***

 Trei oșence, foste prietene din copilărie, colege de școală mai târziu, se întâlnesc după mai mulți ani, deja mature. După îmbrățișările de rigoare, se întreabă reciproc:

– D-apoi tu, Mărie, luatu-te-ai?

– Luat, dară.

– Si, cum-ui?

– D’apoi, drajile mele, mi-am luat un ficior mândru, chipeș, puternic, numa’ că are un beteșug!

– Dusu-l-ai la doftor?

– Dus.

– Si, ce-o zîs doftoru’?

– O zîs ca-i surd de-o ureche!

– No, las’, că nu-i bai, doar nu trebe să audă toate cele!

– D-apoi tu, Anuță, tu luatu-te-ai?

– D-apoi, cum?!

– Și-al tău, cum-ui?

– Doamne, al meu îi ca o cătană, mere țanțoș pe uliță și îi tare ca un taur, frumos ca soarele, da’ are un beteșug!

– Dusu-l-ai la doftor?

– Dus.

– Si, ce-o zîs doftoru’?

– O zîs ca-i chior de-un ochi, nu vede bine!

– No, las’, ca nu-i bai, doară nu trebe să vadă chiar toate cele!

– D-apoi tu, Minodoră, tu luatu-te-ai?

– Pai, tu fetilor, eu mi-am luat un ficior cum nu s-a mai ezistat pe suprafata pământului! Păi, al meu îi cât bradul, îi deștept, puternic ca un urs, frumos ca o icoană, da’ are ș-al meu un beteșug!

– Da’ ce beteșug are, bată-l norocu’?

– Păi, al meu dimineata mă …, la amiaz’ mă … , seara mă … iară!

– Și, dusu-l-ai la doftor?

– Dus.

– Și, ce-o zis doftoru’?

– O zîs că n-are ținere de minte.