***

 Pisica. Știai asta?

Dacă o pisică îți linge mâinile, fața sau părul, ia-o ca pe un compliment minunat: are grijă de tine ca una dintre „ale ei”

- Dacă pisica stă întinsă cu capul în jos când te vede, înseamnă că are încredere în tine, deoarece în această poziție nu ar putea să se apere împotriva atacului.

- Persoanele care au pisici au mai puțin stres și mai puține atacuri de cord.

- Pisicile cred că dețin o casă în care locuiesc cu o persoană.

- Când o pisică se freacă de tine, este pentru că te marchează ca parte a teritoriului său.

- O pisică nu comunică aproape niciodată cu „miaul” unei alte pisici, acest sunet îl folosește pentru a comunica cu oamenii.

- Pisicile ascultă femeile mai mult decât bărbații, deoarece răspund mai bine la tonurile ascuțite ale vocii.

- Dacă pisica ta se îmbolnăvește și încetează să se spele, spal-o, deoarece poate pierde din voința de a trăi singură, pentru a face să pară murdară și uitată.

- Pisicile nu înțeleg pedeapsa, dar recompensează făcând ceva bun.

- Pisicile dorm 16 până la 18 ore pe zi. Dar chiar dormind sunt atente la orice stimul.

- Pisicile au o vedere nocturnă excelentă.

- Pisicile se spală imediat după masă. Este un instinct de supraviețuire care le determină să împiedice prădătorii să-și simtă hrana și să-i atace.

- Pisica merge și aleargă, mișcându-si picioarele din față și din spate pe aceeași parte. Numai cămila, girafa și pisica au această specificitate

- Pisicile urăsc mirosul de portocale și lămâi

- Vechii egipteni și-au ras sprâncenele în doliu când pisica lor era pe moarte.

- La fel cum oamenii au amprente digitale și sunt unice, designul pernei nasului pisicii este unic, nu există două pisici care să aibă același model.

- Pisicile negre sunt de obicei mai calme decât pisicile albe, care sunt întotdeauna foarte nervoase.

- Limba pisicilor este formată din cârlige minuscule care o ajută să sfâșie mâncarea. De aceea pielea se simte zgâriată la atingere

- Ciocolata este toxică pentru pisici

- Majoritatea pisicilor albe cu ochi albaștri sunt surde, cu excepția cazului în care au un ochi diferit de celălalt. Acest lucru este parțial adevărat, există un procent mai mare de pisici cu surditate. Gena surdității este gena unei pisici albe, se numește alelă și este cauza culorii albe și a surdității la pisici. 

- Nu toate pisicile albe sunt surde, doar cele care prezintă această genă. Gena w face o pisică albă, chiar dacă genele ei spun că este o pisică neagră sau o pisică maro, această genă are o caracteristică specială „mască”. Aceste pisici au și ochi albaștri sau verzi.

- Urechile pisicilor sunt ultrasonice. Aceasta înseamnă că pot auzi frecvențe nemaiauzite pentru dvs. Ce fel? La fel ca sunetele pe care rozătoarele le folosesc pentru a comunica.

- Există o plantă care fascinează pisicile. Le face să se bucure de momente sublime pentru câteva minute. Este Cataria nepeta sau cunoscută și sub numele de mentă de pisică, familia cimbrișorului și a lavandei.

$$$

 DICTATORII ȘI FASCINAȚIA PUTERII

Dictatorul nu a lipsit din nicio epocă a devenirii istorice, de la Iulius Cezar, dictatorul pe viaţă al Romei antice (44 i.Hr. – 27 i.Hr.) şi alţii inaintea lui, până în zilele noastre, când, cel puţin teoretic, această formă de conducere ar fi trebuit să devină desuetă. Lumea, societăţile au progresat, din multe puncte de vedere, dar regimurile politice au înregistrat mereu derapaje, care au avut consecinţe dramatice asupra popoarelor.

Iar acum, la începutul secolului al XXI-lea, când aveam impresia că forme sau reminiscenţe ale unor regimuri totalitare sunt izolate, undeva, departe de lumea civilizată, asistăm, într-un mod neverosimil, dramatic şi grotesc, aici, aproape în inima Europei, la una dintre cele mai primitive, mai periculoase manifestări ale unei dictaturi sălbatice – regimul de la Kremlin, condus cu mână de fier de Vladimir Putin, cel care a ordonat invadarea Ucrainei – dictatură care îşi întinde insidios tentaculele, în afara oricărei raţionalităţi.

Ca şi când nu ar fi fost deja prea mult tabloul terifiant, din Ucraina devastată de atacurile armatei dictatorului Vladimir Putin, cu morţi, răniţi scoşi de sub ruine, printre aceştia şi copii nevinovaţi, cu spitale, locuinţe bombardate, refugiaţi – femei şi copii – care lasă în urmă vieţile lor şi pe bărbaţii (soţi, fraţi, părinţi, bunici) care îşi apără cu un curaj incredibil pământul, ţara, istoria, valorile lor, “şeful de la Kremlin”, impasibil şi dispreţuitor, nu ezită să ameninţe omenirea cu ceea ce credeam că este imposibil – un al treilea război mondial, despre care, în infatuarea lui fără margini, arogându-şi rolul de “stăpân absolut”, spune că va fi “nuclear şi distrugător”.

Prototipul dictatorului şi iluziile lumii moderne

Devine tot mai evident că lumea de astăzi a trăit într-o iluzie. Pe de o parte, liderii lumii, în iluziile lor, în care puterea, avantajele acumulate păreau veşnice, inatacabile, mizând pe mecanisme tot mai sofisticate de manipulare şi control al maselor, în funcţie de interese (fapt ce începuse să devină tot mai evident în timpul pandemiei de Covid-19) şi, pe de altă parte, oamenii obişnuiţi, şi ei prizonieri în propriile iluzii, prea puţin atenţi la tendinţele la nivel global, la excesele decidenţilor, la tot felul de ideologii şi la “ciudăţeniile” acestora, la inechităţile tot mai ostentative, ghidându-se mai degrabă după principiul “aşa ceva nu mi se poate întâmpla mie”, “nu mă interesează” etc.

Olivier Guez, jurnalist, istoric şi scriitor francez, în prefaţa unei cărţi intitulată “Le siecle des dictateurs” (“Secolul dictatorilor”), un volum colectiv, în care sunt prezentaţi 22 de dictatori ai secolului al XX-lea, spunea că, dacă dictatura este la fel de veche ca istoria, fenomenul a luat o întorsătură majoră la sfârşitul Primului Război Mondial, odată cu apariţia totalitarismului sovietic şi fascist, înainte de criza din 1929, care a favorizat triumful nazismului.

Timp de patru generaţii, subliniază Olivier Guez, pe toate continentele, regimurile bântuite de o asemenea ideologie dictatorială au făcut să se instaureze o ordine de fier, prezidând războaiele şi exterminările unui “secol barbar”, care a întors progresul obţinut împotriva umanităţii. În toate cazurile a fost vorba de lideri nemiloşi, fără scrupule, manifestând aceeaşi sete de putere, bazată pe teroare, pe suspiciune şi pe dispreţ faţă de viaţa oamenilor şi faţă orice formă de libertate.

Dictatorul – portretul robot

De cele mai multe ori, dictatorul, indiferent care ar fi acesta, provine din medii defavorizate sau din clasa de mijloc şi, probabil, la vârsta tinereţii, a avut sentimentul ratării (care se proiectează în frustrările de mai târziu), iar când, în anumite împrejurări, uşa către putere se deschide, va profita din plin.

De obicei, breşa prin care îşi face loc viitorul dictator se creează în condiţii de haos în societate. Pe un astfel de fundal au apărut bolşevicii, Lenin, Stalin, fasciştii, Mussolini, Hitler, care, odată ajunşi la putere, au pus mâna pe structurile economice, poliţieneşti, birocratice, militare etc., copiind sau nu modelul altor dictaturi.

În prima fază a exercitării puterii, dictatorul este preocupat să impresioneze, să marcheze opinia publică, să instituie teama, să elimine toate formele de opoziţie, să arate o rupere totală de haosul anterior şi să promită un viitor “strălucit”.

Dictatorul vine la putere cu o “clică” de executanţi, pe care, la un moment dat, nu ezită să-i pună în conflict, pentru a verifica cine-i rămâne fidel. Există, în general, în cele mai teribile dictaturi, o “dublare” a tuturor poziţiilor de putere subordonate, pentru a se crea concurenţă şi presiune. Dictatorul îşi epuizează angajaţii şi nu ezită să scape de anumiţi colaboratori care l-ar putea trăda.

Pentru dictator nu este suficientă exercitarea terorii, trebuie să şi promită lucruri (mereu irealizabile) şi care ar însemna eforturi uriaşe din partea poporului – lucrări majore, viaţă fără griji, avantaje materiale, libertate etc. Pentru a părea credibil, dictatorul apelează constant la minciună – una dintre marile “minciuni” ale epocii actuale fiind, de pildă, “pacea” şi “bunăstarea generală”.

Dictatorul este şi un mare “regizor” – pune în scenă parade militare, congrese, pretinsa sa “umanitate”, dar şi opulenţa şi puterea (vistieria publică devine buzunarul dictatorului). Propaganda este folosită pentru a-i speria pe sceptici şi pe oponenţi, omul obisnuit trebuie să se integreze în mulţime, să devină un “anonim”, iar apartenenţa (forţată sau benevolă) la comunitatea ţinută sub ascultare de dictator trebuie să-i dea curaj, în sensul confundării dorinţelor sale cu ale celor opresaţi.

Cultul personalităţii devine, în timp, ostentativ, iar Dumnezeu trebuie “îngropat”, pentru că el, dictatorul, este şi zeul suprem. Dictatorul este mai mult decât paranoic, este “supravieţuitorul” paranoic, este cel care deţine toate secretele şi controlează tot. El este convins că va “supravieţui” tuturor.

Evoluţia destinului dictatorului şi a dictaturii se face, de regulă, pe o traiectorie circulară – se naşte brusc sau mai lent, cunoaşte o ascensiune rapidă şi se prăbuşeşte, de obicei, în momentul apogeului.

Dictatorul în secolul al XX-lea

În situaţii de criză, oamenii sunt tentaţi mereu să vadă soluţia într-o “mână forte” şi trebuie recunoscut faptul că popoarele, adeseori, au avut o responsabilitate uriaşă în instaurarea dictaturilor.

După Primul Război Mondial, învingători și învinși deopotrivă s-au simțit înşelaţi, încrederea în lideri s-a prăbuşit, iar după un “iad” de patru ani, o succesiune de crize vor duce la instaurarea unor regimuri totalitare. Drumul este deschis de Revoluția bolșevică, din octombrie 1917 – adică o lovitură de stat organizată de bolșevici, sub conducerea lui Vladimir Ilici Lenin, considerată a fi prima revoluție comunistă din secolul al XX-lea.

După moartea lui Lenin, Iosif Vissarionovici Stalin, câștigând în anii deceniului al treilea lupta pentru putere împotriva lui Lev Troțki şi consolidându-şi autoritatea odată cu “Marea Epurare”, a rămas la putere pe tot parcursul celui de-al Doilea Război Mondial și după, până la moartea sa, în 1953.

Europa a asistat apoi la ascensiunea la putere a fasciștilor în Italia, în 1922. Italienii s-au simțit înșelați de aliații și de conducătorii lor, iar între violențe, crize, între extrema stângă și extrema dreaptă, părea că sosește omul “carismatic”, Mussolini, cel care promitea să restabilească pacea și ordinea şi “să readucă gloria Romei antice” si “strălucirea Renaşterii Italiene”. Nu a făcut asa ceva, in schimb a omorât milioane de oameni.

Adolf Hitler este unul dintre cele mai odioase personaje ale secolului al XX-lea. A fost dictatorul care a aruncat lumea în cel de-al Doilea Război Mondial, prin politica sa agresivă, fiind responsabil de crime împotriva umanităţii, de exterminarea a peste trei milioane de oameni, în lagărele de concentrare.

Într-un raport din 1943, psihanalistul Walter C. Langer, de la Universitatea Harvard, într-un studiu de pionierat în domeniul profilului psihologic al unor personaje politice, l-a descris pe Hitler ca fiind “psihopat neurotic”, iar istoricul Robert G.L. Waite considera că Hitler suferea de “tulburări de personalitate borderline” – comportament anormal, caracterizat prin relații instabile cu alte persoane, emoții instabile, alterare a reprezentării despre sine.

Pe de altă parte, teoriile despre bolile psihice ale dictatorilor pot să explice doar parţial evenimentele dramatice din istoria umanităţii, pentru că, întotdeauna, în preajma dictatorului au fost o mulţime de alte persoane care i-au întreţinut iluziile maladive.

Nenumăraţi alţi dictatori din secolul al XX-lea şi de astăzi, prea mulţi, în toate părţile lumii, arată că, aşa cum spunea filosoful şi scriitorul spaniol George Santayana, “Cine nu are memoria istoriei riscă să o repete”.

Enver Paşa, lider al Revoluției Junilor Turci, dar păstrându-si pozitia şi în timpul Primului Război Mondial, vinovat de crime de război şi de genocidul impotriva etnicilor armeni, Kim Ir-sen, prim ministru (1948 – 1972) şi preşedinte din 1972, până la moarte (1994), în Coreea de Nord, vinovat pentru moartea a peste 1,5 milioane de oameni, Pol Pot, lider al regimului Khmerii Roșii, denumire care se referă la toate crimele, masacrele, execuțiile și persecuțiile etnice, religioase sau politice comise de această mișcare naționalistă și comunistă radicală din Cambodgia (circa 2 milioane de victime), Hideki Tojo, general al Armatei Imperiale Japoneze și prim-ministru al Japoniei, considerat a fi responsabil pentru atacul de la Pearl Harbor, care a dus la intrarea Statelor Unite în al Doilea Război Mondial, Mao Zedong, lider comunist chinez (45 – 75 milioane de victime ale regimului său), dictaturile latino-americane etc. – lista numai cu numele dictatorilor ar fi uriaşă, o monstruoasă proliferare de dictaturi.

Nici Nicolae Ceauşescu, “cel mai iubit fiu al poporului”, care se credea “măsura tuturor lucrurilor”, nu poate lipsi din această galerie odioasă.

Noua faţetă a dictaturilor secolului XXI – opulenţa

În secolul al XXI-lea, nu numai că dictaturile nu au dispărut, dar se înregistrează chiar un reviriment al acestora, în detrimentul democraţiilor şi în ciuda declaraţiilor liderilor lumii.

La începutul lunii octombrie 2021, Banca elveţiană “Credit Suisse”, o companie mondială de servicii financiare, a publicat raportul anual privind bogăția globală. Există în acest document o serie de constatări foarte interesante şi relevante pentru realitatea în care trăim.

Este vorba, de exemplu, despre distribuția activelor în Rusia, unde, potrivit raportului, 35% din averea țării este deținută de aproape 110 persoane (o cifră şocantă), în timp ce 93,7% dintre ruși au un venit anual de circa 7.500 de euro anual sau mai puțin. Aceste cifre fac din Rusia țara cu cele mai mari disparități din lume, în privinţa repartizării bogăţiei.

Rusia este doar exemplul extrem al unei tendinţe globale, care reprezintă una dintre cele mai mari amenințări la adresa democrației în lume – o expansiune a oligarhiei. Iar o altă mare problemă este că bogăția disproporționată înseamnă şi putere disproporționată şi Rusia este din nou reperul cel mai relevant.

Încă din timpul lui Boris Elţîn, cel care l-a numit, în 1999, pe Vladimir Putin, prim-ministru si care a devenit apoi preşedinte interimar, după demisia lui Elţîn, o mână de magnați, foarte apropiați de anumiți politicieni, au reușit să valorifice relația lor privilegiată cu Kremlinul, profitând de privatizarea industriei de bijuterii din țară — mai importantă decât banii generați de afacerile cu petrol.

Astfel de oameni de afaceri – oligarhi – nu au ezitat nicio clipă să-şi exploateze puterea economică în scopuri politice, au controlat numirile ministeriale, politica guvernamentală, au devenit ei înşişi persoane numite în funcţii cheie. Dar cum jocurile puterii sunt într-o continuă dinamică – Putin nu a ezitat să-l trimită pe Boris Berezovsky în exil (între timp acesta a murit, în 2013), deşi oligarhul, cu relaţii în multe medii, inclusiv cele de crimă organizată, îl sprijinise pe Putin, fost membru KGB, să ajungă la putere.

Vladimir Putin i-a deposedat de putere şi pe alţi magnați din epoca Elţîn (de exemplu, pe Mihail Hodorkovski, închis timp de 10 ani într-un lagăr de muncă), înainte de a-i înlocui cu oameni de afaceri noi – mulți cu legături în fostele serviciile de securitate sovietice şi care datorează averea ajutorului lui Putin. Unul dintre ei, Igor Sechin, fost KGB-ist și lider al celei mai mari companii petroliere din țară, este considerat al doilea cel mai puternic om din Rusia, după Putin însuși.

Fenomenul concentrării bogăţiei în mâinile câtorva oligarhi nu se limitează la Rusia. Globalizarea a permis unei minorităţi (din diverse tari) să aibă acces la o bogăție și la o putere fără precedent. Specialiştii în domeniu îi numesc „meritocrația globală” – exemplul perfect al legăturii dintre bani și puterea politică.

În China, cea mai scurtă cale către bogăție este să ocupi o funcţie in nomenclatura Partidului Comunist. Un număr foarte mic de persoane, membri ai Comitetului Permanent al Biroului Politic al Partidului Comunist Chinez, își exercită controlul asupra uneia dintre cele mai mari economii ale lumii. În plus, o nouă categorie socială apărută în China, generatoare de scandaluri politice, rapid mascate, este cea a „tinerilor prinți”, descendenți ai liderilor politici veterani, noua generaţie întruchipând amestecul ciudat dintre marxism-leninism și capitalism.

Pe de altă parte, în întreaga lume, se pune problema dacă, în viitorul apropiat al omenirii, vor fi bogații cu adevărat de acord să renunțe la puterea pe care au dobândit-o atât de ușor sau în ce măsură cetăţenii planetei mai pot influenţa în vreun fel această tendinţă.

Ne-am mai putea întreba dacă, astăzi, situaţia lumii din ultimii doi ani, în condiţii de pandemie, cu toate derutele, restricţiile, fake news-urile, limitarea drepturilor omului – elementele opresive ale statului, în multe ţări, retezând violent orice mişcare de protest, declarând-o ca fiind “ilegală” – câini asmuţiţi de jandarmi asupra manifestanţilor anti-vaccin obligatoriu, oameni loviţi cu bestialitate de alţi “oameni” etc. nu a reprezentat cumva “terenul” favorabil/ haosul pentru manifestarea făţişă a unor tendinţe dictatoriale mascate o vreme.

$$$

 ALBRECHT VON HALLER

Figura centrală a medicinei secolului al XVIII-lea a fost Albrecht von Haller, medic, fiziolog, botanist şi om de litere elveţian. Puternic influenţat de Isaac Newton, Haller a manifestat o încredere modernă în forţa experimentului.

În calitate de fondator al conceptului de excitabilitate, Haller este numit uneori întemeietorul neurologiei şi, deşi a interpretat-o ca pe o manifestare a divinităţii, nu a considerat această viziune drept o dogmă, ci un principiu care trebuie demonstrat. Excitabilitatea poate fi şi astăzi socotită unul dintre principalele semne ale vieţii, alături de metabolism, creştere şi reproducere; structurile nervoase continuă să fie numite uneori „ţesut excitabil".

Prolificitatea lui Haller a devenit legendară - el este autorul a aproximativ douăsprezece mii de articole -, fiind cunoscut, de asemenea, pentru romanele cavalereşti cu tentă filozofică, dar mai ales pentru faimosul poem „Die Alpen”, care descrie farmecul vieţii pastorale în munţii Elveţiei.

Albrecht von Haller s-a născut în Elveţia, la Berna, la 16 octombrie 1707. Părinţii săi, Niklaus Emanuel Haller şi Anna Maria Engel, s-au stins din viaţă lăsîndu-1 orfan la o vârstă fragedă. Crescut de o mamă vitregă într-o gospodărie modestă, Haller era un copil firav, dar precoce, mai ales în materie de limbi străine; încă de la vârsta de opt ani scria articole şcolare, iar la zece ani a întocmit un dicţionar de limba greacă.

Şi-a început studiile de medicină în 1724, la şaisprezece ani, la Universitatea din Tubingen, dar un an mai târziu s-a transferat la Universitatea din Leyda, unde şi-a desăvârşit educaţia sub îndrumarea lui Hermann Boerhaave, cel mai cunoscut (şi probabil cel mai bogat) medic al vremii, a cărui clientelă provenea din întreaga Europă. Boerhaave a exercitat o puternică influenţă asupra lui Haller, care a obţinut licenţa în medicină în 1727.

Cariera timpurie a lui Haller reflectă caracterul enciclopedic al domeniilor sale de interes, de la medicină şi anatomie, până la botanică. Anatomia, ca direcţie de studiu, era slab reprezentată în Universitatea din Leiden, aşa încît Haller a plecat în Anglia şi Franţa, unde a asistat la operaţii şi la disecţii.

La Basel a studiat matematica sub îndrumarea lui Jacob Bernoulli, dar n-a renunţat nici la pasiunea sa pentru botanică. A călătorit în Alpi, unde a adunat o colecţie impresionantă de floră elveţiană şi a dobândit experienţa şi cunoştinţele care au stat la baza poemului „Die Alpen”.

Haller a practicat medicina la Berna, pe atunci un canton important al Federaţiei Elveţiene, între anii 1729 şi 1736, timp în care s-a impus prin cercetările sale în domeniul botanicii şi al anatomiei, ceea ce i-a permis să ocupe catedra de medicină, anatomie, chirurgie şi botanică la Universitatea din Gottingen, în 1736.

Această instituţie, recent înfiinţată, i-a oferit lui Haller, de-a lungul următorilor şaptesprezece ani, şansa de a realiza câteva dintre cele mai importante descoperiri ale sale şi de a crea o renumită şcoală de medicină. In 1747 el a publicat „Primae lineae physiologiae”, o carte de medicină care eclipsa faimoasa lucrare a lui Boerhaave „Institutiones medicae”, evidenţiind cele mai recente descoperiri medicale. Lucrarea lui Haller este considerată primul manual de fiziologie şi medicină. Până la moartea sa, a revizuit-o de două ori.

Cea mai însemnată activitate a lui Haller s-a desfăşurat, cu o oarecare inconsecvenţă, după 1753, când a părăsit oraşul Gottingen pentru a se întoarce la Berna. Acolo a lucrat vreme de cinci ani în serviciul civil şi a devenit directorul Fabricii de sare din Berna. Sănătatea şubredă, suprasolicitarea şi conflictele profesionale au determinat această schimbare de orientare neaşteptată la jumătatea carierei. Însă Haller a continuat să deţină preşedinţia Academiei din Gottingen; el dobândise deja un prestigiu internaţional şi era un corespondent fervent al acesteia.

În 1753 a apărut la Gottingen primul volum din opera centrală a lui Haller care i-a consolidat reputaţia, „Elementa physiologiae corporis humani” („Elemente de fiziologie umană"). Alte şapte volume au văzut lumina tiparului în următorul sfert de secol, înglobând realizările lui în domeniul anatomiei şi fiziologiei.

Cea mai importantă dintre acestea a fost descrierea tuturor organelor cunoscute ale corpului uman, într-o manieră erudită care evalua critic descoperirile înaintaşilor. Lucrarea lui Haller nu era atât descriptivă, cât explicativă, bazată pe ideile newtoniene, inclusiv pe conceptul dinamic al forţei. „Oricine scrie o lucrare de fiziologie", susţinea Haller, „trebuie să explice mişcările interne ale organismului animal, funcţiile organelor, schimburile de fluide şi forţele prin intermediul cărora este susţinută viaţa."

Pentru a demonstra specificitatea funcţiilor pe care le îndeplinesc anumite fibre nervoase şi muşchi, Haller a dezvoltat conceptul de excitabilitate. În timp ce William Harvey explica circulaţia sângelui, Haller a demonstrat că inima nu este un simplu mecanism autoreglator. După părerea lui Haller, contracţiile regulate ale acesteia survin ca urmare a stimulării muşchilor cardiaci atunci când cavităţile inimii se umplu cu sânge.

În continuare, el a demonstrat că funcţionarea tuturor părţilor organismului se bazează pe stimularea lor şi a considerat contracţiile musculare ca fiind rezultatul diverselor forţe mecanice sau chimice. Deşi Haller nu a descoperit rolul pe care îl joacă nervii, tendinţa sa de a căuta răspunsuri prin intermediul experimentelor i-a conferit reputaţia de fondator al neurofiziologiei. El identifica organul animal pe care dorea sa-l studieze şi îi aplica diverşi stimuli.

Răspunsul prin durere sau disconfort 1-a determinat să descrie acel element ca senzitiv sau „iritabil". Într-o frază celebră, Haller scria că fiziologia este „anatomia însufleţită". Totuşi, el nu a fost un mecanicist în termenii rigizi de cauză şi efect. Mai degrabă a aspirat la înţelegerea a ceea ce el considera drept operaţiile unice ale „mecanicii animale". „Excitabilitatea" era o proprietate specifică a animalelor şi nu putea fi redusă la cinetică.

Într-adevăr, deşi a fost un gânditor iluminist, Haller e departe de a fi un mecanicist, ceea ce îl plasează la o distanţă considerabilă de mulţi dintre filozofii francezi mai cunoscuţi. În apropiere de el, de cealaltă parte a lacului Geneva, trăia filozoful Voltaire, întruchiparea spiritului liberal al epocii. Dar Haller, înclinat către pietate, era „lipsit de orice simţ al umorului şi extrem de conservator. Gândea ca un raţionalist şi credea ca un adevărat creştin", scria Henry Sigerist.

Ca şi Newton, Haller considera că legile mişcării au fost încredinţate lumii de către Dumnezeu. Astfel că, în ceea ce este socotită una dintre cele mai mari glume bibliografice din toate timpurile, scânteietorul (şi uitatul) filozof hedonist Julian Offray de la Mettrie i-a dedicat lui Haller pamfletul „Omul ca o maşină” - cel mai sigur mod de a-l îndurera.

Era de aşteptat ca Haller să se aplece şi asupra unui subiect atât de important pentru secolul al XVIII-lea cum a fost embriologia. El s-a angajat într-o dispută complicată cu Caspar Friedrich Wolff, care susţinea teoria epigenetică a dezvoltării, în timp ce Haller credea în teoria preformării. Adepţii teoriei epigenetice argumentau, de exemplu, că puiul de găină se dezvoltă dintr-un ou fertilizat; cei ai teoriei preformării afirmau că sperma stimulează un ovul care conţine deja puiul în miniatură.

Această dezbatere a făcut obiectul unui studiu interesant realizat recent de Shirley Roe, potrivit căruia fiecare om este influenţat de idei extraştiinţifice fundamentale. Abordarea carteziană, raţionalistă a lui Wolff a fost privită cu neîncredere de Haller, care, din punctul său de vedere, nu putea accepta o teorie ce venea în contradicţie cu puternicele lui credinţe religioase. Disputa nu a fost rezolvată.

Insă, după adoptarea teoriei preformării, influenţa lui Haller a împiedicat pentru mulţi ani evoluţia embriologiei. Aceasta era în concordanţă, observa Roe, cu viziunea mai generală a lui Haller asupra ştiinţei, „ca o cale ce ducea spre o mai profundă dragoste şi recunoştinţă faţă de Dumnezeu, departe de pericolul ateismului şi al materialismului". Ecourile disputei se prelungesc până în zilele noastre, elocvente în acest sens fiind controversele privind avortul şi fetusul uman.

Deşi a fost căsătorit de trei ori şi a avut opt copii, Haller, ca şi Newton, avea o personalitate dificilă, dar în ciuda numeroaselor sale excentricităţi s-a bucurat de un mare prestigiu. Era un zwinglian convins (de la Huldreich Zwingli, omologul elveţian al lui Martin Luther) şi a fost chinuit de îndoieli în privinţa credinţelor sale religioase după decesul primei soţii.

Avea o vedere slabă, suferea de o afecţiune a vezicii urinare, de melancolie şi insomnie. (Pentru a scăpa de cea din urmă a devenit dependent de opiu.) La bătrâneţe a ajuns obez, suferea de gută şi nu se mai putea deplasa pentru a colecţiona specimene. Cu toate acestea, numai un an înainte de moartea sa, în 1776, Haller a publicat o vastă bibliografie care conţinea aproximativ cincizeci şi două de mii de lucrări de medicină, şi care era totuşi incompletă. Şi-a găsit liniştea veşnică la 12 decembrie 1777.

$$$

 BARUCH SPINOZA

Baruch Spinoza (1632-1677) a fost un filozof olandez care a combinat raționalismul și metafizica pentru a crea un sistem unic de gândire. Spinoza a fost considerat filozof ateu în secolul al XVIII-lea, dar aceasta nu este o reprezentare complet exactă a opiniilor sale, deoarece nu a negat existența lui Dumnezeu, ci doar a teoretizat că ar putea fi diferit de punctul de vedere ortodox al majorității evreilor și creștinilor. Un susținător al toleranței religioase, redefinirea lui Spinoza a lui Dumnezeu i-a câștigat orice, în afară de toleranța față de opiniile sale în timpul vieții sale.

Tinereţe

Baruch (Benedictus de) Spinoza s-a născut la Amsterdam la 24 noiembrie 1632. Părinții lui Baruch erau imigranți evrei-portughezi care s-au stabilit la Amsterdam în căutarea libertății religioase după ce fuseseră obligați să se convertească public la creștinism în țara lor natală. Baruch a studiat textele ebraice și evreiești, dar apoi a trecut la lucrări filozofice mai ample datorită tatălui său, un negustor de fructe, plătind pentru un profesor privat care să-l învețe latina. Baruch a studiat și știința și a lucrat ca producător de lentile, apoi ceva de specialitate olandeză. Părinții lui Baruch au rămas o prezență importantă în comunitatea evreiască din Amsterdam. Această comunitate nu a apreciat cu bunăvoință părerile mai radicale ale lui Baruch, în special a pune la îndoială atât acuratețea Bibliei, cât și afirmația că aceasta ar fi singura sursă adevărată a istoriei umane. În iulie 1656, Spinoza a fost excomunicat ca eretic. Baruch și-a schimbat numele ebraic într-o versiune latinizată, Benedictus, și s-a retras în filozofie.

În 1660, Spinoza a părăsit Amsterdamul - ultima dată a suferit un atac cu un cuțit în afara unui teatru - pentru a-și desfășura activitatea lângă Leiden. Mai târziu s-a mutat din nou la Voorburg, lângă Haga. Spinoza a lucrat cât și-a putut permite la șlefuirea lentilelor, astfel încât să poată acorda mai mult timp intereselor sale intelectuale. Pe măsură ce reputația sa a crescut, el a primit și subvenții și pensii de la admiratori bogați. Spinoza cultivase până acum corespondență cu unii dintre cei mai importanți gânditori ai Europei, cum ar fi colegul olandez Christiaan Huygens (1629-1695), Robert Boyle (1627-1691) în Anglia și Gottfried Wilhelm Leibniz (1646-1716) în Germania. În 1663, Spinoza a publicat „Principiile filozofiei și gândurilor metafizice ale lui Descartes”. În 1673, lui Spinoza i s-a oferit un post de profesor la Universitatea din Heidelberg, dar nu a acceptat-o deoarece exista o condiție, și anume, să nu „deranjeze religia stabilită public”. Spinoza a preferat în schimb libertatea de a-și urma propriul drum către iluminarea intelectuală.

Spinoza omul de știință

Spinoza poate fi cel mai bine cunoscut astăzi pentru filozofia sa, dar a fost foarte interesat și de tendința de experimentare practică care a caracterizat Revoluția științifică. Propria lucrare cu lentile pentru microscoape și telescoape a însemnat că se bucura de o reputație înaltă pentru calitatea instrumentelor sale. Spinoza a experimentat și în metalurgie și hidrodinamică. Pentru Spinoza, știința și religia erau inseparabile, căci el credea că: „Cu cât cunoașterea noastră despre fenomenele naturale este mai mare, cu atât mai perfectă este cunoașterea noastră despre esența lui Dumnezeu”.

Etica lui Spinoza

În jurul anului 1666, Spinoza a finalizat „Etica” în care combină raționalismul și metafizica pentru a explica lumea din jurul nostru și pentru a-și prezenta părerile despre adevăratul rol al umanității și calea către fericire. Lucrarea, scrisă în latină, nu a fost publicată decât în 1677 după moartea lui Spinoza, deoarece autorul era îngrijorat de controversele pe care le-ar fi stârnit. Această lucrare este cea care atrage cei mai mulți admiratori astăzi și pe care unii savanți (dar cu siguranță nu toți) o consideră o contribuție crucială la mișcarea iluminismului, care a căutat să conteste dominația bisericii tradiționale și a concepției ortodoxe în gândirea europeană. Totuși, după cum remarcă istoricul H. Chisick, „Etica” „este atât de departe de empirismul dominant al Iluminismului pe cât s-ar putea ajunge” și, mai departe, „argumentul este diabolic de greu de urmat”. Ultimul punct se datorează, probabil, alegerii lui Spinoza de a-și prezenta ideile ca o serie de axiome și consecințele acestora. Primul punct este făcut pentru că Spinoza îl plasează pe Dumnezeu în centrul sistemului său de gândire. Spinoza, totuși, este departe de a fi ortodox în concepțiile sale religioase, astfel încât pare să ocupe o poziție undeva între lumea spirituală și cea materială. Din acest motiv, el poate fi considerat un gânditor pre-iluminist.

„Etica” este împărțită în patru secțiuni de considerare: Dumnezeu, mintea, emoțiile și servitutea. Titlul complet al lucrării este „Etica demonstrată într-o manieră geometrică”, iar aceasta se potrivește cu abordarea lui Spinoza, deoarece atacă problemele filozofice ale subiectului său ca și cum ar fi o serie de probleme geometrice. El prezintă ceea ce el consideră argumente de probă pentru concluziile sale individuale. Punctele controversate includ afirmația lui Spinoza că Dumnezeu nu trebuie îndepărtat din natură sau din lumea pe care o vedem în jurul nostru și că Dumnezeu și lumea sunt aceeași substanță. Altfel spus, „metafizica lui Spinoza a prezentat o doctrină a unei substanțe cu atributele gemene ale gândirii și extinderii”. Sau, după cum spune S. Law , „Ceea ce noi considerăm două lucruri separate sunt în adevăr, nu entități sau substanțe separate în sine, ci, asemenea ondulațiilor de pe un lac, simple ondulații temporare în singura mare substanță”. Pe scurt, această substanță unică a existenței este „lumea spațio-temporală”.

O consecință a modelului de substanță unică pentru Spinoza este că nu poate exista nicio comunicare posibilă cu Dumnezeu, deoarece Spinoza afirmă că „cine îl iubește pe Dumnezeu nu se poate strădui ca Dumnezeu să-l iubească în schimb”. Spinoza nu neagă, așadar, existența lui Dumnezeu, ci îl redefinește ca fiind exact aceeași cu substanța sa unică, lumea din jurul nostru și ceea ce ne imaginăm. Viziunea ortodoxă este, desigur, că Dumnezeu este separat de lumea pe care a creat-o. Spinoza spune că Dumnezeu este lumea, deoarece el argumentează că Dumnezeu nu poate fi separat de nimic, altfel nu ar fi infinit. Dumnezeu este totul și totul este Dumnezeu. Există o filozofie similară numită panteism, adică o credință că „Dumnezeu este în toate”, dar Spinoza nu a fost cu adevărat un panteist (cum se pretinde adesea incorect), deoarece credea că Dumnezeu este prezent doar în Natura activă (ceea ce am putea numi puterea Naturii), neprezent literal în toate lucrurile create, de la copaci la fluturi. Poziția lui Spinoza înseamnă că Dumnezeu nu este cu siguranță figura personală adesea imaginată. Miracolele sunt, în consecință, imposibile. Biblia nu este cuvântul divin al lui Dumnezeu, ci doar un document istoric foarte interesant. Activitatea religioasă, deși mângâietoare pentru auditor, este inutilă pentru că Dumnezeu pur și simplu nu ascultă.

Există și alte consecințe importante ale monismului lui Spinoza (cum sunt numite sistemele filozofice cu o singură substanță). Spinoza credea că mintea și corpul fac parte din aceeași realitate paralelă și sunt aceeași substanță (în filosofie, aceasta este uneori numită o teorie a dublului aspect). Acest monism evită cu grijă problema de a determina modul în care mintea și corpul interacționează între ele (o problemă pe care mulți alți gânditori au încercat să o rezolve, în special René Descartes). Este, de asemenea, baza pe care unii pretind că Spinoza este fondatorul psihologiei științifice. O altă consecință a monismului este că nu poate exista viața de apoi. Viziunea tradițională este că atunci când corpul moare, mintea merge într-un loc nou, rai sau iad, de exemplu. Acest lucru nu poate fi așa dacă mintea și corpul sunt același lucru. Când corpul moare, moare și mintea (sau sufletul, dacă preferați).

Pentru Spinoza, cunoașterea tuturor lucrurilor trebuie să vină fie prin simțuri, fie prin intelect, fie prin ambele (și nu una sau alta, așa cum au sugerat alți gânditori). Pentru Spinoza, pentru că simțurile sunt atât de nesigure, intelectul este mijlocul cu mult superior, deoarece acesta îi permite individului să-l cunoască, de exemplu, pe Dumnezeu (sau cel puțin unele dintre atributele sale, deoarece nu putem niciodată să-L cunoaștem pe deplin pe Dumnezeu pentru că este infinit). De asemenea, credea că în lumea lui Dumnezeu, totul se întâmplă pentru că Dumnezeu a voit-o și deci nu poate exista nicio alternativă. Oamenii au liberul arbitru în acest sistem în sensul că pot, cel puțin, să perceapă evenimentele eterne și adevărata lor cale. De asemenea, oamenii pot controla mai bine evenimentele dacă pot înțelege mai bine cauzele anumitor evenimente și pot gestiona mai bine reacțiile și emoțiile folosind rațiunea. Acesta, pentru Spinoza, este exercitarea liberului arbitru. Înțelegerea cauzelor ne va aduce și mai aproape de Dumnezeu, deoarece și noi putem (deși pe scurt) să vedem lucrurile „din punctul de vedere al eternității”.

Spinoza este departe de a nega, deci, existența lui Dumnezeu. În orice caz, Dumnezeu este absolut esențial și indivizibil de sistemul de gândire unic al lui Spinoza. Tocmai această indivizibilitate l-a determinat pe poetul german Friedrich Hardenberg (1772-1801) să-l descrie foarte potrivit pe Spinoza drept „intoxicat de Dumnezeu”. Pentru Spinoza, adevăratele cunoștințe religioase și științifice provin ambele dintr-o apreciere a lui Dumnezeu, lucru care poate fi obținut nu prin practici religioase tradiționale sau prin citirea literală a Bibliei, ci prin „practica dreptății și a iubirii față de aproapele”.

Critică și spinozism

Identificarea lui Spinoza a lui Dumnezeu cu Natura este o poziție neortodoxă care i-a determinat pe mulți comentatori din secolul al XVIII-lea să-l considere un ateu, deși unul virtuos, deoarece termenul „ateu” era atunci mai limitat ca înțeles decât este astăzi și semnifica o abatere de la ortodoxie mai degrabă decât o negare totală a existenței lui Dumnezeu. Jean LeClerc, scriind în 1713, l-a descris pe Spinoza drept „cel mai faimos ateu al timpului nostru”, în timp ce filozoful scoțian David Hume (1711-1776) a numit metafizica lui Spinoza „ipoteza hidoasă”. Aceste atribute inexacte au fost greu de îndepărtat. Critici mai rezonabile au venit de la alți filozofi. Unii, precum Gottfried Wilhelm Leibniz (1646-1716), au considerat neconvingătoare argumentele lui Spinoza pentru liberul arbitru într-o lume determinată. Alții au ridicat întrebări tulburătoare, cum ar fi de unde vine moralitatea dacă nu există teamă de pedeapsă în viața de apoi? Alții au pus sub semnul întrebării apelul lui Spinoza de a ne controla emoțiile și sugerează că acest lucru nu este nici posibil, nici întotdeauna de dorit.

Principalii critici ai lui Spinoza în timpul vieții sale au venit din religia organizată. Era adevărat că Spinoza a atacat religia și a prezentat ideea că religia a izvorât dintr-o dorință de control politic în „Tractatus theologica-politicus”, publicat în 1670. A fost publicat anonim, dar în curând s-a auzit că autorul ar fi Spinoza. Lucrarea a inclus o reevaluare îndrăzneață a Bibliei ca sursă exactă a istoriei. Mai degrabă, pentru Spinoza și alți gânditori radicali, Biblia este scrisă de oameni failibili din antichitate și, astfel, singura ei valoare în vremurile mai moderne este ca sursă de îndrumare morală și nimic mai mult. Spinoza a cerut o mai mare libertate de exprimare și toleranță religioasă, cu condiția ca autoritatea statului să nu fie niciodată contestată. Spinoza a subliniat, de asemenea, necesitatea ca guvernele să promoveze un mediu de libertate în care oamenii își pot folosi cel mai bine rațiunea pentru a-și cultiva facultățile mentale superioare și astfel să ajungă la fericire. El credea că cel mai bun sistem politic este o democrație constituțională. Așa a fost reacția negativă față de opiniile lui Spinoza în tratatul său politic din aproape toate confesiunile. El nu a mai publicat nicio lucrare majoră în timpul vieții sale. Toleranța pe care Spinoza și-a propus să o extindă la religiile ortodoxe în starea sa perfectă nu trebuia să fie reciprocă.

Părerile lui Spinoza, așa cum am văzut, sunt mult mai complexe decât o simplă credință sau nu în Dumnezeu. Au fost, mai degrabă, un punct mai specific, definiția lui Spinoza a lui Dumnezeu, asupra căruia criticii au obiectat, în special punctul său de vedere conform căruia Dumnezeu nu se amestecă în treburile umane și nu este preocupat de concepte create de oameni precum binele, răul, fericirea și suferința. Pentru Spinoza, Dumnezeu este la fel de neutru ca orice lege a naturii sau a geometriei. De exemplu, legea gravitației dictează că dacă mergi de pe o stâncă înaltă, vei cădea până la moarte. Nu este important de ce persoana cade de pe stâncă sau dacă înțelege pe deplin gravitația sau nu, sau dacă persoana chiar crede în gravitație sau nu. La fel și cu Dumnezeu. Termenul „spinozism” a ajuns să simbolizeze mai târziu o credință atât într-un univers fără Dumnezeu, cât și în materialism (credința că materia gândește și nu există nimic altceva). Niciuna dintre acestea nu a fost afirmații făcute vreodată de Spinoza.

Moarte și moștenire

Spinoza, deci, a fost excomunicat de comunitatea sa. Biserica Reformată din Țările de Jos i-a interzis tratatul politic și aproape că a fost ucis de o mulțime care credea că este spion după ce s-a întors dintr-o misiune diplomatică în timpul războiului franco-olandez (1672-1678). Nu e de mirare că s-a retras într-o viață liniștită de contemplare. Baruch Spinoza a murit la Haga la 21 februarie 1677. Cauza morții a fost tuberculoza pulmonară, care poate fi cauzată de inhalarea particulelor de sticlă la șlefuirea lentilelor. Nu s-a căsătorit niciodată și nu a avut copii.

După ce a publicat foarte puțin în timpul vieții, gândurile lui Spinoza au devenit mai cunoscute datorită lucrărilor publicate postum, intitulate colectiv „Opera postumă”. În această colecție se aflau „Etica”, „Tratatul de corectare a înțelegerii”, „Tratatul scurt” și „Calculul șanselor”. Spinoza și-a susținut convingerile în ciuda consecințelor personale mari, iar integritatea sa a câștigat admiratori, în special pe filozoful britanic Bertrand Russell (1872-1970), care l-a descris drept „cel mai nobil și mai iubitor dintre marii filozofi”. Cu siguranță, apelul lui Spinoza la toleranță și accentul său asupra necesității de a folosi rațiunea pentru a înțelege mai bine lumea au fost repetate de mulți gânditori ulteriori în timpul Iluminismului.

Filosofia lui Spinoza a atras mult timp în moduri diferite pentru oameni diferiți, așa cum a explicat aici A. Gottlieb:

Poeții Coleridge și Shelley au văzut în ea o religie a naturii. Romanciera George Eliot, care a tradus o parte din el în engleză înainte de a trece la ficțiune, îl plăcea pe Spinoza pentru atacurile sale vehemente la superstiție. Marx îl plăcea pentru ceea ce el considera a fi relatarea lui materialistă despre univers. Goethe nu putea spune exact ce îi plăcea, dar știa că era profund mișcat de ceva sau de altceva.

$$$

 BENVENUTO CELLINI

Benvenuto Cellini (1500-1571 d.Hr.) a fost un sculptor și aurar italian al Renașterii, ale cărui lucrări mai faimoase includ statuia de bronz a lui Perseu care ține capul Medusei, care se află acum în Florența, și o magnifică solniță de sare din aur realizată pentru Francisc I al Franței (r. 1515-1547 d.Hr.), acum la Viena. Deși lucrările supraviețuitoare ale operei lui Cellini sunt surprinzător de puține, el rămâne unul dintre cei mai cunoscuți artiști renascentiști datorită autobiografiei sale, scrisă în jurul anului 1558 d.Hr.

Viața și Lucrările

Benvenuto Cellini s-a născut la Florența în 1500 d.Hr., fiul unui pietrar. Tatăl lui Benvenuto sperase că el se va pregăti să devină zidar. Totuși, lui Benvenuto îi plăcea să deseneze, iar aerisirea sa creativă și-a găsit o aplicare în metalurgie. Cellini și-a început cariera ca ucenic într-un atelier de aurărie din Florența. În 1519 d.Hr., tânărul meșter s-a mutat la Roma, lucrând acolo la monetărie și a rămas în Orașul Etern până în 1540 d.Hr. În timp ce Roma era reședința lui, au fost scurte perioade petrecute lucrând în Florența și Veneția. Poate că în acest din urmă oraș, a întâlnit arta islamică, deoarece Cellini folosea adesea motive „arăbești” în gravurile sale din metal.

Cellini s-a mutat în Franța în 1540 d.Hr. și a rămas acolo pentru următorii cinci ani. A realizat diverse opere de artă pentru regele francez Francisc I, inclusiv faimoasa sa solniță și placa de bronz a Dianei. Întors definitiv la Florența din 1545 d.Hr., artistul a lucrat la mai multe comenzi de la Cosimo I de' Medici, Duce de Florența (a condus între 1537-1569 d.Hr.). Un proiect a fost statuia lui Perseu, iar Cellini a realizat, de asemenea, un bust portret idealizat din bronz al ducelui. Bustul îl are pe Cosimo îmbrăcat în armură, așa cum obișnuiau să poarte împărații romani pentru portretele lor. Un detaliu interesant este leul care răcnește de pe umărul drept al lui Cosimo, o referire la priceperea sa ca lider politic, deoarece leul a fost un simbol puternic de-a lungul istoriei Florenței. Bustul avea odată străluciri aurite și ochi emailați. În mod curios, Cosimo a trimis bustul la Elba după ce a cucerit acea insulă în 1557 d.Hr. Măsoară o înălțime impresionantă de 1,1 metri și astăzi s-a întors mai mult sau mai puțin acolo unde a fost făcut, în Muzeul Bargello din Florența.

Un alt bust portret din bronz a fost comandat de bancherul Bindo Altoviti (1491-1557 d.Hr.). În cele din urmă, Cellini a produs o reprezentare în mărime naturală a lui Iisus Hristos pe Cruce (c. 1562 d.Hr.), care a fost probabil destinată inițial mormântului sculptorului, dar care acum este în Mănăstirea San Lorenzo, El Escorial, Spania. Cellini a murit în mai 1571 d.Hr. și a fost înmormântat în Bazilica Preasfânta Buna Vestire din Florența.

Pentru un artist atât de celebru și pentru unul despre care știm atât de multe personal, lucrările care pot fi identificate în mod pozitiv ca fiind de mâna lui Cellini sunt surprinzător de puține. Există doar șapte sculpturi, șapte monede, trei medalii, două sigilii și o solniță de sare.

Nimfa din Fontainebleau

Comandată de Francisc I, „Nimfa din Fontainebleau” este o placă de bronz mai mare decât cea naturală care arată o Diana culcată din mitologia greacă/romană. Diana era o vânătoare și deci un subiect ideal pentru regele francez care era un vânător pasionat. Zeița nudă are un cerb masiv cu coarne uriașe care se uită peste umăr, în timp ce pe părțile laterale ale piesei sunt căprioare, mistreți și câini de vânătoare. Sculptura a fost inițial menită să stea deasupra porții de intrare a Palatului Fontainebleau, de unde și numele său, dar regele nu a apucat niciodată să o instaleze. Când Henric al II-lea al Franței a devenit rege (r. 1547-1559 d.Hr.), a decis că sculptura era mai potrivită pentru o cabană de vânătoare și astfel i-a dat-o amantei sale Diane de Poitiers (1499-1566 d.Hr.) pentru casa ei, Chateau d'Anet, la sud de Paris. Astăzi, sculptura se află în muzeul Luvru din Paris.

Solnița de sare de aur

Cel mai bun exemplu al abilităților lui Cellini ca aurar este solnița de sare pe care a făcut-o pentru Francisc I, la începutul anilor 1540 e.n. Realizată din email și aur fixat pe o bază de abanos, are două figurine nud înclinate în partea de sus. Figura feminină o reprezintă fie pe zeița-mamă romană Tellus, simbolizând pământul, fie pe Ceres, zeița agriculturii. Lângă ea, templul în miniatură a fost proiectat să țină piper. Figura masculină este zeul grec/roman Poseidon/Neptun, care ține în mână un trident și, desigur, reprezintă marea. Barca de lângă el era destinată să fie umplută cu sare. Cele două figuri au picioarele împletite, sugerând interdependența reciprocă a acestor două sfere ale existenței umane, precum și cuplarea frecventă a acestor două bogății ale pământului și mării pe farfuria aristocratică: sare și piper. Baza pivniței este decorată cu figuri reprezentând în mod variat orele, vânturile și activitățile umane. Pivnița de sare a fost dată mai târziu de regele Carol al IX-lea al Franței (r. 1560-1574 d.Hr.) ca un cadou de nuntă arhiducelui Ferdinand de Tirol, ceea ce explică de ce piesa și-a găsit în cele din urmă drumul către locația actuală, Muzeul Kunsthistorisches din Viena.

Statuia lui Perseus

Lucrarea semnatp de Cellini este o statuie de bronz a lui Perseus, eroul din mitologia greacă, realizată între 1545 și 1554 d.Hr. Figura a fost comandată de Cosimo I și a fost o oportunitate pentru Cellini de a arăta că perioada petrecută în străinătate nu i-a diminuat poziția de unul dintre cei mai importanți artiști ai orașului. Figura finalizată este mai mare decât dimensiunea naturală și are o înălțime de 3,2 metri pe un piedestal sculptat complex.

Perseus tocmai i-a tăiat capul gronicei îngrozitoare Medusa, a cărei privire a transformat creaturi vii în piatră. Cadavrul Medusei este arătat călcat în picioare de eroul care mânuiește o sabie puternică, în timp ce arată disprețuitor către dușmanul său. Cellini a adăugat cu îndrăzneală numele piesei, scris pe panglică peste pieptul eroului. Statuia se află astăzi în Loggia della Signoria (alias Loggia dei Lanzi) din Florența, exact acolo unde trebuia inițial să stea și astfel să arate erudiția și bogăția familiei Medici oamenilor din ducat. Arta renascentistă a fost rareori comandată doar pentru atractivitatea ei estetică, iar Cosimo de' Medici știa foarte bine că florentinii vor vedea în eroul învingând un inamic înfricoșător o reflectare a succesului Medicilor ca conducători în lupta cu orașe și state rivale.

Autobiografia

Cellini, la fel ca câțiva alți artiști renascentiști remarcați, a folosit cuvântul scris pentru a-și transmite experiența și opiniile cu privire la meșteșugul său. El a scris un tratat despre sculptură, de exemplu, și acesta oferă tot felul de sfaturi practice pentru artiști, de la modul de turnare corect a sculpturii în bronz până la modul de realizare a celei mai bune tencuieli pentru matrițe, amestecând gesso cu corn măcinat de bou și gunoi de grajd de cal înmuiat.

În jurul anului 1558 CE Cellini a extins aceste lucrări la o autobiografie completă, nu prima a unui artist european, dar poate una dintre cele mai exagerate. În această lucrare neterminată, artistul susține, de exemplu, că l-a ucis pe ducele de Bourbon în timpul jefuirii Romei din 1527 d.Hr. de către rebelii din armata lui Carol al V-lea, împăratul Sfântului Imperiu Roman (r. 1519-1556 d.Hr.). În ciuda acestor laude, lucrarea conține unele evaluări sincere, iar Cellini a fost martor ocular la evenimentele de la Roma. Sculptorul a fost chiar implicat în topirea comorilor papale în pregătirea unei evacuări a Palatului Vaticanului.

Alte evenimente interesante din viața artistului includ perioada petrecută la Roma, unde a fost odată băgat în închisoare, fiind acuzat că a furat unele dintre bijuteriile Papei. Încântat să încalce convențiile societății, artistul mergea la petreceri cu unul dintre asistenții săi bărbați de atelier îmbrăcat în femeie sau depășea limitele bunului gust artistic prin aurirea în întregime a unuia dintre adepții săi. Autobiografia dezvăluie un personaj extrem de independent și un învățător dornic, cineva care se găsea frecvent în lupte, se bucura de mâncare bună și avea o viață sexuală promiscuă atât cu bărbați, cât și cu femei. Există aici un om care a avut o preocupare reală de a prezenta lumii ce înseamnă să fii artist și ce este nevoie pentru a produce o mare artă.

Un personaj complex a cărui cea mai bună lucrare nu a supraviețuit pentru ca noi să o admirăm, faimosul istoric al Renașterii Jacob Burckhardt oferind următorul rezumat al personajului Cellini, așa cum este dezvăluit în autobiografia sa:

„Benvenuto ca om va interesa omenirea până la sfârșitul timpului. Nu strică impresia atunci când cititorul îl detectează adesea lăudându-se sau mințind; rămâne ștampila unei naturi puternice, energice și temeinic dezvoltate. Alături de el, autobiografiile noastre moderne, deși tendința și caracterul lor moral pot fi mult mai înalte, par ființe incomplete. Este un om care poate face totul și îndrăznește să facă totul și care poartă măsura în sine. Fie că ne place sau nu, el trăiește, așa cum a fost, ca un tip semnificativ al spiritului modern”.

$$$

 CONFUCIUS

Marele filozof chinez Confucius (551-479 î.Hr.) a fost primul om care a elaborat un sistem de credinţe menite să sintetizeze ideile fundamentale ale poporului chinez.

Filozofia lui, bazată pe moralitate individuală şi pe ideea unei guvernări puse în slujba poporului, ai cărei reprezentanţi constituie ei înşişi un exemplu de moralitate, a influenţat viaţa şi cultura chineză timp de peste două mii de ani şi şi-a pus pecetea asupra mentalităţii unei bune părţi a populaţiei de pe glob.

Confucius s-a născut în jurul anului 551 î.Hr., în micul stat Lu, aflat în prezent pe teritoriul provinciei Shantung, în nord-estul Chinei. Tatăl lui a murit destul de tânăr, iar Confucius şi mama lui au trăit în sărăcie. În tinereţe, viitorul filozof a lucrat ca mărunt slujbaş guvernamental, dar după câţiva ani şi-a abandonat slujba. Următorii şaisprezece ani şi i-a petrecut predicând, înconjurat de un număr considerabil de discipoli ai filozofiei sale.

Pe la vârsta de cincizeci de ani, a fost numit într-un post important în guvernul statului Lu. După vreo patru ani, duşmanii săi de la curte au contribuit la demiterea sa şi, mai mult chiar, la exilarea sa de pe teritoriul statului. Următorii treisprezece ani şi i-a petrecut ca dascăl itinerant, apoi s-a întors în statul său de baştină unde a mai trăit cinci ani. A murit în anul 479 î.Hr.

Lui Confucius i se atribuie adeseori meritul de a fi fondat o religie, dar această descriere este inexactă. Foarte rar a făcut referiri la divinitate, a refuzat să discute despre viaţa de apoi şi a evitat orice speculaţie metafizică. În esenţă, a fost un filozof laic, preocupat de moralitate şi conduita personală şi politică.

În concepţia lui Confucius, cele mai importante două virtuţi sunt jen şi li, care jalonează conduita unui om superior. Jen a fost uneori tradus prin „dragoste", dar ar putea fi mai corect definit prin „interes binevoitor faţă de soarta semenilor". Li presupune o combinaţie de maniere, ritualuri, obiceiuri, etichetă şi bună-cuviinţă.

Venerarea strămoşilor, care a reprezentat religia de bază a chinezilor chiar şi înaintea lui Confucius, a fost consolidată prin acordarea unei atenţii deosebite loială familiei şi respectului faţă de părinţi. Confucius a mai propovăduit respectul şi supunerea datorate de femei şi supuşi soţilor şi, respectiv, conducătorilor lor.

Dar înţeleptul chinez nu a aprobat tirania. El considera că statul există pentru beneficiul poporului, nu invers, şi a subliniat în repetate rânduri că un conducător trebuie să guverneze în primul rând prin puterea exemplului moral şi nu prin forţă. O altă dogmă a sa reprezenta o variantă uşor modificată a Regulii de Aur: „Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face".

Perspectiva fundamentală a lui Confucius era extrem de conservatoare. El credea că Epoca de Aur e de domeniul trecutului şi îi îndemna atât pe conducători, cât şi pe oamenii de rând să revină la vechile standarde morale. În realitate, idealul confucianist de guvernare prin exemplu moral nu fusese practica dominantă în vremurile de demult, astfel încît Confucius s-a dovedit un reformator mai inovator decât îi plăcea să se considere.

Confucius a trăit în timpul dinastiei Chou, o perioadă de mare efervescenţă intelectuală în China. Conducătorii contemporani cu el nu i-au acceptat programul, dar după moartea înţeleptului, ideile lui s-au răspândit pe tot cuprinsul ţării. Cu toate acestea, o dată cu instaurarea dinastiei Ch'in, în anul 221 î.Hr., confucianismul a trecut printr-o perioadă nefastă.

Primul împărat al dinastiei Ch'in, Shih Huang Ti, s-a instalat în fruntea ţării hotărât să pună capăt influenţei lui Confucius şi să o rupă definitiv cu trecutul. El a ordonat interzicerea învăţăturilor lui Confucius şi arderea cărţilor lui. Această tentativă de reprimare a fost sortită eşecului.

Câţiva ani mai târziu, când dinastia Ch'in şi-a găsit sfârşitul, învăţaţii confucianişti au redevenit liberi să-şi predice doctrina. În timpul dinastiei Han (206 î.Hr. - 220 d.Hr.), confucianismul s-a statornicit ca filozofia oficială de stat a Chinei.

Începând cu dinastia Han, împăraţii chinezi au introdus treptat practica de alegere a funcţionarilor guvernamentali prin intermediul unor testări pentru serviciul civil. De-a lungul timpului, examinatorii au ajuns să impună într-o măsură tot mai mare cunoaşterea clasicilor confucianişti.

Dat fiind că intrarea în birocraţia guvernamentală reprezenta calea principală spre succesul financiar şi prestigiul social în imperiul chinez, a crescut considerabil concurenţa la examenele pentru serviciul civil.

În consecinţă, pe parcursul mai multor generaţii, un mare număr dintre cei mai inteligenţi şi mai ambiţioşi tineri din China şi-au dedicat ani buni studierii clasicilor confucianişti şi, vreme de mai multe secole, în componenţa administraţiei civile din China s-au aflat persoane a căror conduită de bază era puternic influenţată de filozofia confucianistă. Acest sistem a dăinuit în China (cu unele întreruperi) timp de aproximativ două mii de ani, începând cu anul 100 î.Hr. şi până în jurul anului 1900 d.Hr.

Dar confucianismul nu a fost doar filozofia oficială a administraţiei chineze. Idealurile confucianiste erau acceptate de majoritatea populaţiei chineze şi vreme de peste două mii de ani au influenţat profund viaţa şi gândirea acesteia.

Există mai multe explicaţii pentru popularitatea de care s-a bucurat Confucius printre chinezi. Mai întâi, sinceritatea şi integritatea sa morală au fost indubitabile. În al doilea rând, el s-a remarcat prin moderaţie şi pragmatism şi nu le-a cerut oamenilor imposibilul. El le pretindea doar să fie onorabili, nu să devină nişte sfinţi. În această privinţă, ca şi în altele, el a reflectat temperamentul pragmatic al poporului chinez.

Şi tocmai în asta constă, probabil, imensul succes pe care l-au repurtat ideile sale în China. Confucius nu le cerea chinezilor să-şi schimbe ideile fundamentale. Mai curând, el reformula, limpede şi impresionant, idealurile lor tradiţionale. Probabil că nici un alt filozof din istorie nu s-a aflat într-o mai strânsă legătură cu vederile de bază ale conaţionalilor săi.

Confucianismul, care pune accent mai degrabă pe obligaţiile indivizilor decât pe drepturile lor, poate părea excesiv de convenţional potrivit standardelor occidentale curente. Ca filozofie de guvernare, totuşi, s-a dovedit extrem de eficientă în practică. Judecată pe baza capacităţii sale de a menţine pacea şi prosperitatea internă timp de circa două mii de ani, China a fost în linii mari cea mai bine guvernată regiune de pe planetă.

Idealurile lui Confucius, adânc înrădăcinate în cultura chineză, nu au stârnit un ecou prea puternic dincolo de hotarele Asiei de Est. Ele au avut totuşi un impact major în Coreea şi Japonia, ambele ţări fiind influenţate în mare măsură de cultura chineză.

În vremurile moderne, confucianismul este în mare declin în China. Comuniştii chinezi, în efortul de a se distanţa complet de trecut, au atacat viguros confucianismul şi doctrinele sale şi n-ar fi exclus ca influenţa istorică a lui Confucius să se fi încheiat.

În trecut, totuşi, ideile lui au prins rădăcini adânci în China şi n-ar trebui să fim foarte surprinşi dacă vom fi martorii unei renaşteri a confucianismului în secolul XXI.

$$$

 GOETHE ȘI FEMEILE

Johann Wolfgang Goethe s-a născut pe 28 august 1749, la Frankfurt pe Main și a fost fiul lui Johann Kaspar Goethe și al Catharinei Elisabeth Textor, având însă cu părinții săi o relație tensionată de-a lungul timpului. Din 1756 până 1758, a urmat școala publică și a primit o educație luterană strictă, care a inclus studiul desenului și al muzicii (pian și violoncel). De asemenea, a luat lecții de scrimă și călărie, dar și de literatură germană și universală și a învățat mai multe limbi străine: greaca veche, latina, ebraica, italiana, franceza și engleza. Formarea religioasă i-a fost oferită de Johann Philipp Fresenius, un prieten al familiei, și mai târziu de unchiul lui, preotul Johann Friedrich Starck.

Din 1759 până 1761, în timpul Războiului de Șapte Ani, în perioada în care orașul Frankfurt era ocupat de trupele franceze, în casa părinților a fost găzduit un ofițer de la Paris și, datorită acestuia, Goethe a avut primele contacte cu teatrul francez, iar în anul 1763 a asistat la un concert al tânărului Mozart, care avea pe atunci șapte ani.

La îndemnul tatălui său, în toamna anului 1765, a început să studieze Dreptul la Universitatea din Leipzig, dar a participat și la cursurile de desen ale pictorului și sculptorului Adam Oeser și, în această perioadă, a scris primele poezii, “Cântece noi”, și o comedie numită “Capriciul îndrăgostitului”. La Leipzig mergea frecvent la teatru sau își petrecea serile cu prietenii, dar în această perioadă a avut prima deziluzie sentimentală. Scriitorul se îndrăgostise de Anna Katharina Schönkopf, iubirea nu i-a fost împărtășită, însă a inclus acest episod romantic în comedia “Vinovații”, scrisă la întoarcerea acasă.

În 1770, la presiunile tatălui, Goethe s-a transferat la Universitatea din Strasbourg, unde și-a continuat studiile juridice și unde l-a întâlnit pe filozoful Johann Gottfried von Herder, teoreticianul mișcării ” Sturm und Drang”, care va avea o mare influență în dezvoltarea lui ulterioară. Cu ocazia unei călătorii în Sessenheim, Goethe s-a îndrăgostit de fiica pastorului Friederike Brion. Poeziile pe care i le-a dedicate fetei, care mai târziu au fost numite “Sesenheimer Lieder”, sunt considerate “începutul revoluționar al unei epoci lirice noi”. În vara anului 1771, Goethe și-a susținut disertația în științe juridice, dar nu a trecut examenul, pentru că lucrarea conținea opinii contrare doctrinelor bisericii. La sfârșitul lunii august a primit totuși licența de avocat, iar un an mai târziu a devenit practicant la judecătoria regală în Wetzlar, unde l-a întâlnit pe juristul Johann Christian Kestner. Fiind invitat la petrecerea de logodnă a acestuia cu Charlotte Buff, Goethe s-a îndrăgostit nebunește de Lotte și în următoarele săptămâni a căutat să fie numai în preajma ei, însă după o discuție aprinsă cu Kestner a fost nevoit să plece la Frankfurt, unde s-a stabilit definitiv.

Aflat într-o vizită în Koblenz, la scriitoarea Sophie von La Roche, Goethe s-a îndrăgostit de fiica acesteia, Maximiliane, care mai târziu s-a căsătorit cu Peter Anton Brentano, reușind astfel să o uite pe frumoasa Lotte. Din scrisorile pe care le-a schimbat în acea perioadă cu juristul Kestner a aflat de sinuciderea bunului lui prieten, Karl Wilhelm Jerusalem, eveniment care a devenit sursă de inspirație pentru romanul său, “Suferințele tânărului Werther”, carte la apariția căreia s-a declanșat așa-numita “Werther-isterie” pe plan european, raportându-se un număr mare de sinucideri tip “Jerusalem”.

În 1974, sociologul David Phillips a numit „efectul Werther” fenomenul psihologic prin care mediatizarea sinuciderii unei persoane cunoscute antrenează un șir de sinucideri la persoane care nu aveau nicio înclinație spre comiterea unui astfel de gest.

În iarna anului 1774, Goethe a făcut cunoștință cu Lili Schönemann, o domnișoară încântătoare și plină de viață care era fiica unui bancher din Frankfurt, s-a îndrăgostit de ea și a portretizat-o în personajul principal din drama “Stella”. În același an scriitorul a fost vizitat de Karl August von Sachsen, Marele Duce de Saxa-Weimar-Eisenach, care i-a propus să-i devină consilier, astfel că pe 7 noiembrie 1775 a ajuns la Weimar, unde, în primele luni, și-a petrecut timpul participând la petreceri și serate fastuoase. A folosit însă această ocazie pentru a-i face o vizită la Leipzig lui “Käthchen”, adică Annei Katharina Schönkopf, prima femeie de care se îndrăgostise și care între timp se căsătorise cu un anume Kanne.

În iunie 1776, scriitorul a fost numit ministru al prințului Karl August, având drept de vot în Consiliul de Miniștri, iar Anna Amalia, mama tânărului duce, i-a fost principala aliată în afacerile politice. În această perioadă Goethe a întâlnit-o la Weimar pe Charlotte von Stein, una dintre doamnele de onoare ale ducesei Anna Amalia, care avea șapte copii și era cu șapte ani mai în vârstă decît el. Scriitorul s-a îndrăgostit, apoi cei doi au început o relație în urma căreia a rămas o corespondență de peste 1.700 de scrisori.

În mai 1778, în timpul unei călătorii la Ilmenau, în drumul pe care îl făcea împreună cu Ducele Carl-August spre Berlin, Goethe a descoperit o mină veche de argint și spera că această comoară îi va rezolva dificultățile financiare. A început să fie preocupat de geologie și mineralogie, apoi și-a extins preocupările studiind biologia și anatomia, dar nu s-a îmbogățit din exploatările miniere. În perioada petrecută la Weimar, Goethe a scris baladele “Pescarul”, “Craiul ielelor”, poemele “Cântecul nocturn al drumețului”, “Cântecul nălucilor deasupra apelor” și drama “Ifigenia în Taurida”.

Această etapă benefică s-a încheiat când, spre surpriza tuturor, a părăsit Weimarul plecând pe neașteptate în Italia în septembrie 1786, fără să-i spună nimic despre planurile sale nici măcar doamnei von Stein. Scriitorul a călătorit prin Regensburg, München, Mittenwald, Innsbruck, Pasul Brenner, Garda, Verona și Veneția. Ajuns la Roma, pictorul Johann Heinrich Wilhelm Tischbein l-a ajutat să-și găsească o gazdă pe Via del Corso, loc unde astăzi se află Muzeul Goehte.

Aici Goethe s-a simțit ca acasă, s-a împrietenit cu Johann Heinrich Meyer, un pictor elvețian de care a rămas apropiat până la sfârșitul vieții, și, sub îndrumarea lui, a exersat desenul, a vizitat muzee și biserici, aadmirat capodoperele lui Michelangelo Buonarroti și ale lui Rafael Sanzio. După o jumătate de an, s-a îndreptat spre Napoli, unde l-a cunoscut pe Sir William Hamilton, a vizitat apoi Pompeii, la mijlocul anului 1787 a revenit la Roma, apoi a decis să se întoarcă acasă.

Ajuns în Weimar, a întâlnit o tânără de 23 ani, Christiane Vulpius, o fată fără prea multă școală, care în curând i-a devenit iubită, probabil pentru că semăna cu o anume Faustina, de care se îndrăgostise în timpul călătoriei in Italia.

În această perioadă a publicat versurile sale cele mai frumoase, “Elegii romane”, care însă au provocat indignarea publicului, iar scandalul a culminat cu căsătoria cu modesta Christiane Vulpius. În decembrie 1789 a venit pe lume August von Goethe, unicul fiu supraviețuitor din cei cinci copii pe care îi va avea. Este etapa în care scriitorul s-a împrietenit cu Schiller, pe care l-a sprijinit să obțină un post de profesor la Universitatea din Jena.

În 1790, a făcut cea de-a doua călătorie în Italia, de data asta numai până la Veneția, iar un an mai târziu a preluat conducerea teatrului din Weimar, soția sa, Christiane, devenindu-i consilieră. Pe 20 septembrie 1792, după Bătălia de la Valmy, prima victorie franceză majoră din timpul Războiului Primei Coaliții, Goethe a rostit în fața unor ofițeri celebra frază: “De aici și de azi începe o nouă epocă a istoriei lumii și voi veți putea spune că ați participat la schimbare”.

Căsătoria cu Christiane Vilnius nu l-a împiedicat pe deja maturul Gothe să facă, în 1807, o pasiune pentru Minna Herzlieb, o tânără de 18 ani, fiica unui librar din Jena. După o boală îndelungată, soția a murit în 1816, iar un an mai târziu scriitorul s-a retras de la conducerea teatrului din Weimar. În 1823 a suferit de o afecțiune cardiacă și, după ce s-a însănătoșit parțial, a plecat la Karlsbad, unde a făcut cunoștință cu o tânără de 19 ani, Ulrike von Levetzow, pe care a cerut-o în căsătorie, însă aceasta l-a respins. În drum spre casă, a scris “Elegia din Marienbad”, apoi, cu ultimele puteri, a reluat lucrul la Faust II.

În 1830, unicul fiu al scriitorului, August, a încetat din viață la Roma, iar pierderea i-a provocat o mare suferință. Goethe a murit pe 22 martie 1832, la vârsta de 82 de ani, din cauza unei pneumonii. Ultimele lui cuvinte ar fi fost, după cum a relatat medicul său, Carl Vogel (despre care s-a spus însă mai târziu că în momentul decesului nu era în camera muribundului): Mehr Licht! (“Mai multă lumină!”).

Scriitorul a fost înmormântat pe 26 martie în capela ducală de la Weimar, acolo unde se află și mormântul bunului său prieten, Schiller.

Léopold Stern (scriitor născut în comuna Apateu de lângă Arad și mort probabil în 1940 în Brazilia, unde se refugiase în perioada celui de-al Doilea Război Mondial), prezentat în perioada interbelică ca “specialist în psihologia iubirii“, scria în prefața volumului său, „Werther sau Iubirile lui Goethe” (Editura Bernard Grasset, Paris, 1928):

“Adolescența îl găseşte pe Goethe însufleţit de poezie şi compunând versuri pentru o iubită necunoscută, pentru a-şi amuza câţiva prieteni iubitori de farse. La 10 ani, Goethe iubeşte o Gretchen blondă şi cu doi ani mai mare decât el. Numele şi poate înfăţişarea ei au trecut în creaţia cea mai de seamă a lui Goethe, în Faust. De la Frankfurt, unde locuise cu părinţii, Goethe pleacă la Leipzig pentru a-şi completa studiile. Noile moravuri şi moda în saloane tânărul poet le învaţă de la doamna Böhm, soţia unui consilier, profesor. Doamna Böhm avusese de la început intuiţia geniului lui Goethe. Tot la Leipzig cunoaşte pe Ana Caterine Schönkopf pe care, nehotărându-se s-o ia în căsătorie, o pierde după îngrozitoare scene de gelozie din partea lui. Se întoarce acasă, greu bolnav. Peste şapte ani, când o va revedea pe Kate, nu va mai resimți nici o emoție.

La Strassburg, Goethe se îndrăgosteşte de fata mai mică a unui francez de la care ia lecţii de dans, dar e iubit de fata cea mare… Emilie e logodită şi Luciade nu se poate logodi. După scena penibilă între el şi cele două surori, Goethe e silit să fugă, bucuros de libertate.

Mult mai adâncă a fost iubirea lui Goethe pentru Fredericke Brion, fata pastorului din Sesenheem, şase ore depărtare de Strassburg, distanţă pe care poetul o străbătea călare. Fredericke Brion nu s-a mai măritat. Ea spunea adesea: „Cine a iubit pe Goethe, nu mai poate iubi pe altcineva…”

La Wetzlar, unde se afla Curtea Supremă de Justiţie din Germania, Goethe face cunoştinţa Lottei Buff, logodnica amicului său Kestner, şi mai târziu o întâlenște pe Maximiliane, logodită şi apoi căsătorită cu italianul băcan Brentanno. Din aceste două experienţe amoroase ia naştere “Suferinţele tânărului Werther”, roman caracteristic şi pentru literatura timpului, şi pentru starea de spirit a Germaniei, şi pentru geniul lui Goethe.

Urmează la Frankfurt Lise Schönemein, la Weimar, Charlotte de Stein, care a cerut ca alaiul ei funebru să nu treacă pe sub ferestrele poetului, ca să nu-l întristeze; apoi Cristiana Vulpius, fecioara brună ca un Bachus tânăr şi care, după o iubire de 17 ani, i-a devenit soţie, în prezenţa fiului lor, August; Bettina, fata zvăpăiată care nu s-a sfiit să-l iubească pe Goethe, fostul adorator al mamei ei; la Jena, pe Minna Herzlieb care, neputând lua în căsătorie pe Goethe, moşneag de 60 de ani, se logodeşte zadarnic de câteva ori, spre a închide ochii într-un ospiciu. Și, în sfârşit, patetica iubire a lui Gothe la 80 de ani pentru Ulrich de Levetzov, fetiţa de 17 ani pe care a cunoscut-o şi iubit-o trei veri la Marienbad şi pentru care, cu inima sfâşiată de durere, a scris “Elegia de la Marienbad”.