$$$

 Cărțile ascunse în sacii de porumb

Se spune că, într-o iarnă aspră, cu munții acoperiți de zăpadă și drumurile aproape pierdute sub viscol, Badea Cârțan se pregătea să pornească din nou la drum, hotărât să ducă peste munți, din România spre Transilvania, un nou lot de cărți românești, acele cărți pe care le considera mai prețioase decât orice avere, pentru că în ele se afla limba, istoria și sufletul unui neam întreg.

Cărțile erau ascunse cu grijă în saci mari de pânză, amestecate cu porumb, astfel încât nimic să nu trădeze adevărata lor încărcătură, iar Badea Cârțan știa prea bine că, dacă ar fi fost prins de autoritățile austro-ungare, risca nu doar confiscarea cărților, ci și arestarea, poate chiar ani de suferință, însă gândul acesta nu-l oprea, pentru că frica nu avea loc acolo unde credința în rostul drumului era mai puternică.

Pe cale, când frigul mușca din obraji și liniștea munților părea nefirească, a fost oprit de o patrulă de jandarmi, care l-au privit cu suspiciune și i-au cerut să arate ce transporta, iar Badea Cârțan, fără grabă și fără să-și piardă cumpătul, le-a răspuns simplu, cu voce calmă, că nu are nimic altceva decât hrană pentru iarnă, porumb pentru vitele sale, vorbele lui fiind la fel de simple ca înfățișarea sa.

Jandarmii au desfăcut sacii, au scos câțiva pumni de porumb de la suprafață și, văzând că într-adevăr boabele aurii umpleau sacii, nu au bănuit nimic, lăsându-l să-și continue drumul, fără să știe că, sub acel strat de porumb, se aflau ascunse sute de cărți românești, pregătite să ajungă în sate, școli și case unde limba română era amenințată cu dispariția.

Această întâmplare, aparent măruntă, spune mai mult decât o simplă poveste de drum, pentru că ea arată inteligența, curajul și sacrificiul unui om care a înțeles că fiecare carte dusă peste graniță era o scânteie de speranță, o formă de rezistență tăcută și o promisiune că identitatea românească nu va fi înfrântă, indiferent de opresiune.

Morala poveștii este că prin curaj, ingeniozitate și determinare, chiar și cel mai simplu om poate face lucruri mărețe, iar Badea Cârțan ne arată că sacrificiul pentru un ideal nobil, precum păstrarea limbii și a identității naționale, poate da sens unei vieți întregi.

Povestea ne mai învață că perseverența și soluțiile ingenioase pot învinge frica și piedicile, iar acolo unde alții s-ar fi oprit, el a mers mai departe, demonstrând că iubirea de neam și de cultură este mai puternică decât orice autoritate.

În cele din urmă, rămâne și lecția tăcută că o carte, oricât de mică sau de simplă ar părea, poate deveni o armă puternică în lupta pentru libertate, educație și demnitate.

#BadeaCârțan #PovesteRomânească #Curaj #IdentitateNațională #Cărți #Istorie

$$$

 Omul care a dus o națiune în desagă

Badea Cârțan, pe numele său adevărat Gheorghe Cârțan, rămâne una dintre cele mai impresionante și tulburătoare figuri ale istoriei românești, nu prin funcții sau ranguri, ci prin forța unei convingeri simple, trăite până la capăt, aceea că un popor poate fi ținut viu prin limbă, carte și memorie, chiar și atunci când istoria pare hotărâtă să-l reducă la tăcere.

Născut într-o familie de țărani români din Cârțișoara, în Transilvania aflată sub stăpânirea Imperiului Austro-Ungar, Badea Cârțan a crescut într-o lume a muncii grele, a oilor și a munților, unde copilăria se împletea firesc cu responsabilitatea, iar meseria de cioban, pe care avea să o practice toată viața, i-a oferit nu doar mijloacele de trai, ci și libertatea drumului, a mersului, a cărărilor neumblate, care aveau să devină mai târziu adevărate artere culturale clandestine.

Deși nu a avut parte de școală în sensul clasic, el a fost atras de poveștile despre trecutul românilor, despre origini, limbă și suferință, iar setea de a înțelege cine sunt românii și de ce trebuie să rămână români l-a împins spre cărți, pe care le-a privit nu ca pe simple obiecte, ci ca pe niște făclii ce puteau aprinde conștiințe într-o vreme în care maghiarizarea forțată încerca să șteargă identitatea românească din Transilvania.

În acest context dur, Badea Cârțan a ales o formă de luptă tăcută, dar extrem de periculoasă, aceea de a transporta și răspândi cărți românești peste graniță, adesea pe jos, ascunzând volumele în cojoace, în desagii oilor sau în saci de grâu, ocolind drumurile principale, mergând prin păduri și poteci izolate, riscând arestarea, bătăile sau închisoarea, doar pentru ca limba română să ajungă în școli, biserici și case de oameni simpli.

Se spune că, de-a lungul vieții, a distribuit peste două sute de mii de cărți, un număr care, dincolo de cifre, înseamnă mii de copii care au învățat să citească românește, mii de familii care au păstrat legătura cu rădăcinile lor și generații întregi care au crescut cu sentimentul că aparțin unui neam ce nu trebuie să dispară.

Unul dintre cele mai simbolice episoade ale vieții sale rămâne călătoria din 1896, când Badea Cârțan a pornit pe jos spre Roma, străbătând aproape o mie patru sute de kilometri, mânat de dorința profundă de a vedea Columna lui Traian, acel simbol al continuității dintre daci și romani, dintre trecut și prezent, dintre istorie și identitate, iar legenda spune că, ajuns acolo, s-a așezat la baza coloanei și a adormit, iar dimineața italienii l-au privit uimiți, spunând că pare un dac coborât direct din piatră, o imagine care avea să rămână pentru totdeauna în memoria culturală a românilor.

Ultimii ani ai vieții l-au găsit obosit, dar neînfrânt, iar moartea sa, survenită în 1911, la Sinaia, nu a însemnat sfârșitul drumului, pentru că a fost îngropat acasă, la Cârțișoara, sub o inscripție care spune totul despre visul său neîmplinit atunci, dar devenit realitate mai târziu: „Aici doarme Badea Cârțan, visând la întregirea neamului său”.

Astăzi, casa sa memorială păstrează obiectele simple ale unui om care a schimbat istoria nu prin putere, ci prin încăpățânarea de a crede, iar figura lui rămâne un simbol al curajului tăcut, al sacrificiului anonim și al ideii că uneori o singură persoană, cu desagii plini de cărți și cu credință în suflet, poate ține vie o națiune.

#BadeaCârțan #IdentitateNațională #IstorieRomânească #Cultură #Memorie

Dacă ai fi trăit în vremea lui Badea Cârțan, ce ai fi fost dispus să riști pentru a-ți păstra limba, cultura și identitatea?

###

 Steaua care a ales liniștea

În anul 1957, Dolores Hart avea doar nouăsprezece ani când și-a făcut debutul cinematografic alături de Elvis Presley în filmul Loving You, fiind tânără, frumoasă, talentată și perfect pregătită pentru o carieră strălucitoare, iar Hollywoodul a primit-o cu brațele deschise, criticii au lăudat-o, studiourile au văzut în ea o viitoare mare vedetă, iar tot ceea ce industria promitea — faimă, succes, roluri principale și covoare roșii — părea deja să îi aparțină.

În următorii șase ani, a jucat în zece filme și a lucrat alături de unele dintre cele mai mari nume ale epocii, construindu-și o carieră solidă și rapidă, până când, în 1961, cursul vieții sale s-a schimbat într-un mod pe care nimeni nu l-ar fi putut anticipa.

Distribuită în filmul Francis of Assisi, o poveste despre sfântul care a renunțat la bogăție pentru a-și dedica viața lui Dumnezeu și celor săraci, Dolores a ajuns la Roma, unde a avut parte de o audiență privată cu Papa Ioan al XXIII-lea, o întâlnire care, potrivit celor apropiați, a trezit în ea o chemare profundă, imposibil de ignorat, ca și cum o ușă interioară s-ar fi deschis definitiv.

În aceeași perioadă, ea vizita Abația Benedictină Regina Laudis din Connecticut, unde căuta liniște și claritate, dar a descoperit ceva ce nu cunoscuse niciodată în Hollywood: pacea, o pace profundă, tăcută și stabilă, care contrasta puternic cu lumea filmului, unde totul era imagine, competiție și aparență, în timp ce la mănăstire viața era simplă, contemplativă și dedicată rugăciunii.

În 1963, la doar douăzeci și patru de ani, Dolores Hart a luat o decizie care a șocat întreaga industrie cinematografică, renunțând la carieră, contracte și celebritate pentru a intra ca postulantă în Abația Regina Laudis, devenind astfel sora Dolores, într-un gest pe care mulți nu l-au putut înțelege și l-au considerat de neconceput.

Pentru ea, însă, nu era o renunțare, ci o alegere, nu o pierdere, ci o câștigare, iar în 1970 și-a depus jurămintele finale, legându-se definitiv de viața monahală, unde timp de peste șase decenii s-a trezit înainte de răsărit pentru rugăciune, a muncit pământul și a trăit în comunitate, fără să se mai întoarcă vreodată la Hollywood.

Cu toate acestea, Hollywoodul nu a uitat-o, iar în 2012 sora Dolores a devenit prima călugăriță care a fost membru votant al Academiei Americane de Film, instituția care acordă premiile Oscar, continuând până astăzi să urmărească filmele și să voteze din interiorul zidurilor mănăstirii.

Întrebată dacă regretă alegerea făcută, ea a răspuns mereu cu aceeași claritate: nu are niciun regret, pentru că a găsit ceva mult mai împlinitor decât orice i-ar fi putut oferi faima, neplecând din Hollywood pentru că ar fi fost un loc rău, ci pentru că a descoperit ceva ce iubea mai mult.

Dolores Hart a avut lumea la picioare — frumusețe, succes, recunoaștere — și a ales să se îndepărteze de toate acestea pentru a petrece șaizeci și unu de ani într-o mănăstire, nu fugind de ceva, ci alergând spre ceva mai mare, demonstrând că uneori cel mai mare act de curaj nu este să cauți lumina reflectoarelor, ci să pleci atunci când ai descoperit ce contează cu adevărat.

Astăzi, la optzeci și șase de ani, sora Dolores trăiește în aceeași mănăstire și nu a privit niciodată înapoi.

#PovesteAdevărată #AlegereDeViață #DoloresHart #Credință #Curaj

Dacă ai avea tot ce lumea consideră succes, ai avea puterea să renunți la toate pentru ceea ce îți aduce pace?

###

 Copilul care a ales Cerul

Sara Matteucci s-a născut la Urbino, la 6 mai 1978, într-o familie profund creștină, fiind pentru mama sa, Anìce, un dar dublu, deoarece venirea ei pe lume a coincis cu aniversarea de douăzeci și cinci de ani a acesteia, o zi pe care Sara avea să o considere mereu specială, spunând că este cea mai frumoasă perioadă, fiind luna Maicii Domnului.

Copilăria și-a petrecut-o la Padiglione di Tavullia, lângă Pesaro, iar încă de la grădiniță se făcea iubită de toți prin firea ei blândă, ascultătoare și senină, fiind un copil care, la doar trei ani, își spunea rugăciunile în fiecare seară și mergea duminica la Sfânta Liturghie cu părinții ei, iar dacă vreodată se întâmpla să lipsească, își mustra familia cu o seriozitate dezarmantă, spunând că nu se pot aștepta la ajutorul lui Iisus dacă nu au fost la biserică.

În 1981, familia se bucură de nașterea fratelui ei mai mic, Omar, însă în mai 1983 viața lor se schimbă brusc, când Sara se îmbolnăvește grav și medicii pun diagnosticul de tumoare Wilms, o veste care cade ca un trăsnet, dar pe care părinții o încredințează rugăciunii și comunității Don Orione din Villa San Biagio, înaintea primei intervenții chirurgicale de la spitalul Sant’Orsola din Bologna.

Deși medicii sunt optimiști, Sara începe să vorbească tot mai des despre Cer, spunând că ar vrea să ajungă acolo acum, cât este încă frumoasă, iar pe 7 iulie 1983 trece prin prima operație, urmată de un lung spital, pe care îl acceptă cu un curaj care îi uimește pe toți, glumind chiar și atunci când știe că vor urma alte intervenții.

După luni grele de chimioterapie, în aprilie 1984, analizele sunt bune și se întoarce acasă, iar ca dar al speranței, pe 10 aprilie, la Roma, primește îmbrățișarea papei Ioan Paul al II-lea, un moment care îi rămâne adânc în suflet.

Bucuria durează puțin, pentru că în iunie 1984 Sara revine în spital, iar tratamentele se reiau pentru încă un an, timp în care începe școala cu un batic mic pe cap, pentru a-și ascunde lipsa părului, suportând cu o blândețe tulburătoare batjocura unor copii mai mari și cerând mamei să nu spună nimic părinților acestora, convinsă că bunătatea va învinge.

Pentru Sara, orice cruce, medalie sau imagine a Maicii Domnului era sacră, iar dorul ei de Cer creștea pe zi ce trecea, spunându-i mamei că o iubește mult, dar că o iubește puțin mai mult pe Maica Domnului, fără să vrea să o rănească.

În toamna lui 1985, deși era foarte slăbită, merge la Medjugorie împreună cu părinții, unde atinge sufletul unui șofer ateu, care, după ce o ține în brațe la una dintre apariții, pleacă schimbat pentru totdeauna, iar bucuria Sarei este deplină când își vede părinții primind Sfânta Împărtășanie.

Întoarsă acasă, boala se agravează ireversibil, iar dorința ei cea mai mare devine primirea Sfintei Împărtășanii, pe care o numea cu tandrețe „Panino di Gesù”, refuzând orice ceremonie și cerând doar să-L primească pe Isus în inimă, chiar și într-o cameră de spital, unde, înconjurată de preoți și de familie, face Prima Împărtășanie.

Din acel moment, primește Euharistia zilnic, suportând dureri cumplite, hemoragii și slăbiciune extremă, dar revenind mereu la seninătate după fiecare criză, uimindu-i pe medici și asistente prin zâmbetul și pacea ei.

În ultimele săptămâni, petrecute acasă, refuză să primească Sfânta Împărtășanie culcată, dorind să se ridice chiar și atunci când nu mai putea vorbi, iar în dimineața zilei de 27 ianuarie 1986, întrebată cum se simte, răspunde simplu și pentru ultima oară: „Bine”, cuvânt care devine testamentul întregii ei suferințe.

La ora 16.30, cu rozariul în mâini și după primirea ungerii bolnavilor, Sara pleacă spre Cer, în timp ce afară cade o ninsoare mare, iar după moartea ei, oameni din toate categoriile vin să-și ia rămas-bun, martori ai unei vieți mici ca durată, dar uriașe ca lumină.

Astăzi, numele Sarei continuă să trăiască prin faptele de caritate inspirate de ea, prin mărturii de vindecare și prin inimile celor care îi cunosc povestea, o dovadă că uneori cele mai puternice vieți nu sunt cele mai lungi, ci cele trăite cu o iubire fără măsură.

Uneori, Dumnezeu nu cere ani mulți, ci o inimă întreagă; iar sfințenia nu ține de vârstă, ci de felul în care suferința este transformată în iubire.

#SaraMatteucci #Credință #CopilărieSfântă #Speranță #Mărturie

$$$

 S-a întâmplat în 28 ianuarie 814: În această zi, a decedat Carol cel Mare, rege al francilor (768-814); la 25 decembrie 800, el a fost încoronat, la Roma, ca împărat de către Papa Leon al III-lea, într-o încercare de refacere a Imperiului Roman.

Carol cel Mare era fiul regelui franc Pepin cel Scurt, fiul majordomului Carol Martel, cel care, în bătălia de la Poitiers, a pus capăt extinderii spre nord a califatului arab. Carol cel Mare a devenit rege al francilor în anul 768, împreună cu fratele său, Carloman. După doar trei ani, Carloman a murit, iar Carol cel Mare a rămas singurul rege al francilor.Francii erau un popor germanic stabilit în Gallia, care se convertise de puțină vreme la creștinism, în cadrul Bisericii Catolice. Zelul religios l-a determinat pe Carol cel Mare să înceapă, în 772, războaiele cu saxonii, care rămăseseră păgâni. Aceste războaie au durat 32 de ani și s-au încheiat cu victoria lui Carol cel Mare.

În anul 773, Carol cel Mare a fost rugat de un legat papal să intervină în Italia de Nord, pentru a limita puterea regelui longobard Desiderius, care îl amenința pe papă. Desiderius era socrul lui Carloman și îi adăpostea pe nepoții de frate ai lui Carol cel Mare, care doreau și ei coroana regatului franc. Carol cel Mare i-a înfrânt pe longobarzi în 774 și s-a proclamat și rege al longobarzilor. Centrul Italiei i-a fost cedat Papei, căruia Carol cel Mare i-a recunoscut suzeranitatea. Aceste teritorii vor forma Statele Papale, care vor rămâne independente până în secolul al XIX-lea. Ultimul teritoriu asupra căruia Papa domnește în calitate de monarh este statul Vatican de azi.

În anul 795, Papa Leon al III-lea l-a proclamat pe Carol I drept protector al Romei, iar în ziua de Crăciun a anului 800 l-a proclamat pe regele francilor drept împărat al Occidentului. Un an mai târziu, califul Bagdadului, Harun al Rașid, i-a oferit lui Carol cel Mare mai mulți elefanți, între care unul alb, pentru a pune capăt războiului. Însă împăratul bizantin Nicefor I a refuzat să recunoască titlul imperial, iar Carol cel Mare a anexat Dalmația și Veneția. Împăratul franc și-a extins imperiul spre Est. În anul 814, la moartea sa, Imperiul francilor era cel mai puternic stat din Europa.

Surse:

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/carol-cel-mare-asasin-crestin-invingator

https://www.history.com/topics/middle-ages/charlemagne

https://www.academia.edu/32559840/DOMENIUL_ISTORIA_MEDIEVAL%C4%82_UNIVERSAL%C4%82_CATEGORIA_REFERAT_TEMA_CAROL_CEL_MARE-PERSONALITATE_COMPLEX%C4%82_A_EVULUI_MEDIU_EUROPEAN

https://www.rfi.ro/cultura-108741-pagina-de-istorie-carol-cel-mare-parinte-europa-moderna

###

 S-a întâmplat în 28 ianuarie1834. 17/28: La această dată, a venit pe lume generalul Alexandru Cernat, comandant al Armatei române de Operaţii în timpul Războiului pentru independenţă de la 1877/1878 (n. Galaţi - d. 8 decembrie 1893, Nisa, Franţa). Alexandru Cernat a fost și şef al Statului General Major, om politic, deputat şi senator, ministru de război.

Gradele militare deţinute de el de-a lungul timpului: cadet-1851, sublocotenent -1852, locotenent-1855, căpitan-1857, maior-1858, locotenent-colonel-1863, colonel-1866, general de brigadă-1873, general de divizie-1877 (1 decembrie 1877, avansat pe câmpul de luptă, în Războiul de Independenţă ).

Funcţii militare deţinute:

-funcţii în Regimentul 4 Infanterie (1851-1863), Regimentul 6 Infanterie (1863-1866)

- comandant al Regimentului 5 Infanterie, Iaşi (1866-1871)

- ofiţer în statul major al Diviziei 3 Teritoriale, Iaşi (1871-1873)

- comandant al Diviziei 3 Teritoriale, Iaşi (1873-1877)

- ministru de război (2 aprilie-19 august 1877, 17 martie-24 noiembrie 1878)

- comandantul Armatei Române de Operaţii (20 august 1877-17 martie 1878)

- şeful Marelui Cartier General (5 decembrie 1877-17 martie 1878)

- comandant al Diviziei 3 Infanterie (1878-1881)

- şef al Statului Major General (1881-1882)

- comandant al Corpului 2 Armată, Bucureşti (1883-1891)

În perioada 1864-1888 a fost ales deputat şi senator, din partea partidului liberal (radical) al cărui membru a fost, în unele sesiuni fiind ales vicepreşedinte al Senatului. A fost trecut în retragere la 1 decembrie 1891.Ca şef al Statului Major General şi ministru de război, a contribuit substanţial la opera de reorganizare a oştirii şi a sistemului naţional de apărare a ţării între anii 1879-1890, care a inclus, printre altele, trecerea armatei la cadrul de pace (1879), elaborarea şi aplicarea Legii asupra organizării comandamentelor militare (1882), a Legii asupra administraţiei militare, adoptarea Legii asupra serviciului de stat major (1883) şi a Regulamentului asupra serviciului de stat major. A lăsat posterităţii lucrarea „Memorii. Campania 1877-1878”.

În preajma declanşării Războiului de Independenţă, generalul Cernat este numit, la 2 aprilie 1877, ministru de război. În Ordinul de zi dat cu ocazia numirii sale generalul Cernat arată: „Activitatea şi energia sunt mai necesare astăzi decât oricând, spre a se putea da o mai mare impulsie şi mai repede dezvoltare instrucţiei şi formării soldatului nostru, insuflându-i acea disciplină adevărat militată, care face pe om a merge cu abnegaţie până la sacrificiul vieţii sale ”. La 6 aprilie, pe baza propunerilor generalului Cernat, este decretată mobilizarea armatei, se trece la pregătirea armatei pentru război, concomitent cu acoperirea frontierei de sud a ţării şi respingerea atacurilor otomane la nord de Dunăre, acţiuni începute la 26 aprilie când „tunul românesc a bubuit la Calafat, nu însă cum bubuie de peste 200 de ani, numai la parade, ci şi ca să arate străinilor care ne încalcă drepturile, (…), că nu permitem aceasta fără a protesta şi în scris şi cu tunul”, „ ... bateriile noastre, sub ordinele maiorului Popescu (comandant de divizion din Regimentul 1 Artilerie, viitor general, inspector general al artileriei, comandant al Corpului 1 Armată din Craiova), ridică drapelul în semn de alarmă şi după ce lasă pe turci să tragă şase lovituri, (...), la a şaptea lovitură răspund bateriile locotenetului Dănescu şi bateria a 2-a a căpitanului Grămăticescu”, artileriştii devenind astfel primii vestitori ai independenţei.

La 19 august este numit comandant al Armatei Române de Operaţii, ocazie cu care, prin Ordinul de zi, cere: „Luând această comandă fac apel la devotamentul şi curajul vostru, şi în acest fel, cu toţii să ne îndeplinim măreaţa datorie ce ne impune iubirea de ţară şi drapel”. După ce la 23 august raportează domnitorului Carol I, comandantul armatei ruso-române de la Plevna (de Vest), la cartierul său de la Poradim, despre trecerea Dunării de către armata română, generalul Cernat ia măsurile necesare pentru pregătirea şi angajarea acţiunilor de luptă de la Plevna. La 29 august la punctul său de comandă de la Verbiţa va da Ordinul de zi nr. 54: „Mâine 30 august, Corpul de armată va da asaltul redutei mari...”, stabilind coloanele de atac ale Diviziei 3 (colonel Gheorghe Angelescu) şi 4 Infanterie (colonel Alexandru Angelescu), componenţa acestora şi obiectivele de atac, modul de acţiune al infanteriei şi artileriei, misiunile Diviziei de rezervă (colonel Mihail Cristodulo Cerchez), misiunile cavaleriei, modul de comportare pe câmpul de luptă. Cea de a treia bătălie a Plevnei, deşi a constituit un semieşec, a reprezentat un succes incontestabil pentru armata română, singurul succes militar fiind cucerirea redutei Griviţa 1 de către români şi luarea ca trofee a trei tunuri turceşti, care n-au fost împărţite cu nimeni, fiind aduse în ţară şi dispuse, conform ordinului domnitorului Carol I, la statuia lui Mihai-Bravul şi la garda Palatului domnesc. 

În raportul său către prim-ministrul I. C. Btătianu, generalul Cernat arată: „Subsemnatul m-am aflat la ora 12.30 la observatorul ales înaintea poziţiunii rezervelor, de unde puteam îmbrăţişa toate operaţiile ... Trupele, în tot timpul acţiei, au dat probe de cel mai mare devotament şi abnegaţiune, s-au luptat ca nişte eroi. Moralul lor este excelent ... Cu drept cuvânt ne putem mândri că am început a ne afirma în faţa Europei şi se pot convinge că românii sunt o naţie eroică.” Apoi va conduce asaltul trupelor române împotriva redutei Griviţa 2, în ordinul nr. 57 din 5 septembrie precizând: „... toate bateriile de artilerie instalate în tranşeile deschise în apropiere de redută vor deschide focul asupra redutei. Bateriile de pe coamă ale Diviziei a 3-a vor combate bateriile inamice...La ora 11 dimineaţa focul bateriilor din jurul redutei vor înceta deodată şi se va da asaltul imediat de către trupele adunate în acest scop...”. Din nefericire, asaltul se va încheia printr-un rezultat negativ, ceea ce-l va determina pe generalul Cernat să susţină operaţia de învestire şi blocadă a Plevnei, care se va încheia cu cea de a patra bătălie a Plevnei, din 28 noiembrie, care va duce la capitularea armatei otomane comandată de Osman-paşa. Totodată detaşamentul colonel Slăniceanu va ocupa cetatea Rahova la 9 noiembrie, după ce mai întâi va fi curăţată de turci zona dintre râurile Vid şi Isker. 

Pentru aceste merite, generalul Cernat va fi avansat în grad, iar Marele duce Nicolae, comandantul trupelor ruse, într-un ordin de zi, aprecia: „Exprim sincera mea recunoştinţă comandantului trupelor române ale corpului de împesurare, generalului Cernat, care a ştiut a face să pătrundă spiritul militar în trupe, ce prima oară luau parte la luptă, care a ştiut a le război la toate ostenelile vieţii militare, în împrejurările cele mai grele, care a ştiut a îndeplini până la capăt întreaga sarcină ce i se încredinţase”.La 10 decembrie 1877, Consiliul de război de la Poradim, desfăşurat cu participarea domnitorului Carol I, a împăratului Alexandru al II-lea, a marelui duce Nicolae, a generalului Cernat etc., a hotărât o nouă misiune pentru Armata română: blocarea şi cucerirea Cetăţii Vidin. Devenit, din 5 decembrie, şef al Marelui Cartier General, generalul Cernat a condus nemijlocit această operaţie cu sprijinul colonelului Ştefan Fălcoianu.

Decoraţii şi medalii:

„ Semnul onorific” de argint

„ Semnul onorific” de aur (1876)

“Virtutea militară” de aur (1877)

„ Steaua României” în grad de mare ofiţer

Medalia „Trecerea Dunării”

Medalia „Apărătorilor Independenţei”

Ordinul„Sf. Gheorghe” clasa a IV-a (Rusia, 1877)

Ordinul „Sf. Ana”, clasa a II-a (Rusia) şi altele

A decedat la 8 decembrie 1893, la Nisa, fiind înmormântat în cimitirul Bellu-Bucureşti.

Surse:

Lucian Predescu, Enciclopedia României – Cugetarea – Material românesc. Oameni şi înfăptuiri, Editura Saeculum I.O.&Ed. Vestfala, Bucureşti, 1999 

Tucă, F., col. dr., Cociu, M., Chirea, F., dr. - Bărbaţi ai datoriei–1877-1878. Mic dicţionar – Ed. Militară, Bucureşti, 1979

Oroianu, T., Nicolescu, G., Dobrinescu, V.-F., Oşca, A., Nicolescu, A.,– Şefii Statului Major General Român (1859 - 2000) -, Editor Fundaţia General Ştefan Guşă , Ed. Europa Nova, Bucureşti, 2001

Ionela Nicolae – Despre generalul de divizie Alexandru Cernat, şef al Statului Major General (1881-1882) – în (colectiv) – Statul Major General în arhitectura organismului militar românesc. 1859-2009, Ed. CTEA, Bucureşti, 2009

Ion Mamina, Ion Bulei – Guverne şi guvernanţi (1866-1916) – Silex-Casă de Editură şi Impresariat S.R.L., Bucureşti, 1994, p. 180-181;

*** - România în războiul de independenţă. 1877-1878 – Ed. Militară, Bucureşti, 1977

https://www.facebook.com/mapn.ro/photos/generalul-alexandru-cernat-comandant-al-armatei-rom%C3%A2ne-de-opera%C5%A3ii-%C3%AEn-timpul-r%C4%83z/347383302067593/

$$$

 S-a întâmplat în 28 ianuarie1871:La această dată, Parisul capitula în faţa armatelor prusace, în timpul războiului franco-prusac din 1870-1871, după patru luni de rezistenţă înverşunată. Prusia devenea principala forţă militară a Europei, în vreme ce Franţa pierdea Alsacia şi Lorena. În momentul declanşării Războiului franco-prusac, Franţa era măcinată de disensiunile interne dintre republicani şi monarhişti, având o situaţie economică precară. Armata franceză se afla sub comanda directă a împăratului Napoleon al III-lea, a mareşalilor François Achille Bazaine, Patrice MacMahon şi a multor alţi generali.

Războiul franco-prusac, de multe ori numit în Franța Războiul din 1870 (19 iulie 1870-10 mai 1871) a fost un conflict dintre Franța și Prusia, care a fost sprijinită de Confederația Germană de Nord și statele sud-germane Baden, Württemberg și Bavaria. Impunătoarea victorie germană a dus la actul final de unificare a Germaniei și la formarea Imperiului German sub Kaiserul Wilhelm I de Prusia. A reprezentat de asemenea sfârșitul domniei lui Napoleon al III-lea și a celui de Al doilea Imperiu Francez, care a fost înlocuit de cea de a Treia Republică Franceză. În cadrul reparațiilor de război, Franța a cedat Alsacia-Lorena, provincii cu o populație autohtonă germană, pe care Imperiul German le va deține până la sfârșitul primului război mondial.

Telegrama de la Ems a constituit pretextul declanșării războiului franco-prusac din anii 1870-1871. Din cauza nereușitei politicii lui Napoleon al II-lea din ultimii ani, o parte din clasa conducătoare franceză era nemulțumită de politica împăratului. Curentul republican se întărește și în fruntea lui stă strălucitul orator Léon Gambetta. În rândul muncitorimii franceze se răspândiseră tot mai mult ideile socialiste, cele mai multe sub influența lui Proudhon și Blanqui. În ianuarie 1870, prințul Pierre Bonaparte a fost ucis de gazetarul republican Victor Noir. Ca expresie a creșterii curentului republican, peste 200.000 oameni iau parte la înmormântarea acestuia sub lozinca „Trăiască Republica”. Napoleon al III-lea a luat o serie de măsuri represive, dar văzând ca acestea nu stăpânesc curentul republican, a găsit soluția nefericită de a se angaja într-un război împotriva Prusiei, cu convingerea că, împiedicând unirea Germaniei sub conducerea Prusiei, pătura conducătoare din Franța se va strânge în jurul lui.

În prima fază, Prusia s-a asigurat de neutralitatea Italiei, Rusiei și Marii Britanii în eventualitatea unui război cu Franța. Escaladarea tensiunilor a culminat cu refuzul Franței de a accepta ca și succesor la tronul vacant al Spaniei a prințului Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen. Franța a trimis un ultimatum lui Wilhelm I al Prusiei, aflat în vacanță, cerând retragerea candidaturii la tronul Spaniei și scuze publice. Aici intervine geniul machiavelic al cancelarului Otto von Bismarck. Întâlnirea a fost descrisă în două moduri diferite pentru publicul francez și german. Pentru francezi în comunicat se dădea de înțeles că ambasadorul francez a fost jignit de Wilhelm I, iar pentru germani era exact contrariul. În ziua de 19 iulie 1870, Franța declară război Prusiei. Napoleon al III-lea a început războiul deși Franța nu era pregătită. Armata nu avea nici o conducere pricepută și nici cele necesare ducerii unui război. Lipseau până și hărțile. Prusia era mult mai bine pregătită și numărul soldaților prusaci era aproape dublu. Cu toată bărbăția soldatului francez, armata franceză a suferit de la început înfrângeri una după alta. La Metz și Sedan armatele franceze au fost înconjurate de prusaci. Deși un general francez i-a propus lui Napoleon să-și croiască drum prin luptă spre liniile franceze sau să piară pe câmpul de onoare, împăratul s-a predat împreună cu întreaga armată.Când populaţia Parisului a aflat de capitularea de la Sedan s-a răsculat sub lozinca: „Vrem Republică și apărarea patriei”. Sub presiunea populară, Gambetta și alți câțiva deputați republicani proclamă republica. Se instaurează un guvern provizoriu care a luat numele de Guvern de Apărare Națională. În acest guvern au intrat republicani, printre care și Gambetta, dar și mulți monarhiști reacționari, printre care generalul Trochu, care a preluat ministerul de război.

Pentru muncitorime și pentru întregul popor francez amenințarea lui Bismarck devenise o primejdie națională. După dezastrul de la Sedan trupele germane își deschiseseră drumul spre capitala Franței. Poporul trebuia deci să-și asigure un guvern care să apere și nu să trădeze interesele naționale ale țării. Poporul francez era hotărât să apere Franța și Parisul. Se formează batalioane compuse din muncitori, meseriași, funcționari și țărani.La 19 septembrie 1870, când Germania a trecut la asediul Parisului, populația Franței era încă în febra înarmării. Gambetta la rândul lui cerea organizarea apărării. Plecând în provincie, el organizează o nouă armată pentru acțiuni ofensive, recucerind orașul Orleans. O parte din această armată, numită Armata Loarei, se unește cu armata din răsărit și sprijină orașul Belfort, care rezistă astfel până la sfârșitul războiului.

În 31 octombrie 1870, mulțimea manifestează împotriva uneltirilor guvernului și a trădării generalilor armatelor franceze. Grupări conduse de blanquiști încearcă răsturnarea guvernului și formarea unui nou guvern revoluționar. Dar Trochu, ministrul de război, reușește să aresteze 60 dintre conducătorii răscoalei, iar pe Auguste Blanqui care reușise să fugă îl condamnă în lipsă la moarte. Situația economică a Parisului era grea. Se simțea mai ales lipsa alimentelor și a combustibililor. Prețurile urcau vertiginos.În această situație se afla Parisul la 16 decembrie 1870, când artileria prusacă a început bombardarea orașului. La 28 ianuarie 1871 guvernul francez ajunge la un compromis cu armata prusacă în privința încheierii armistițiului.

Surse:

https://www.britannica.com/event/Franco-German-War

http://diam.uab.ro/istorie.uab.ro/publicatii/colectia_auash/annales_2_3/19.pdf

https://www.newworldencyclopedia.org/entry/Franco-Prussian_War

https://www.scribd.com/doc/80094351/razboiul-franco-prusac

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/alsacia-lorena-sursa-disputei-franco-germane

http://www.gazetademaramures.ro/1871-capitularea-parisului-6913