$$$

 PÂINEA NOASTRĂ...

Mircea Radu Iacoban

Apărut şi preluat din presa israeliană, “Revista mea” nr.41 / 2021

Pur și simplu nu pot să cred că mănânc pâine congelată plămădită „afară” şi dezghețată în mult suferitoarea Românie! Pământ, trudă și grâu românesc, pâine... de import? Dacă-i pe-așa, și pita noastră cea de toate zilele ne-o îngheață alții, apoi înseamnă că s-au zăpăcit temeiuri strămoșești. 

Am învățat încă din copilărie că pâinea-i sfântă. Iaca, sfințenie congelată adusă din import cu camioane frigorifice! Românii nici pâine nu-s în stare să-și coacă singuri? Altfel, rafturile-s ornate cu tot ce-ai pofti. Pâine Graham. Pâine cu secară. Pâine toast. Pâine neagră (vorba vine). Pâine feliată (că ne doare mâna s-o tăiem cu cuţitul!). Pâine cu seminţe. Pâine nu ştiu cum. Toate la un loc abia amintind adevăratul gust al pâinii noastre cea de toate zilele. 

Dar poate mă-nşel. Poate de vină-s simţurile noastre, care, îmbătrânind, dau semnale false. Cu siguranţă însă, aroma pâinii nu mai este aceea de altădată. Un vers evocator al lui Adi Cusin spune, impecabil cadenţat, că „Pe o stradă din Suceava mirosea a mere coapte”. Cu toate livezile Rădășeniului, cele mai multe dintre merele lustruite de la Kaufland sunt importate!

 Am avut sentimentul reîntâlnirii cu târgul copilăriei adulmecând, în posaca noastră primăvară, pe-o străduţă din Iţcani, abur de pâine coaptă-n casă. Nu ştiu cine şi, mai ales, de ce, îşi complică viaţa în 2021 cu frământatul, cu dospitul, cu vegherea cuptorului, în loc să şi-o procure, simplu şi comod, ambalată-n ţiplă. Ori barem s-o meremetisească (precum nevastă mea) la sculele electronice care piuie şi ţiue informându-te conştiincios că, iaca, pâinea după rețeta A-3 e gata... 

Pe o stradă din Suceava, unde mirosea cândva a pâine coaptă, am căutat, din ochi, urma vechii brutării – nici vorbă, s-a mistuit. Pe vremea aceea, pâinea (neagră - unicul sortiment!) pe cartelă costa doi lei. Mama mă trimitea s-o cumpăr de la brutăria de lângă gară. Toate, la Iţcani se aflau la gară sau lângă gară, unde aștepta șirul negru de trăsuri – cinematograful, chioşcul de ziare de unde luam „Zori Noi”, parcul, brutăria – ori, la bariera cfr, frizeria unde oficia maestrul Simcălă, Alimentara, magherniţa în care se vindeau nasturi şi papiote, Staţia de radioficare, covrigăria, căruciorul cu îngheţată… Puştăraia îşi făcea veacul ronțăind semințe la barieră. Nici bariera nu mai este: acolo se poticneau căruţele şi puţinele maşini: ori trecea vreun tren, ori făcea manevră locomotiva cu hornul ca o mânătarcă (cine ştie în ce făptură oțelită s-o fi întrupat după ce a făcut bulbuci în oala de turnare...) 

Înşfăcam pâinea rotundă, grea, aburindă, aromitoare, şi, până la colţul bisericii, îi „tundeam” franjurii crocanţi. Acasă, ajungeam cu ea pe trei sferturi. Încasam cuvenita muştruluială de la maică-mea şi, a doua zi, se întâmpla la fel. Avea un miez nemaipomenit pâinea aceea neagră a anilor ’47; darămite coaja! N-aş crede că brutarii locului (locaţiei – cum se spune acum) deţineau cine ştie ce reţetă secretă, nici că grâul era mai breaz şi mai maşcat. Probabil că pofta (ca să nu zic foamea) era alta atunci. Ori, cine ştie, poate papilele noastre gustative, încă neuzate şi nepervertite, prospectau mai generos şi mai ingenuu pâinea noastră cea de toate zilele. 

Rar, şi de-a dreptul sărbătoreşte, aveam parte şi de câteva rotocoale de salam (de Burdujeni). Visul sus-semnatului, în copilărie, era să mănânce odată şi odată salam să se sature. N-a fost să fie – salamul purta ciubote roşii. Am mai încercat, peste ani, să regăsesc gustul mezelurilor „Poiana”. Degeaba. Poate explicaţia-i aceeaşi ca-n cazul de mai sus (pâinea), poate că, într-adevăr, preparatele potopite de E-uri, aditivi, conservanţi şi Dumnezeu mai ştie ce s-o fi băgând astăzi în maţul (pardon: membrana) de porc nu mai pot avea savoarea de odinioară. 

Eram copiii secetei, ai hainelor „pe puncte”, ai marmeladei pe cartelă şi ai halvalei festive de anul nou. N-am ştiut până în studenţie cum arată o banană, o portocală. Când, după Festivalul Mondial Tineretului, s-a rostogolit din gară până-n barieră vestea nemaipomenită („Băăă! Se dau bomboaneee!...”), ne-am înşirat cuminţi la coadă spre a primi suta de grame de dropsuri văzută şi înţeleasă ca ditamai cadou al vremurilor noi. Cei patru kilometri până la liceu îi străbăteam pe jos, cu sandalele-n mână (le încălțam la poarta școlii); în geanta cu caiete duceam și cele două felii de pâine unse cu magiun. 

Cu toate deliciile europenismului, modernității și... rezilienței, n-o să uit în veci gustul şi aroma pâinii de odinioară!

Text

Notă: Deosebite felicitări, stimate Domnule Mircea Radu Iacoban, pentru admirabilul şi emoţionantul text “Pâinea noastră” publicat recent. 

Citindu-l, m-am simţit “teleportat” în propria-mi copilărie a anilor ´49 - ´56, petrecută la Lespezi, târguşorul de pe lângă malul lespezit al Siretului. Atunci şi doar atunci, pâinea acelei neuitate perioade, coaptă pe vatra brutăriei locale sau de mama, în rola sobei din bucătărie, avea gustul şi mirosul nemaipomenit, neatins vreodată în locurile în care m-am tot aflat ulterior. Şi turtele, ah, turtele coapte pe plită de mama! Erau grozav de gustoase şi săţioase. Nu mai pun şi pacheţelul cu două felii mari de pâine, unse cu un strat gros de untură din borcan, pe care-l mâncam cu poftă în pauza mare la şcoală, aflată la aproape trei kilometri, deoarece şcoala lespezeană fusese distrusă de război. 

Am “prins” şi eu, la patru ani, perioada cumplitei secete din Moldova în care mama (Dumnezeu s-o odihnească!) “drămuia”, cum numai ea ştia, săraca de ea, “porţiile” celor şapte copii, în care “privilegiatul” eram eu, mezinul.

Şi alivencile ei, neîntrecute vreodată de nimeni până la vârsta pe care o am!

Nu că aş fi nostalgic, dar, într-adevăr, ceea ce se întâmplă astăzi cu Pâinea noastră, a cărei aluat este adus congelat din UE(!) , apoi dezgheţat şi copt, burduşit de E-uri (pentru aspect şi durată,) e inacceptabil!

Cu aleasă stimă, M.Caba