$$_

 S-a întâmplat în 9 aprilie1803: În această zi, a încetat din viaţă baronul Samuel von Brukenthal, om politic sas din Transilvania, guvernator. El a iniţiat un şir de măsuri administrative, juridice, economice şi culturale în Transilvania. Mare colecţionar de artă, palatul lui din Sibiu a fost transformat în muzeu, azi Muzeul „Brukenthal”, inaugurat în 1817. Este cel mai vechi din România şi adăposteşte colecţia sa de artă.

Samuel von Brukenthal, baron (n. 26 iulie 1721, Nocrich, judeţul Sibiu - d. Sibiu) a fost guvernator al Transilvaniei între anii 1774-1787, pe vremea când această provincie se găsea sub stăpânirea austriecilor. El se trăgea dintr-o familie de ţărani saşi din Nocrich, judeţul Sibiu. Numele familiei fusese iniţial Breckner. Bunicul şi tatăl lui Samuel au fost juzi regeşti. Pentru credinţa arătată faţă de împărat în timpul răscoalei lui Rákoczi, tatăl lui Samuel a fost înnobilat în anul 1724, primind atributul nobiliar „de Brukenthal". A urmat cursurile gimnaziului la Sibiu, apoi a fost trimis la Târgu Mureş, pentru a învăţa limba maghiară. În 1743, el s-a înscris la Drept la Universitatea din Halle, apoi s-a mutat la Viena. În 1741 a început stagiul la guvern, în chestiuni administrative. În timpul studiilor universitare a intrat într-o lojă masonică, ceea ce i-a deschis accesul la personalităţi importante ale timpului. A refuzat o propunere de a intra în serviciul Prusiei în anul 1745 şi s-a întors în Transilvania. Aici a primit posturi neînsemnate în primăria Sibiului, unde primar era socrul său. În anul 1753 a plecat la Viena cu o delegaţie a saşilor. Aici a fost primit pentru prima oară în audienţă de împărăteasa Maria Tereza, care l-a remarcat imediat pentru calităţile sale deosebite şi care ulterior l-a ajutat foarte mult în cariera lui. 

Din ordinul împărătesei, el a fost numit în 1754 secretar al guvernului, fiind primul sas luteran care a primit acest post, rezervat doar pentru catolici până atunci. În 1759 a fost acceptat de Maria Tereza ca delegat plenipotenţiar al saşilor, obţinând pentru aceştia rezultate favorabile. În 1760 a fost numit consilier al guvernului Transilvaniei, iar în 1761 a fost numit comite al saşilor. Pentru a nu fi pierdut astfel de către administraţia austriacă, i s-a anulat numirea de comite, dar a primit în schimb funcţia de cancelar provincial, cu misiunea de a-l ajuta pe generalul Buccow să realizeze reforma fiscală. Pentru a nu fi inferior magnaţilor maghiari, împărăteasa Maria Tereza i-a acordat titlul de baron. În această perioadă şi-a desfăşurat activitatea atât în Transilvania, cât şi la Viena. 

În 1765, el a fost numit consilier aulic la Viena, apoi a ajuns consilier apropiat al împărătesei. În 1769 împărăteasa i-a aprobat un proiect de reformă fiscală, iar pentru aplicarea acestei reforme a fost trimis în Transilvania cu funcţia de comisar plenipotenţiar. În curs de un an a reuşit să introducă noul sistem fiscal. A intrat în conflict cu preşedintele guvernului Transilvaniei, Maria Iosif Auersperg și, în urma acestor certuri, care au durat foarte multă vreme, Auersperg a fost destituit în anul 1774, în locul său fiind numit la 6 iulie acelaşi an Samuel Brukenthal, acordându-i-se şi crucea de comandor al Ordinului Sfântul Ştefan. A primit de la împărăteasă dreptul de a-i trimite oricând scrisori particulare, fără ca acestea să treacă prin diversele oficii. Din pricina multelor defăimări care i s-au adus a trebuit să plece la Viena în 1776 pentru a se dezvinovăţi, ceea ce a reuşit. A stat la Viena un an cu această ocazie. La 16 iulie 1777, a fost numit prin decret guvernator al Transilvaniei. La 3 octombrie a sosit la Sibiu, iar la 14 noiembrie a fost instalat în funcţie de generalul Preiss. Pe perioada absenţei sale de un an fusese înlocuit de Nicolae Bethlen. Ca guvernator a primit de la împărăteasa Maria Tereza următoarele sarcini: să nu împiedice dezvoltarea catolicismului, deşi el era luteran; reforma legilor; tratarea bună a iobagilor; promovarea „normativului urbarial"; efectuarea conscripţiei militare; înaintarea regulată a raportelor guvernului. La conscripţia militară s-a renunţat temporar în urma obiecţiilor lui Brukenthal. 

Cât a trăit împărăteasa, influenţa lui Brukenthal în afacerile provinciei a fost nelimitată, iar după moartea împărătesei Maria Tereza şi urcarea pe tronul Imperiului austriac a fiului ei, împăratul Iosif al II-lea, pentru Brukenthal a urmat o perioadă mai puţin plăcută. Încă din timpul vieţii împărătesei, Brukethal avusese câteva conflicte cu Iosif al II-lea, pe care Maria Tereza le tranşa în favoarea lui Brukenthal. Diferenţa între ideile împăratului şi cele ale lui Brukenthal au făcut din ultimul un executant al ordinelor imperiale, deşi nu îi conveneau. Brukenthal nu a fost de acord cu serie de reforme pe care Iosif al II-lea vroia să le introducă în Transilvania, criticându-le în mod repetat. La 9 ianuarie 1787, Brukenthal a fost destituit de împărat, care i-a acordat marea cruce a Ordinului Sfântul Ştefan şi o pensie de 4.000 florini anual, foarte puţin faţă de ceea ce primiseră guvernatorii de până atunci.

Cel mai important moment din timpul guvernării lui Samuel Brukenthal a fost răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan. Una dintre cele mai mari realizări ale lui Brukenthal este impunătorul palat pe care l-a construit în centrul oraşului Sibiu, astăzi transformat în muzeu. Palatul a fost un important centru al înaltei societăţi sibieni a vremii. A colecţionat cu pasiune cărţi, formându-şi o mare bibliotecă, precum şi tablouri, stampe, monede şi antichităţi. A construit un castel la moşia sa din Avrig. A avut ca feude fiscale comune din districtul Făgăraşului, unde a introdus metode moderne de creştere a vitelor şi în agricultură. A murit la 9 aprilie 1803 la Sibiu şi a fost înmormântat în biserica luterană din oraş. Întreaga structură a Muzeului Naţional Brukenthal de astăzi a evoluat în timp dintr-un nucleu unic: colecţiile baronului Samuel von Brukenthal şi dintr-o locaţie unică: Palatul Brukenthal. Deoarece nu a avut descendenţi direcţi rămaşi în viaţă, baronul von Brukenthal lăsa moştenire prin testament palatul, colecţiile şi restul averii sale unui descendent în linie masculină dintre persoanele cu care se înrudea. În cazul în care urmaşii săi aveau să moară la rândul lor fără a avea copii, familia stingându-se, averea urma să fie preluată de Biserica Evanghelică, iar palatul să devină un muzeu deschis publicului larg, eveniment petrecut în anul 1817.

Pe parcursul secolului al XIX-lea, principala preocupare a muzeului a fost aceea de conservare a patrimoniului existent şi de lărgire a colecţiilor principale prin intermediul achiziţiilor, dar şi de înfiinţare de noi colecţii mai ales în sfera culturii săseşti. În anul 1948, muzeul a fost naţionalizat, devenind proprietatea statului comunist român.Tot în anul 1948, Societatea Transilvăneană pentru Ştiinţele Naturii din Sibiu îşi încetează activitatea, muzeul aflat sub patronajul acesteia fiind inclus în patrimoniul naţional. În anul 1957, Muzeul de Ştiinţele Naturii devenea parte a Muzeului Brukenthal. Muzeul de Vânătoare „August von Spiess” s-a deschis în anul 1966.1972 este anul deschiderii Muzeului Farmaciei. În anul 1988, a fost inaugurată Secţia Istorie a Muzeului Naţional Brukenthal, în prezent Muzeul de Istorie, în Casa Altemberger. Galeria de Artă Contemporană a Muzeului Naţional Brukenthal este cea mai recentă locaţie (2006).

Surse:

http://www.brukenthal.org/index.php?id=49

http://www.rador.ro/2018/07/26/documentar-samuel-von-brukenthal-creatorul-celui-mai-vechi-muzeu-din-romania-si-cel-mai-mare-din-sud-estul-europei/

http://www.marisibieni.ro/samuel-von--brukenthal--44

https://adevarul.ro/locale/sibiu/samuel-von-brukenthal-baronul-legenda-mai-cunoscut-francmason-sibiului-1_527aa6b5c7b855ff56c60ca3/index.html

$__

 S-a întâmplat în 9 aprilie 1821: În această zi, s-a născut poetul Charles (-Pierre) Baudelaire (n. Paris – d. 31.08.1867, Paris). Poet, traducător şi critic literar şi de artă francez, faimos îndeosebi datorită lucrării „Florile răului” („Les Fleurs du mal”, 1857), care a fost, poate, cea mai importantă şi mai influentă colecţie de poezii publicată în Europa în sec. al XIX-lea. În mod similar, „Mici poeme în proză” („Petits poèmes en prose”, 1868) a fost cel mai reuşit şi mai inovator experiment de poeme în proză din timpul său.

Baudelaire a fost singurul copil al lui François Baudelaire şi a celei de-a doua soţii, mult mai tânără decât acesta, Caroline Defayis, cu care s-a căsătorit în 1819. Începându-şi cariera ca preot, François a abandonat preoţia în 1793 şi a devenit în final un funcţionar public prosper din clasa mijlocie. Pictor şi poet modest, acesta a deschis apetitul fiului său pentru arte sau pentru ceea ce tânărul Baudelaire avea să numească mai târziu pasiunea sa cea mai mare, cea mai consumatoare şi cea mai timpurie, „cultul imaginilor”.Tatăl său a murit în februarie 1827 şi, vreme de 18 luni, Baudelaire şi mama sa au trăit împreună la periferia Parisului, în condiţii pe care avea să şi le reamintească mereu. În 1861 scria despre acea „perioadă de iubire pasională”: „Am fost pentru totdeauna viu în tine; ai fost numai a mea şi în totalitate”.

Acest „paradis naiv al iubirilor copilăreşti” s-a încheiat brusc în noiembrie 1828, când Caroline s-a căsătorit cu Jacques Aupick, un soldat de carieră care a fost ridicat la rang de general şi a servit ulterior ca ambasador francez în Imperiul Otoman şi în Spania, înainte de a deveni senator în Al Doilea Imperiu. În 1831, Aupick a fost mutat la Lyon, iar Baudelaire şi-a început educaţia la Collège Royal de acolo, în 1832, după care s-a transferat, când familia s-a reîntors la Paris în 1836, la prestigiosul Lycée Louis-le-Grand. Baudelaire s-a arătat un elev cu perspective şi a început să îşi scrie primele poeme, dar profesorilor săi li s-au părut un exemplu de depravare precoce, care adopta ceea ce ei numeau „o afectare nepotrivită vârstei lui”. A început să manifeste o tendinţă spre melancolie şi a devenit conştient că era o fire solitară. Actele regulate de indisciplină au determinat exmatricularea sa după un incident trivial în aprilie 1839. După ce şi-a luat bacalaureatul la Collège Saint-Louis, Baudelaire a devenit student la drept la École de Droit, însă în realitate a dus o „viaţă libertină” în Cartierul Latin. Aici a avut primele contacte cu lumea literară şi, de asemenea, s-a îmbolnăvit de boala venerică ce avea să îi aducă în final moartea, probabil contractată de la prostituata poreclită Sara Şaşia („Sarah la Louchette”), pe care a cântat-o în câteva dintre cele mai patetice poezii ale sale de început.

Încercând să îşi scoată fiul vitreg din acest mediu rău famat, Aupick l-a trimis într-o lungă călătorie în India în iunie 1841, dar Baudelaire a debarcat în Mauritius şi, după câteva săptămâni petrecute acolo şi în Réunion, s-a reîntors în Franţa în februarie 1842. Călătoria i-a adâncit şi îmbogăţit imaginaţia, iar scurta sa întâlnire cu tropicele avea să aducă în scrierile sale o abundenţă de imagini şi senzaţii exotice şi eterna temă a reveriilor nostalgice.Baudelaire a intrat în posesia moştenirii sale în aprilie 1842 şi a început rapid să o irosească pentru un stil de viaţă de literat devenit dandy, cheltuind necumpătat pe haine, cărţi, picturi, mâncare, vinuri scumpe şi, nu în ultimul rând, pe haşiş şi opiu, pe care le-a experimentat mai întâi în apartamentul din Paris de la Hôtel Pimodan (astăzi Hôtel Lauzun), pe Ile Saint-Louis, între 1843 şi 1845.La scurt timp după revenirea din mările Sudului, Baudelaire a cunoscut-o pe Jeanne Duval, care, mai întâi ca amantă şi apoi, după jumătatea anilor 1850, ca persoana însărcinată cu finanţele sale, avea să îi domine viaţa pentru următorii 20 de ani. Jeanne l-a inspirat pe Baudelaire în scrierea poeziilor sale erotice cele mai senzuale şi mai pline de suferinţe; parfumul său şi, mai presus de toate, părul său negru lung şi magnific au inspirat exotice capodopere de imaginaţie erotică precum Părul (La Chevelure).

Extravaganţa continuă a lui Baudelaire l-a făcut să cheltuiască jumătate din avere în doi ani; a căzut pradă înşelăciunilor şi cămătarilor, acumulând datorii care aveau să îl afecteze tot restul vieţii. În septembrie 1844, familia i-a impus un aranjament legal care i-a restricţionat accesul la moştenire şi l-a făcut dependent ca un minor din punct de vedere legal. Din acest moment, modesta sumă anuală acordată nu a fost suficientă pentru a-i plăti datoriile, iar finanţele sale permanent restrânse l-au condus către o dependenţă financiară şi emoţională încă puternică faţă de mama sa şi, de asemenea, au exacerbat dispreţul pentru tatăl său vitreg. Stările de agonie, izolare şi deznădejde pe care le cunoscuse în adolescenţă, şi pe care le denumise „spleen”, au revenit şi s-au manifestat şi mai frecvent. Baudelaire s-a întors din mările sudice în 1842 mai hotărât ca niciodată să devină poet. Din acel moment şi până în 1846 a compus probabil şirul de poeme care au format prima ediţie (1857) din „Florile răului”. Totuşi, acesta a evitat să le publice ca texte separate, ceea ce sugerează că a avut în minte, încă de la început, o colecţie coerentă, guvernată de o arhitectură tematică strânsă, mai degrabă decât o simplă secvenţă de poeme independente. În octombrie 1845 a anunţat apariţia iminentă a unei colecţii intitulate „Lesbienele” („Les Lesbiennes”), urmată, la intervale după 1848, de „Purgatoriul” („Les Limbes”), ciclu al cărui obiectiv era, după spusele lui Baudelaire, să „reprezinte agitaţia şi melancoliile tineretului modern”.

Niciuna dintre aceste colecţii nu a apărut însă ca volum, iar Baudelaire s-a remarcat mai întâi în mediul cultural parizian nu ca poet, ci ca un critic de artă, cu eseurile sale despre Saloanele din 1845 şi 1846. Inspirat de pictorul romantic Eugène Delacroix, a elaborat în Saloanele sale o serie largă de teorii despre pictura modernă, pictorii fiind îndemnaţi să celebreze şi să exprime „eroismul vieţii moderne”. În ianuarie 1847, Baudelaire a publicat o nuvelă intitulată „La Fanfarlo”, al cărei erou, un antierou de fapt, Samuel Cramer, a fost considerat de mulţi, chiar dacă în mod simplist, ca un autoportret al autorului, deoarece oscilează agonizant între sentimentele faţă de materna şi respectabila doamnă de Cosmelly şi cele pentru dansatoarea-actriţă erotică din titlu.

Despre activitatea lui Baudelaire se ştiu prea puţine din acest moment şi până în februarie 1848, când participă intens la revoltele care l-au răsturnat pe regele Ludovic-Filip şi au instalat A Doua Republică; o relatare neconfirmată este că ar fi fluturat o armă şi i-ar fi îndemnat pe insurgenţi să îl împuşte pe generalul Aupick, care era atunci directorul Şcolii Politehnice (École Polytechnique). Astfel de istorii i-au determinat pe unii să discrediteze implicarea lui Baudelaire în evenimentele revoluţionare din anii 1848-1851, considerând-o o simplă frondă din partea unui poet burghez nemulţumit (şi încă nepublicat). Studiile mai recente sugerează că acesta şi-a luat un serios angajament politic radical care se asemăna probabil cu cel al anarhistului socialist Pierre-Joseph Proudhon. Surse de încredere relatează că Baudelaire a luat parte la răscoala clasei muncitoare din iunie 1848 şi la mişcarea de rezistenţă împotriva loviturii de stat militare bonapartiste din decembrie 1851; ultimul eveniment, aşa cum a spus el însuşi după aceea, i-a încheiat interesul activ în politică. După acel moment, s-a concentrat exclusiv asupra literaturii.

În 1847, Baudelaire a descoperit opera lui Edgar Alian Poe. Uimit de ceea ce a considerat o asemănare uimitoare între gândirea şi temperamentul scriitorului american şi propriul său fel de-a fi, s-a angajat într-o activitate de traducător care avea să devină o ocupaţie şi o sursă de venit constantă pentru tot restul vieţii. Traducerea „Apocalipsei hipnotice” („Mesmeric Révélation”) a lui Poe a apărut nu mai târziu de iulie 1848, iar de atunci încolo, traducerile sale au apărut constant în periodice şi au fost adunate în volumele „Istorii extraordinare” („Histoires extraordinaires”, 1856) şi „Noi istorii extraordinare” („Nouvelles Histoires extraordinaires”, 1857), fiecare precedat de câte o importantă introducere critică a lui Baudelaire. Aceste volume au fost urmate de „Aventurile lui Arthur Gordon Pym” („Les Aventures d’Arthur Gordon Pym”, 1857), „Eureka” (1864) şi „Poveşti groteşti şi serioase” („Histoires grotesques et sérieuses”, 1865).Traducerile acestor lucrări sunt volume clasice în proza de limbă franceză. Literatura lui Poe i-a dat lui Baudelaire o mai mare încredere în propriile teorii estetice şi în idealurile sale despre poezie. De asemenea, Baudelaire a început să studieze opera teoreticianului conservator Joseph de Maîstre, care, împreună cu cea a lui Poe, i-a indus un mod de gândire din ce în ce mai antinaturalist şi antiumanist.

De la jumătatea anilor 1850, Baudelaire a început să se considere romano-catolic, însă obsesia sa faţă de păcatul originar şi de diavol nu a fost înlăturată de credinţa în iertarea şi iubirea propovăduite de credinţa în Dumnezeu, iar credinţa sa în Iisus a fost aproape inexistentă. Între 1852 şi 1854, Baudelaire i-a dedicat un număr de poeme lui Apollonie Sabatier, prin care o celebra, în pofida reputaţiei ei de curtezană de înaltă clasă, ca madonă şi muză a sa şi, în 1854, a avut o scurtă legătură amoroasă cu actriţa Marie Daubrun. Între timp, reputaţia lui Baudelaire ca traducător al lui Poe şi critic de artă i-a permis să publice câteva dintre poemele sale. În iunie 1855, „Revue des deux mondes” a publicat o serie de 18 poeme ale sale sub titlul „Les Fleurs du mal”. Poemele, pe care Baudelaire le alesese pentru stilul lor original şi temele surprinzătoare, i-au adus notorietate. În anul următor, Baudelaire a semnat un contract cu editorul Poulet-Malassis pentru publicarea sub acelaşi titlu a unei colecţii de poezii complete. La publicarea primei ediţii din Les Fleurs du mal în iunie 1857,13 din cele o sută de poeme au declanşat acţiuni în tribunal, fiind considerate o ofensă la adresa religiei şi moralităţii publice. După un proces de o zi, la 20 august 1857, s-a hotărât scoaterea din volum a şase dintre poeme, considerate obscene, iar Baudelaire a fost obligat să suporte o amendă de 300 de franci (redusă ulterior la 50). Cele şase poeme au fost publicate pentru prima dată în Belgia în 1866, în colecţia „Epavele” (Les Épaves), iar interzicerea lor a fost revocată abia în 1949. „Les Fleurs du mal” au devenit un simbol al depravării, morbidităţii şi obscenităţii. Astfel s-a născut legenda care-l înfăţişează pe Baudelaire drept disident condamnat şi poet pornografic. Eşecul volumului „Les Fleurs du mal”, de la care avusese atât de multe aşteptări, a fost o lovitură puternică pentru Baudelaire, iar restul anilor de viaţă au fost întunecaţi de un pronunţat sentiment de eşec, deziluzie şi deznădejde. La scurt timp după condamnarea cărţii sale, a avut o legătură fizică scurtă şi aparent inconsistentă cu Apollonie Sabatier, urmată, la sfârşitul anului 1859, de o relaţie la fel de scurtă şi de nefericită cu Marie Daubrun.

Chiar dacă Baudelaire a scris unele dintre cele mai reuşite lucrări ale sale în aceşti ani, doar câteva au văzut lumina tiparului. După publicarea primelor sale experimente de poem în proză, s-a ocupat de pregătirea unei a doua ediţii din „Les Fleurs du mal”. În 1859, în timp ce locuia cu mama sa la Honfleur, pe estuarul râului Sena, unde se retrăsese după moartea lui Aupick, în 1857, Baudelaire a creat într-o succesiune rapidă o serie de capodopere poetice, începând cu Călătoria (Le Voyage), în ianuarie, şi culminând cu ceea ce este considerat drept cel mai important poem de sine stătător scris de el, Lebăda (Le Cygne), în decembrie. În acelaşi timp, acesta a compus două dintre cele mai îndrăzneţe eseuri ale sale în critica de artă, Salon din 1859 şi Pictorul vieţii modeme (Le Peintre de la vie moderne). Ultimul eseu, inspirat de desenatorul Constantin Guys, este privit de mulţi ca o profeţie a elementelor fundamentale ale viziunii şi stilului impresionist, cu un deceniu înainte de apariţia propriu-zisă a acestei şcoli. Anul 1860 a adus publicarea volumului Les Paradis artificiels, care conţinea traduceri după fragmente din „Confesiunile unui consumator englez de opiu” („Confessions of an English Opium-Eater”) ale eseistului englez Thomas De Quincey, însoţite de o cercetare proprie şi de o condamnare a drogurilor. 

În februarie 1861, Poulet-Malassis a publicat o a doua ediţie, adăugită şi îmbunătăţită, a volumului „Les Fleurs du mal”. În acelaşi timp, Baudelaire a publicat o serie de eseuri critice importante despre Théophile Gautier (1859), Richard Wagner (1861), Victor Hugo şi despre alţi poeţi contemporani (1862), precum şi despre Delacroix (1863); toate eseurile au fost publicate după moartea sa în volumul „L’Art romantique” (1869). Pateticele fragmente autobiografice intitulate „Rachete” (Fusées) şi „Inima mea dezvăluită” (Mon coeur mis à nu) datează tot de la sfârşitul anilor 1850 şi începutul anilor 1860.În 1861, Baudelaire a avut o tentativă neinspirată şi nereuşită de a fi ales în Academia Franceză. În 1862, Poulet-Malassis a fost declarat falit; Baudelaire a fost implicat în eşecul editorului său, iar greutăţile sale financiare s-au agravat. În această perioadă se afla deja într-o stare fizică şi emoţională critică, simţind ceea ce a numit cu răceală „vântul aripii imbecilităţii”. 

Abandonând poezia în versuri, Baudelaire s-a concentrat pe scrierea de poeme în proză. În 1862 a publicat o serie de douăzeci de astfel de poeme în La Presse. În aprilie 1864 a plecat de la Paris la Bruxelles, în speranţa că va convinge un editor belgian să îi publice operele complete. A rămas în Belgia, din ce în ce mai dezamăgit şi sărac, până în vara anului 1866, când, după ce şi-a pierdut cunoştinţa în biserica Saint-Loup din Namur, a fost lovit de paralizie şi de afazie şi nu şi-a mai revenit niciodată. Baudelaire a murit la 46 de ani la Paris, în casa în care a fost îngrijit în ultimul an al vieţii. În momentul morţii, multe dintre scrierile sale rămăseseră nepublicate, iar cele care fuseseră publicate se epuizaseră din librării. Acest lucru avea să se schimbe însă curând. Viitorii promotori ai mişcării simboliste care participaseră la înmormântarea lui Baudelaire se descriau deja ca urmaşi ai lui, iar, către începutul sec. al XX-lea, acesta a fost recunoscut public drept unul dintre cei mai mari poeţi francezi ai sec. al XIX-lea.

Capodopera lirică a lui Baudelaire, ediţia din 1861 a volumului „Les Fleurs du mal”, cuprinde 126 de poeme aranjate în şase secţiuni de lungimi diferite. Baudelaire a insistat întotdeauna că această colecţie nu este un „simplu album”, ci că are „un început şi un sfârşit”, fiecare poem dezvăluindu-şi înţelesul complet doar atunci când este citit în relaţie cu celelalte din „cadrul singular” în care este plasat.Poezia care prefaţează volumul dovedeşte preocuparea lui Baudelaire pentru greutăţile întâmpinate de umanitate, destinul său fiind semnificativ. Colecţia poate fi citită în lumina poemului de încheiere Le Voyage ca o călătorie prin sine şi societate în căutarea unei satisfacţii imposibil de realizat care îl ocoleşte mereu pe călător.

Ca poet şi critic, Baudelaire este situat în poezia franceză şi europeană asemeni prozei lui Gustave Flaubert şi picturii lui Edouard Manet: cu toţii sunt o legătură esenţială între romantism şi modernism şi un exemplu suprem, atât în viaţa, cât şi în opera lor, a ceea ce înseamnă artistul modern. Influenţa sa catalitică a fost recunoscută în sec. al XIX-lea de Arthur Rimbaud, Paul Verlaine, Stéphane Mallarmé şi Algernon Charles Swinburne şi, în sec. al XX-lea, de Paul Valéry, Rainer Maria Rilke şi T. S. Eliot. În căutarea unei „magii evocative” de imagini şi sunete, fuziunea dintre raţiune şi emoţie, ironie şi lirism şi eschivarea intenţionată de la rostirea retorică, Baudelaire s-a desprins decisiv de poezia romantică a declaraţiilor şi emoţiilor în favoarea poeziei moderne a simbolurilor şi sugestiilor. El a fost, după spusele discipolului său Jules Laforgue, primul poet care a scris despre Paris ca o persoană condamnată să trăiască zi de zi în oraş, iar cea mai de seamă dovadă a originalităţii sale a fost, aşa cum scria Verlaine pe la 1865, să „reprezinte puternic şi esenţial omul modern” în toată complexitatea sa fizică, psihologică şi morală. Baudelaire este un scriitor fundamental al literaturii şi gândirii europene, iar influenţa sa asupra poeziei moderne a fost uriaşă.

Surse:

Enciclopedia Universală Britannica, vol.2, A-B, Bucureşti, Editura Litera, 2010

http://www.humanitas.ro/charles-baudelaire

https://www.britannica.com/biography/Charles-Baudelaire

http://revista-euphorion.ro/charles-baudelaire/

https://www.biography.com/writer/charles-baudelaire

https://www.dcnews.ro/la-150-de-ani-de-la-disparitia-lui-charles-baudelaire-el-continua-sa-ne-provoace_556533.html

https://www.ro.biography.name/scriitori/114-franta/646-charles-baudelaire-1821-1867

$$$

 S-a întâmplat în 9 aprilie1894: În această zi, s-a născut Camil Petrescu, scriitor român. Membru titular al Academiei Române (1948). Autor al unei „doctrine a substanţei”. A scris lirică de război (Ciclul morţii, 1923). Promotor al romanului modern, ilustrat prin romane citadine şi de analiză (Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, 1930; Patul lui Procust, 1933; Un om între oameni, 1953, roman frescă etc). A scris drame şi comedii (Jocul ielelor, 1918; Danton, 1924; Mitică Popescu, 1925 etc).

Camil Petrescu (n. 9/22 aprilie 1894 — d. 14 mai 1957) a fost romancier, dramaturg, doctor în filosofie, nuvelist şi poet. El pune capăt romanului tradiţional şi rămâne în literatura română în special ca iniţiator al romanului modern. Între 1916 - 1918 participă ca ofiţer la Primul Război Mondial, iar experienţa trăită acum se regăseşte în romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” (1930). În 1916, e mobilizat şi pleacă pe front, unde e rănit. După un stagiu într-un spital militar, ajunge iarăşi în prima linie, dar cade prizonier la unguri. În timpul unui bombardament german îşi pierde auzul la o ureche, iar infirmitatea îl va marca întreaga viaţă, după cum îşi notează în Jurnal: „Surzenia m-a epuizat, m-a intoxicat, m-a neurastenizat. Trebuie să fac eforturi ucigătoare pentru lucruri pe care cei normali le fac firesc(…) Sunt exclus de la toate posibilităţile vieţii. Ca să merg pe stradă trebuie să cheltuiesc un capital de energie şi de atenţie cu care alţii pot ceti un volum.Aici unde totul se aranjează «în şoaptă» eu rămân vecinic absent“.        

Ambianţa războiului va intra, de asemenea, în roman. În 1918 va fi eliberat din lagărul german, revenind la Bucureşti. Încă din anul 1920 participă la şedinţele cenaclului Sburătorul condus de Eugen Lovinescu, iar în revista omonimă publică primele poezii. Furtunosul gazetar de stânga N. D. Cocea e modelul său spiritual. Acesta va fi prototipul viitorului său erou Gelu Ruscanu din drama Jocul ielelor şi a eroului său, Ladima, din romanul Patul lui Procust. Debutul editorial se petrece cu un volum de Versuri. Idee. Ciclul morţii în 1923. În 1933 publică cel mai valoros roman al său şi unul dintre romanele importante ale Modernismului european, Patul lui Procust.

Viaţa personală a lui Camil Petrescu o aflăm din lucrările Cellei Serghi ce l-a iubit cu o pasiune greu de explicat. După cum mărturisea în memoriile sale scriitoarea, ea i-a fost şi cea care a conturat personajul feminin din romanul „Ultima noapte….”: „Eram aşa cum îşi dorea, mereu aproape de el. Îi dădeam sugestii pentru rochiile pe care urma să le poarte eroina din Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, romanul la care adăuga mereu amănunte şi chiar pagini şi capitole întregi. Dar ar trebui să ştiu cum e eroina, Camil!Când avea optsprezece ani semăna cu dumneata. Pe urmă s-a schimbat. Să rămâi cum eşti acum!”

În 1939 este numit directorul Teatrului Naţional din Bucureşti, unde va rezista doar 10 luni, iar din 1947 este ales membru al Academiei Române.Moare la 14 mai 1957, la Bucureşti. A murit la doar 63 de ani lăsând multe scrieri neterminate…

Surse:

Dorina N. Rusu, Membrii Academiei Române, 1866-1999, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1999

http://www.autorii.com/scriitori/camil-petrescu/index.php

http://www.editura-orizonturi.ro/curiozitati-despre-scriitori-romani-camil-petrescu/

http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/V3079/pdf

http://opiniaonline.ro/2017/11/09/camil-petrescu/

$$$

 S-a întâmplat în 9 aprilie 1918: La această dată, apărea Decretul regal de unire a Basarabiei cu România, semnat de Ferdinand I, regele României, şi contrasemnat de Alexandru Marghiloman, preşedintele Consiliului de Miniştri, şi Dem. Dobrescu, ministrul de justiţie. La 27.III/9.IV.1918 Sfatul Ţării de la Chişinău (organul legislativ reprezentativ), întrunit în şedinţă solemnă, a hotărât, prin majoritatea absolută a votului, unirea Basarabiei cu România (după 106 ani de dominaţie rusă).

Textele de mai jos sunt edificatoare:

Informarea lui Marghiloman către rege:

Sire,

Sfatul Țării din Basarabia votând în ședința dela 27 martie (9 aprilie) 1918, unirea Republicei democratice Moldovenești (Basarabia) cu România, subsemnatul are onoarea a ruga respectuos pe Maiestatea Voastră să binevoiască a semna alăturatul proect de decret pentru promulgarea votului în chestiune și a declarațunii făcute cu acest prilej de subsemnatul în numele poporului Român și al Maiestăței Voastre.

Cu cel mai profund respect,

Sire,

Al Maiestății Voastre,

Prea supus și prea plecat servitor,

Președintele Consiliului de miniștri

A. Marghiloman

9 aprilie, 1918

nr. 68

Decretul Regal de promulgare a actului unirii Basarabiei cu România

Ferdinand I,Prin grația lui Dumnezeu și voința națională, Rege al României:

La toți de față și viitori, sănătate;

Sfatul Țării din Basarabia, în ședința lui dela 27 Martie (9 Aprilie) 1918, votând, prin 86 voturi pentru, contra 3, fiind și 36 abțineri, următoarea rezoluțiune:

„În numele Poporului basarabean Sfatul Țării declară:

Republica democratică Moldovenească (Basarabia) în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră, și vechile granițe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută și mai bine de ani din trupul vechei Moldave, în puterea dreptului istoric și dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să hotărască soarta lor, de azi înainte și pentru totdeauna se unește cu Mama sa România”.

Și Prezidentul Consiliului nostru de Miniștri declarând că:

„ În numele poporului român și al regelui lui, M. S. Ferdinand I al României, ia act de acest vot quasi unanim și declară la rândul lui Basarabia unită cu România de veci una și indivizibilă”.

Promulgăm acest vot și această declarație și ordonăm să fie învestit cu sigiliul statului și publicat în Monitorul Oficial.

Dat în Iași la 9 Aprilie 1918

Nr. 842

Ferdinand I

Președintele consiliului de miniștri, A. Marghiloman

Ministru de Justiție, D. Dobrescu

Decretul regal pentru numirea Consiliului directorilor din Basarabia

Ferdinand I, Prin grația lui Dumnezeu și voința națională, Rege al României.

La toți de față și viitori, sănătate;

Asupra raportului președintelui consiliului nostru de miniștri și ministru secretar de stat la departamentul de interne Nr.70/918.

Am decretat și decretăm:

Art. I. – Se înființează un consiliu de directori pentru administrarea provizorie provincială a Basarabiei.

Art. II. – Sunt numiți membri ai acestui consiliu: Doctor P. Cazacu ca prezident;

D-nii. Ion Costin, N. N. Codreanu, Ștefan Ciobanu, Vlad Chiorescu, Gheorghe Grosu, Emanoil Catelie, Isac Gherman și Arcadie Osmolovsky, ca membri.

Art. III. – Jurământul prezidentului se va depune înaintea ministrului nostru de interne, iar prezidentul este împuternicit să primească jurământul celorlalți membri.

Art. IV. – Un regulament ulterior va determina repartiția lucrărilor, după ramurile de activitate administrative corespunzătoare cu ministerele țării.

Art.V. – Președintele consiliului nostru de miniștri și secretari de stat la departamentul de interne este însărcinat cu executarea acestui decret.

Dat în Iași, la 9 Aprilie 1918.

Ferdinand I

Președintele consiliului de miniștri și ministrul de Interne, A. Marghiloman

Surse:

http://centenarulromaniei.ro/decretul-regal-pentru-promulgarea-unirii-basarabiei-cu-romania-din-27-martie-9-aprilie-1918/

http://centenarulromaniei.ro/decretul-regal-de-unire-a-basarabiei-cu-romania-27-martie-9-aprilie-1918-1/

https://www.cadranpolitic.ro/declaratia-de-unire-a-basarabiei-cu-romania-si-decretul-regal-semnat-de-ferdinand-i/

$$$

 S-a întâmplat în 9 aprilie 1961: În această zi, a murit Alexandru Kiriţescu, dramaturg şi traducător. A scris comedii satirice („Gaiţele sau Cuibul de viespi”, „Dictatorul”), evocări istorice („ Nunta din Perugia”, „Borgia”, „Michelangelo”), remarcabile prin conflictul incisiv, varietatea tipologică şi valoarea observaţiei sociale şi psihologice.

Alexandru Kirițescu (n. 28 martie 1888, Pitești - d. București) a fost un scriitor român interbelic care face parte din aceeași generație cu Victor Eftimiu și Mihail Sorbul. A fost frate cu scriitorul de spectacole de revistă Nicolae Kirițescu. S-a născut pe 28 martie 1888 la Pitești în familia unui funcționar ceferist. A început școala primară la Pitești, continuând la Alexandria și terminând liceul Gh. Lazăr din București. Va urma cursurile Universității din București. După terminare obține un post de inspector pe lângă Teatrul Național din București. Debutul său în dramaturgie se produce rapid când autorul avea numai 22 de ani cu piesa Învinșii. Despre această piesă, Tudor Arghezi spunea că este o ironie deoarece autorul și-a început cariera cu o piesă cu un nume de învins, apreciind piesa ca „originală, dar lipsită de originalitate". Deși nu va atinge gloria fratelui sau în materie de texte de revista Al. Kirițescu a scris multi ani pentru compania Durstoikir (Durma-Stoicovici-Kiretescu).

Scriitor multilateral, Kirițescu atacă problematica vieții sociale contemporane lui în „trilogia burgheză": Cea mai importantă piesă a sa a fost Gaițele. În anii celui de-al doilea război mondial a scris Dictatorul. După 1945 a făcut parte din colectivul de lectură al Teatrului Național din București. A fost o muncă plină de responsabilitate, deoarece montările ce s-au făcut au trebuit să țină cont atât de faptul că Teatrului Național din București a fost grav avariat în august 1944 în urma bombardamentelor, precum și de dorința autorităților de a monta doar operele unor anumiți autori, apreciați de regimul comunist. Ultimii ani ai vieții a trăit în imobilul de pe strada Jean Louis Calderon (fostă Al. Sahia) la nr. 40 din București. Alexandru Kirițescu s-a stins din viață la 9 aprilie 1961.

Opera sa dramatică cuprinde:

Învinșii (1910)

Marcel și Marcel (1923)

Florentina (1925)

Gaițele (1932)

Borgia (1936), prima parte a "trilogiei Renasterii"

Dictatorul (1945)[1]

Michelangelo Buonaroti

Surse:

https://www.artline.ro/Alexandru-Kiritescu-30387-1-n.html

https://adevarul.ro/cultura/arte/va-mai-amintiti-de--alexandru-kiritescu-1_50aed1b77c42d5a663a0e710/index.html

https://www.teatral.ro/artist/alexandru-kiritescu

https://www.gds.ro/Actualitate/2015-03-28/personalitatea-saptamanii-alexandru-kiritescu/

$$$

 S-a întâmplat în 9 aprilie…

- 193: Septimius Severus este proclamat împărat roman de către armată. 

- 1553: A murit François Rabelais, scriitor renascentist francez. Călugăr şi medic, cel mai de seamă reprezentant al Renaşterii franceze. Monument al literaturii universale, romanul satiric şi comic în cinci părţi, Gargantua şi Pantagruel (1532) este o operă fără egal în întreaga istorie a literaturii. François Rabelais (n. circa 1494) a fost un scriitor şi medic francez. Spirit umanist, poliglot, cu largă deschidere culturală, a fost una dintre cele mai reprezentative personalităţi ale Renaşterii. Opera care i-a asigurat nemurirea o constituie romanele Gargantua şi Pantagruel, o satiră acidă la adresa moravurilor acelei epoci, prin care critică bigotismul, superstiţiile şi abuzurile clerului.

- 1618: S-a născut Augustin de Moreto y Cabana (m.1669), dramaturg spaniol. A scris comedii (Frumosul Don Diego, 1659; Dispreţul cu dispreţ, postum, 1672, capodopera sa), unele servind drept model lui Molière. 

- 1626: A murit Francis Bacon, om politic şi filosof, iniţiatorul empirismului englez.

- 1654: A murit Matei Basarab, domn al Ţării Româneşti. A fost păstrător şi întemeietor de tradiţii (restaurator), unificator, om politic şi diplomat, conducător de oaste, legislator, mare ctitor de aşezăminte, sprijinitor al culturii.În domeniul juridic a tipărit Pravila de la Govora (1640) şi Îndreptarea legii (1652). A ctitorit şi restaurat biserici şi mănăstiri (n. 1580, Brâncoveni),

- 1682: Robert Cavalier de la Salle pune stăpânire, în numele Franţei, asupra Mississippi

- 1732: Ioan Inocenţiu Micu-Klein adresează Curţii de la Viena un memoriu în care cere să fie respectate drepturile promise românilor transilvăneni greco-catolici prin cele două diplome leopoldine (1699 şi 1701).

- 1754: A murit Christian von Wolff, filosof. Christian Wolff, cunoscut şi drept Christian von Wolff, (n. 24 ianuarie 1679, Breslau, astăzi Wrocław, Polonia — d., Halle), a fost un filosof idealist, reprezentant al idealismului german.A sistematizat şi a popularizat raţionalismul lui Leibniz. Principala sa operă este Logica sau cugetări raţionale despre puterile intelectului uman (1712).

- 1802: S-a născut, în Paikkari, Elias Lönnrot (m.1884), filolog şi folclorist finlandez. Părintele literaturii finlandeze. A întreprins o vastă culegere de cântece populare publicată în 1849, sub titlul Kalevala, operă monumentală, devenită epopee naţională a Finlandei. A editat culegeri lirice, proverbe, descântece etc. 

- 1803: A încetat din viaţă Samuel Brukenthal, om politic sas din Transilvania, guvernator. A iniţiat un şir de măsuri administrative, juridice, economice şi culturale în Transilvania. Mare colecţionar de artă, palatul lui din Sibiu a fost transformat în muzeu, azi Muzeul „Brukenthal”, inaugurat în 1817. Este cel mai vechi din România şi adăposteşte colecţia sa de artă (n. 26 iulie 1721, Nocrich, judeţul Sibiu).

- 1821: S-a născut poetul Charles Baudelaire, unul dintre iniţiatorii poeziei şi artei moderne. Autor al volumului de versuri Florile răului (1857), al culegerii de eseuri Arta romantică (1868), al unor Mici poeme în proză (1868). Scrierile sale au fost traduse în mai multe ţări. Arta lui se distinge prin perfecţiunea versificaţiei, muzicalitatea formei poetice, prin darul evocării şi al imaginaţiei. Charles Baudelaire a fost un poet francez (d. 31 august 1867), a cărui originalitate continuă să-i provoace atât pe cititorii săi, cât şi pe comentatorii operei sale. Este considerat poetul care a revoluţionat întreaga lirică franceză şi europeană prin originalitatea volumului său controversat Les Fleurs du Mal („Florile răului"). Va avea o influenţă puternică asupra viziunilor poetice ale autorilor de mai târziu. La noi voulumul poetului Tudor Arghezi, Flori de mucigai a fost influenţat de volumul lui Baudelaire, Florile răului.

- 1830: S-a născut fotograful britanic Eadweard Muybridge; este primul fotograf care a studiat mişcarea cu ajutorul fotografiei (s-a realizat animarea galopului unui cal după un set de fotografii făcute de acesta). Eadweard J. Muybridge (d. 8 mai 1904) a fost un fotograf englez - american, cunoscut mai ales pentru dezvoltarea tehnicii fotografierii cu aparate de fotografiat multiple, menite a capta mişcarea şi apoi a o prezenta sub formă animată, cu un aparat inventat de el însuşi, zoopraxiscopul, înaintea inventării aparatelor de filmat cu bandă de celuloid. Zoopraxiscopul este un dispozitiv timpuriu utilizat la afişarea imaginilor în mişcare. Creat de pionierul fotografierii Eadweard Muybridge în 1879, poate fi considerat primul proiector cinematografic. Zoopraxiscopul proiecta imagini de pe o un disc rotativ într-o succesiune rapidă, pentru a da impresia unei imagini în mişcare.Imaginile iniţial au fost pictate pe sticlă, ca siluete. O a doua serie de discuri, făcute în 1892-94, folosea schiţe desenate tipărite pe discurile care erau apoi colorate de mână. Unele dintre aceste imagini animate sunt foarte complexe, prezentând mai multe combinaţii de secvenţe din mişcarea animalelor şi a omului.

- 1846: S-a născut compozitorul italian Francesco Paolo Tosti (m. 1916) 

- 1850: La Teatrul Naţional din Iaşi s-a jucat în premieră Chiriţa în Iaşi sau Două fete şi-o neneacă, de Vasile Alecsandri. Alături de continuarea ei – Chiriţa în provincie (1852) – aceasta este cea mai reprezentativă dintre creaţiile comic-dramatice ale lui Vasile Alecsandri, înregistrând, atât în epocă, cât şi la generaţiile următoare, un mare succes.  

- 1855: S-a născut Joseph Hellmesberger, compozitor, violonist şi dirijor austriac (m. 1907)

- 1859: S-a născut, la Bădărăi, jud. Iaşi, Alexandru A. Bădărău (m.1927), om politic, jurist şi publicist român. Alături de Gh. Panu, Al. A. Bădărău este fondator al Partidului Democrat-Radical (1888), care, în cele din urmă, se integrează în Partidul Conservator (1897).A fost deputat şi ministrul Justiţiei, precum şi ministrul Lucrărilor Publice. Membru al Societăţii Junimea din 1884, a fondat, la 1 mai 1897, ziarul Opinia din Iaşi.Deşi era o gazetă politică, a conservatorilor ieşeni, în Opinia nu s-au neglijat rubricile literare şi ştiinţifice.

- 1865: S-a încheiat războiul civil american (început la 12.IV.1861), prin capitularea generalului sudist Robert Lee (la Appomattox/Virginia) în faţa generalului unionist Ulysses S. Grant.

- 1882: S-a născut, la Brăila, George Niculescu-Basu, cântăreţ de operă (bas) român (m.1964). Una din marile figuri ale teatrului liric românesc din prima jumătate a secolului trecut. A slujit Opera Română din Bucureşti timp de patru decenii, unde a creat memorabile roluri în operele: Faust; Bărbierul din Sevilla; Boris Godunov; Cavalerul rozelor; Povestirile lui Hoffman şi altele. A evoluat pe scenele lirice din Italia, Spania, Franţa, Austria.

- 1882: A încetat din viaţă Dante Gabriel RossettI (n.1828), pictor şi poet englez de origine italiană. A cultivat o poezie a detaliului precis, evoluând spre sugestia simbolistă (Casa vieţii, 1870; Balade şi sonete, 1881 etc.).A executat tablouri cu nuanţe simboliste (Proserpina; Visul lui Dante ş.a.).

-1890: S-a născut scriitoarea americană Marjory Stoneman Douglas, cunoscută militantă pentru mediul înconjurător (m. 1998)

- 1894: S-a născut Camil Petrescu, scriitor român. Membru titular al Academiei Române (1948). Autor al unei „doctrine a substanţei”.A scris lirică de război (Ciclul morţii, 1923). Promotor al romanului modern, ilustrat prin romane citadine şi de analiză (Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, 1930; Patul lui Procust, 1933; Un om între oameni, 1953, roman frescă etc.).A scris drame şi comedii (Jocul ielelor, 1918; Danton, 1924; Mitică Popescu, 1925 etc.)(d. 14 mai 1957) 

- 1895: S-a născut, la Geneva – Elveţia, Michel Simon (m.1975), actor francez de teatru şi film, de origine elveţiană. A jucat în spectacole de varietăţi, music-hall şi de proză. A debutat pe ecran în 1925. A interpretat peste 100 de roluri şi a obţinut un mare număr de distincţii artistice pentru filmele: Frumuseţea diavolului (1950), Necunoscuta din taxi (1959), Bătrânul şi copilul (1957) etc. Alături de Charles Laughton şi Orson Wells, este unul dintre cei trei coloşi ai secolului al XX-lea. 

- 1898: S-a născut Paul Robeson, cântăreţ (bas) afro-american; actor de teatru şi film (m.23.I.1976).Militant pentru drepturile omului.Repertoriul său a cuprins cântece populare ale negrilor şi operă (Othello).A fost actor de teatru (mai ales în piesele lui Eugene O’Neill) şi de film. 

- 1905: S-a născut politicianul american William Fullbright; senator democrat între anii 1945 şi 1974; fondatorul unui important program internaţional educaţional şi de schimburi culturale, care-i poartă numele (m. 1995)

- 1906: S-a născut Antal Dorati, dirijor şi compozitor ungar (m. 1988) 

- 1906: S-a născut Viktor Vasarely, pictor, grafician şi sculptor francez de origine maghiară, reprezentant al artei cinetice (m. 1997)

- 1907: S-a născut, la Herţa – Bucovina, Ioan Lăzărescu (m.1993), lingvist şi istoric literar român. Specialist în literatura română veche şi premodernă. A lucrat, din 1949 şi până la sfârşitul activităţii (1975), în calitate de cercetător ştiinţific, mai întâi la Sectorul Filologic al Institutului de Istorie şi Arheologie „A. D. Xenopol” şi apoi la cel de Istorie literară al Institutului de Filologie Română „A. Philippide” din Iaşi. A contribuit la realizarea Dicţionarului literaturii române de la origini până în 1900 (1979), operă fundamentală, editată sub egida Academiei Române.

- 1909: S-a născut Sir Robert Helpmann (m.1986), dansator şi actor britanic de origine australiană. Alături de Anna Pavlova şi Margot Fonteyn, a realizat interpretări unice în Hamlet; Electra şi altele, semnând şi coregrafia spectacolelor. A jucat în filme, printre care Povestirile lui Hoffmann. 

- 1914: La Holborn Empire, Londra, a avut loc premiera primului film artistic color din lume – „The World, the Flesh and the Devil"

- 1916: S-a născut Cornelia Bodea, istoric; specialistă în istoria modernă a României şi istoria modernă universală; membru al Academiei Române (m. 2010). Specialistă în istoria modernă a României, a publicat: Lupta românilor pentru unitatea naţională.1834-1849 (1967); 1848 la români.Mărturii (1982-1988);Faţa secretă a mişcării paşoptiste române (1987) etc.

- 1916, 9/22: Prima audiţie, la Ateneul Român, a „Suitei a II-a" de George Enescu (dirijor, compozitorul) 

- 1918: S-a reunit, la Roma, Congresul naţiunilor asuprite din Austro-Ungaria care a decis ca fiecare naţiune componentă a imperiului să se constituie în stat naţional sau să se unească cu statul său naţional.

- 1918: Apare Decretul regal de unire a Basarabiei cu România, semnat de Ferdinand I, regele României, şi contrasemnat de Alexandru Marghiloman, preşedintele Consiliului de Miniştri, şi Dem. Dobrescu, ministrul de justiţie. La 27.III/9.IV.1918 Sfatul Ţării de la Chişinău (organul legislativ reprezentativ), întrunit în şedinţă solemnă, a hotărât, prin majoritatea absolută a votului, unirea Basarabiei cu România (după 106 ani de dominaţie rusă)

- 1919: S-a născut John Presper Eckert Jr., inginer american, inventator al computerului ENIAC, considerat primul computer digital (d.03.06.1995)

- 1924: S-a născut Francisc Munteanu, scriitor, scenarist şi regizor (m. 1993). A publicat romane (În oraşul de pe Mureş, 1954; Statuile nu râd niciodată, 1957; Terra di Sienna, 1962; Pistruiatul, 1976) şi nuvele (Hotel Tristeţe, 1957; Cerul începe la etajul 3, 1958; Prietenul meu Adam, 1962; Testamentul, 1972 etc.). O parte din scrierile sale au fost transpuse pe ecran.

- 1926: S-a născut publicistul american Hugh Hefner, fondatorul revistei „Playboy" (1953). Primele fotografii cu care a pornit revista la drum au fost cele ale actriţei Marilyn Monroe.

- 1930: S-a născut mezzo-soprana Martha Kessler (m. 2000)

- 1931: S-a născut compozitoarea Myriam Marbe; după 1990 s-a stabilit în Olanda (m. 1997) 

- 1931: A murit prozatorul Nestor Urechia; unul dintre predecesorii literaturii turistice româneşti; fiul istoricului şi scriitorului V. A. Urechia (n. 1866) 

- 1932: S-a născut chitaristul american Carl Perkins, pionier al rock and roll-ului (m. 1998)

- 1933: S-a născut actorul francez de film Jean-Paul Belmondo. A debutat pe ecran în filmul Fii frumoasă şi taci (1957). Rolurile următoare din Moderato cantabile (1960), La Ciociara (1960) şi O femeie este o femeie (1961) îl aliniază marilor nume ale ecranului francez. A abordat cu dezinvoltură o gamă variată de roluri.

- 1933: S-a născut Gian Maria Volontè, actor italian de film (m. 1994). A debutat pe ecran în 1960, în filmul Sub zece steaguri. De-a lungul anilor, a întruchipat caractere puternice, personajele sale se afirmă pe plan social şi politic (Clasa muncitoare merge în paradis; Cristos s-a oprit la Eboli; Cazul Moro etc.).

- 1934: A murit Oskar von Miller, inginer german. Oscar Miller (n. 7 mai 1855, München - d. München), din 1875 Oscar von Miller, a fost un inginer constructor german, pionier al energiei hidroelectrice, care a rămas cunoscut îndeosebi ca fondator al celui mai mare muzeu tehnico-ştiinţific din lume: „Deutsches Museum" (Muzeul german de ştiinţă şi tehnologie din Munchen).

- 1940: Germania a invadat Danemarca şi Norvegia (în al Doilea Război Mondial)

- 1941: S-a născut (la Timişoara) sculptorul Ingo Glass, stabilit la München, Germania. A executat sculpturi în beton şi metal cu forme expresive. Printre lucrările amplasate public, cităm: Obiect spaţial, Galaţi; Expansiune spaţială; Pozitiv-Negativ, în Germania. 

- 1941: S-a născut prozatorul Gheorghe Săsărman, stabilit, din 1983, în Germania 

- 1943: S-a născut, la Viişoara, jud. Bacău, Gheorghe Drăgan, scriitor român. Membru al Uniunii Scriitorilor din România. A publicat volumele: Corabia argonauţilor (eseuri şi articole, 1972), Titlul la alegere (versuri, 1981), Ioana din primăvară (povestiri, schiţe, 1986), Poetică eminesciană (I, temeiuri folclorice, 1989), Contemporanii noştri (interviuri, 2000) etc.

-1947: S-a născut publicistul Horia Alexandrescu; director-fondator al cotidianului „Cronica română" (1993-2001 şi din decembrie 2006)

- 1948: S-a născut pictorul Ioan Sbârciu

- 1954: S-a născut actorul american de film Dennis Quaid

- 1959: A murit Frank Lloyd Wright, promotor al arhitecturii „organice"; autor de scrieri teoretice şi memorii; considerat cel mai important arhitect american al secolului al XX-lea (n. 1867)

- 1959: NASA a anunţat oficial terminarea selecţiei pentru primii astronauţi. Printre ei, Alan Shepard - ce-l de-al cincilea om care a păşit pe Luna şi John Glenn - primul american care a orbitat vreodată în jurul Pământului

- 1961: A murit Alexandru Kiriţescu, dramaturg şi traducător. A scris comedii satirice („Gaiţele sau Cuibul de viespi”, „Dictatorul”), evocări istorice („Nunta din Perugia”, „Borgia”, „Michelangelo”), remarcabile prin conflictul incisiv, varietatea tipologică şi valoarea observaţiei sociale şi psihologice (n.28.03.1888) 

- 1962: S-a născut, la Suceava, Ofelia Ichim, critic şi istoric literar român. Cercetător ştiinţific la Institutul de Filologie Română „A. Philippide” din Iaşi.A publicat volumul Pădurea interzisă. Mit şi autenticitate în romanele lui Mircea Eliade (2001) şi altele.

- 1962: S-a născut Mircea Rednic, fotbalist şi antrenor român (n.Hunedoara)

- 1964: A murit Mihu Dragomir, poet, prozator şi traducător (n. 1919). Partea cea mai rezistentă a creaţiei sale o constituie poezia de dragoste, cuprinsă în volumele postume: Şarpele fantastic (1965), Pământul cântecului (1967), Dor (1969).Ca prozator, s-a manifestat în domeniul literaturii ştiinţifico-fantastice.

- 1970: A fost inaugurat Aeroportul Internaţional Bucureşti–Otopeni (din mai 2004 se numeste Aeroportul Internaţional Henri Coandă) 

- 1974: A fost inaugurat stadionul de fotbal Steaua 

- 1984: Se dezveleşte, la Tecuci, bustul scriitorului Calistrat Hogaş, realizat, în piatră, de sculptorul Ion Dămăceanu.

- 1991: Georgia (Gruzia) îşi proclamă independenţa de stat 

- 1998: A murit Mihail Grecu, artist plastic din Republica Moldova (n. 1916)

- 1998: Din iniţiativa Uniunii „Vatra Românească” şi a „Ligii pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni”, se dezveleşte, la Chişinău (în faţa Universităţii), o statuie a lui Mihai Eminescu. 

- 2003: În războiul din Irak, trupele coaliţiei americano-britanice ocupă Bagdadul. 

- 2002: La Westminster Abbey au loc funeraliile reginei-mamă Elizabeth a Marii Britanii. Abaţia Westminster este biserica cea mai cunoscută din Londra. Construcţia sa a început în secolul XI. Este mormântul majorităţii regilor şi reginelor engleze, dar şi a mai multor oameni celebri. Colţul poeţilor aduce onoruri scriitorilor Regatului Unit. Aproape toate încoronările monarhilor englezi au avut loc în această abaţie. Adevăratul nume al catedralei este „Biserica colegială a Sfântului Petru". Abaţia este inclusă în patrimoniul mondial al UNESCO. Westminster Abbey este cea mai veche şi mai faimoasă dintre catedralele din Londra. Acolo a fost un locaş de cult încă din secolul al VII-lea, când conform legendei, Sf Petru a fondat o biserică care purta numele lui. Clădirea actuală este rezultatul reconstrucţiei care a fost începută de Henry III în 1245, apoi continuată în 1745. Mulţi monarhi englezi au fost încoronaţi în Abbey de la încoronarea lui Harold al II-lea în 1066, iar biserica adăposteşte mormintele multor regi şi regine incluzând Elizabeth I; Mary, Regina Scoţie şi Henry VII, cuprinde şi morminte de poeţi, polticieni şi eroi de război, printre care „Soldatul Necunoscut", care a luptat în primul Război Mondial.

- 2005: În Marea Britanie, Prinţul de Wales, actualul rege Charles al III-lea, se căsătoreşte cu Camilla Parker Bowles

- 2011: A murit Anton Groman, jucător de rugby, antrenor, publicist şi comentator (considerat mult timp „vocea de aur” a rugbyului românesc), mulţi ani colaborator al Secţiei Sport a Radioului Naţional (n. 1926)

- 2011: A murit regizorul de film american Sidney Lumet, unul dintre cei mai prolifici regizori ai erei moderne, conform „Encyclopedia of Hollywood” (n. 1924).

- 2012: A murit fizicianul Andrei (Mihail) Andrieş din Republica Moldova; studii despre proprietăţile electrice şi optice în semiconductori amorfi; a realizat noi fibre optice; membru de onoare din străinătate al Academiei Române (1991); ca preşedinte al Academiei de Ştiințe din R. Moldova, a rămas în istoria acestei instituţii prin numeroase împliniri, între care recunoaşterea limbii vorbite în Republica Moldova ca limbă română (n. 1933)

$$$

 BĂTĂLIA DE LA MARATON

Bătălia de pe câmpia Maratonului din septembrie 490 î.Hr., dintre greci și forțele invadatoare ale regelui persan Darius I (522-486 î.Hr.), a fost o victorie care avea să rămână în folclor ca momentul în care orașele - stat grecești au arătat lumii curajul și excelența lor și și-au câștigat libertatea. Deși, în realitate, bătălia nu a făcut decât să-i întârzie pe perși în ambițiile lor imperiale, iar bătălii și mai mari aveau să urmeze, Maratonul a fost prima dată când puternicul Imperiu Persan Ahemenid s-a dovedit a fi învins, iar bătălia avea să fie reprezentată în arta greacă - literatură , sculptură , arhitectură și olărit - ca un moment crucial și definitoriu în istoria Greciei .

Imperiul Persan

Persia , sub domnia lui Darius I, se extindea deja în Europa continentală și subjugase Ionia , Tracia și Macedonia până la începutul secolului al V-lea î.Hr. Următoarele în vizorul regelui Darius au fost Atena și restul Greciei. Nu este clar de ce Grecia era râvnită de Persia. Bogăția și resursele par un motiv puțin probabil; alte sugestii mai plauzibile includ necesitatea de a crește prestigiul regelui acasă sau de a înăbuși odată pentru totdeauna un grup de state rebele potențial problematice de la granița de vest a imperiului . Rebeliunea ionică, ofranda simbolică de pământ și apă în semn de supunere față de satrapul persan în 508 î.Hr. și atacul Atenei și Eretriei asupra orașului Sardes în 499 î.Hr. nu au fost uitate nici ele.

Indiferent de motivele exacte, în 491 î.Hr., Darius a trimis din nou emisari pentru a cere supunerea grecilor față de stăpânirea persană. Grecii au răspuns fără menajamente executându-i pe emisari, iar Atena și Sparta au promis să formeze o alianță pentru apărarea Greciei. Răspunsul lui Darius la acest ultraj diplomatic a fost lansarea unei forțe navale de 600 de nave și 25.000 de oameni pentru a ataca Cicladele și Eubeea, lăsându-i pe perși la doar un pas distanță de restul Greciei. Cu toate acestea, invadatorii aveau să-și întâlnească adversarul în 490 î.Hr., când forțele grecești conduse de Atena s-au adunat în câmpia Maratonului pentru a-și apăra țara de subjugarea străină.

Armata persană

Comanda generală a armatei persane era în mâinile lui Datis, deoarece Darius nu a condus personal invazia. Al doilea comandant era Artafernes , nepotul lui Darius, care probabil conducea cavaleria persană. Puterea totală a armatei persane este neclară, dar judecând după numărul de nave, este posibil să fi fost aproximativ 90.000 de oameni. Numărul real de luptători ar fi putut fi de două unități baivarabam sau 20.000-25.000 de oameni. Majoritatea acestora erau arcași, cu o forță de încă 2.000 de cavaleri. Armata persană provenea de fapt din diverse state din imperiu, dar perșii și sakaii erau recunoscuți ca fiind cele mai bune unități de luptă.

Grecii erau conduși fie de polemarhul atenian Kallimachos (scris și Callimachus), fie de Miltiade , care luptase de fapt sub comanda lui Darius în campania acestuia din urmă în Sciția și, prin urmare, deținea informații militare valoroase despre războiul persan . Cei 1.000 de plateeni erau comandați de Arimnestos, iar atenienii aveau pe câmpul de luptă aproximativ 9.000 de hopliți. Forța totală este estimată între 10.000 și 20.000, dar era probabil mai aproape de cifra mai mică.

Hopliți vs. Arcași

Perșii puteau desfășura un număr superior de soldați, iar reputația lor era formidabilă.

Cele două armate adverse erau în esență reprezentative pentru cele două abordări ale războiului clasic - perșii preferau atacul la distanță lungă folosind arcași urmat de o șarjă de cavalerie, în timp ce războiul grecesc favoriza hopliții puternic blindați, aranjați într-o formațiune densă numită falangă, fiecare om purtând un scut rotund greu de bronz și luptând la corp la corp folosind sulițe și săbii. Infanteria persană purta un scut ușor (adesea dreptunghiular) din răchită ( spara ) și era înarmată cu un pumnal lung sau o sabie curbată ( kopis ), o suliță scurtă și un arc compozit. De obicei, cei cu scuturi ( sparabarai ) formau o barieră defensivă, în timp ce din spate arcașii își trăgeau săgețile. Forțele persane includeau, de asemenea, câteva unități de 1.000 de oameni ( hazarbam ) de purtători de sulițe de elită ( aristabara ). Aceștia aveau o armură mai ușoară decât hopliții , purtând de obicei o tunică (poate cu solzi de bronz atașați sau o platoșă de piele pentru unii), pantaloni cu modele colorate, cizme și o glugă moale.

Cavaleria persană era înarmată ca infanteria, cu un arc și încă două sulițe pentru aruncare și împingere. Cavaleria, care opera de obicei pe flancurile bătăliei principale, era folosită pentru a elimina infanteria adversă pusă în dezordine după ce fusese supusă salvelor repetate ale arcașilor. Deși tactica persană de a trage rapid un număr mare de săgeți în inamic trebuie să fi fost o priveliște impresionantă, ușurința săgeților însemna că acestea erau în mare parte ineficiente împotriva hopliților în armură de bronz. De la distanță, sulițele mai lungi, săbiile mai grele, armura mai bună și disciplina rigidă a formațiunii falangei însemnau că hopliții greci aveau toate avantajele, dar perșii puteau desfășura un număr superior de soldați, iar reputația lor era formidabilă.

Poziții deschise

Forța persană a debarcat mai întâi la Karystos și apoi la Eretria, în nordul Eviei, jefuind ambele orașe înainte de a traversa strâmtoarea spre capătul estic al golfului Maraton, pe 1 și 2 septembrie. Maraton a fost ales ca punct de debarcare potrivit pentru perși, deoarece oferea terenul ideal pentru unitățile de cavalerie; într-adevăr, chiar numele Maraton ar putea proveni de la feniculul sălbatic ( marathos ), care încă crește pe această câmpie excepțional de fertilă. În plus, situl avea și un lac din apropiere care oferea o rezervă abundentă de apă atât pentru oameni, cât și pentru cai. Avantajele amplasamentului sunt probabil motivul pentru care Pisistratus a ales și locul pentru a debarca în jurul anului 546 î.Hr., în drumul său spre a se impune ca tiran al Atenei. Aici, așadar, la adăpostul peninsulei Kynosoura, perșii și-au stabilit tabăra.

Când grecii au descoperit punctul de invazie, au existat unele discuții între strategii sau generalii atenieni dacă să rămână sau să-i întâmpine pe invadatori, dar ultima a fost opțiunea aleasă și, la sosirea la Maraton pe 3 sau 4 septembrie, aceștia și-au stabilit tabăra lângă sanctuarul lui Hercule, la capătul vestic al golfului, unde li s-au alăturat în scurt timp platoenii. Spartanii, considerați cei mai buni luptători din Grecia, au fost din păcate întârziați în mobilizarea lor, deoarece erau implicați în festivalul sacru Karneia și este foarte posibil să fi fost preocupați de o revoltă locală a mesenienilor. De fapt, spartanii aveau să rateze bătălia cu o zi.

Detaliile bătăliei, ca în majoritatea bătăliilor de la începutul secolului al V-lea î.Hr., sunt vagi și contradictorii între sursele antice. Cu toate acestea, pe 11 septembrie, se pare că grecii și-au așezat liniile de luptă în centrul golfului, în timp ce perșii își îmbarcaseră doar jumătate din infanterie. Formând un front de opt oameni, grecii și-au lungit liniile pentru a se potrivi cu perșii și și-au subțiat grupul central la patru oameni. Plataeenii erau poziționați pe flancul drept, în timp ce atenienii se aflau în centru și în stânga. Cele mai bune trupe persane și sakai comandau din centru, probabil cu până la zece oameni. Aceasta era o tactică persană comună, așa că subțierea hopliților greci din centru ar fi putut fi o tactică deliberată a lui Miltiade sau Kallimachos pentru a permite flancurilor să-i învăluie pe perși pe măsură ce aceștia înaintau în centru. Pe de altă parte, grecii nu își puteau permite un front mai îngust decât perșii, deoarece acest lucru le-ar fi permis să ajungă în spatele liniilor grecești de la aripi și să expună fără speranță formațiunea falangei la atac. Cele două linii de oameni - invadatori și apărători - se întindeau pe 1.500 de metri lungime, iar acum se aflau la doar 1.500 de metri distanță.

Luptă

Cavaleria persană lipsește în mod misterios de pe scena bătăliei și, încă o dată, sursele antice și istoricii moderni nu ajung la un consens. Este posibil ca Datis să nu fi putut să o folosească cu succes din cauza copacilor sporadici care împânzeau câmpia sau că, de fapt, i-a trimis (sau plănuia să-i trimită) împreună cu alte trupe spre Atena, fie în încercarea de a cuceri orașul în timp ce grecii se aflau la Maraton, fie poate însăși absența lor a fost menită să ispitească armata greacă să se angajeze în luptă înainte de sosirea spartanilor.

Conform tradiției, 6.400 de perși au murit, față de doar 192 de greci.

În cele din urmă însă, infanteria de ambele părți a intrat în luptă. Deplasându-se una spre cealaltă și probabil cu grecii alergând ultimii 400 de metri în timp ce, fără îndoială, erau sub focul arcașilor perși, cele două armate s-au ciocnit. A urmat o luptă lungă și sângeroasă, centrul perșilor împingând în cele din urmă, poate previzibil, centrul grec slăbit înapoi. Cu toate acestea, atât flancul drept, cât și cel stâng al grecilor au preluat controlul asupra perșilor, respingându-i. Prin urmare, liniile au fost rupte, rezultatul fiind o încăierare confuză. Perșii, acum răpiți la stânga și la dreapta, s-au refugiat înapoi la navele lor, dar pentru a ajunge la ele au trebuit să traverseze o zonă mlăștinoasă largă. În retragerea confuză, aripile grecești s-au apropiat de centru și au atacat atât centrul persan, cât și au urmărit flancurile persane care fugeau, provocând pierderi grele. Luptele aprige au continuat în jurul navelor persane, iar în această acțiune a fost ucis Kallimachos. Grecii au capturat șapte nave ale inamicului, dar restul flotei a scăpat cu orice perși care reușiseră să se urce la bord.

Grecii obținuseră o mare victorie. Conform tradiției, 6.400 de perși au murit, față de doar 192 de greci. Prima cifră este destul de precisă, dar cea de-a doua este probabil o subestimare semnificativă în scopuri propagandistice. Perșii nu fuseseră însă terminați, deoarece Datis a navigat acum spre Capul Sounion într-o încercare de a ataca Atena cât timp armata greacă era plecată. Grecii ar fi putut fi alertați de această evoluție printr-un semnal de scut al trădătorului de pe Muntele Pentelikos, care a fost, poate pe nedrept, atribuit clanului Alkemeonidai. Fără îndoială, epuizată, armata greacă a fost, totuși, obligată să se întoarcă la Atena cu o viteză dublă pentru a apăra orașul. Sosirea lor în noaptea aceleiași zile pare să fi fost suficientă pentru a-i descuraja pe perșii ancorați în largul Faleronului, iar flota s-a retras în Asia. În acest moment, au sosit în sfârșit 2.000 de spartani, dar nu erau necesari, deoarece victoria era completă.

Urmările

Înapoi la Maraton, morții erau incinerați și îngropați la fața locului (un pas neobișnuit, iar movila funerară este vizibilă și astăzi) și era ridicat un trofeu comemorativ sub formă de coloană (fragmente din care se află acum în Muzeul Arheologic din Maraton). Se făceau sacrificii în semn de mulțumire zeilor, în special 500 de capre aduse lui Artemis Agrotera, iar în fiecare an după aceea, se efectua un sacrificiu la fața locului, un ritual care continua încă 400 de ani. Atenienii au ridicat o coloană și o statuie a lui Iris (sau Nike ) pe acropola lor în onoarea lui Kallimachos, iar rolul său în victorie, precum și statuile și prada de război au fost dedicate la marele sanctuar din Delfi . Victoria a fost comemorată și în sculptura greacă a renumitului sculptor Phidias - un grup de bronz la Delfi care îi includea pe Apollo , Artemis și Miltiade, și o colosală Atena din bronz pe acropola ateniană. Un templu dedicat lui Artemis Eucleia a fost construit la Atena, iar bătălia a fost, de asemenea, subiectul sculpturii de pe partea de sud a Templului Atenei Nike cca. 425-400 î.Hr. din Atena.

Victoria a fost un mare impuls moral pentru greci, iar evenimentele din septembrie au izvorât tot felul de legende. Viziunile eroului mitic atenian Tezeu în timpul bătăliei și intervenția lui Pan au fost doar câteva dintre poveștile care au ajutat la explicarea modului în care grecii au reușit să învingă puternica armată persană. De asemenea, veteranii bătăliei au purtat ulterior pe scut un taur al lui Maraton (din mitul lui Hercule), pentru a-și arăta cu mândrie participarea la această mare victorie.

În ciuda euforiei grecești la victorie, ambițiile persane nu au fost slăbite de înfrângerea de la Maraton, căci în decurs de un deceniu, regele Xerxes a continuat viziunea predecesorului său, Darius, iar în 480 î.Hr. a adunat o forță de invazie uriașă pentru a ataca Grecia, de data aceasta prin trecătoarea de la Termopile . În august 480 î.Hr., un mic grup de greci conduși de regele spartan Leonidas a ținut trecătoarea timp de trei zile și, în același timp, flota greacă a reușit să-i țină pe perși în frâu în bătălia navală de la Artemision. Împreună, aceste bătălii au câștigat timp Greciei și au permis obținerea victoriilor, mai întâi la Salamis în septembrie 480 î.Hr., unde flota greacă i-a manevrat pe perși în ape puțin adânci, și la Plataea în august 479 î.Hr., unde grecii, având la sol cea mai mare armată hoplită văzută vreodată, au câștigat bătălia care a pus capăt definitiv războaielor perse din Grecia.

Cursa de maraton

O ultimă legendă a Maratonului, care i-a dus numele până în zilele noastre, este relatarea lui Herodot despre un mesager pe distanțe lungi ( hēmerodromos ) pe nume Phidippides. El a fost trimis să ceară ajutorul spartanilor înainte de bătălie și a alergat la Sparta, oprindu-se mai întâi la Atena, o distanță totală de 240 km (o ispravă repetată de un atlet în 1983 d.Hr.). Surse ulterioare, începând cu Plutarh în secolul I d.Hr., confundă această poveste cu un alt mesager trimis din Maraton după bătălie pentru a anunța victoria și a avertiza asupra sosirii iminente a flotei persane la Atena. În orice caz, din această a doua legendă a fost stabilită o cursă - care acoperea aceeași distanță ca cei 42 de kilometri dintre Maraton și Atena - în prima renaștere a Jocurilor Olimpice din 1896 d.Hr. pentru a comemora idealurile sportive grecești antice și jocurile originale de la Olimpia . În mod potrivit, prima cursă de maraton a fost câștigată de un grec, Spiridon Louis.