***

 LA BELLE OTERO

Carolina Iglesias Otero, cunoscută ca „La Belle Otero”, a fost o faimoasă vedetă la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. S-a născut în Galicia, Spania în 1868. Fiică nelegitimă, violată de un tânăr cizmar la vârsta de 11 ani, Carolina a fugit la vârsta de 14 ani cu un tip pe nume Paco pentru a merge la dans. Proprietarul unui salon a fost atât de fascinat de mișcările tinerei Carolina, încât i-a oferit acesteia un contract pentru spectacolul ei de dans, plătind-o cu o sumă enormă pentru vremea respectivă.

Ajunsă la Barcelona, acolo ea a început să lucreze la Crystal Palace, debutând în cabaret, pentru ca ulterior să ajungă la Marsilia și apoi la Paris. Carolina Otero a sosit la Paris, având în gând să studieze dansul și să prezinte primele ei spectacole. Frumusețea, caracterul și farmecul ei „țigănesc” – pe care nu l-a negat niciodată – au dus-o în punctul să fie apreciată imediat de publicul parizian și au făcut-o foarte populară. În scurt timp, ea a devenit regina dansului în Paris.

Imaginile ei, precum cele ale altor curtezane în timpul lui Belle Epoque (1871-1914), au fost difuzate de numeroase obiecte și cărți poștale. Ea a apărut pe scenă purtând costume generoase și bijuterii care îi scoteau în evidenţă silueta; avea o reputaţie de femeie provocatoare și fatală care hipnotiza publicul masculin.

În august 1898, la St. Petersburg, directorul de film francez Félix Mesguich, care lucra pentru compania fraților Lumière, a filmat un segment de un minut care o prezintă pe La Belle Otero dansând, făcând-o probabil „prima vedetă din istoria cinematografiei”.

În câțiva ani, Otero a devenit una dintre cele mai cunoscute femei de pe continent, fiind în compania multor bărbați puternici. Mulţi bărbaţi au murit pentru ea în dueluri sângeroase, s-au sinucis din dragoste sau au irosit averi pentru a o atrage. Printre aceștia s-au numărat prințul Albert I de Monaco, regele Edward al VII-lea al Angliei, membrii Curţii Regale din Spania și Serbia, împăratul Wilhelm al II-lea, baronul de Ollstreder, politicianul Aristide Briand sau celebrul scriitor Gabriele D’Annunzio.

Așa că, în 1900, aleasă sex-simbol al lumii, triumfătoare atât pe scenă, cât și în dragoste, devenise proprietara unei imense averi financiare, pe care o cheltuia adesea în cazinoul din Monte Carlo. Prețioase bijuterii, cum ar fi colierul fostei împărătese Eugenia, cerceii spectaculoși ai împărătesei Austriei sau un colier cu diamante deținut anterior de Maria Antoaneta, i-au fost dăruite de admiratorii extaziați ai farmecului și frumuseții ei sălbatice.

După primul război mondial, în timpul căruia a jucat diverse acte pentru a-i ajuta pe soldații francezi, La Belle Otero și-a cumpărat o proprietate impresionantă în sudul Franței, pentru o cifră echivalentă azi cu aproximativ 15 milioane de dolari, și s-a retras de pe scenă. Curtezana acumulase de-a lungul anilor, de fapt, o avere considerabilă care se ridica la circa 25 de milioane de dolari, dar a cheltuit-o de-a lungul anilor pentru a-şi susține un stil de viață sofisticat, pierzându-și averea în cazinouri. Ea a murit într-o stare de sărăcie extremă la Nisa, Franța, în 1965, la vârsta de 96 de ani.

Foarte interesant e faptul că într-o ştire din 23 august 1943 din „Curentul”, aflăm că La Belle Otero ar fi murit în Maroc în anul 1943. Să fi fost un fake news?

23 august 1943. O telegramă sosită din Maroc, nu se ştie pe ce cale, anunţă moartea la Casablanca, într-un spital, a Carolinei Otero, La Belle Otero! Parisul şi lumea întreagă au vorbit mult de ea între anii 1898 şi 1905 (…) Ea a fost mai cu seamă o celebră frumuseţe, minunat făcută, îmbrăcată cu gust şi sobrietate, cu o figură fardată cu grijă, unde sub păru-i negru, albastru, străluceau doi ochi mari, negri şi focoşi. Ea rivaliza atunci, în cronicile pariziene, cu Liane de Pougy şi Emilienne d’Alenson. Otero le întrecea prin ţinuta ei senzuală care îi anima dansurile. A inspirat numeroase scandaluri celebre. Mulţi tineri s-au bătut în duel pentru ea şi unul din adoratorii săi, părăsit, s-a sinucis în faţa locuinţei sale. Romantismul, acum o jumătate de secol, nu era numai o formulă literară. În apusul frumuseţei sale, păstrată până foarte târziu, ea a scris, sau a pus să i se scrie memoriile, care au făcut mult zgomot la apariţia lor. Ea se hotărâse să spună, dacă nu tot adevărul, în orice caz o seamă de adevăruri şi să citeze nume. Acest lucru nu a fost tocmai pe placul multor parizieni care aveau motive să devină ingraţi, cu vârsta…