$$$

 ALEGEȚI CUVINTELE

Voi să alegeți sufletului vostru, cuvintele potrivite,

Nu cele, care pot răni oamenii, în moduri diferite...

Ce pot sparge inima cuiva, ca o sabie bine ascuțită

Și rămâne pe veci rănită, de vorba cea nepotrivită...

Numai cuvintele negândite, durerea ți-o-nsutește,

Este incredibil, uneori, ce-n față cineva-ți rostește...

Grăbiți-vă să pronunțați deja, cuvintele de salvare

Și nu riscați a zice cuvintele, ce pot să vă omoare...

Voi lăsați capul să gândească, când cuvintele rostiți,

Iar să le amestecați cu răul, vă rog, să nu vă grăbiți...

Vorbiți ceea, ce este și nu mai bârfiți pentri lingușire

Și numai atunci în cuvintele voastre v-a izvorî iubire...

Și nici n-o să găsiți adevărată iubire-n cuvintele cuiva,

Că nu cuvintele o fac puternică pe ea, ci înțelegerea...

Iar dacă vreți pe cineva, cu niște cuvinte goale să răniți,

Atunci străduiți-vă, dragii mei, puțin mai cuminți să fiți...

Doar știți prea bine, cuvintele spuse, nu se-ntorc înapoi,

De aceea, să nu le rostiți, fără să vă gândițu, că apoi...

Puteți lua cu mare ușurință fără de-ai vrea, viața cuiva,

Așa că alegeți cuvinte potrivite, sufletlor voastre, deja...

Cu mare drag-Sofia Roșca. (Cernăuți -Ucraina)

$$$

 Nu ne atingeți generația de dinainte de 60 de ani.

Serios. Noi nu suntem doar o generație — suntem o formă aparte de supraviețuire.

Durabili precum o pâine uitată o săptămână și iuți ca papucul bunicii, aruncat cu precizia unui bumerang.

La cinci ani înțelegeam deja starea de spirit a mamei după sunetul oalei puse pe aragaz.

La șapte ani, părinții ne lăsau liniștiți bilețele:

„Mâncarea e în frigider. Încălzește-o, dar nu da foc la casă.”

La nouă ani știam deja să ne pregătim singuri micul dejun și prânzul.

Iar vara? O petreceam întreagă pe-afară. Fără telefoane. Fără GPS.

Traseul nostru era simplu și precis: Centru, bulevard, plajă, dig, valuri.

Genunchii noștri arătau ca o hartă a unui câmp de luptă.

Frunza de pătlagină, praful și saliva — aceasta era trusa noastră de prim-ajutor.

Iar dacă ne durea ceva, auzeam doar:

„Nu ești mort — ești bine.”

Mâncam pâine cu zahăr și beam apă de la robinet — cu un microbiom pe care l-ar fi invidiat orice iaurt probiotic.

Alergii? Poate-or fi fost. Dar noi nu știam.

În schimb, știam zeci de metode de a scoate pete de iarbă, cerneală, sânge și ulei — căci acasă trebuia să ne întoarcem curați.

Am crescut cu un televizor care avea o singură telecomandă — mâinile noastre.

Ascultam muzică de pe casete, apoi de pe CD-uri.

Iar acum, când avem mii de melodii în buzunar, tot tânjim după fâșâitul unei casete întoarse cu creionul.

Suntem ultima generație care își amintește viața de dinainte de internet.

Când „conectarea” însemna să te vezi față în față.

Când nu exista frica de baterie descărcată — pentru că nu aveam telefoane.

Aveam cărți de bucate, nu aplicații.

Și țineam minte zilele de naștere fără notificări.

Am ascultat heavy metal și am dansat breakdance.

Am învățat fără laptopuri. Am trăit fără rețele sociale. Am căutat răspunsuri nu în Google, ci în viață — și ne-am bazat pe instincte.

Instincte de supraviețuire.

Așa că nu ne judecați, pe noi, cei care ne apropiem de 60.

Am trecut prin multe. Am văzut mai mult decât v-ați putea imagina.

Și suntem aici.

Puternici, vii, autentici.

$$$

 Soțul a învățat-o să se machieze cu rafinament, să-și unduiască șoldurile cu grație, să citească literatura clasică și să se poarte cu eleganță în societate. Iubirea lor scandaliza întreaga Italie, dar ei și-au permis luxul de a fi fericiți.

Ponti i-a spus Sophiei că este deosebit de frumoasă și că ar putea deveni o vedetă de cinema; doar că ar trebui, desigur, să slăbească, mai ales în zona șoldurilor, și să-și micșoreze nasul. Aceste remarci i-au fost neplăcute Sophiei: ea se plăcea așa cum era, iar pentru ea, asta era suficient. A răspuns că nu, nu va schimba nimic la sine.

După aceste cuvinte, Ponti a început să o respecte profund: era obișnuit ca tinerele să fie dispuse la orice sacrificiu doar pentru a deveni celebre. Gândul de a renunța la ideea de a face din Sophia o stea nu-l mai putea suporta. Se simțea precum un bijutier care pusese mâna pe un diamant rar, dar neșlefuit.

Ponti a lucrat cu răbdare luni întregi: a învățat-o cum să vorbească fără accentul napolitan, cum să se machieze și să se coafeze cu gust, astfel încât să nu mai pară o provincială naivă, a îndemnat-o să citească marile opere ale literaturii clasice și să asculte muzică simfonică... A învățat-o chiar și să pășească frumos: aranja birouri cu sertare deschise în două șiruri, iar Sophia trebuia să le închidă în timp ce trecea legănându-și șoldurile. Numele de scenă Sophia Loren i-a fost dat tot de el, și tot el i-a negociat contracte avantajoase.

Sophia Loren și Carlo Ponti au trăit împreună o jumătate de secol — Ponti s-a stins cu doar câteva luni înainte de a sărbători nunta de aur. Sophia a mărturisit mereu că, fără soțul ei, nu ar fi devenit niciodată femeia care a fost, și că această iubire i-a fost dăruită de Dumnezeu.

$$$

 Dan Puric are mereu dreptate ! E lung mesajul dar merită citit ! "României i-a dispărut rostul. E o țară fără rost, în orice sens vreți voi. O țară cu oameni fără rost, cu orașe fără rost, cu drumuri fără rost, cu bani, muzică, mașini și țoale fără rost, cu relații și discuții fără rost, cu minciuni și înșelătorii care nu duc nicăieri. Există trei mari surse de rost pe lumea asta mare: familia, pământul și credința.

Bătrânii. România îi batjocorește cu sadism de 30 de ani. Îi ține în foame și în frig. Sunt umiliți, bruscați de funcționari, uitați de copii, călcați de mașini pe trecerea de pietoni. Sunt scoși la vot, ca vitele, momiți cu un kil de ulei sau de mălai de care, dinadins, au fost privați prin pensii de rahat. Vite slabe, flămânde și bătute, asta au ajuns bătrânii noștri. Câini ținuți afară iarna, fără măcar o mână de paie sub ciolane. Dar, ce e cel mai grav, sunt nefolosiți. O fonotecă vie de experiență și înțelepciune a unei generații care a trăit atâtea grozăvii e ștearsă de pe bandă, ca să tragem manele peste. Fără bătrâni nu există familie. Fără bătrâni nu există viitor.

Pământul. Care pământ? Cine mai e legat de pământ în țara asta? Cine-l mai are și cine mai poate rodi ceva din el? Majestatea Sa Regele Thailandei susține un program care se intitulează “Sufficiency Economy”, prin care oamenii sunt încurajați să crească pe lângă case tot ce le trebuie: un fruct, o legumă, o găină, un purcel. Foarte inteligent. Dacă se întâmplă vreo criză globală de alimente, thailandezii vor supraviețui fără ajutoare de la țările “prietene”. La noi chestia asta se numește “agricultură de subzistență” și lui tanti Europa nu-i place. Tanti Europa vrea ca țăranii să-și cumpere roșiile și șoriciul de la hypermarketuri franțuzești și germane, că d-aia avem UE. Cântatul cocoșilor dimineața, lătratul vesel al lui Grivei, grohăitul lui Ghiță până de Ignat, corcodușele furate de la vecini și iazul cu sălcii și broaște sunt imagini pe care castrații de la Bruxelles nu le-au trăit, nu le pot înțelege și, prin urmare, le califică drept niște arhaisme barbare. Să dispară! Din bețivii, leneșii și nebunii satului se trag ăștia care ne conduc acum. Neam de neamul lor n-a avut pământ, că nu erau în stare să-l muncească. Nu știu ce înseamnă pământul, câtă liniște și câtă putere îți dă, ce povești îți spune și cât sens aduce fiecărei dimineți și fiecărei seri. I-au urât întotdeauna pe cei care se trezeau la 5 dimineața și plecau la câmp cu ciorba în sufertaș. Pe toți gângavii și pe toți puturoșii ăștia i-au făcut comuniștii primari, secretari de partid, șefi de pușcării sau de cămine culturale. Pe toți ăștia, care au neamul îngropat la marginea cimitirului, de milă, de silă, creștinește.

Credinta. O mai poartă doar bătrânii și țăranii, câți mai sunt, cât mai sunt. Un strai vechi, cusut cu fir de aur, un strai vechi, greu de îmbrăcat, greu de dat jos, care trebuie împăturit într-un fel anume și pus la loc în lada de zestre împreună cu busuioc, smirnă și flori de câmp. Pus bine, că poate îl va mai purta cineva. Când or sa moară oamenii ăștia, o să-l ia cu ei la cer pe Dumnezeu. Avem, în schimb, o variantă modernă de credință, cu fermoar și arici, prin care ți se văd și țâțele și portofelul burdușit. Se poartă la nunți, botezuri și înmormântări, la alegeri, la inundații, la sfințiri de sedii și aghesmuiri de mașini luxoase, la pomenirea eroilor Revoluției. Se accesorizează cu cruci făcute în grabă și cu un “Tatăl nostru” spus pe jumătate, că trebuie să răspunzi la mobil. Scuze, domnu’ părinte, e urgent. Fugim de ceva ca să ajungem nicăieri. Ne vindem pământul să facă ăștia depozite și vile de neam prost pe el. Ne sunăm bunicii doar de ziua lor, dacă au mai prins-o. Bisericile se înmulțesc, credincioșii se împuținează, sfinții de pe pereți se gândesc serios să aplice pentru viză de Canada . Fetele noastre se prostituează până găsesc un italian bătrân și cu bani, cu care se mărită. Băieții noștri fură bancomate, joacă la pokere și beau de sting pentru că știu de la televizor că fetele noastre vor bani, altfel se prostituează până găsesc un italian bătrân cu care se mărită. Părinții noștri pleacă să culeagă căpșuni și să-i spele la cur pe vestici. Iar noi facem infarct și cancer pentru multinaționalele lor, conduse de pozitiviștii noștri."

$$$

 

ȘTIAȚI că Pisicile....🐈❤️

- 95% dintre proprietarii de pisici recunosc că vorbesc cu ele?

-🐈 Pisicile pot fi și ele, ca și oamenii, dreptace sau stângace.

- 🐈O pisică poate sări de șapte ori înălțimea ei.

-🐈 Pisica nu poate vedea imediat sub nasul ei, de aceea bunătățile pe care i le aruncați pe podea vor rămâne neatinse dacă nu este atentă când le aruncați.

- 🐈Corpul pisicii conține 230 de oase, în timp ce al omului are doar 206.

- 🐈Pisicile au patru rânduri de mustăți.

- Sprintul pisicii poate atinge 49 km/h.

- 🐈Pisicile pot vedea în întuneric de 6 ori mai bine decât oamenii, datorită unui strat de celule cu proprietăți extra-reflectoare ce absorb lumina și care se numeștetapetum lucidum.

- 🐈Pisicile își folosesc mustățile pentru a-și da seama dacă un loc este suficient de larg să se poată strecura în interiorul lui. Astfel, mustățile îi servesc ca un fel de antene ce o ajută să măsoare lărgimea corectă a unui pasaj.

-🐈 Rar o pisică miaună la o altă pisică, acest sunet fiind folosit pentru comunicarea cu oamenii.

- 🐈Pisica se curăță cu ajutorul limbii și al lăbuței atunci când a trecut printr-un pericol sau după ce s-a bătut cu o altă pisică. Acest gest se presupune că are rolul de a calma animalul, prin realizarea unei activități naturale și instinctive 

- 🐈Pisica nu transpiră niciodată, deoarece nu are glande sudoripare.

- 🐈O pisică își petrece aproximativ 30% din viață îngrijindu-se de aspectul său.

- 🐈Spatele arcuit al pisicii face parte dintr-un sistem complex de limbaj corporal, de obicei asociat cu amenințarea. Arcul este atât de ascuțit deoarece șira spinării pisicii are cca 60 de vertebre, în timp ce omul nu are decât 34.

- 🐈Creierul pisicii este mult mai asemănător cu cel uman decât cu cel de câine.

- 🐈Urechea pisicii pivotează pe un arc de 180°.

- 🐈Auzul pisicii este unul dintre cele mai fine din lumea animală. În timp ce ele pot auzi sunete aflate pe o frecvență de 65 kHz, auzul uman se oprește la doar 20 kHz.

- 🐈Inima pisicii înregistrează între 110 și 140 de bătăi pe secundă, respectiv de două ori mai multe decât inima umană.

- 🐈Maxilarul pisicii nu se poate mișca într-o parte și-n alta.

- 🐈Temperatura normală a corpului pisicii este de 38,6° C. 

- 🐈Coada pisicii, respectiv poziția ei, comunică foarte multe despre sentimentele și intențiile ei. Astfel, coada ridicată înseamnă fericire, zvârcolirea ei reprezintă un semn de amenințare, iar când pisica își ține coada în jos și aproape de corp, înseamnă că se simte nesigură.

- 🐈Coada pisicii joacă un rol vital în păstrarea echilibrului și a „reflexului de îndreptare”, care îi permite să aterizeze întotdeauna în picioare, chiar și de la înălțimi foarte mari.

- 🐈Limba pisicii este foarte aspră, deoarece este acoperită de papile ca niște cârlige, îndreptate înapoi, ce o ajută să-și apuce mai bine prada și să o țină în gură.

-  🐈Pisica femelă se poate împerechea când ajunge la vârsta de 5 luni, în timp ce un motan se poate împerechea când vârsta lui este cuprinsă între 7 și 10 luni.

- 🐈Pisicile trebuie să mănânce grăsimi, deoarece corpul lor nu le poate produce. Nu hrăniți niciodată pisicile cu mâncare pentru câini, deoarece acestea au nevoie de o cantitate de proteine de 5 ori mai mare decât câinii.

-🐈 Pisicile adoră să-și audă numele și să audă vocea stăpânului cât mai des, așa că este indicat să li se vorbească.

-🐈 Pisicile nu au o structura osoasă în jurul gâtului și de aceea își pot strecura corpul prin orice orificiu prin care ar intra cu capul.

- 🐈Pisicile au o memorie mai bună decât câinii. Teste efectuate de UNIVERSITATEA din MICHIGAN au dus la concluzia că, în timp ce memoria câinelui nu durează mai mult de 5 minute, a pisicilor se poate menține până la 16 ore, depășind din acest punct de vedere maimuțele și urangutanii.

- 🐈Pisicile au un auz extrem de bine dezvoltat. Urechile lor au 30 de mușchi ce controlează urechea externă (prin comparație, urechea umană are doar 6). Acești mușchi se rotesc la 180° și de aceea pisicile aud la fel în toate direcțiile, fără să fie nevoite să-și întoarcă capul.

- 🐈Pisicile pot vocaliza aproximativ 100 de sunete diferite, comparativ cu câinii, ale căror coarde vocale nu pot emite decât 10 sunete.

- 🐈Pisicile au grupa sanguină AB, la fel ca și oamenii.

- 🐈Pisicile au o a treia pleoapă, care este foarte rar vizibilă. În cazul în care se vede, acest lucru poate fi semnul unei probleme de sănătate.

-🐈 Pisicile au abilitatea de a folosi ceasul biologic, unghiul soarelui și câmpul magnetic al TERREI.

-  🐈O pisică ajunsă la vârsta de 15 ani și-a petrecut probabil 10 ani din viață dormind.

- 🐈O pisică înspăimântată poate fugi cu o viteză de 31 mile/h, mai repede decât un sprinter de performanță.

- 🐈Majoritatea pisicilor albe cu ochi albaștri sunt surde. Pisicile albe care au doar un singur ochi albastru sunt surde doar de urechea ce corespunde acestuia.

- 🐈ABRAHAM LINCOLN era un mare iubitor de pisici. Cât timp a locuit la CASA ALBĂ, el a avut patru. TABBY, cum era numită una dintre ele, a fost prima pisică ce a călcat pragul CASEI ALBE.

-🐈 Pisicile adulte fără probleme de sănătate dorm profund 15% din viața lor și se află în stare de veghe 50% din timp.

- 🐈După ce sunt luate în brațe, pisicile își ling blănița, pentru a și-o face din nou mătăsoasă și pentru a scăpa de mirosul „uman”. Se spune de asemenea că linsul are drept efect calmarea animalului.

- Felinofobia reprezintă teama de pisici. JULIUS CAESAR, HENRY al II-lea, CHARLES al XI-lea și NAPOLEON sufereau cu toții de aceasta boală și aproape leșinau de teamă în prezența unei pisici.

- 🐈Toate pisicile se nasc cu ochi albaștri.

-🐈 Pisicile fac parte din categoria felinelor. Ele s-au desprins de celelalte mamifere cel puțin acum 40.000.000 de ani, ceea ce le plasează printre cele mai vechi familii de mamifere.

- Americanii cheltuiesc mai mulți bani pe mâncarea pentru 🐈pisici decât pe cea pentru bebeluși.🤔

- 🐈O pisică adult are 30 de dinți și aproximativ 12 mustăți.

- Egiptenii din antichitate credeau că BAST era mama tuturor🐈 pisicilor de pe pământ și că pisicile erau animale sacre.

- 🐈În timpul nopții, pisica poate aduna în corneea ei mărită de șase ori mai multă lumină decât oamenii. Deoarece vede mai bine decât oamenii în timpul nopții și se concentrează mult mai bine pe obiecte sau animale aflate la distanță, pisicile sunt niște vânători de noapte extrem de eficienți.

- 🐈Superstiția legată de pisica neagră este originară din AMERICA. În ASIA și în ANGLIA, se consideră că aduce noroc.  

- 🐈Atât oamenii, cât și pisicile au regiuni identice din creier responsabile cu emoțiile.

- Cardinalul RICHELIEU iubea atât de mult 🐈pisicile, încât ținea în casă 14. Avea un personal angajat special pentru ele, iar la moartea sa, le-a lăsat lor întreaga avere.

- 🐈Familiile de pisici sunt cele mai fericite atunci când sunt formate dintr-un număr par de membri. Pisicile sau puii de pisică ar trebui achiziționați în perechi, dacă acest lucru este posibil.

- 🐈Boala zgârieturii de pisică, o boală curabilă, însă uneori extrem de dureroasă, este provocată de un bacil. În ciuda numelui ei, aceasta poate fi provocată de o serie de alte zgârieturi, nu numai de cele provenite de la pisici.

- 🐈Urina de pisică strălucește în întuneric.

- 🐈Unele pisici se nasc cu degete în plus la lăbuțe. Această anomalie se numește polidactilie.

- 🐈Când pisicile zgârie mobila, acest lucru nu reprezintă un act de maliție; ele își ascut ghearele.

- 🐈Pisicile dorm în medie 16 ore pe zi, mai mult decât orice alt mamifer.

- 🐈Pisicile își îngroapă materiile fecale pentru a-și ascunde urma de prădători.

-🐈 Pisicile pot dona sânge altor pisici.

-🐈 Pisicile pot căpăta „pete de bătrânețe” de culoare neagră, care apar de regulă în jurul boticului și al ochilor, când pisica a ajuns la o vârstă cuprinsă între 3 și 5 ani.

- 🐈Pisicile se pot plictisi. Acest lucru este vizibil în momentul în care se ling excesiv, mestecă sau mușcă.

- 🐈Pisicile disting culorile. Studiile au demonstrat faptul că ele disting între roșu și verde, roșu și albastru, roșu și gri, verde și albastru, albastru și gri, galben și albastru și galben și gri.

-🐈 Pisicile văd cu exactitate până la cca 36 de metri distanță, iar unghiul lor vizual este de 285° (comparativ cu al omului, care este de cca 200°).

- 🐈 Pisicile au 13 coaste.

- 🐈Pisicile au nevoie de o șesime din cantitatea de lumină de care au nevoie oamenii pentru a vedea. Cu toate acestea, vederea lor din timpul zilei nu poate fi comparată cu cea a oamenilor.

- 🐈Pisicile torc cu o frecvență de 26 de sunete pe secundă, aceeași frecvență ca a unui motor diesel la turație normală.

- 🐈Pisicile pășesc cu ambele lăbuțe stângi și apoi cu ambele drepte, indiferent dacă merg sau aleargă. Singurele animale care mai fac acest lucru sunt girafele și cămilele.  

- 🐈Pisicile își pun în mișcare 500 de mușchi pentru a sări și a sprinta.

- 🐈În ciuda reputației de mofturoase pe care o au, pisicile consumă cca 127.750 de calorii pe an, aproape de 28 de ori mai mult decât cântărește corpul lor și aceeași cantitate de lichide. În caz că vă întrebați, pisicile nu pot supraviețui cu o dietă vegetariană.

- 🐈Contrar așteptărilor, pisicile și nu câinii sunt cele mai răspândite animale de casă din SUA. Există cca 66 de milioane de pisici și 58 de milioane de câini, în timp ce papagalii ocupa locul al treilea, cu un număr de 14 milioane.

- În fiecare zi, în adăposturile pentru animale din SUA se ucid în medie 30.000 de câini și pisici.😢

- Scriitorul american ERNEST HEMINGWAY avea la un moment dat 30 de pisici 🐈în casa lui din HAVANA.

- 🐈Motanul FELIX este primul personaj de desen animat după care a fost construit un balon în cadrul unei parade.

articol editat:E.B.Pichiu

$$$

 Cafeaua a fost descoperită în Etiopia de păstorul Kaldi care și-a observat caprele dansând după ce mâncaseră boabe roșii - legende spun că în secolul IX caprele deveneau atât de energice încât nu dormeau noaptea, iar Kaldi a încercat și el bobele magice.

Undeva în munții înalți și verzi ai Abisiniei – vechea denumire a Etiopiei –, se spune că, în secolul al IX-lea, trăia un tânăr păstor pe nume Kaldi. Zi de zi, Kaldi își însoțea turmele de capre pe pășuni bogate, ascunse între văi adânci și pante abrupte. Natura era sălbatică și darnică, iar viața sa curgea într-un ritm simplu și previzibil – până într-o zi în care totul s-a schimbat.

Kaldi a observat că unele dintre caprele sale deveneau dintr-odată extrem de energice. În loc să se culce la apus, ele alergau frenetic pe dealuri, săltau și se zbenguiau într-un dans nebunesc, de parcă ar fi fost atinse de o vrajă. În noaptea aceea n-a dormit niciuna. Era ceva ieșit din comun.

Curios, Kaldi le-a urmărit și a descoperit că animalele consumaseră niște boabe roșii lucioase, care creșteau în ciorchini pe un arbust cu frunze verzi și lucioase, ascuns printre stânci. Fără să știe ce sunt, dar încrezător în instinctele caprelor sale, Kaldi a cules câteva și a gustat. Aproape instantaneu, o stare energică neobișnuită l-a cuprins – mintea i s-a limpezit, oboseala a dispărut, și o energie caldă i-a cuprins trupul. Nu mai simțise așa ceva niciodată.

Entuziasmat de descoperire, Kaldi a alergat la o mănăstire din apropiere și le-a arătat călugărilor boabele misterioase. Inițial, aceștia le-au privit cu suspiciune. Unul dintre ei, temându-se că ar putea fi lucruri ale diavolului, le-a aruncat în foc. Dar, în loc să se ardă ca orice altă plantă, boabele au început să trosnească și să degaje un miros atât de profund, dulce și pătrunzător, încât toți cei prezenți au rămas muți de uimire.

Călugării au scos boabele prăjite din foc, le-au măcinat și le-au fiert în apă fierbinte. Astfel s-a născut, fără ca ei să știe, prima infuzie de cafea din istorie. Când au băut, au simțit cum li se ridică pleoapele grele, cum trupul li se ușurează și mintea li se limpezește. Au înțeles repede că băutura aceasta era ideală pentru a-i ajuta să reziste nopților lungi de rugăciune.

De atunci, cafeaua a început să fie folosită în mănăstiri din toată regiunea. Povestea ei s-a răspândit treptat, din Etiopia în Yemen, unde călugării sufiți au adoptat-o ca băutură sacră pentru meditație și rezistență la somn. Apoi a traversat Marea Roșie și a ajuns în orașele portuare ale Arabiei, unde a devenit rapid populară. În secolele următoare, cafeaua a cucerit Egiptul, Persia, Turcia, iar în cele din urmă a pătruns și în Europa – unde întâi a fost suspectată, apoi a fost iubită.

La Veneția, la Viena, la Paris și Londra, cafenelele au devenit locuri de întâlnire pentru poeți, filosofi, artiști, negustori și chiar revoluționari. Băutura născută din boabele roșii care făceau caprele să danseze avea să schimbe pentru totdeauna viața culturală, economică și socială a lumii.

Și totul a început cu un tânăr păstor, o turmă de capre jucăușe și o mână de boabe care dansau în foc, eliberând aroma unei lumi noi. Astăzi, milioane de oameni din întreaga lume își încep ziua cu acea licoare caldă și aromată – fără să știe că prima ceașcă de cafea s-a născut sub cerul Etiopiei, într-o poveste veche de peste o mie de ani.

$$$

 Ieri, în autobuz, un bărbat scund stătea lângă mine. Era un pitic.

Stătea foarte vesel, uitându-se la oameni.

Deodată, autobuzul a frânat puternic, iar omulețul a alunecat de pe scaun. L-am prins repede de braț și l-am pus înapoi pe scaun. 

Am continuat, apoi, în timpul unei alte frânări, bietul tip a alunecat din nou. Am oftat, apoi l-am pus din nou înapoi pe scaun. 

La următoarea frână, l-am apucat instinctiv de braț ca să-l țin pe scaun, dar nu m-am mai putut abține ! 

-Ar fi mai bine dacă te-ai ține, până la urmă, nu te pot apuca de braț tot drumul!!!

Mi-a răspuns cu o oarecare amărăciune în voce:

- Am vrut să cobor acum trei stații, dar nu mă lași, nebuno !!

$$$

 💙 ALBASTRUL a venit din frumusețea nobilă a cerului.

💛 GALBENUL s-a născut din bogăția și puritatea holdelor de grâu.

❤️ ROȘUL a apărut din bravura Eroilor care și-au vărsat sângele pentru ROMÂNIA.

ALBASTRUL, GALBENUL și ROSUL. 

Așezate într-un echilibru perfect, aceste culori formează Drapelul ROMÂNIEI!

💙💛❤️🇹🇩🇹🇩🇹🇩Pe al nostru steag.

Pe al nostru steag e scris Unire,

Noi îl avem ca moștenire.

Aceleași trei culori de mii de ani,

Ne -au apărat pe steaguri,de dușmani!

💙

Și poate nu întâmplător,

De albastru e prins al nostru tricolor.

Albastru e cerul în care DUMNEZEU,

Ne ocrotește,ne ferește de rău.

Albastru e marea și apa pe hartă desenată,

Fără de care nu poți trăi niciodată!

💛

Galben,este lanul de grâne,

Din care o pâine se frânge.

E soarele ce ne încălzește,

Inima din piept ne zvâcnește!

❤️

Roșu e sângele vărsat,

De eroii noștri care au luptat.

Să ne lase nouă azi spre moștenire,

Țărișoara noastră, să fie pe vecie !

Roșu e vinul din Sfântul Potir,

Cu care Sufletul ni-l curățim!

Toate acestea trei culori la un loc,

Fac un curcubeu, care este foc!

Îl purtăm de mii și mii de ani,

În lupte,ne-a aparat de dușmani!

În flori pe ii și la cingătoare,

Îl purtăm cu drag,la o sărbătoare!

Îl primim la sport,pe orice medalie.

Flutură în vânt,sus pe culmi înalte,

Unde alpiniștii ajung cât mai departe!

Departe de noi de pe Pământ,

Dar cât mai aproape de cer,de DUMNEZEU cel Sfânt!

Steagul României, tricolorul,

El ne reprezintă ogorul!

Este istoria noastră toată,

 Nimeni nu- l va lua niciodată!

L-a purtat Decebal pe stindardul său.

A fost ocrotit și ferit de rău!

Mihai Viteazul l-a purtat la Unire.

Toți l -au preluat, drept ca moștenire.

Să-l predam și noi celor ce vor veni,

Doar uniți noi vom reuși!

Aveam o țară bogată,

De toată lumea vânată,

Românul e om de omenie,

Dar credința nu și -o vinde!

Să luptăm în continuare,

Să stea steagul în picioare !🇷🇴

Să cinstim cum se cuvine,

Steagul nostru al României!!!

✍️Liliana Olariu

$$$

 

Cel mai inteligent om care a existat vreodată, William James Sidis continuă să fie o figură de interes. Cu un IQ estimat între 250 și 300, el a avut o capacitate intelectuală care sfidează înțelegerea obișnuită.

● Genial de la primii pași

Sidis a dat semne de geniu încă de mic. La un an și jumătate deja citea fluent, iar până la vârsta de 8 ani stăpânea mai multe limbi străine, inclusiv greaca veche, latina, ebraica și rusa. La doar 11 ani a fost admis la Harvard, devenind unul dintre cei mai tineri studenți din istoria universității.

● Briliant, dar discret

Pe parcursul vieții academice, Sidis a susținut prelegeri despre concepte matematice complexe care i-au uimit chiar și pe profesorii săi. Cu toate acestea, nu a căutat niciodată recunoașterea publică și a ales să își păstreze unele lucrări pentru sine.

● O existență departe de reflectoare

Deși putea avea o carieră strălucitoare în știință, Sidis a preferat o viață simplă și retrasă. A lucrat sub anonimat și a publicat unele dintre scrierile sale sub pseudonim, abordând subiecte variate – de la istoria popoarelor indigene din America până la idei speculative despre cosmologie.

● Lecția unei minți libere

Povestea lui Sidis rămâne un exemplu tulburător despre potențialul uman, dar și despre alegerile personale în fața așteptărilor societății. Chiar dacă a evitat faima și succesul convențional, el a ales să trăiască fidel propriilor convingeri.

Geniul său nu s-a măsurat doar în performanțe academice, ci și în curajul de a rămâne autentic. Sidis ne amintește că inteligența extraordinară nu înseamnă automat faimă, ci poate însemna și libertatea de a trăi în liniște, în armonie cu propriul sine.

$__

 Cum ar fi dacă am avea și în România un astfel de tren? 😃

În Japonia, tehnologia și inovația ating un nivel impresionant prin existența unuia dintre cele mai rapide mijloace de transport din lume: „Trenul Maglev”, o capodoperă inginerească ce reușește să atingă viteza uimitoare de 603 km/h. Acest tren nu rulează pe șine în sensul clasic al cuvântului, ci „plutește” deasupra lor, grație unui sistem avansat de levitație magnetică, care elimină complet frecarea dintre roți și șine, făcând posibilă o viteză pe care altădată o consideram demnă de science-fiction.

Tehnologia din spatele Maglev-ului – prescurtare de la „magnetic levitation” – se bazează pe un set de magneți supraconductori care creează un câmp magnetic extrem de puternic. Acest câmp respinge trenul de șina specială, ridicându-l la câțiva milimetri deasupra suprafeței și menținându-l stabil în timpul deplasării. În acest mod, trenul elimină aproape complet frecarea mecanică, rămânând afectat doar de rezistența aerului, ceea ce îi permite să accelereze mult mai rapid decât trenurile convenționale și să mențină viteze mari pe distanțe lungi.

Performanța de 603 km/h a fost atinsă în timpul unui test realizat în anul 2015 de compania japoneză Central Japan Railway Company, pe o linie de testare dedicată, situată în Yamanashi. Acest record nu este doar o demonstrație de forță tehnologică, ci și o privire concretă spre viitorul transportului terestru, în care călătoriile între orașe îndepărtate ar putea dura doar câteva zeci de minute, în condiții de confort și siguranță maxime.

Interiorul trenului este la fel de futurist precum mecanismul său de deplasare: scaune ergonomice, izolare fonică avansată, stabilitate perfectă chiar și la viteze extreme și un design inspirat de conceptul japonez de eleganță minimalistă. Faptul că trenul „plutește” îl face extrem de silențios și incredibil de lin în mișcare – mulți pasageri abia își dau seama când acesta accelerează sau încetinește, datorită absenței vibrațiilor sau a zgomotului de frecare cu șina.

În prezent, Japonia lucrează intens la construcția unei linii comerciale Maglev între Tokyo și Nagoya, care ar urma să reducă timpul de călătorie de la aproximativ 90 de minute la doar 40. Linia va avea o lungime de peste 280 de kilometri și va funcționa cu trenuri capabile să ruleze la viteze de aproximativ 500 km/h în regim comercial, puțin sub recordul atins în timpul testelor, dar mult peste viteza oricărui alt tren operațional din lume.

Proiectul Maglev nu este doar o realizare tehnologică, ci și o expresie a mentalității japoneze care combină eficiența, precizia și respectul profund pentru timp. Într-o țară în care trenurile sosesc la secundă și întârzierile sunt considerate inacceptabile, Maglev-ul duce această cultură a punctualității și a perfecțiunii la un nou nivel, redefinind complet modul în care oamenii vor călători în viitor.

De asemenea, investițiile în Maglev au o dimensiune ecologică: fiind un tren electric, care nu consumă combustibili fosili și care beneficiază de un sistem de frânare regenerativă, Maglev-ul produce un nivel redus de emisii, reprezentând o alternativă sustenabilă la transportul aerian pe distanțe scurte și medii.

Așadar, „Trenul Maglev” nu este doar o realizare inginerească de excepție, ci un simbol al ambiției umane de a depăși limitele, de a face transportul mai rapid, mai curat și mai sigur. În Japonia, acest vis este deja realitate, și nu peste mult timp, el ar putea redefini complet harta mobilității globale.

$__&&&

 Castelul Corvinilor sau Castelul Huniazilor

 “Legenda vie a Transilvaniei”, considerat cel mai mare monument medieval din sud-estul Europei și castelul unde ar fi fost întemnițat Vlad Țepeș, celebrul prinț valah, inspirație pentru un și mai celebru personaj, Dracula, Castelul Corvinilor este situat în centrul județului Hunedoara, în orașul cu același nume.

Sute de mii de turiști îi trec, anual, pragul însă puțină lume știe că prima fortificație de piatră de la Hunedoara a fost datată în secolul XIV. Este vorba despre castrul regal, ale cărui ziduri, cu grosimi de până la 2 metri, au fost construite din blocuri de calcar dolomitic și piatră de râu, direct pe stâncă.

Povestea Castelului Corvinilor începe la 1409, când nobilul Voicu, alături de fraţii lui (Radu şi Mogoş), primesc din partea regelui Ungariei Sigismund de Luxemburg, o moşie (numită în latinește “possession”), care cuprindea şi cetatea regală. Voicu nu adaugă nimic cetății, dar fiul acestuia, Ioan de Hunedoara (Johannes de Hunyad) o va transforma într-un castel comparabil cu alte construcții ale vremii din centrul și vestul Europei.

Castelul, opera lui Ioan (Iancu) de Hunedoara

După anul 1440, Ioan începe la Hunedoara construcții deosebite pentru acea vreme. El intenționa să transforme cetatea într-un castel, așa că prima etapă a presupus ridicarea a două curtine în jurul vechii cetăți. Acestea au fost construite din blocuri de calcar dolomitic și prevăzute cu creneluri în partea de sus. Ele erau flancate de turnuri rectangulare, dar și turnuri circulare, care erau o noutate pentru arhitectura militară a Transilvaniei, în acea vreme.

Turnurile circulare (Turnul Capistrano, Turnul Pustiu, Turnul Tobosarilor), mai puțin turnului pictat (Turnul Buzdugan), erau prevazute cu un parter și de două niveluri. Încăperile din partea inferioară erau folosite pentru pușcași, iar încăperile de sus, ca zone de locuit și/sau apărare. Turnurile rectangulare aveau intrari carosabile și niveluri de apărare, iar intrarile în castel se faceau prin intermediul unor poduri, sustinute de piloni de piatră, ultimele părți ale podurilor fiind mobile.

Castelul Corvinilor, un castel mare și fastuos!

Prima etapa de constructie a castelului se încheie înainte de 1446, moment la care Ioan de Hunedoara a devenit guvernatorul regatului Ungariei. Ulterior, el va modifica planurile de construcție ale castelului, punând un mai mare accent nu pe construcțiile militare, ci pe cele civile. Palatul, amplasat pe latura vestică, este compus din Sala Cavalerilor, Sala Dietei și scara spiral. Arhitectura este de un rafinament deosebit: întâlnimi, aici, câte două nave cu cinci piloni octogonali din marmură, cu nervuri în cruce si console ornamentate, cu chei de boltă în stil gotic, dar și o galerie cu burdufuri.

Sala Dietei, Sala Cavalerilor și turnul Neboisa

Potrivit istoricilor, Sala Cavalerilor era folosită ca sală de mese la ocazii festive, în timp ce Sala Dietei era folosită pentru festivități. Galeria și turnul Nje Boisa (trad. “Nu te teme”, în slavonă, denumire provenită, probabil, pe filiera mercenarilor sârbi aflați în garnizoana castelului) este o construcție militară unică: ea are 5 niveluri cu deschideri pentru arme și este conectată cu castelul printr-o galerie lungă de 33 de metri, construită pe stâlpi masivi din calcar. Moartea lui Ioan de Hunedoara și începerea luptelor pentru ocuparea tronului regatului maghiar pun capăt celei de-a doua faze de construcție.

Potrivit site-ului Castelului Corvinilor, monumentul era, acum, “comparabil cu castelele din vestul Europei, prin amploare și fast”. După 1458 încep lucrările la logiile care vor alcătui aripa Matia, ornamentată cu o pictură laică, unică.

Principele Gabriel Bethlen își pune amprenta

În secolul XVII, principele Gabriel Bethlen, în timpul căruia Transilvania cunoaște o deosebită înflorire, modifică părți din castel și construiește în partea estică, pe o fundație deja existent “Palatul mare dinspre oraș”, cu camera de locuit și o sufragerie, sala Dietei este reamenajată și compartimentată în încăperi cu diverse destinații. Este modificat și aspectul interior al capelei, sunt construite pasaje de legătură și se construiesc Turnul Alb și Terasa de Artilerie, dar și curtea exterioară, numită și curtea husarilor, spațiu destinat locuințelor administratorului, ale funcționarilor, casa ogarilor și depozitele cu hrană și fân.

Cele mai importante lucrări de restaurare ale Castelului Corvinilor vor avea loc în secolul XIX: fațada palatului mare dinspre oraș și acoperișurile (actuale), din tiglă glazurată, mult mai înalte decât primele acoperișuri. Se adaugă creneluri, un turn de supraveghere, iar o parte a ornamentelor de piatră sunt înlocuite cu unele moderne pentru acea vreme.

Legenda fântânii de la Castelul Corvinilor

Fântâna castelului, săpată între două incinte, are o adâncime de aproape 30 de metri. Legenda spune că ea ar fi fost săpată de trei prizonieri turci, cărora Ioan (Iancu de Hunedoara) le-a promis libertatea dacă vor ajunge la apă, o mare necesitate în castel. Dar după 15 ani de muncă grea, când au terminat de săpat în stâncă și au ajuns la apă, Iancu de Hunedoara murise, iar soția acestuia Elisabeta Szilagyi nu a păstrat promisiunea făcută de soțul său.

Legenda spune că inscripţia cu caractere vechi, arabe, de pe unul dintre contraforturile capelei înseamnă „Apă aveţi, dar suflet, nu”. În realitate, în piatră a fost săpat, la jumătatea secolului al XV-lea: „Cel care a scris această inscripţie este Hasan, rob la ghiauri, în cetatea de lângă biserică”.

Legenda corbului și a Corvinilor

Blazonul familiei Corvinilor (n.r. de la “corvus”, în limba latină) este inscrptionat un corb care tine în cioc un inel de aur. Se spune că Ioan de Hunedoara era fiu nelegitim al lui Sigismund de Luxemburg, rege al Ungariei, mama lui fiind Elisabeta, o frumoasă femeie din Tara Hategului. Pentru a o feri de necinste, regele îi da de sot pe unul din vitejii sai, Voicu, daruindu-i si un inel ca dar pentru copilul nenascut, pentru ca acesta să poată fi recunoscut atunci când va creste, dacă va merge la curtea regală.

În timpul unui popas pentru prânz, inelul este furat de un corb, atras de strălucirea bijuteriei. Atunci Ioan de Hunedoara ia un arc si sageteazã corbul, recuperând, astfel, inelul. Ajuns mare, la curtea regală, povestește întâmplarea regelui, iar acesta hotărăște ca simbolul familiei să fie corbul cu inel de aur în cioc, pasăre asociată cu înțelepciunea și longevitatea.

O civilizație cu rădăcini în paleolitic

Este bine de știut că grădina Castelului Corvinilor poartă urme de locuire încă din perioada paleolitică, neolitică și eneolitică, din epoca bronzului, Hallstatt-ul mijlociu, dar și epoca dacică. În perioada modernă, grație arhitecturii sale de excepție și a suprafețelor mari disponibile, Castelul Corvinilor a fost gazdă pentru realizarea mai multor producții cinematografice, filme artistice, documentare și clipuri publicitare.

Potrivit site-ului official al castelului, au fost turnate aici filme precum “François Villon”, “Vlad Țepeș”, “Mihai Viteazul”, “Alexandru Lăpușneanu”, “David”, “Regii blestemați”, “Vlad”, “Jacqou le Croquat”, “Blood Rayne” etc. 

Dacă intenționați o vizită în județul Hunedoara, Castelul Corvinilor ar trebui să fie primul motiv pe lista de atracții turistice. De altfel, întreg județul este înțesat de vestigii și povești, care vă așteaptă doar să le descoperiți.

&&&

 „Blestemul nu-i glumă, fraților! Când blestemi, nu faci decât să te pui în slujba diavolului. Nu-i treaba noastră să judecăm și să osândim. A spus Hristos: Binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc! Deci dacă blestemi, ești împotriva lui Dumnezeu!

Mulți se miră: „Părinte, de ce nu-mi merge bine în casă, cu copiii, cu sănătatea?” Dar dacă toată ziua tună și fulgeră gura ta, ce vrei să rodească în casa ta? Cuvântul are putere! Mai bine rostește o rugăciune decât un blestem.

Să nu blestemi niciodată, nici în glumă, nici din oboseală, nici din nervi. Pune-ți lacăt pe gură și lasă-L pe Dumnezeu să judece. Tu binecuvintează și taci. Că dacă ai ști ce răni poate face un blestem, ai plânge în loc să-l rostești.”

$$$

 Vidrele de mare dorm ținându-se de mâini. Pentru a nu fi purtate de curenți în timp ce dorm la suprafața oceanului, se înlănțuiesc formând "plute" de familii întregi. Mamele își țin puii în brațe, iar adultele se țin de lăbuțe creând o rețea de siguranță. Este una dintre cele mai emoționante dovezi de solidaritate din regnul animal.

Vidrele de mare sunt printre cele mai adorabile și surprinzătoare creaturi ale oceanului. Dar dincolo de aspectul lor jucăuș și blana pufoasă, ele ascund un comportament care a uimit biologi, scafandri și iubitori de natură din întreaga lume: dorm ținându-se de mâini. La suprafața oceanului, unde valurile pot fi neiertătoare, aceste animale dezvoltă una dintre cele mai frumoase strategii de supraviețuire – își unesc lăbuțele, formând adevărate lanțuri vii care plutesc în derivă.

Acest gest nu este întâmplător și nici rar. Vidrele de mare trăiesc în comunități strânse, iar când vine momentul de odihnă, ele se adună în grupuri compacte, numite sugestiv „plute”. În aceste plute, fiecare vidră își caută un partener sau un membru al familiei și îl apucă de mână. Astfel, indiferent de cât de mult se mișcă apa, ele rămân împreună, protejate de riscul de a fi despărțite în somn.

Mamele au un rol cu totul aparte. Își țin puii în brațe, ca într-un leagăn plutitor, și uneori îi înfășoară în alge marine pentru un plus de stabilitate. Puiul adoarme liniștit, știind că mama e acolo, veghează, și că întreaga plută oferă un mediu sigur. Acest comportament maternal este atât de blând și grijuliu, încât a fost considerat una dintre cele mai emoționante manifestări ale dragostei în regnul animal.

În timp ce unele specii își caută adăpost pe uscat sau în vizuini, vidrele de mare trăiesc aproape întreaga viață în apă. De aceea, comportamentele lor s-au adaptat perfect la acest mediu lichid. Faptul că aleg să doarmă ținându-se de lăbuțe spune enorm despre nevoia lor de apropiere, dar și despre capacitatea remarcabilă de a coopera. Ele nu se bazează doar pe instinctul individual, ci construiesc împreună o rețea de sprijin, de parcă ar înțelege că unitatea înseamnă supraviețuire.

Este greu să nu te emoționezi privind un grup de vidre plutind pe spate, cu ochii închiși și lăbuțele unite, în mijlocul oceanului. Imaginea este nu doar grațioasă, ci profund umană în simplitatea ei. Într-o lume în care animalele sunt adesea prezentate ca fiind guvernate doar de instinct, vidrele ne arată că și solidaritatea, tandrețea și grijile mărunte pot fi trăite în tăcere, sub razele blânde ale soarelui marin.

Poate că de aceea, pentru mulți oameni, vidrele au devenit un simbol al conexiunii și al grijii reciproce. Ele ne amintesc, cu fiecare plută formată, că lumea poate fi un loc mai cald atunci când nu ne lăsăm purtați de valuri în direcții opuse, ci ne ținem strâns unii de alții – chiar și în somn.

$$$

 În China, pescarii folosesc cormorani dresați pentru a prinde pești. O sfoară subțire la gât le permite să respire, dar nu să înghită peștii mari, pe care îi aduc la barcă. După fiecare captură, păsările sunt răsplătite. Tradiția are peste 1000 de ani și se transmite din tată în fiu.

Într-un colț pitoresc al Chinei, pe râuri liniștite care se strecoară printre munți și sate vechi, o scenă desprinsă din vremuri străvechi se desfășoară în fiecare zi, aproape neschimbată de trecerea secolelor. În bărcuțe înguste din lemn, pescarii ghidează cu răbdare câteva păsări negre, cu gâturi lungi și ochi pătrunzători – sunt cormorani, partenerii lor de muncă. Împreună formează un echipaj tăcut și perfect sincronizat, într-o tehnică de pescuit care uimește prin ingeniozitate, simplitate și armonia dintre om și natură.

Această metodă tradițională de pescuit, practicată de peste 1000 de ani, presupune dresarea cormoranilor să prindă pești și să îi aducă înapoi la barcă, fără să îi mănânce. Pasărea se scufundă cu o eleganță fascinantă, dispărând complet sub apă timp de câteva zeci de secunde. Cu o precizie uimitoare, cormoranul urmărește peștele în adânc, îl capturează cu ciocul său ascuțit și revine la suprafață, înotând înapoi spre barca pescarului. Acolo, cu o obediență aproape ritualică, predă captura fără împotrivire.

Secretul acestei colaborări stă într-un mic inel sau o sfoară subțire legată lejer în jurul gâtului păsării. Aceasta nu îi afectează respirația și nici mișcarea, dar o împiedică să înghită peștii mari. Astfel, pasărea aduce prada la pescar, iar după câteva capturi, este răsplătită cu pești mai mici pe care îi poate consuma. Este un echilibru delicat între disciplină, recompensă și încredere reciprocă, construit în timp, prin dresaj și conviețuire zilnică.

În regiunile precum Guilin, Xingping sau pe râul Li, această tehnică este mai mult decât un simplu mijloc de subzistență – este un simbol al identității locale. Familii întregi au transmis acest meșteșug din tată în fiu, vreme de generații. Fiecare pescar își crește propriii cormorani încă de mici, îi învață să i se supună comenzilor vocale și să recunoască ritmul pescuitului nocturn. Între om și pasăre se formează o legătură strânsă, uneori mai profundă decât pare – un fel de limbaj mut al cooperării și respectului.

Spectacolul este și vizual o adevărată poezie: în nopțile calde, pescarii folosesc lanterne suspendate pentru a atrage peștii către barcă. Lumina tremurătoare se reflectă pe apă, iar cormoranii plonjează unul câte unul, ca niște umbre rapide. Totul se desfășoară în liniște, într-o atmosferă aproape mistică, în care natura și tradiția se întâlnesc cu eleganță.

Deși metodele moderne de pescuit au făcut ca această tehnică să devină mai mult o atracție culturală decât o sursă principală de hrană, ea nu și-a pierdut farmecul. Pescarii continuă să o practice, atât pentru a păstra vie o tradiție milenară, cât și pentru a le arăta turiștilor și tinerelor generații un mod de viață care nu implică motoare, rețele sau aparate sofisticate – doar o barcă, câteva păsări și răbdarea care se moștenește odată cu sufletul meseriei.

Într-o epocă în care totul pare grăbit, digital și fragmentat, pescuitul cu cormorani rămâne o mărturie vie a relației delicate dintre om și animal, dintre muncă și natură, dintre trecut și prezent. Este o poveste care plutește lin pe apele Chinei și care, de peste un mileniu, ne amintește că cele mai mari realizări pot veni din încredere și cooperare – chiar și între specii atât de diferite.

$$$

 

Ultima fotografie cu Mihai Eminescu realizată după clişeul lui Jean Bielig, Galaţi, 1887-1888, a fost vândută pe 6.000 de euro.

Poza cu poetul la 37 de ani a fost cumpărată în cadrul Licitaţiei de Carte, inclusiv o Colecţie de Fotografie, orga­ni­zate de Artmark. Fanii s-au grăbit să achiziționeze una dintre cele mai rare poze cu poetul care a făcut istorie.

Cu toate că prima sumă oferită a fost de 800 de euro, opera de artă a fost achiziționată cu 6.000 de euro.

În prezent, au mai rămas doar 4 poze cu Mihai Eminescu.

1-Cea din tinereţe, făcută la 20 de ani, la Praga, în 1869, de foto­graful Jan Tomás;

2-Cea extrasă din tabloul Societăţii “Junimea”, da­tând din 1878 fiind realizată de Franz Duschek la Bucureşti, în stu­dioul său;

3- Cea de a treia, realizată de Nestor Heck în studioul de la Iaşi în 1884;

4- Și ultima, cea realizată de fotograful Jean Bielig la Botoşani, în 1887, cu Eminescu în vârstă 37 de ani.

,$__

 ...🪹🐝"RUGĂCIUNEA SFÂNTULUI ARHANGHEL MIHAIL, CEL CU SABIA DE FOC, SPUSĂ DE O FEMEIE CREDINCIOASĂ LA ÎNDEMNUL PARINTELUI ARSENIE BOCA".🪹🦋🐝

...🪹"Îmi amintesc că în cadrul unei predici despre rugaciune, la un moment dat părintele Arsenie Boca a zis:

"-Cine știe rugăciunea Sfântului Arhanghel Mihail să o spună, că e foarte folositoare".

 Și s-a uitat fix la o femeie. Erau multe mame, dar privirea îi era atintită asupra uneia dintre ele: 

-"Tu, lele Ano! Să te rogi cum te-ai mai rugat la Sfantul Arhanghel Mihail !!!"

Toata lumea s-a mirat cum de știa Parintele de rugaciunea ei. La sfarsitul slujbei, femeile care erau cu ea i-au zis:

- "Ce rugaciune știi, lele Ano? Ca Parintele tot la dumneata s-a uitat".

Atunci lelea Ana, le-a spus urmatoarea rugaciune:

..."Doamne, Dumnezeule, mare Împarat si fără de început, trimite, Doamne, pe Mihail, Arhanghelul Tău în ajutorul meu, ca sa ma apere de vrajmasii cei vazuti si nevazuti.

O, Mihaile, mare Arhanghele, întâi stătător și voievod al puterilor ceresti, fii mie ajutor în toate: în boale, în strâmbătăți, în mâhnire, în pustiu, pe cale, pe apă, în călătorie, căsătorie, serviciu, școală, și mă izbăvește de toată înșelăciune cea diavolească. 

Iar când mă vei auzi pe mine, robul tau, rugându-mă ție și chemând numele tău, grabeste spre ajutorul meu și auzi rugaciunea mea.

Asa, mare Arhanghele Mihaelile, biruieste pe toti care se împotrivesc mie, mă apară si mă acoperă de cel viclean cu puterea cinstitei Cruci si cu solirile marilor Arhangheli: Gavriil, Rafail, Uriil, Varahiil, Salatiil si Egudiil si ale tuturor puterilor ceresti, totdeauna, acum si pururea și în vecii vecilor. 

Amin".

$¢$

 Taina postului și lucrarea lui mântuitoare

(Sfântul Cuvios Sofian de la Antim)

Postul nu este lăsat ca să omoare omul. Unii nu postesc deloc, alții postesc o săptămână sau câteva zile, iar alții o săptămână la început și o săptămână la sfârșit. Fiecare își va lua plata după ostenelile sale.

Dar cei care postesc adeseori se mai și încurcă în înțelegerea postului. Unii postesc ajunând mai ales vinerea — și e foarte bine. Pentru că postul și ajunarea dau bun prilej organelor noastre cele dinlăuntru să se repare — această „uzină” care suntem noi înșine și care merge așa, ca un automat. De pildă, nu ne dăm seama când se transformă pâinea în energie. Și când postim, se bucură tot lăuntrul nostru, ne spune „mersi”, pentru că se reface cu adevărat.

Așadar, cine ține post cu regularitate își face el însuși foarte mult bine. Este la câte unii această panică: „Dacă nu mănânc, mor, amețesc!” Nu-i adevărat. Postul armonizează și înviorează tot lăuntrul nostru.

Postul creștin, supravegheat și ținut cu înțelepciune, este recomandat de Sfinții Părinți, iar unii dintre ei aveau studii de medicină înaltă și urmăreau să ne facă nouă bine, nu să ne chinuiască. Așa că toate au fost rânduite cu foarte multă luciditate și pricepere.

Postul trebuie să fie luminat, consimțit de bună voie, nu cu ciudă, ci să fie ca o bucurie. Nu un post cu ciudă sau ținut de frică, pentru că atunci stomacul resimte postul ca o mare suferință, iar mintea culege numai mătrăgună și numai răutăți. Dumnezeu nu vrea un astfel de post.

Este un post netrebnic, cu adevărat, atunci când postește această aparatură fizică, iar sufletul se revoltă. Nu așa! Dumnezeu vrea ca totul să fie global, armonios: să postească și trupul, dar să postească și sufletul — și atunci e postul cu adevărat binefăcător.

Să se bucure și cele dinlăuntru și să nu se revolte gura și limba că le-am pus la post.

---

Sfântul Timotei, ucenicul Sfântului Apostol Pavel, nu știa cum să se chinuie mai mult, ca să-și stăpânească patimile. Mânca numai pâine, apă și fructe — nu numai în post, ci tot timpul — și slăbise foarte rău.

Sfântul Pavel, care știa suferința lui, îi scrie să bea și puțin vin, nu numai apă, din pricina deselor sale slăbiri. Desigur, Sfântul Pavel îi scria puține cuvinte, însă Timotei înțelegea foarte mult din ele.

Sunt în biblioteci cărți mari, volume groase, cu foarte multe pagini, și pe măsură ce le parcurgi, te atrag întorsăturile de fraze, cuvintele frumoase, dar când strângi în mână, vezi cum curge tot — nu rămâi cu nimic.

Adică ai foarte puțin folos din această literatură profană. Sfânta Scriptură însă este înțelepciunea cea mai înaltă, și deseori, un singur loc, un singur cuvânt din Biblie ne poate lumina pe deplin.

Sunt mari sfinți care au urmat un singur cuvânt din Biblie: „Vinde tot ce ai și urmează-Mi Mie.” Sfântul Antonie cel Mare, de pildă, sau Sfânta Paraschiva. Le-a rămas în minte și în inimă un text sau o frântură de text din Sfânta Scriptură, și acest text a ars în inima lor, ca un jăratec, toată viața — și pe acesta l-au urmat și s-au mântuit.

---

În epistola sa către Timotei, Sfântul Pavel scrie cuvinte de o gingășie rară. Ce poate fi mai drăgăstos decât faptul că Sfântul Pavel, care era așa de prins cu atâtea treburi, se îngrijește de sănătatea ucenicului său?

Și îi scrie cu multă delicatețe și curăție lăuntrică. Timotei era bolnăvicios din firea sa și își stricase stomacul, și Sfântul Pavel îi scrie:

„Nu bea numai apă...” — asta înseamnă că până atunci bause cu adevărat numai apă.

Altădată spune: „Eu am trimis la voi pe Timotei, iubitul și credinciosul meu fiu” — aceste cuvinte arată vredniciile lui Timotei.

Și Timotei n-ar fi fost așa vrednic, dacă ar fi fost robit de trup; dar el, tânăr cum era, întipărea în sine toate faptele bune pe care le făcea Sfântul Pavel.

Desi era foarte tânăr, purta același jug cu Sfântul Pavel: „Nimeni să nu-l disprețuiască pe Timotei, căci el urmează Legea Domnului, ca și mine; și ca un tată cu fiul său, așa împreună cu mine a slujit el”, spune Sfântul Pavel.

---

Timotei însă continua să postească înainte, cu toată asprimea. Și nu făcea ca aceia care, după ce postesc, încep să zică:

„Ce să mai postesc de-acum? Mi-am omorât trupul și l-am biruit pe diavolul. De-acum de ce să mai postesc?”

Timotei nu zicea așa, ci cu cât erau mai mari meritele sale, cu atât mai mult se nevoia. Și aceasta, desigur, a învățat tot de la Sfântul Pavel.

Vă atrag atenția asupra unui cuvânt: Sfântul Pavel nu-i scrie „bea vin”, ci „puțin vin”, adică numai cât e de trebuință pentru a alunga boala trupului — și nu pentru a îngădui boala sufletului, nici pentru a întărâta patimile.

Căci vinul, frați creștini, sfârșește energia organismului. Vinul e lăsat de Dumnezeu să-l întrebuințăm cu măsură, nu oricum.

Bețivul e un mort viu, are cerul cu desăvârșire închis. Bețivii nu pot moșteni Împărăția Cerurilor — Sfântul Pavel ne spune asta.

$$$

 🌿 𝕃𝔼𝔾𝔼ℕ𝔻𝔸 𝔽ℝ𝕌ℕℤ𝔼𝕀 ℂ𝔸ℝ𝔼 ℕ-𝔸 ℂĂℤ𝕌𝕋 ℕ𝕀ℂ𝕀𝕆𝔻𝔸𝕋Ă 🌿

    

        Demult, înainte ca oamenii să-și fi făcut case din piatră și foc, pădurea era întreagă și vie, iar frunzele copacilor nu cădeau decât când ele alegeau.

Într-un colț de pădure, trăia un stejar bătrân, cu trunchiul larg cât o casă și coroana înaltă cât un nor. În fiecare toamnă, frunzele lui își luau zborul spre pământ, murmurând mulțumiri pentru anotimpul trăit. Toate, mai puțin una.

   O frunză mică, verde-smarald, se încăpățâna să rămână în ram. Nu era din vanitate, nici din frică, ci din iubire. Se îndrăgostise de vânt.

În fiecare zi, vântul o învârtea, o gâdila și o purta pe aripile sale fără să o rupă. Îi spunea povești despre munții dincolo de pădure, despre mările albastre, despre nisipurile care cântau în soare.

— Dacă mă desprind, voi cădea și voi muri, spuse frunza într-o zi.

— Dacă nu te desprinzi, nu vei ști niciodată cum e să zbori, îi răspunse vântul.

Frunza plângea în fiecare noapte, până când pădurii i s-a făcut milă. Zeița Copacilor a coborât și i-a dăruit frunzei un dar: nemurirea în așteptare. Nu va cădea niciodată, dar nici nu va zbura.

Și de atunci, într-un copac vechi din mijlocul pădurii, se află o frunză care nu s-a desprins niciodată. Ea încă așteaptă ziua în care vântul va fi gata să o iubească nu doar în zbor, ci și în cădere.

Iar cei care știu să asculte, în nopțile cu lună, pot auzi cum foșnește povestea ei: despre a iubi fără să pierzi, și despre curajul de a lăsa totul, ca să devii ceea ce visezi. 🌿

$$$

 O POVESTE CU O LECȚIE:MĂGARUL LUI BURIDAN 

Un măgar înfometat și însetat ajunge în fața unei dileme. În stânga, o grămadă de fân auriu și apetisant. În dreapta, o găleată plină cu apă proaspătă. Se află exact la mijloc, incapabil să decidă de ce are mai mare nevoie. Stomacul îi ghiorăie, gâtul îi arde de sete, dar mintea îi e complet blocată.

Această scenă, aparent amuzantă, ascunde un adevăr profund care i-a fascinat pe gânditori timp de secole. 

E cunoscută drept „paradoxul măgarului lui Buridan” și ne învață cum excesul de raționalitate poate duce la inacțiune totală.

Iată esența poveștii: măgarul, încercând să ia decizia „perfectă”, ajunge să nu ia nicio decizie. Logica sa impecabilă devine cea mai mare capcană. În timp ce se gândește dacă fânul e mai important decât apa sau invers, timpul trece implacabil. 

Rezultatul? Absurditatea supremă: moare de foame și de sete, înconjurat de tot ce i-ar fi fost suficient pentru a supraviețui.

Acum, întreabă-te: de câte ori ai fost într-o situație asemănătoare? Poate între două locuri de muncă, două case sau chiar două relații. Indecizia, alimentată de frica de a greși, ne poate paraliza și ne poate face neputincioși.

Morala e simplă: viața nu stă să aștepte până luăm noi decizia perfectă. Uneori, orice decizie e mai bună decât nicio decizie.

Nu lăsa ca viața ta să devină versiunea umană a dilemei „măgarului lui Buridan”. În timp ce ezităm, fânul începe să putrezească, iar apa se evaporă.

Așadar, fă o alegere, orice alegere. Fă un pas înainte! Dacă greșești, măcar vei greși mergând mai departe. 🙂

 #follower  #followersreels #storytellingphotographer

$$$

 GÂNDUL ZILEI....MIHAIL EMINESCU...EMINOVICI..

" O, STINGĂ - SE A VIEȚII....FUMEGĂTOARE FACLĂ 

Motto:" Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet pe care l-a ivit si-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie, si peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va vesteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale "!

( George Călinescu)

"O stingă-se a vieții fumegătoare faclă,

Să aflu căpătâiul cel mult dorit în raclă!

N-aflai loc unde capul în lume să mi-l pun,

Căci n-am avut tăria de-a fi nici rău, nici bun,

Căci n-am avut metalul demonilor în vine,

Nici pacinica răbdare a omului de bine,

Căci n-am iubit nimica cu patimă și jind...

Un creier plin de visuri ș-o inimă de rând.

De mult a lumii vorbe eu nu le mai ascult,

Nimic e pentru mine ce pentru ea e mult.

Viitorul un trecut e, pe care-l văd întors...

Același șir de patimi s-a tors și s-a retors

De mânile uscate a vremii-mbătrânite.

Sunt limpezi pentru mine enigmele-ncâlcite:

Nu-ntreb de ce în lume nu ne e dat de soarte

Noroc fără durere, viață fără moarte.

Am pus demult deoparte acele roase cărți

Ce spun c-a vieții file au vecinic două părți...

Cu-a lor înțelepciune nimica nu se schimbă

Cu dezlegări ciudate și cu frânturi de limbă

Ocupe-se copiii... Eu pun o întrebare

Nu nouă, însă dreaptă... nu liberă, dar mare.

Viața, moartea noastră noi le ținem în mâni,

Pe ele deopotrivă noi ne simțim stăpâni.

O cupă cu otravă, un glonte, un pumnar

Ne scapă deopotrivă de-o lume de amar.

De ce țin toți la dânsa, oricât de neagră fie?

Ea împlinește oare în lume vo solie?

E scop în viața noastră ­ vun scop al mântuirii?

Nu junghiem ființa pe-altarul omenirii?

A gândului lucire, a inimei bătaie

Ridică un grăunte din sarcina greoaie

Mizeriei comune? Trăind cu moartea-n sân

Pe altu-n astă lume îl doare mai puțin?

O, eu nu cer norocul, dar cer să mă învăț

Ca viața-mi preț să aibă și moartea s-aibă preț.

Să nu zic despre mine ce omului s-a zis:

Că-i visul unei umbre și umbra unui vis.

O, Demiurg, solie când nu mi-ai scris în stele,

De ce mi-ai dat știința nimicniciei mele?

De ce-n al vieții mijloc, de gânduri negre-un stol

Mă fac să simt în minte și-n inimă un gol?

De ce de pe vedere-mi tu vălul ai rărit,

Să văd cum că în suflet nu am decât urât?

Viața mea comună s-o târâi uniform

Și să nu pot de somnul pământului s-adorm?

Zadarnică, pustie și fără înțeles

Viața-mi nu se leagă de-un rău sau de-un eres.

Eu nu mă simt deasupra și nu sunt dedesupt,

Cu mine nu am luptă, cu lumea nu mă lupt

Pentru-o minciună mare ori mare adevăr.

Totuna mi-ar fi mie, căci alta nu mai cer,

Decât să fiu în dreapta ori stânga hotărât,

S-omor și eu pe altul sau să fiu omorât

Și făr- de nici un titlu în lume să mă-nser...

Căci ce-i la urma urmei minciună, adevăr?...

Să țin numai la ceva... oricât ar fi de mic...

Dar nu țin la nimica, căci nu mai cred nimic"...

Eminescu.....

Fragmente dintr-o scrisoare din 1882:...." O duc într-o muncă zadarnică....n- am liniște, n- am repaosul senin, de care aș avea atâta trebuință pentru că să mai pot lucra...

  ....Un asemenea repaos nu- l pot avea nicăieri și la nimeni."..Mihai Eminescu 

Din perspectivă tematică, poezia „O, stingă-se a vieții …” este o evocare a iubirii neîmplinite și a frământărilor sufletești ale poetului nepereche. Eminescu prezintă o tematică profund filozofică ce sugerează incertitudinea și dificultatea de a găsi sensul și scopul existenței. În plus, prin intermediul unor simboluri ca "cerul nopții, stelele și îngerii", Eminescu sugerează că eul liric nu poate găsi liniștea în această lume și că singura soluție este să se elibereze de greutatea existenței sale.

Mihai Eminescu nu a fost doar un geniu literar. A fost o voce profetică, un spirit vertical, un român deplin. A fost incomod. De aceea a fost înlăturat. A fost naționalist. De aceea a fost redus la tăcere. A spus adevărul. De aceea a fost sacrificat.

La 15 iunie ,noi nu comemorăm doar o moarte, ci o rănire profundă a sufletului românesc.

Comemorăm o jertfă pe care o mare parte din acest neam încă nu o înțelege.

Eminescu a știut să iubească România cu disperare, cu luciditate și cu o durere care l-a ars pe dinăuntru.

A vorbit despre trădare, despre vânzare, despre străini, despre viitorul țării. Și tot ce a spus se întâmplă azi sub ochii noștri.

Cine uită ce a fost Eminescu, se dezleagă de Neam.

Cine îl ignoră, se face părtaș la moartea lui.

Cine îl înțelege, e dator să lupte.

Astăzi, nu depunem doar flori și-i aducem osanale, astăzi ne întrebăm: Ce-am făcut cu " adevărul" pentru care el a murit?

  " Trăind în cercul vostru strâmt, 

     Norocul vă petrece, 

     Ci eu in lumea mea mă simt 

     Nemuritor și rece ....

"România este o țară, in care geniile mor la marginea drumului și nulitățile ajung miniștrii "....Emil Cioran. 

Eternă să-i fie amintirea poetului nepereche, Mihai Eminescu, Domnul cel de nemurirea noastră!

  Janeta Hulea ...Cu drag din drag de Eminescu