$$$

 —Bunico, ce faci?

—Ei, dragul meu, ce crezi că fac? Iau apă de la fântână, ca să spăl vasele.

—Dar, Bunico, avem apă curentă în casă...

N-a răspuns. A privit firicelul subțire de apă cum umple încet găleata de metal, de parcă era singurul lucru care conta în acel moment. Când gălețile s-au umplut, le-a luat și a pornit spre casă.

—Bunico, dar gălețile?

—Bunicul le va aduce până la ușă.

Bunicul murise de șase ani.

Am urmat-o cu pași ușori, iar când era aproape de casă, unchiul meu a ieșit din grajd.

—Unchiule, unde mergi?

—Să-i duc gălețile bunicii.

—Dar avem apă în casă...

—Știu, Daniel. Dar bunica ta nu-și mai amintește asta. A trecut mult de când n-ai mai fost pe la sat... iar mintea ei a rămas prinsă într-un timp care nu mai există.

—N-ar fi mai bine să-i spunem adevărul?

—Hai cu mine, vreau să-ți arăt ceva.

Am privit-o pe Bunica. Când a văzut gălețile la ușă, a zâmbit.

—Era și timpul să mi le aducă cineva. E aproape amiază și farfuriile cu sos o să se adune. Andrés, când îl vezi pe tatăl tău, spune-i să-mi aducă niște pâine veche, să fac pesmet.

—Chiar acum, mamă.

Apoi Unchiul s-a întors spre mine:

—Hai cu mine până la brutărie.

Pe drum, mi-a spus:

—Au trecut trei ani de când Bunica a început să-și piardă memoria. Doctorii au spus că se va agrava. Ne-au sugerat un centru specializat… dar n-am putut. Mama mea a înfruntat totul cu curaj — nu puteam s-o las să-și petreacă ultimele zile printre străini. Într-o zi n-am mai găsit-o acasă. Dispăruse. Am căutat-o peste tot, până când am văzut-o la fântână. „Andrés, spune-i tatălui tău să-mi aducă gălețile să spăl,” mi-a spus. Din ziua aceea... eu sunt cel care îi aduce gălețile. Și pâinea. Și legumele pentru salată. Cred că, în adâncul sufletului, știe că tata nu mai e. Dar îl simte aproape, în fiecare gest. Obiceiurile o țin ancorată în lume. La sat, ne rotim: facem ture, o îngrijim. Vărul tău s-a mutat în pod, ca să fie aproape de ea noaptea. Are 17 ani acum. A crescut mult. Sunt mândru de el.

Ne-am întors acasă cu pâinea. Am privit-o pe Bunica cu alți ochi. Aveam 13 ani, dar am știut că venise și rândul meu să am grijă de ea.

În bucătărie, mama îi spunea tatălui meu:

—Uită-te la ea… peticește șosete. Cine mai face asta în ziua de azi? Aș vrea s-o luăm cu noi. Să meargă dimineața la centru, iar seara să fie cu noi. Vara o aducem înapoi aici.

Tata a dat din cap. Dar eu nu mai eram sigur. Am urcat sus, am tăiat o șosetă și am fugit la ea.

—Bunico, mi s-a rupt șoseta... poți să mi-o coși?

—Desigur, dragule. Las-o aici. Cos pantalonii de lucru ai vărului tău — sunt plini de petice. Zice că-s comozi. Și-mi place că nu aruncă lucrurile. Așa era și bunicul tău.

—Era, Bunico?

S-a uitat la mine. Apoi a zâmbit.

—Să nu spui nimănui… dar știu că bunicul tău nu mai e. La început a durut prea tare… apoi am decis: chiar dacă nu mai e, o să mă prefac că încă este. De atunci, tot satul a început să-l țină minte împreună cu mine. Și-l urmez în toate. Ce părere ai?

—Ai fost foarte înțeleaptă, Bunico.

—Știu că ai tăiat șoseta intenționat. Pentru că vrei să te răsfăț ca pe ceilalți. Și bine ai făcut. Doar că, văzându-te aici, mi-ai luminat ziua.

—Pot să stau cu tine toată vara?

—Credeam că n-ai vrut să vii... că te-au adus cu forța.

—Nu e Wi-Fi. Dar acum nu-mi mai pasă. E atâta treabă de făcut.

—Nu știu ce-i ăla Wi-Fi, dar da… mereu e treabă de făcut. Dacă rămâi, o să fiu cea mai fericită femeie din lume.

Am intrat în bucătărie.

—Vreau să rămân cu Bunica vara asta, când plecați voi.

—Dar ne-am gândit s-o luăm cu noi...

—Și îl luați și pe Bunicul?

—Daniel, Bunicul a murit.

—Nu și pentru Bunica. Și dacă nu-l puteți lua și pe el, mai bine rămâne aici. Cine altcineva o să-i aducă gălețile la ușă?

—Nu te înțeleg, fiule.

—Nici nu trebuie. Important e să o înțelegem pe Bunica. Aici e locul ei. Și nu, nu e dusă cu capul. Doar că… nu vrea să uite ce a iubit cu adevărat.

Așa te maturizezi. Nu doar prin ani. Ci ducând găleți la fântână, cum făcea bunica. Cum făceau oamenii odată. Cum, poate, ar trebui să învățăm să facem din nou. ♥️

 Sursa : fb