$$$

 Nea Vasile e genul de bărbier care a învățat să tundă din foarfecă și brici la cincisprezece ani și nu va schimba niciodată metoda, chiar dacă întreaga lume trece la mașini electrice.

Sâmbăta dimineață, bărbieria lui nea Vasile e mai animată decât piața din centrul satului. Prin ușa deschisă intră aburii de cafea proaspătă și sunetul conversațiilor care se încrucișează ca firele unei țesături invizibile - bărbații din sat își spun aici păsurile, necazurile și bucuriile, în timp ce foarfecele vechii dansează prin părul lor.

"Hai la locul tău, Gheorghe", spune Vasile, dând din mână către scaunul de piele roșie crăpată care domină centrul bărbieriei de cincisprezece ani. Pe peretele din spatele scaunului, oglinzile îngălbenite de vreme reflectă zeci de fețe cunoscute - prieteni de-o viață, vecini, copii crescuți și ajunși bărbați care acum îi aduc și pe fiii lor să învețe ce înseamnă o tunsoare făcută cum se cuvine.

Vasile, la cincizeci și cinci de ani, are mâinile sigure ale unui meșter care și-a perfecționat arta de-a lungul deceniilor. Briza lui cu mâner de os, moștenită de la tatăl său care a fost și el bărbier, strălucește în lumina dimineții care pătrunde prin ferestrele cu perdele de mătase vișinie.

"Ce facem azi?", întreabă el ritual, deși știe exact cum vrea Gheorghe să fie tuns - la fel ca în ultimii douăzeci de ani. Scurt pe părți, mai lung deasupra, cu creasta pieptănată pe dreapta. Nimic spectacular, nimic modern, doar o tunsoare de om serios care muncește pământul și respectă tradițiile.

În timp ce lucrează, Vasile ascultă. Gheorghe își varsă necazurile despre recolta care nu a fost ce trebuia, despre fiul plecat în Germania care sună tot mai rar, despre soția care se plânge că nu mai sunt tineri. E ritual vechi cât lumea - bărbierul care tunde și ascultă, care știe să păstreze secretele și să dea sfaturi cu cumpătare.

"Nea Vasile, când am fost mic și mă aducea tata aici, credeam că ești cel mai înțelept om din sat", spune Gheorghe zâmbind. "Acum că sunt eu bătrân, încă mai cred la fel."

Pe rafturile din jur stau sticlele cu loțiuni parfumate, pieptenii de diverse mărimi, foarfecele pentru diferite tuns, toate aranjate cu grijă ca într-un muzeu al mestesugului. Aici nu găsești masinii electrice de tuns sau produse moderne cu multe chimicale. Vasile lucrează cu uneltele simple ale bunicilor săi, cu răbdarea și precizia care nu se învață din cărți.

Prin bărbierie trec dimineața toți bărbații importanți din sat. Primarul vine să-și aranjeze barba înainte de ședințe, profesorul pensionar se tunde religios în fiecare lună, mecanicul auto își face timp între reparații să treacă pe la Vasile. Aici se iau deciziile importante ale comunității, se negociază tranzacții, se stabilesc cine cu cine e prieten și cine cu cine nu se mai vorbește.

Doar cei care au crescut cu ritualul tunsorii la bărbierul din sat înțeleg cu adevărat că nu e vorba doar despre tăiat păr - e despre respect, despre comunitate, despre păstrarea unor tradiții care leagă generațiile între ele.

"Mă gândesc să fac o școală", spune Vasile în timp ce ascute briza pe curea de piele. "Să învăț pe cineva meseria. Dar cine vrea să învețe? Toți vor să lucreze la calculator sau să plece în străinătate."

Pe pereții bărbieriei atârnă fotografii îngălbenite - Vasile ca ucenic lângă tatăl său, primul său client tuns de unul singur, deschiderea oficială a bărbieriei, nunti și botezuri ale clienților care au devenit prieteni de-o viață. Fiecare fotografie spune o poveste despre un sat care încă mai crede în valoarea muncii făcute cu dragoste.

"Știți care e diferența între mine și bărberii ăia din oraș?", întreabă Vasile clientul următor, un bătrân de șaptezeci de ani care vine la tunsoare din 1985. "Ei tund părul. Eu îngrijesc oamenii."

Și e adevărat. Vasile știe când cineva trece prin momente grele doar privind cum stă în scaun. Știe să tacă când clientul are nevoie de liniște și să vorbească când are nevoie de încurajare. Pentru văduvii din sat, vizita la bărbier e singura lor interacțiune socială din săptămână.

Spre amiază, când ultimul client pleacă mulțumit și cu părul aranjat perfect, Vasile curăță uneltele și le așază la locul lor. E ritual zilnic care îi aduce liniște - fiecare foarfece în etiul său, fiecare perie curățată și așezată drept, briza ungată și pusă în cutia din piele moștenită de la tata.

Se uită în oglinda mare din fața scaunului și își vede reflexia obosită. Părul său e din ce în ce mai cărunt, ridurile din jurul ochilor se adâncesc, dar mâinile încă nu tremură când ține uneltele. Mai are mulți ani buni de lucru în el, dar se întreabă cine va prelua bărbieria când el nu va mai putea.

În ora liniștii de după-amiază, când satul doarme și prin ferestre nu se mai aud decât țârâitul greierilor, Vasile se așază în scaunul său și privește strada pustie. Tinerii din sat preferă să meargă la saloanele moderne din orașul de la douăzeci de kilometri, unde tunsorile costă de trei ori mai mult și durează jumătate din timp.

"Dar ei nu știu ce pierd", șoptește el către liniștea bărbieriei. Pentru că o tunsoare adevărată nu e despre viteză sau despre modă trecătoare. E despre încrederea dintre oameni, despre respectul pentru meserie, despre păstrarea acelei călduri umane care face din sat mai mult decât o colecție de case.

Poate că într-o zi, când lumea se va satura de automatizare și va căuta din nou autenticitatea, cineva va învăți meseria de la el. Poate că tradițiile nu mor cu totul, doar așteaptă momentul potrivit să renască în mâinile celor care înțeleg cu adevărat valoarea lor.

Până atunci, nea Vasile va continua să păstreze vie o bucățică din trecutul satului, o foarfece la un timp, o conversație la un timp, un client mulțumit la un timp.