$¢$

 Ion e genul de poștaș care știe din mers când în plic e veste bună și când e veste proastă, doar după felul cum îl ține expeditorul în mână.

După treizeci și cinci de ani în care a pedalat cu bicicleta roșie pe ulițele satului, Ion își face ultima tură ca poștaș oficial. Geanta de piele uzată îi atârnă grea pe umăr, plină cu ultimele scrisori, pensii și facturi pe care le va distribui vreodată în această calitate. Mâine, altcineva va prelua ruta, probabil cu o mașină mică și cu graba specifică timpurilor moderne.

"Bună dimineața, nea Ion!", îl strigă doamna Floarea de la poarta casei cu numărul 23. "Ce aveți pentru mine azi?"

Ion zâmbește și scotge din geantă plicul cu pensia ei. E o conversație pe care au repetat-o în fiecare lună timp de un deceniu, de când Floarea a rămas văduvă și singura ei bucurie e ziua când vine pensia. Pentru el, nu e doar o tranzacție administrativă - e momentul în care aduce un strop de siguranță în viața unei bătrâne care trăiește doar cu 600 de lei pe lună.

"Uite, dragă, vine la timp ca întotdeauna", spune el, întinzându-i plicul. "Și am și o carte poștală de la nepoțica de la București."

Ochii bătrânei se luminează. Ion știe că această carte poștală cu o poză a Palatului Parlamentului va fi citită de zeci de ori și arătată tuturor vecinelor. Pentru Floarea, e dovada că nepoteasa nu a uitat-o complet în agitația vieții de la oraș.

Pe ulița următoare, la casa familiei Popescu, Ion are o misiune mai dificilă. În geantă îi stă o scrisoare cu ștampila tribunalului - probabil ceva legat de procesul pentru divorț pe care îl știe tot satul. A văzut cum familia s-a destrămat încet, cum bărbatul a început să bea, cum femeia a plecat cu copiii la mama ei în alt județ.

Doar cei care au lucrat ani de zile ca poștași într-un sat mic înțeleg cu adevărat că nu sunt doar distributori de corespondență - sunt martorii vieților oamenilor, depozitarii secretelor lor cele mai intime, adesea singurii care știu adevărul din spatele fațadelor.

"Nea Ion, o să ne lipsească", îi spune Mihai Popescu, luând scrisoarea cu mâna tremurândă. La patruzeci de ani, arată ca și cum ar avea șaizeci. Divorțul și alcoolul și-au pus amprenta pe fața lui odinioară tânără și plină de speranță.

"Să aveți grijă de dumneavoastră", răspunde Ion, știind că sunt ultimele cuvinte pe care le va schimba cu bărbatul acesta ca poștaș. În doi ani, Mihai nu a primit decât facturi de plată și citații de la tribunal. Ion și-ar fi dorit să-i poată aduce măcar o veste bună înainte de a se pensiona.

La următoarea casă, atmosfera se schimbă radical. Familia Ionescu așteaptă rezultatele de la examenul de bacalaureat al fiului lor, Andrei. Ion simte greutatea plicului de la Ministerul Educației și speră din toată inima că băiatul a reușit. Andrei e primul din familie care ar putea ajunge la facultate.

"Este?", întreabă mama băiatului, ieșind în fugă din casă când îl vede pe Ion oprindu-se la poarta lor.

Ion dă din cap zâmbind și scoate plicul. "Pare greu", spune el diplomatic. "Astea cu rezultatele bune de obicei sunt mai groase."

În momentul când Andrei deschide plicul și strigă "Am luat!", toată familia explodează în bucurie. Ion simte o căldură în piept - după atâția ani de adus și vești proaste, și vești bune, momentele astea de fericire pură îi fac să-și amintească de ce și-a iubit meseria.

Pe măsură ce ziua avansează și lista de adrese se scurtează, Ion realizează că fiecare oprire e o despărțire. De la casa cu grădina plină de floarea-soarelui, unde bătrânul Gheorghe îl așteaptă întotdeauna cu un pahar de apă rece. De la casa tinerei familii care tocmai și-a cumpărat prima mașină și primește acum facturi de asigurare. De la casa în care locuiește singură profesoara pensionară care comanda cărți prin poștă și era singura din sat care citea reviste literare.

"Ultima oprire", își spune Ion, ajungând la casa familiei Marinescu. Aici are de livrat o scrisoare din Germania - probabil de la fiul lor care lucrează la o fabrică de automobile și trimite bani acasă lunar. E unul dintre sutele de tineri din sat care au plecat să-și caute norocul în străinătate.

Poate că generația tânără nu va mai înțelege niciodată cu adevărat ce înseamnă să aștepți scrisoarea lunară de la copilul plecat departe, să tremuri când vine poștașul cu vești de la tribunal sau de la spital, să simți că plicul cu pensia e singura ta legătură cu lumea oficială.

"Nea Ion", îl oprește doamna Marinescu la plecare, "vă mulțumim pentru toți anii. Știți că pentru noi ați fost mai mult decât un poștaș. Ați fost cel care ne-a ținut legătura cu lumea."

Seara, când își predă geanta, uniforma și cheia de la oficiul poștal, Ion simte că se încheie nu doar o carieră, ci o întreagă eră. Succesorul lui va lucra diferit - mai repede, mai eficient, dar probabil fără să se oprească să schimbe două vorbe cu fiecare destinatar.

Acasă, soția îl întâmpină cu masa pregătită și cu zâmbetul care l-a însoțit în toate aceste decenii. "Cum a fost ultima zi?", îl întreabă ea.

"Ca toate celelalte", răspunde el, "doar că acum știu că nu va mai fi alta la fel."

Se gândește la toate scrisorile pe care le-a distribuit de-a lungul anilor - scrisori de dragoste, de despărțire, de îngrijorare, de bucurie. Telegrame cu vestea morții și plicuri cu fotografii de la nepoții crescuți departe. Facturi care aduceau griji și cecuri care aduceau speranță.

În era mailurilor și a mesajelor instant, poate că nimeni nu mai înțelege magia unei scrisori adevărate, greutatea unei vești care vine pe hârtie, importanța omului care îți bate la poartă cu vestea ta. Ion a fost martorul unei lumi care dispare încet, în care comunicarea avea ritualurile ei, răbdarea ei, emoțiile ei profunde.

Mâine va începe să se ocupe de grădină, să citească cărțile pe care nu a avut timp să le citească, să se bucure de pensia bine meritată. Dar va simți mereu lipsa acelei greutăți familiare a genții pe umăr și a responsabilității de a fi cel care leagă satul de restul lumii.