Cornelia Niculescu (Delia), Daniela Marinache (Lili), Radu Coriolan (Tase), Dan Andrei (Puiu), Petre Dumitrescu (Doctorul), în regia lui Matei Varodi (2008-2010). Aceeași piesă și la Teatrul Național „Marin Sorescu”, din Craiova, premiera în primăvara lui 2009, în regia lui Mircea Cornișteanu, cu Mirela Cioabă (Veta), Valentin Mihali (Ion Pârțoiu), Gabriela Baciu (Marieta), Iulia Colan (Michi), Eugen Titu (Lae), Geni Macsim (Corina Pârțoiu), Ion Colan (Tase), Nicolae Poghirc (Puiu), Raluca Păun (Delia), Monica Ardeleanu (Lili), Ștefan Mirea (Doctorul). În 2012 , la Teatrul Tudor Vianu, din Giurgiu, se reprezintă și comedia cu cântece 'Săru-mâna, tanti!', sub titlul 'Plajă cu amanți'.

În 2013, Juan Martinez îi traduce în limba spaniolă piesa Nunta lui Puiu, cu titlul La Boda de Puiu.

În 2018, apare volumul 'Teatrul Dinulescian, cinci piese în contra direcției de azi din teatrul românesc și un eseu'. Este o ediție definitivă, de autor, cu textul non varietur, Amplul eseu care însoțește piesele, intitulat 'Cum să scrii o piesă de teatru bună' este un studiu comparat al construcției pieselor 'Hamlet', 'Pescărușul', 'O scrisoare pierdută' și 'Steaua fără nume'.

Tot în acest an i se acordă Premiul Opera Omnia de către Uniunea Scriitorilor din România, Filiala Bucureti-Dramaturgieș, 'pentru îndelungata și eminenta activitate de dramaturg'.

REGIZORUL DE TEATRU

În 1987 Puși Dinulescu debutează pe scena Teatrului Municipal din Ploiești, cu piesa Omul cu mârțoaga de George Ciprian.

În 1988 montează la Teatrul „ Mihai Erminescu” din Botoșani Femeia îndărătnică (Îmblânzirea scorpiei) de William Shakespeare. La ambele spectacole semnează și ilustrația muzicală, la ultimul realizând și costumele.

REGIZORUL DE FILM ȘI TELEVIZIUNE

Debutează în 1969, realizând, împreună cu Boris Ciobanu, un film de 16 mm, pe versuri de George Bacovia, recitate de Ion Manolescu: „Dormitând”. Continuă cu scurte filme pe versuri de Mihai Eminescu, Marin Sorescu, Virgil Mazilescu și alții.

Anul 1983 marchează debutul lui Puși Dinulescu în Cinematografie, pe 35 mm, regizând pentru Casa de filme nr.3 scurt-metrajul Întâlnirea din Pământuri (20 de minute), după povestirea cu același nume de Marin Preda, combinată cu trei episoade din Marele singuratic. Filmul se difuzează împreună cu alte 3 debuturi sub titlul De patru ori start și are ca interpreți, printre alții, pe Valeria Seciu, Mitică Popescu și Ernest Maftei. Imaginea: Bogdan Silvestru.

În anii 1984-1985 a realizat ca regizor, pentru aceeași casă de filme, Sper să ne mai vedem, un lung-metraj pe scenariul lui Ion Băieșu, cu imaginea semnată de Alexandru Groza. În rolurile principale doi debutanți: Valentin Mihali și Ileana Harșa-Negru. Ei sunt anturați de vedete ale ecranului: Mitică Popescu, Ion Besoiu, Dan Condurache, Margareta Pogonat, Ernest Maftei, Dorel Vișan. Revine după o lungă absență Cici Dumitrache-Caraman, iar în roluri episodice vedete din alte zone: Ion Dolănescu, Nicolae Dobrin sau campioana mondială de floretă din acei ani Elisabeta Guzganu.

Între 1995 și 1998 a realizat Nuntă cu sirenă, lung-metraj de televiziune (suport electronic), scenariul: Celina Petrescu și Puși Dinulescu, imaginea: Ion Cristodulo, regia: Puși Dinulescu. Difuzat la 2 ani și jumătate după terminarea filmărilor. În rolurile cele mai importante: Laurențiu Lazăr, Delia Seceleanu, Mitică Popescu, Radu Panamarenco, Ernest Maftei, Maria Teslaru, Dorina Lazăr, Nicolae Urs, Constantin Dinulescu, Eusebiu Ștefănescu, Stelian Stancu, Florin Aioanițoaiei și Mihaela Mihăescu. Filmul se bucură și de participări extraordinare: Irina Petrescu și Ștefan Mihăilescu-Brăila, în roluri mult mai mici decât renumele lor.

PUBLICISTUL

Începând din 1966, când a debutat la Viața studențească, activitate de jurnalist de cultură (teatru, film, literatură) în presa scrisă, la radio și la televiziune (unde a fost angajat între 1968-70), apoi între 1975-77 și 1990-96). În 1990 și 1991, ține, pe un ton degajat și chiar zeflemist,[judecată de valoare] o rubrică de reflecție civică, intitulată Cronica lui Mitică, în revista Săptămâna, condusă de Mircea Micu.

În 2017, îi apare volumul caleidoscopic 'Șpaga, mafia și sufletul', cuprinzând, alături de poezii, publicistiă poitică, dar și culturală, note umoristice etc.

***

 LUNA AUGUST !!! ❤

Luna lui August numită și „Gustar“ ori „Secelar“ ori „Măselar“ este a opta lună a anului după Calendarul Gregorian, cuprinzând în total 31 de zile. 

O zicală veche spune că în august să văd lunile de peste an iar acum se culeg multe roade. Turme și cirezi cobor de la munte, începând perioada de împerechere.

August este a opta luna a anului în calendarul Gregorian si una dintre cele șapte luni gregoriene cu o durata de 31 de zile. Luna august mai este denumita și: augustru, maselar, gustar, secerar, agust, aust, ogust, gustea, secerar, macavei-cap de post.

Din punct de vedere astrologic luna august începe cu soarele în semnul Leului și sfârșește în semnul Fecioarei. Din punct de vedere astronomic, luna august incepe cu soarele in constelatia Racului si se sfarseste cu soarele in constelatia Leului.

Numele lunii august vine de la numele primului imparat roman, Cezar August, aceasta luna are 31 de zile, pentru ca Cezar August a dorit ca luna august să aiba tot atâtea zile cate are luna lui Iulius Cezar, luna iulie. Inainte, luna august se numea în latina Sextilis pentru ca era a sasea luna în calendarul roman, calendar care începea cu luna martie. 

Grecii numeau luna august Metageitnion.

Conform traditiilor populare dacă în această luna va fi negura pe livezi și rauri după apunerea soarelui, înseamnă timp bun statornic, ploaia din august subtie vinul, vanturile de miazanoapte aduc timp statornic, cand sunt alune multe, înseamnă iarna grea pe viitor, daca în august nu e caldura, atunci rămân fructele necoapte, se spune ca în aceasta luna pleaca cocorii în siruri și randunelele în stoluri.

Luna august mai este denumită popular și “gustar“ si reprezintă ultima lună a verii. În această perioadă se coc, se mănâncă și se gustă cele mai multe fructe și legume ale anului, de unde și denumirea ei populară.

Pe lângă multitudinea și diversitatea de legume și fructe, august este de asemenea o lună ce abundă în tradiții, obiceiuri și superstiții, datorate în mare parte sărbătorilor din această perioadă.

Cele mai importante sărbători ale lunii august, sunt:

- Macaveii, Scoaterea Sfintei Cruci pe data de 1 august;

- Probejenia sau Schimbarea la Față pe data de 6 august;

- Sfânta Maria Mare sau Adormirea Maicii Domnului pe data de 15 august;

- Vartolomeii, Sfantul Apostol Bartolomeu, pe data de 25 august;

- Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul pe data de 29 august.

Prima jumătate a lunii august este reprezentată de o perioadă de post, post cunoscut ca Postul Sfintei Maria Mare, unul dintre cele mai mari posturi de peste an.

Se spune că acest post este rupt din Postul Paștelui care, în trecuturile îndepărtate, ar fi ținut 9 săptămâni. Cum primăvara este o perioadă mai săracă în alimente, s-au mutat două săptămâni vara, înaintea sărbătorii Adormirii Maicii Domnului, când legumele, zarzavaturile și fructele sunt numai bune de mâncat și gustat.

- Pe data de 1 august oamenii stropesc grădinile și livezile cu agheasmă, sfințesc grâu la biserică, pentru a-l amesteca cu semnițele ce urmează a fi semănate, iar cei care au stupi adună mierea deoarece aceasta capătă puteri miraculoase de vindecare.

- Pe 6 august, de Probejenie, femeile adună și usucă plante și fructe de leac, oamenii încetează cu scăldatul în râuri, iar călătoriile trebuie amânate pentru că e pericol de rătăcire.

Începând cu această zi fructele, în special strugurii și prunele, sunt bune de gustat, deoarece devin pline de dulceață și savoare, existând și o zicală în acest sens, și anume: “boabă nouă în gură veche”...

Luna august este, totodată, o lună a semănăturilor de toamnă, timpul fiind optim pentru aceste activități, în special după data de 15 august.

În luna august se coboară turmele de oi de la munte, bărbații schimbă pălăria cu o căciulă, iar cerbii spurcă apele curgătoare, care nu mai sunt bune de scăldat.

August începe în aceeași zi a săptămânii ca și Februarie în anii bisecți.

Soarele și Luna:

- Soarele — la începutul lunii răsare la ora 06:03 și apune la ora 20:40, iar la sfârșitul lunii răsare la ora 06:38 și apune la ora 19:53.

- August este o lună cu sărbători frumoase și tradiții pe măsură. 

De asemenea este luna în care majoritatea pleacă în concedii, ultima lună de vacanță pentru elevi și ultima lună a verii, de acum toam na începe să bată la ușă...

***

 

EMINESCU CĂTRE VERONICA:

      August 1882

         Măi fată nebună și drăgălașă,

   Și zi e pozitiv că eu te-nșel, că te uit, că-mi ești dragă numai pe cât te văd cu ochii? Mânca-ți-aș ochii tăi cei dulci, nebuno, dar te iubesc cu sufletul, dar nu știu nici ce să-ncep, nici ce să fac de dragul tău. Dar zi și tu - ce e de făcut? În vremea asta în care nu-i nimenea aici, în care vegetez ca un adevărat animal, bolnav și descurajat - cum să vin la tine, pe cine să las în loc?

   tu mă sfătuiești să petrec, să mă folosesc de tinerețe și alte asemenea mofturi nihiliste pe cari le citești în romanuri. Viața mea ești tu, prin urmare nici un gând nu-mi vine măcar să petrec când sunt fără tine. Nimeni nu mă vede nicăiri, duc o viață monotonă de pe-o zi pe alta. Singur, fără prieteni și fără cunoscuți, și tu zici să petrec, ca și când un asemenea lucru se poate comanda în starea sufletească în care sunt.

   Tu zici că presimți nenorociri. Nu mai presimți, dragul meu suflet, nimic; ceea ce e pozitiv este că suferi de superexcitație nervoasă, care va înceta când vom fi împreună și vom fi împreună. Ce dracu! Odată trebuie să se schimbe în bine mizeria actuală, odată trebuie să ne regăsim pentru toată viața ca să nu ne mai despărțim nici odinioară. Iubirea mea pentru tine nu mai e un vis sau o speranță depărtată; e ceva aievea, e o simțire hotărâtă și de toate zilele cum e aerul pe care-l respir. Tu știi fără bine că sunt statornic, chiar încăpățânat, și poate dacă n-aș fi așa, ar fi pe de-o parte mai bine, dar pe de alta nu te-aș iubi cu atâta nestrămutare, precum te iubesc.

   E prea adevărat ceea ce-mi scrii, că oamenii sunt mai îngăduitori cu viciile celor bogați decât cu patimele adevărate ale omului sărac. Dar așa e lumea, așa a fost totdeuna. Cu toate acestea, dacă lumea e nedreaptă, natura nu e tot astfel. O singură clipă din viața a doi nenorociți ca noi, o clipă de uitare de sine și de beție plătește mai multe decât viața întreagă a acestor oameni.

   Ți-am spus, Nicuță, că urâtă să fii, oricum ai fi, tot dragă ai să-mi rămâi și nici nu se poate altfel - căci tu ești cel dintâi amor al meu și vei fi unicul și cel din urmă. Dacă aceasta poate fi o mângâiere pentru singurătatea ta, o mângăere e drept că deșartă și goală, dacă te poate mângâia jurământul meu sfânt că nu iubesc și nu voi iubi niciodată pe nimeni afară de tine, dacă te poate mângâia mărturisirea că neagră mi-e ziua în care nu te văd, și pustie viața fără de tine, atunci crede-le, căci adevărate sunt și mângâie-te măcar cât de puțin.

   Îți sărut picioarele tale, copilul meu cel dulce, și te rog, te rog mult să te liniștești, să crezi în statornicia și în iubirea mea și să speri, dacă poți spera. Dacă am avea religie, noi doi, am crede că Dumnezeu nu va lăsa nerăsplătit atât amor, dar n-o avem, de aceea numai în noi înșine putem crede și pe noi înșine ne putem întemeia. Eu zic: crede în mine și nu vei fi amăgită, afară doar dac-oi muri. Te sărut și te rog, liniștește-te, căci starea ta mă doare mai mult decât mizeriile mele proprii. Al tău

                        Emin

***

 O, mamă..dulce mamă..

O, mamă..dulce mamă..te-acoperă nămeții,

Cu zilele trecute și anii care vin,

Dar eu îți simt sărutul în zorii dimineții,

Și în amurgul serii, văd chipul tău senin..

Te văd, deși ești dusă departe-n veșnicii,

Și câte nu ți-aș spune, dar știu că tu le știi,

Te văd și lângă mine, te văd și-acolo sus,

Și-n ruga ta fierbinte, simt mâna lui Isus..

Mai pot să plâng cu tine în taină câteodată,

Să mai revăd trecutul vieții tale-ntregi,

Să-ți mai aud suflarea și vorbele în șoaptă,

Când lacrima prelinsă, cu mâna ta mi-o ștergi..

Zadarnic suflă vântul, uitării peste vremi,

Cu valurile negre, a nopții zbuciumate,

Când eu te-aud într-una, pe nume cum mă chemi,

Și-ți văd privirea dulce, în mii de locuri poate..

Ți-i troenit mormântul cu anii care-au nins,

Și florile-s uscate, luminile s-au stins,

Tu..mi-ai rămas lumina și inima mi-i sfeșnic,

Din tine vine dorul și-n mine arde veșnic..

Autor Ovidiu-P.

***

 Omagiu și recunoștință veșnică!

   Ion Pillat  31 martie 1891— 17 aprilie 1945

      Poezia ,,Gustar" a poetului Ion Pillat este încadrată în ciclul ,,Calendarul viei", poezii dedicate fiecărei lună a anului.

   În postfața atașată volumului ,, Pe Argeș în sus" criticul literar Ioan Adam spune: ,,Adevărate ,, poeme ale luminii" sunt reunite în ciclul  Calendarul viei. Negreșit, din ele lipsesc panismul, comuniunea ființei cu regnurile lumii, iar sensibilitatea poetului nu e atât de ascuțită pentru a percepe, precum Blaga, ponderea infimă a razelor selenare. Lumina e doar un revelator al stărilor sufletești, descoperind prin metamorfozele ei fluiditatea sentimentului, schimbarea lui rapidă. Analogiile sunt notate cu vădită voluptate de pictor, în linia acelei semnificative ,, poetici" formulate încă din 1915 într-o scurtă însemnare explicativă pe marginea sonetului Turla: ,,Învelind același obiect cu alte tonalități, pictorul n-are nevoie să-și schimbe desenul ca să ne dea o realitate diferită. Modifică lumina: înțelesul adânc, sufletul lucrurilor devine altul. Claude Monet a zugrăvit de sute de ori un colț de catedrală, pururi același; totuși din atâtea pânze, două nu sunt la fel. Cu trăsături identice fațada de piatră zâmbește dimineții sau se întunecă în amurg. Nu s-ar putea concepe prin analogie o artă poetică apropiată? O poezie care ar colora cadrul rigid al realului cu nuanțele fugitive ale simțirii; — o poezie care ar găsi, în același motiv de inspirare, dar la lumina altui sentiment, simboluri deosebite." Mărturisirea, extrem de prețioasă, oferă o cheie pastelurilor din Calendar."

         Gustar— Ion Pillat

Nu-i vară și nu-i toamnă: e vremea când în tine,

Pe înserări senine, un dor de ducă-ți vine.

Când nopțile sunt clare și cerul e paharul

De sticlă care zvârlă cu stelele, ca zarul

Pe drumuri depărtate să prindă călătorul.

Pe casa părăsită voi trage greu zăvorul

Și voi porni la ceasul când toaca bate rar...

Tăind călare vadul sub lunca din hotar,

Opri-voi murgu-n spume pe malul rupt de ape,

În ochi să-mi iau atâta cât sufletul încape:

Zăvoiul plin de umbre, ca un altar colina

Și-n soare apune munții încremenind lumina.

Sorbi-voi haiducește privirea până-n fund

Și pe cleștarul serii nu voi lăsa, rotund,

Decât un bob de rouă ce licăre, plăpând–

Întâia stea îmi arde în noapte și în gând.

Strâng bine calu-n pulpe și pinteni dau s-ajung

La hanul vechi ce-aține sub plute drumul lung.

Îmi leg de-o plută murgul și bat în poartă sâlnic

 Ca să-mi răsari, voinică, hangiță strânsă-n vâlnic,

Prin ramuri desfăcute ușor de mâna mea,

Zăresc comoara viei și-odihna ei mă vrea.

Sub un butuc de viță rămân culcat pe spate—

Privesc în gol la cerul cu ape neschimbate.

În mână iau ciorchina cu bob de chilimbar

Și o ridic spre soare, sus— Raza lui cu jar

Fantastic o pătrunde: un lampion aprins;

Îi sug lumina dulce și focu-i m-a cuprins.

Beau soare— Dar un piersic cu braț gol m-agață

Și îmi lipește sânul, pietros și mic, pe față.

Eu îl sărut cu dinții și poama lui cu sânge

Stropește pătimașa iubire ce o frânge.

O, toamnă, vrăjitoare mai tare decât moartea

La tine intru-n slujbă cât mă va ține soarta.

Dă-mi frunza ta ce sună cu galbenii din lună,

Dă-mi pe covorul foilor iar coborâtul oilor;

Dă-mi în zăvoi sitarii, pe miriște ogarii,

Și pe zarea drumului, albastru, sulul fumului;

Dă-mi în iatac sulfină, pe ceruri dă-mi lumină,

Și scâncetul cucoarelor pe liniștea ogoarelor;

Și dă-mi un nuc stufos, la umbră să stau jos,

Să scriu pe fruntea gliei tot calendarul viei.p0

***0

 EMINESCU ȘI ORTODOXISMUL  

 „Astăzi încă Iisus Hristos este în mormânt, mâine se va înălţa din giulgiul alb ca floarea de crin, ridicându-şi fruntea sa radioasă la ceruri”.Eminescu-1881

Eminescu era un om religios, educat încă de mic de Raluca în frica de Dumnezeu. Prietenul său Slavici povestește că „ Eu crescusem în biserică ; iară el (Eminescu) cunoștea, la vârsta de 20 de ani, nu numai învățăturile cuprinse în Evanghelii, ci și pe cele ale lui Platon, pe cele ale lui Confucius, Zoroastru și Buddha ; și punea religiozitatea, orișicare ar fi ea, mai presus de toate.”  Această exigență a divinului, care este o căutare de adevăruri și valori absolute, a rămas imprimată ca o trăsătură asupra întregii sale opere. ”Și de aceea nu ezităm să-l numim pe Eminescu un geniu religios” (Rosa Del Conte) De altfel Eminescu va duce mereu dorul unei religiozități de ton și gust patriarhal prin filonul tradiției familiare și populare. El cunoștea Biblia aproape pe de rost și în limbajul lui era simbolul cel mai solemn al Cărții, întrucât are pecetea tradiției, străbătând veacurile cu adevăruri  de necontestat. Așa se face că în poezia lui întânlim multe poezii religioase.

 

“Nu se mişcă un fir de păr din capul nostru fără ştirea lui Dumnezeu”-va zicepoetul.  Este vorba de anul 1886, când Eminescu se afla la Mănăstirea Neamţ de Sfinţii Mihail şi Gavriil, unde a cerut să fie spovedit şi împărtăşit de preot. Consemnarea preotului referitoare la acest moment a fost făcută cunoscută de către profesorul Paul Miron. Iată ce scria la vremea respectivă preotul: “Pe ziua de Sfinţii Voievozi în anul 1886 m-au chemat la M-rea Neamţu, la bolniţă, şi l-am spovedit şi l-am împărtăşit pe poetul M. Eminescu. Şi au fost acolo Ion Gheorghiţă, din Crăcăoani, care acum este primar. Iar M. Eminescu era limpede la minte, numai tare posac şi trist. Şi mi-au sărutat mâna şi mi-au spus: Părinte, Să mă îngropaţi la ţărmurile mării şi să fie într-o mânăstire de maici, şi să ascult în fiecare seară ca la Agafton cum cântă Lumină lină. Iar a doua zi…” Aici textul se întrerupe pentru că pagina următoare a cărţii de rugăciuni pe care îşi făcuse însemnarea preotul s-a pierdut. Au rămas vii în schimb ecourile vibrante ale trăirilor din mănăstire ale poetului în sonetul “Răsai asupra mea”, de pe la 1879, din zona manuscris a cunoscutei “Rugăciuni”, cum spune Nae Georgescu: “Răsai asupra mea, lumină lină,/ Ca’n visul meu ceresc d’odinioară…”

Analizând critic opiniile lui Răzvan Codrescu –, în eseul „Eminescu și creștinismul remanent”, conținut în numitul volum, Th. Codreanu pornește de la caracteristica secolului lui Eminescu, anume ca fiind sub profeția „Dumnezeu a murit”, prin care Nietzsche a intrat în istoria filozofiei, rezultat al loviturii de grație dată creștinismului în secolul anterior de către iluminiști. În aceeași perioadă încep să pătrundă în Europa occidentală și religii orientale, între care budismul și o serie de mitologii gnoze, științe oculte. Ceea ce înseamnă că această „ofensivă asupra creștinismului” nu putea să nu-l influențeze și pe Eminescu. Autorul cărții citează din autorii bibliografiei câteva exemple clare de „contaminare” a poetului în sensul celor de mai sus, exemple care contravin „purității creștine”. Există la autorii aflați în atenția lui Th. Codreanu opinia că știutele considerări ale lui Eminescu de natură creștină n-ar implica credința personală. Autorul însă inserează în antiteză convingerea părintelui Constantin Galeriu, anume că Eminescu avea o profundă gândire teologică. Totuși Th. Codreanu îl aprobă pe Răzvan Codrescu, care consideră că cei care îl vor canonizat pe Eminescu confundă planurile – cel cultural, cu planul religios. Ceea ce înseamnă că de fapt Eminescu nu mai putea fi credincios după normele religioase vechi, venite dinspre teologie, ci într-o formă a  gândirii transdisciplinare, care înseamnă a fi  simultan dincolo și întru creștinism. Eminescu – ca și Constantin Noica in secolul XX, constată autorul cărții – vede apropierea de Ființă, de Dumnezeu, "din orice direcție".

Și antinomiile Eminescu-necredincios, Eminescu-credincios continuă, sub opinia autorului cărții, să co-existe, anume că ambele sunt rezultatul complexității personalității aflate în acest gen de analiză și că, sub efectul răului veacului, a spiritului lui secular, Eminescu "a trăit toate riscurile judecării sale ca necredincios, neabandonându-L, în realitate, pe Hristos". Eminescu „a trăit creștinismul remanent (sub influența experienței creștine din familie – nota mea), iar, în limbajul său filozofic, arheic sau direct din cer". 

Iată și citatul, vizavi de tema enunțată, citat care, deși probă pentru una din părțile conflictului, lasă totuși celeilalte părți deschise porțile disputei:

„ Învățăturile lui Buddha, viața lui Socrate și principiile stoicilor, cărarea spre virtute a chinezului Lao-tse, deși asemănătoare cu învățămintele creștinismului, n-au avut atâta influență, n-au ridicat atâta pe om ca Evanghelia, această simplă și populară biografie a blândului nazarinean a cărui inimă a fost străpunsă de cele mai mari dureri morale și fizice, și nu pentru el, pentru binele și mântuirea altuia. Și un stoic ar fi suferit chinurile lui Hristos, dar le-ar fi suferit cu mândrie și dispreț de semenii lui; și Socrate a băut paharul cu venin, dar l-a băut cu nepăsarea caracteristică virtuții civice a antichității. Nu nepăsare, nu dispreț: suferința și amărăciunea întreagă a morții au pătruns inima mielului simțitor și, în momentele supreme, au încolțit iubirea în inima lui și și-au încheiat viața pământească cerând de la tată-său din ceruri iertare prigonitorilor. Astfel a se sacrifica pe sine pentru semenii săi, nu din mândrie, nu din sentiment de datorie civică, ci din iubire, a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenței umane, acest sâmbure de adevăr care dizolvă adânca dizarmonie și asprimea luptei pentru existență ce bântuie natura întreagă.” (Timpul, VI, nr. 81, 12 aprilie 1881, p. 1).

Unul dintre abuzurile interpretative privitoarela Eminescu este şi supralicitarea dimensiunii creştine a operei sale, împinsă, mai recent, pînă la adunarea de semnaturi pentru...“canonizarea” oficială a poetului ! Mulţi dintre cei ce consideră că “românismul” este inseparabil de creştinism (şi mai ales de ortodoxie) gîndesc cam aşa (gîndire “dogmatică” în sensul prost al cuvîntului): dacă pe de o parte “poetul naţional” este “expresie integrală a sufletului românesc”, iar pe de altă parte “ortodoxia este măsura românităţii noastre”, atunci Emi- nescu trebuie musai să fie un autentic creştin ortodox! ,,Aceştia par a se teme, din uscăciune sufletească şi/sau din cecitate intelectuală, că dacă Eminescu nu-i creştin ortodox ca dînşii, atunci nu mai au ce face cu el! în virtutea unei atari mentalităţi habotnic-reducţioniste, cam trei sferturi din arta şi cultura omenirii ar tre trebui anulate fară recurs!”-Răzvan Codrescu.

Legat de educația religioasă, Eminescu o vedea mai mult decât necesară: credința, considera poetul, este una din cele mai importante moșteniri pe care Biserica, Școala și familia le pot transmite viitorimii; prin religie, învățăceii ajung să diferențieze valorile perene de cele trecătoare; educația religioasă contribuie la formarea personalității, învățându-i să caute frumosul, bunătatea, să iubească pe Dumnezeu și pe semeni, să poarte recunoștință față de înaintași, să privească viitorul cu responsabilitat.

În plan social, Eminescu a apreciat spiritualitatea creştină ca valabilă pentru viaţa morală din societatea vremii sale, iar lipsa educaţiei religioase a considerat-o cu repercusiuni negative în diferite domenii, chiar în administraţia publică, criticând într-un articol pe "advocaţi fără ştirea lui Dumnezeu". Totodată, el atacă de pe această poziţie, cu un spirit deosebit de virulent, întreaga construcţie a unei societăţi corupte: "Într-o ţară în care religia şi curăţia moravurilor au fost înlăturate prin epicureism şi sibatirism, în care conştiinţa de drept şi nedrept, de bine şi rău sunt zilnic jignite prin ridicarea socială a unor pături de oameni neoneşti, în care nepăsarea a ajuns a admira oamenii de nimic, însă abili, spiritul public caută în zadar un razim în contra corupţiunii. Departe de a găsi undeva acest razim, el e din contră atras de vârtejul general şi ajunge a crede că legile morale, uniforme pentru toate popoarele sunt vorbe goale care pretextează din gură, dar pe care nu le crede nimene." ("Opere XII", p. 324).

Ataşamentul, respectul şi admiraţia lui Eminescu pentru Biserica neamului, pe care a văzut-o mereu prezentă în dezvoltarea culturii şi identităţii naţionale a poporului român, le-a dobândit din familia sa, de la surorile mamei sale care erau călugăriţe, una dintre ele chiar stareţă la schitul Agafton, unde copilul, apoi tânărul Mihai Eminescu mergea adesea. Aşa s-a familiarizat el de foarte timpuriu cu slujbele şi cântările bisericeşti, reflectându-le mai târziu în unele din creaţiile sale, în care foloseşte metafore inspirate din universul liturgic ortodox, ca, de pildă, în poezia „Rugăciune”.

Iubit şi preţuit de oamenii Bisericii de la vârsta fragedă a copilăriei şi până la sfârşitul vieţii, Eminescu a fost la rândul său un iubitor şi apărător al Bisericii. Astfel, el a numit Biserica Ortodoxă „maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei şi unitatea etnică a poporului (…)”

Un aspect mai puţin studiat al vieţii lui Mihai Eminescu, despre care circulă încă opinii diferite, este cel al atitudinii poetului faţă de credinţa religioasă. Spirit filosofic, atras de metafizică, în special de filosofia transcendentală a lui Schopenhauer, dar şi de Kant, din care a tradus o parte a "Criticii raţiunii pure", el s-a arătat mereu preocupat de o concepţie demiurgică asupra lumii, pentru care a cercetat mai multe domenii, inclusiv religia.

În timpul studiilor la Viena, spune Zoe Dumitrescu-Buşulenga, (în vol. "Mihai Eminescu", Editura Tineretului, p. 70), Eminescu citea împreună cu Slavici, prietenul său, pe filosofii romantici germani şi studii de religie comparată, ceea ce va contribui la formarea unei viziuni originale asupra problemelor fundamentale ale omenirii. Cunoştinţele sale temeinice de orientalistică, filosofie, istorie naţională şi universală, economie politică, artă, religie etc. acumulate cu pasiune în anii de studii au fecundat apoi creaţia literară, ilustrând complexa personalitate a poetului, definită atât de bine de Constantin Noica a fi "un uomo universale în versiune românească".

Cu toate influenţele culturilor străine, Eminescu a rămas însă permanent legat de istoria şi spiritualitatea poporului nostru, pentru care avea un cult deosebit. În acest context, în opera eminesciană transpar o serie de referiri şi la problemele religioase. Este adevărat că poetul nu s-a preocupat în mod special de elaborarea unor scrieri despre religie, dar nici n-a ignorat fenomenul ca atare.

Romantic şi pesimist, hărţuit de neajunsurile vieţii sale şi nedreptăţile sociale ale vremii, el încearcă o evadare spirituală într-un spaţiu demiurgic, ceea ce-i va conferi o dimensiune astrală scrisului său şi-l va ridica la o înălţime proprie geniului cultivat.

***

 

Pentru a-l cunoaşte mai bine pe Eminescu, e musai să citiți "Amintirile" lui Theodor Stefanelli. Cartea a apărut în 1914 și iată ce spunea Stefanelli despre motivele care l-au îndemnat să publice acest volum: "Amintirile de față nu le-aş fi publicat dacă nu aş fi fost îndemnat spre aceasta de nenumarate ori şi din foarte multe părți. Mi s-a zis că eu, care am fost prieten şi coleg cu Eminescu în liceul din Cernăuți, care am petrecut cu dînsul cît timp a stat în Bucovina şi apoi cît timp a urmat studiile la  Universitatea din Viena, sunt dator să dau publicului românesc amintirile mele despre acest prieten al meu, amintiri care vor interesa pe cunoscuții, prietenii şi admiratorii lui Eminescu. Și astfel m-am hotărât să urmez dorinții exprimate din atîtea părți. Dar, habent sua fata libelli - cărțile își au soarta lor - căci nu mi-a fost cu putință să realizez această hotărâre pînă acum și aceasta nu din cauză că adunarea la un loc a acestor amintiri mi-ar fi făcut greutăți, căci între hîrtiile mele aveam mulțime de însemnări din viața mea și a colegilor mei, între cari și Eminescu, pe cînd era la Viena și după acest timp, iar pentru timpul cît am petrecut cu dînsul tinerețele în Cernăuți, întâmplările de pe atunci sunt atît de viu întipărite în memoria mea ca și cînd s-ar fi petrecut astăzi. 

Împlinindu-mi această datorință, aş avea cea mai mare mulțumire sufletească, dacă prin aceste amintiri aş fi putut contribui măcar cît de puțin la mai deplina cunoştință a individualității marelui nostru poet."

Dar cine a fost Teodor Stefanelli? Iată cîteva date biografice despre viața sa: 

Coleg de liceu cu Eminescu la Cernăuți, îl regăsim la Viena student la Drept. Organizează,  împreună cu Eminescu şi Slavici, Serbarea şi Congresul studențesc de la Putna, în 1871. Magistrat ajuns pînă la cel mai înalt grad judecătoresc din Austria ( Bucovina aparținea de Austria ), va avea în paralel o amplă contribuție pentru identitatea națională a românilor bucovineni. E membru al Societății pentru cultura și literatura română în Bucovina şi, în 1875, cînd austriecii serbau 100 de ani de la anexarea Bucovinei, el fondeaza societatea Arboroasa, numele romanizat al Bucovinei, dat de el însuşi. Ca magistrat în Cernauți, Cîmpulung Moldovenesc, Suceava, îşi pune amprenta şi asupra vieții culturale. A fost membru al Academiei Române, odata cu Nicolae Iorga, în 1910. În 1914, la izbucnirea războiului, e nevoit să se refugieze la Fălticeni, la familia soției lui, pentru a nu fi arestat. I se suspendă pensia, fiind considerat "periculos statului austriac". În 1918,  cînd s-a făcut unirea cu Bucovina, Stefanelli a fost cel dintîi care "a trecut granița spulberată ca să se închine pămîntului din care era zămislit" (Artur Gorovei).

Stefanelli se stinge din viată în 1920.

Mi-a fost greu să aleg un capitol din "Amintirile" lui Stefanelli, fiecare are farmecul lui și ne dezvăluie o altă însușire, mai mult sau mai puțin cunoscută a poetului, astfel că  astăzi m-am oprit, șovăitor, la ultimul capitol, intitulat "Întîlnirea în București 1878."

Criticul Alexandru Ștefănescu spunea că a locuit patru ani în viața lui Eminescu pentru a scrie cartea despre el. Vă îndemn să locuiți cîteva minute în viața lui  Eminescu, alături de această minunată carte a lui Theodor Stefanelli. 

"În ziua de anul nou 1873, serbînd în Viena patronul unui coleg al nostru, eram încântați de preietenia ce domnește între noi, dar totodată foarte impresionați că în anul acesta, finindu-se studiile, trebuia să ne despărțim și să ne răslățim în toate părțile, intrînd în valurile vieții practice spre a ne cîștiga pîinea de toate zilele. Tineri și idealiști cum eram cu toții, ne ziserăm că nu se poate să nu ne întâlnim mai adese. Eu, aducîndu-mi aminte de o nuvelă "Vîntul soartei" de Leon Negruzzi pe care o citisem cu mulți ani în urmă în "Convorbiri literare", făcui propunerea să ne întâlnim tot din cinci în cinci ani, într-un loc pe care îl vom stabili înainte, și aceste întâlniri să urmeze de-a lungul întregei noastre vieți. Propunerea a fost primită cu mare însuflețire. Jurarăm cu toții că ne vom ține de cuvânt și hotărîrăm ca întîia noastră întîlnire să urmeze în București, în ziua de 15 august 1878. În anul acesta, dintre cei ce iscăliseră jurământul, ne aflam numai eu și Vasile Murariu în Bucovina; eu judecător în Cîmpulung, el în Cernăuți. Ne hotărîrăm deci să plecăm împreună la București. După o călătorie cu calea ferată și diligența, călătorie împreunată cu multe piedici din cauza podurilor rupte de puhoiul apelor și din cauza multelor regimente de ruși ce întîlneam întorcându-se de pe cîmpul de război din Bulgaria, ajunserăm în ziua de 14 august după amiaza în București. Întâiul nostru gînd a fost să-l căutăm pe Eminescu, despre care știam că este redactor la ziarul "Timpul". Pe drum ne întîlnirăm cu A. Chibici Rîvneanu ( care avea să fie alături de Eminescu și mai târziu, la întoarcerea acestuia de la spitalul din Viena - n.m), unul dintre cei jurați care sosise chiar atuncea de pe cîmpul de luptă din Bulgaria spre a se întâlni cu noi. Ne duserăm la hotelul Dacia unde se afla atunci redacțiunea "Timpului". În întîia sală aflarăm pe un domn, călare pe un cal de lemn, care-i ținea loc de scaun; el scria la o masă înaltă și ne spuse că Eminescu se află în sala de alăturea. Intrarăm în sala a doua și-l aflarăm pe Eminescu scriind la o masă lungă, plină cu jurnale. Era numai în cămașă și pantaloni; cravata era aruncată pe un colț de masă, iar înaintea sa era un talger cu fructe din care mînca scriind un articol pentru "Timpul". Bucuria sa a fost mare cînd ne-a văzut, căci nu ne întâlnisem de cînd cu serbarea din Cernăuți, 1875.

- Ce mai faci, puiule? îl întrebai.

- Mizerie, prieteni, vecinică mizerie, am ajuns jurnalist, adică calic... iată - și făcînd un gest cu mîna ne arată zîmbind talgerul cu fructe de pe masă. Nu știam de o zice aceasta serios sau în glumă, pentru că zîmbetul nu-i lipsea nicicând de pe buze. Acest obicei îl avea totdeauna, și noi care îl cunoșteam atît de bine izbucnirăm într-un hohot de rîs văzându-l în această situație tragicomică. Eminescu nu se schimbase de cînd îl văzusem, numai hainele erau cam neglijate. Părul tot lung îl purta, pieptănat în sus și mustața o mușca și acum după vechiul obicei. Îi spuserăm cu ce scop am venit la București și că nouă colegi din Viena se vor întâlni aici și vom petrece cîteva zile în capitală. 

- De minune, frate, de minune... care va să zică aveți...? și atuncea ridică, după vechiul obicei din Viena, degetul arătător al mîinii drepte (gestul acesta însemna: aveți o pițulă, adică aveți parale?)

Noi cunoscând acest gest înțeleserăm ce voia să zică și-i răspunserăm rîzînd:

- Se înțelege că avem...

- Ei, bravo! Ce berechet o să mai fie. Mă duc și eu cu voi, rămîne articolul meu neisprăvit, dar să scrie viteazul călăreț din cealaltă cameră ce-i va trăsni prin minte. Eminescu se îmbrăcă. Ieșind, zise plin de voioșie către călărețul din sala întîia:

- Adio, frate, la Filippi ne mai întâlnim - și fără să ne recomande, părăsi cu noi palatul Dacia. Pe drum ne spuse că cel ce scria în camera întîia era Caragiale. Noi îl mustrarăm că nu ne făcuse cunoscut pe acest literat, iar el răspunse că nu era vreme deoarece îi era foame și ar voi să stea cu noi la masă. Mai văzusem în redacție un tînăr care lucra și pe care așișdere nu ni-l recomandase, dar pe drum ne spuse că se numește Ronetti Roman, că este un băiat cuminte și foarte cumsecade, dar altfel nu știe nimic despre dînsul. L-am căutat și pe I. Slavici și l-am luat cu noi. Zilele cîte le-am petrecut în București a fost Eminescu nedespărțit de noi. El a fost călăuzul nostru în toate părțile, mînca, bea și petrecea cu noi și era bine dispus. Punga noastră era și a lui.

Măi, băieți - zise el într-o zi - așa voios n-am fost decât în Viena cînd petreceam cu voi.

Și în adevăr acele zile erau pline de viață, pline de momente fericite în care, lepădînd toată grija cea lumească, precum zicea Eminescu, trăiam în amintirile vesele ale vieței noastre de student și ne reaminteam toate poznele ce le făcusem odată, nevoia în care trăisem, cum adeseori serile nu aveam ce mînca și cum ne-a plătit Eminescu într-o seară masa, vânzând, fără știrea mea, o păreche de pantaloni ai mei.

Eminescu făcea mult haz de aceste amintiri, dar cîteodată i se întuneca privirile ca și cînd i-ar fi trecut un gînd prin minte, căci ofta și pronunța cu zîmbet amar cuvintele lui obișnuite: "Of, neamul nevoii!"

Într-o seară ne zise: Măi, băieți, aveți voi o idee? Sunt sigur că n-aveți ideea ce o am eu, deci am să vă duc la o idee - și ne duse la o grădină ce se numea La Idee. Acolo toate obiectele aveau numiri particulare. Mămăliga se numea "mîndria națională", cuțitul se numea Bismarck,  cafeaua neagră se numea "taifas cu cealma" ș.a.m.d. Am petrecut o seară minunată în această grădină și l-am avut cu noi și pe Ioan Slavici. 

Într-o zi am vrut să-l vizităm pe Eminescu acasă, dar din purtarea lui am înțeles că o astfel de vizită nu ar fi pe placul său, și Slavici ne spuse că puțini știu unde locuiește Eminescu și că nu-i place să primească pe nimeni acasă.

Avînd a mă reîntoarce în țară, mă plimbam cu Eminescu pe Calea Victoriei, pe atuncea calea Mogoșaiei. Intim precum eram cu dînsul, l-am întrebat cum o mai duce, cum trăiește. El zîmbind îmi răspunse cu un vers cunoscut dintr-un poet german:

"Arm am Beutel, krank am Herzen/Schlepp ich meine langen tage" - "Sărac la pungă și bolnav de inimă/ Îmi petrec lungile zile."

Mi-a rămas adînc întipărit în minte acest răspuns și nu-l pot uita de atîta vreme. Observ că Eminescu nu pronunțase versul acesta într-un ton jeluitor, ca unul ce ar suferi și ar avea lipsă de ceva; nu, acuma ca și altădată, și poate ca totdeauna față de colegii săi, el zîmbea, astfel că puteai foarte ușor crede că glumește sau zeflemizează. 

Ne-a petrecut pînă la gară. Eu și Morariu am plecat spre Giurgiu, iar el a rămas, ca să-și împlinească destinul, cu Chibici Rîvneanu și cu Slavici în București."

Theodor Stefanelli 1914 - Amintiri despre Eminescu

p.s. am păstrat scrierea cuvintelor din textul original.

În prima poză este Theodor Stefanelli