***

 

POVESTEA UNEI ÎNTÂLNIRI MEMORABILE - FRANZ LISZT și BARBU LĂUTARU

Barbu Lăutaru (pe numele adevărat Vasile Barbu, n.~1780 - d.  18 august 1858) a fost un celebru cântăreț și cobzar din Moldova și starostele lăutarilor moldoveni timp de mai bine de 45 de ani. Contemporanii săi îl caracterizau ca fiind un lăutar fără egal, Vasile Alecsandri l-a imortalizat într-o piesă de teatru, Matei Millo i-a dus mai departe chipul și cântecele interpretând rolul “Barbu Lăutaru” pe scena Teatrului Național din Iași, Franz Liszt i-a recunoscut geniul. 

Astfel am ajuns își la subiectul articolului: o relatare din presa vremii despre o întâlnire dintre doi mari maeștri ai muzicii, Franz Liszt și Barbu Lăutaru. Este povestea unei confruntări artistice emoționante între cei doi mari muzicieni – primul un mare compozitor și virtuoz, reprezentat al muzicii culte, iar cel de al doilea un geniu al muzicii lăutărești românești. Întâlnirea a avut loc în anul 1847, în timpul unui turneu pe care marele pianist îl făcea în Moldova. Relatarea acestei întâlniri a fost consemnată de T. Burada în articolul “Cronica muzicală a orașului Iași”, publicat în revistele “Convorbiri Literare” (numărul din 1 martie 1888) și “România Liberă” (numărul din 12 - 13 martie 1888).

 CONCERTUL TARAFULUI CONDUS DE BARBU LĂUTARUL

“După acestea Liszt fiind invitat seara la boierul Alecu Balș, acesta chemă și taraful de lăutari al lui Barbu, spre a arăta lui Liszt ce soi de musică era obicinuit în Moldova. În ziarul francez “La vie Parisienne” sub direcția lui Marcelin, Paris 1874, nr. 48 din 28 Noembrie, găsim următoarea descriere interesantă despre impresia pe care taraful lui Barbu Lăutarul o făcu asupra marelui musicant: 

Aceștia erau țiganii din Iași și căpetenia lor se numea Barbu Lăutarul. Toți purtau anterie mari strânse la piept, legate cu brâie, cu căciuli de piele de miel și opinci. Pletele lor lungi și groase le cădeau pe umere; căpetenia lor Barbu era bătrân, barba sa căruntă împletită în două cădea până la piept și sub căciula ce acoperea fruntea sa se vedeau strălucind ochii săi plini de inteligență și când intrară în casă, toți puseră mâna la piept și se închinară până la pământ; li se dădu apoi șampanie.

Alecsandri dădu semnalul, și Barbu întorcându-se la taraful său, făcu semn cu degetul și o stranie armonie isbucni în sala cea mare și răsunătoare. Instrumentele lăutarilor se compuneau din o violină, un nai, o cobză, un instrument cu coarde pentru acompaniament care seamănă totdeodată și cu mandolina. Barbu puse să se cânte un marș național, după aceia boierii entusiasmați aruncau galbenii în paharul său zicându-i:

- Bea Barbule, bea! Și bătrânul lăutar înghițea totodată și galbenii și vinul, căutând a ținea în gura sa galbenii, cei scotea apoi, după ce'i săruta cu sfințenie.

- Ascultă, Barbule, îi zise Neculae Sturza, cântă-ne. 

Barbu se închină până la pământ și taraful începu a cânta: "Tu îmi ziceai odată”, un cântec lin, melancolic și cam sălbatic, necontenit în ton minor, și pe care lăutarii îl cântau cu un accent particular și propriu modului lor de executare. Cei doi lăutari însărcinați eu acompaniamentul cântau singuri bătând coardele cobzelor cu o peniță, acele dulci cuvinte ale romanței atât de cunoscute în România, ce începe astfel: "Tu-mi ziceai odată...». 

Apoi după cântec, sub avântul unui entusiasm cu totul artistic, Barbu se cufundă într’un cântec țigănesc, într’adevăr minunat. Liszt asculta și nu zicea nimic. Sub influența acestei scene mărețe, ce avea înaintea ochilor săi, el asculta cu sfințenie pe acești artiști ambulanți care nici nu știau ce este musica și care o gâcesc. Este cu neputință de-a se descrie cu câtă simțire și isbucnire trăgeau cu arcușul; notele ascuțite ale naiului acopereau aria gravă, și cântecul larg făcând să reiasă plângerea sa răgușită și stridentă. În musica aceasta sunt țipete de mâhnire, isbucniri nebune, melancolice, ale pustietăților, cântecul este susținut de un acompaniament monoton al cobzei și înfrumusețat din timp în timp prin câte o frază cântată, o singura frază, care se oprește deodată, și revine la oarecare interval, spre a arunca în această stranie musică, sălbaticul ei tip.

Liszt asculta mereu, rezemat pe un scaun de stejar, mânca cu ochii pe lăutari. Și uneori nervii lui simțeau sguduituri care se oglindeau pe fața sa cea iscusită. Când ultimul acord se auzi, el își apucă mâinile și pieptul său apăsat avu un suspin de ușurare.

- Ah! cât e de frumos! - zise el.

Toți boierii bătură din palme, Liszt luă din buzunarul său un pumn de galbeni și turnându-i în paharul lăutarului îi zise:

- Să bem amândoi, lăutarule!"

CONCERTUL LA CLAVIR AL MAESTRULUI FRANZ LISZ

"Amândoi ciocniră paharele. Liszt era atât de impresionat încât tremura când deșerta pe al său. În fundul sălii boierii deprinși cu aceste curioase melodii, vorbeau între dânșii, punând după fiecare bucată câțiva galbeni în paharul minunatului lăutar. După câteva momente Liszt se sculă și îndreptându-se către lăutar, îi zise :

- Barbule, m'ai făcut să cunosc musica ta; am să te fac să cunoști pe a mea.

Bătrânul lăutar, drept răspuns, puse mâinile la piept și se înclină până la pământ. Liszt se puse la clavir în mijlocul unei tăceri ce se făcu deodată. Lăutarul cu scripca în mână, asculta cu luare aminte, fără a pierde din vedere pe tainicul musicant.

Liszt începu cu un preludiu, apoi sub îmboldirea inspirației lui extraordinare, și a  încordării nervilor săi, improviză un marș unguresc a cărui cântec larg și melodios domina mereu în mijlocul arpegiilor, trilurilor și greutăților înspăimântătoare cu care împodobea cântecul său. Apoi însuflețindu-se, îmbătat de melodie, cu fața sa galbenă caracteristică și cu capul dat înapoi, cu ochii pe jumătate închiși, mergea de la un capăt al clavirului la celălalt, făcea să curgă din degetele sale o ploaie de mărgăritare care veneau cu încetul să se contopească în întâiul motiv; degetele sale cu o repeziciune de necrezut alergau pe clavir, făcând să se audă notele metalice, spre a reveni mereu la acel cântec de la început, mare, magistral și trist ca un cântec de organ. Era în adevăr prea frumos. Niciodată Liszt nu se urcase la o așa înălțime; boierii ascultau fără a pricepe ceva, lăutarul însă pricepea; mânca cu ochii pe cel ce cânta, nu pierdea nici o notă și fisionomia sa era straniu mișcată, în tot timpul acestei strălucite improvizații. Liszt se sculă în mijlocul aplauselor frenetice ale adunării. Barbu Lăutaru se duse drept la dânsul și dându-i la rândul său un pahar cu șampanie, îi zise românește:

- La rândul meu stăpâne te rog să bei.

Paharele se ciocniră din nou.

- Barbule lăutar, îi zise Liszt, ce zici de această melodie ?

- E așa de frumoasă stăpâne, îi răspunse bătrânul lăutar, că, dacă-mi dai voie, am să încerc să și-o cânt și eu.

Liszt zâmbi cu un aer de neîncredere, făcând semn cu capul că primește. Lăutarul se întoarse către taraful său și după ce puse scripca la gât începu a cânta marșul unguresc.

 

"DUMNEZEU TE-A FĂCUT ARTIST ȘI TU EȘTI MAI MARE DECÂT MINE!”

Nimic nu fu uitat, nici trilurile, nici arpegiile, nici variațiunile cu notele repețite, nici acele adorabile treceri din semiton în semiton, care-i sunt atât de obișnuite pentru a reveni la întâiul său motiv. Barbu Lăutaru cânta cu amănunțime pe scripca sa toată improvisațiunea pianistului, ce asculta înspăimântat opera ce cu un moment mai înainte o cântase pe clavir pentru întâia dată și pe care poate o și uitase.

Taraful său îl urma cu precisiune, observând nuanțele și uitându-se drept la Barbu carele mergea cu cântecul înainte, străpungând inima lui Liszt. Când se sfârși cântecul, Liszt se sculă deodată și mergând drept la bătrânul Barbu, îl sărută călduros, apoi luând după vechiul obicei paharul cu șampanie, îl întinse, zicându'i:

 - Bea Barbule Lăutar, stăpânul meu, bea, căci Dumnezeu te-a făcut artist și tu ești mai mare decât mine!”.

 

Sursa:

 

- articolul “Cronica muzicală a orașului Iași” – semnat T. Burada – preluat din “România liberă” - numerele din 12 martie 1888 și 13 martie 1888 - citit din colecția Bibliotecii Digitale a Bucureștilor