$$3

 Când cântărea doar 31 de kilograme, încă îi îngrijea pe alții

Când au salvat-o, cântărea doar 31 de kilograme, și totuși continua să aibă grijă de cei din jur. Margaret „Peggy” Nash a fost una dintre cele unsprezece asistente ale Marinei SUA care s-au trezit prinse în capcană după căderea Filipinelor sub ocupația forțelor japoneze, în ianuarie 1942, o misiune care trebuia să fie aproape idilică transformându-se rapid într-unul dintre cele mai întunecate capitole ale celui de-al Doilea Război Mondial.

Timp de peste trei ani, Peggy și colegele ei au îndurat condiții care ar fi zdrobit pe oricine, iar răspunsul lor nu a fost disperarea, ci grija pentru ceilalți. Mai întâi în lagărul de internare Santo Tomas, apoi în îndepărtatul lagăr de prizonieri Los Baños, au improvizat spitale din nimic: fără echipamente medicale adecvate, fără sterilizatoare, fără medicamente. Peggy folosea o plită pentru a steriliza instrumentele chirurgicale, iar când un prizonier australian a apărut misterios cu un sterilizator adevărat și ea l-a întrebat de unde îl are, răspunsul a fost simplu: „Peggy, mai bine nu întreba.” Și nu a întrebat.

Pe măsură ce războiul se prelungea, condițiile au trecut de la grele la disperate. Hrana a dispărut, prizonierii ajunseseră să mănânce frunze și melci pentru a supraviețui, iar bolile se răspândeau rapid în lagărul supraaglomerat. Până în 1944, Peggy a făcut beri-beri din cauza deficiențelor severe de vitamine, corpul i s-a umflat de la retenția de lichide și a scăzut de la aproximativ 59 de kilograme la doar 31, devenind aproape un schelet. Chiar și atunci, a continuat să lucreze.

Alți prizonieri aveau să spună mai târziu: „Suntem absolut siguri că, dacă nu ar fi fost aceste asistente, mulți dintre cei care astăzi sunt în viață și sănătoși ar fi murit.”

În februarie 1945, situația devenise critică. Japonezii controlau zona, mitralierele înconjurau lagărul, iar prizonierii mâncaseră ultimul bob de orez. Apoi a apărut un zvon îngrozitor: se plănuia executarea tuturor – peste 2.000 de oameni, inclusiv copii.

Pe 23 februarie 1945, într-un raid îndrăzneț care a durat doar cincisprezece minute, parașutiști ai armatei americane și gherile filipineze au atacat lagărul Los Baños, ajungând probabil cu doar câteva minute înainte de masacru. Gloanțele zburau în toate direcțiile. Peggy, aflată în spitalul improvizat al lagărului, a apucat un nou-născut de doar trei zile, l-a acoperit cu o pălărie și s-a întins pe nisip pentru a-l proteja. Un soldat a apărut și i-a strigat: „Când se opresc focurile, cu toată puterea pe care ți-a dat-o Dumnezeu, ia copilul și aleargă spre amfibie!”

A reușit. Au reușit cu toții.

Transportată pe targă, Peggy s-a întors acasă, în Wilkes-Barre, Pennsylvania, unde 25.000 de oameni au umplut străzile într-una dintre cele mai mari parade din istoria orașului. Medicii au examinat trupul ei devastat și i-au dat un verdict sumbru: probabil nu va mai trăi nici cinci ani. Margaret Nash i-a contrazis spectaculos.

A lucrat încă 27 de ani la Centrul de Sănătate Studențească al Universității California, Berkeley, pensionându-se în 1973, apoi a continuat ca voluntar, îngrijind persoane vârstnice la domiciliu. Nu s-a căsătorit niciodată, alegând să-și reverse întreaga compasiune în slujba celorlalți. A murit în 1992, la 81 de ani, cu peste 47 de ani mai mult decât preziseseră medicii.

Povestea ei ne amintește că spiritul uman, pus la încercare dincolo de orice imaginație, poate răspunde nu cu amărăciune, ci cu demnitate, că și în cele mai slabe momente putem alege să-i ridicăm pe ceilalți și că, uneori, cel mai puternic act de sfidare împotriva cruzimii este pur și simplu refuzul de a înceta să-ți pese.

Întrebare

Ce ne împiedică, astăzi, să alegem compasiunea chiar și atunci când ne este cel mai greu?

#Curaj #Compasiune #AlDoileaRazboiMondial #EroiUitati #PutereaUmanitatii #NurseInWar

_$$$

 Copilul din valiză și mama care s-a întors mereu

În anul 1941, o mamă și-a adormit copilul de trei ani, l-a așezat într-o valiză și a trecut cu ea pe lângă gardienii naziști. Apoi s-a întors. Și s-a întors din nou. Și din nou. De zeci de ori. Abia la înmormântarea mamei sale, fiica a aflat câte vieți fuseseră, de fapt, salvate.

Henia Lewin s-a născut la 11 ianuarie 1940, în Kaunas, Lituania, într-o familie evreiască de clasă mijlocie, într-o lume care părea sigură și previzibilă. Părinții ei, Gita și Jonas Wisgardisky, aveau o casă confortabilă, o bonă pentru copil și planuri pentru viitor.

 Totul s-a prăbușit în mai puțin de optsprezece luni. Când Henia avea doar șase luni, sovieticii au ocupat Lituania, confiscând bunurile evreilor și deportând familii întregi în Siberia, iar pe 22 iunie 1941, când copilul nu împlinise încă doi ani, Germania nazistă a invadat țara, iar coșmarul a început să se desfășoare cu o viteză înfiorătoare.

Pe 15 august 1941, evreii din Kaunas au fost forțați să intre în ghetoul Kovno, unde patruzeci de mii de oameni au fost înghesuiți într-un spațiu destinat pentru șase mii, familii întregi trăind în camere unice, despărțite de sârmă ghimpată. La doar trei zile după închiderea ghetoului, naziștii au cerut cinci sute de bărbați evrei poligloți pentru traduceri. Părea o șansă, o posibilitate de supraviețuire. Unchiul Heniei s-a oferit voluntar.

 Cinci sute douăzeci și șase de bărbați au ieșit în față. Toți au fost duși în afara orașului și împușcați. A fost o capcană. Un test al ușurinței cu care oamenii puteau fi înșelați.

Până în decembrie 1941, jumătate din ghetou murise. Bunici, mătuși, unchi, veri – ramuri întregi ale familiei Heniei au fost șterse prin execuții în masă, foamete și boli. Mama ei, Gita, a înțeles ceva ce alții refuzau să accepte: acesta nu era un transfer temporar, nici condiții grele care aveau să se îmbunătățească, ci o exterminare sistematică. Când a spus asta, unii au numit-o „nebună”. Ea nu era nebună. Era atentă.

Tatăl Heniei a construit un perete fals în mica lor locuință din ghetou, un spațiu îngust unde copiii puteau fi ascunși în timpul raziilor. Dar Gita știa că ascunzătorile nu puteau salva copiii pe termen lung. Auzea zvonuri despre copii „duși la îngrijiri medicale” care nu se mai întorceau niciodată. Naziștii ucideau sistematic copiii evrei. Singura șansă era ieșirea completă din ghetou.

Lucrând la sortarea hainelor confiscate de la evreii deportați sau uciși, Gita a intrat în contact cu lumea de afară și l-a cunoscut pe părintele Bronius Paukstys, un preot catolic care organiza în secret plasarea copiilor evrei în familii creștine dispuse să-și riște viața. El i-a spus: dacă îți poți scoate copilul, voi găsi pe cineva care să-l ascundă.

Dar cum treci un copil de trei ani pe lângă gardieni înarmați? Copiii plâng. Strigă. Nu pot înțelege tăcerea absolută. Gita a găsit sedative, probabil medicamente de contrabandă, și și-a adormit copilul. A pus-o pe Henia într-o valiză mare de piele și, ca parte a unei brigăzi de muncă, a trecut prin poarta ghetoului. Un gardian a oprit-o și a vrut să verifice valiza. Atunci Gita a făcut alegerea care i-a rămas în suflet pentru tot restul vieții: i-a oferit ultimele lucruri de valoare – ceasul de aur și cizmele roșii din piele. Gardianul le-a luat și a lăsat-o să treacă.

De cealaltă parte, un bărbat a ridicat valiza, dar a fost oprit de un polițist lituanian. În timp ce acesta îi verifica actele, un jeep plin cu soldați naziști a apărut și a cerut indicații. Polițistul s-a urcat în jeep, iar valiza a trecut mai departe. „Un jeep plin cu naziști m-a salvat”, avea să spună Henia mai târziu.

Copilul a trăit doi ani ascuns, sub alt nume, într-o familie creștină, învățând rugăciuni străine și trăind cu un secret care putea condamna pe oricine din jur. Între timp, Gita s-a întors în ghetou și a repetat gestul, iar și iar, adormind copii și scoțându-i în valize, predându-i preotului, salvând rude și copii ai unor necunoscuți. 

Când Henia a întrebat-o mai târziu câți a salvat, mama a răspuns simplu: „Nu știu. Nu am numărat. M-am întors.”

După război, familia s-a regăsit. Din cei patruzeci de mii de evrei ai ghetoului Kovno, au supraviețuit doar aproximativ două mii. Henia a crescut, a emigrat, a devenit profesoară și a ales să spună lumii această poveste, explicând că în fața atrocităților există făptași, victime și martori, iar mama ei a refuzat să fie martor.

Avea trei ani când a fost scoasă din ghetou într-o valiză. Astăzi, la peste optzeci de ani, încă pune aceeași întrebare: ce ai fi făcut tu? Ai fi privit? Sau te-ai fi întors să mai iei o valiză?

Întrebare

Într-un moment limită, ai avea curajul să nu rămâi spectator?

#Holocaust #Curaj #Umanitate #AlegereaDeANuFiSpectator #IstorieVie #Memorie

3$$

 Pacea sufletului în mijlocul încercărilor

Se spune că într-un sat românesc trăia un bătrân țăran cunoscut pentru înțelepciunea sa și pentru liniștea cu care întâmpina toate greutățile, iar oamenii îl priveau cu respect și uimire, întrebându-se cum poate rămâne atât de împăcat chiar și atunci când viața îl pune la încercări grele, iar într-o zi, câțiva săteni, adunați în jurul lui, l-au întrebat direct care este taina păcii sale, moment în care bătrânul le-a povestit că, într-o iarnă aspră, a pierdut tot ce avea, vitele i-au murit, grajdul a ars într-o noapte de ger, iar casa abia se mai ținea în picioare, astfel încât nu i-au mai rămas decât o icoană a Maicii Domnului și o grămadă de lemne, însă în loc să se mânie sau să se lase cuprins de deznădejde, s-a așezat în genunchi înaintea icoanei și a spus cu smerenie că tot ce pierduse fusese un dar primit de la Dumnezeu și că, dacă i-a fost luat, înseamnă că există un rost pe care el nu îl înțelege pe deplin, dar pe care îl acceptă cu încredere, păstrându-și inima liniștită și credința vie.

Sătenii, văzând răbdarea și pacea lui, au început să vină rând pe rând cu hrană, lemne și câteva animale pentru a-l ajuta să reînceapă, iar din această solidaritate simplă și sinceră gospodăria lui a prins din nou viață, poate nu la fel de bogată ca înainte, dar mult mai plină de recunoștință și de legături omenești, iar bătrânul nu a uitat niciodată că nu belșugul sau sărăcia sunt importante, ci pacea cu Dumnezeu și cu oamenii, pentru că adevărata bogăție a omului nu stă în lucrurile pe care le adună, ci în liniștea sufletului și în credința care îl ține drept în fața încercărilor, iar atunci când omul își păstrează această pace interioară, ajutorul și binecuvântările vin la momentul potrivit, iar iubirea și solidaritatea dintre oameni devin punți care întăresc comunitatea și dau sens suferinței.

Morala acestei pilde este că adevărata bogăție nu se măsoară în posesiuni materiale, ci în credință, în liniștea sufletească și în relația cu ceilalți, pentru că atunci când omul se încrede în Dumnezeu și își păstrează pacea interioară chiar și în cele mai grele încercări, viața capătă un sens mai profund, iar oamenii din jur devin sprijin și binecuvântare.

#credinta #pacea_sufletului #intelepciune #solidaritate #valori_traditionale

Tu cum îți păstrezi liniștea atunci când treci prin încercări grele?

$$$

 Calamity Jane – femeia care a trăit ca o legendă și a murit ca un simbol

Ea înjura ca un bărbat, se îmbrăca precum un bărbat și bea ca un bărbat, iar apoi a venit variola și, dintr-odată, a devenit un înger, pentru că uneori viața celor mai duri oameni ascunde o inimă capabilă de sacrificii pe care puțini le-ar face.

Născută sub numele de Martha Jane Canary, în Princeton, Missouri, în anul 1852, avea să devină una dintre cele mai legendare femei ale frontierei americane, cunoscută de toți sub numele de Calamity Jane, un nume care inspira teamă, curiozitate și admirație deopotrivă.

La doar paisprezece ani, ambii părinți îi muriseră, iar ea a fost nevoită să preia grija fraților mai mici, învățând să supraviețuiască prin orice mijloace, gătind, făcând curățenie, conducând care cu boi și acceptând orice muncă pe care societatea vremii o considera nepotrivită pentru o femeie, purtând haine bărbătești pentru că îi permiteau să călărească mai dur și mai liber, învățând să tragă cu arma pentru că viața de frontieră nu ierta slăbiciunea, bând whisky în saloane și spunând povești atât de exagerate încât, la un moment dat, nici ea nu mai putea deosebi adevărul de legendă.

Dincolo de această asprime se ascundea însă o grație neașteptată, care avea să iasă la lumină în anul 1878, când variola a lovit orașul Deadwood, iar cei mai mulți oameni au fugit, lăsându-i pe bolnavi izolați în corturi murdare pe White Rock Mountain, fără apă curată, fără medicamente și fără speranță. Calamity Jane a intrat acolo oricum, pentru că supraviețuise variolei în copilărie și avea imunitate, iar în loc să o folosească pentru a se proteja pe sine, a ales să o folosească pentru ceilalți, îngrijind opt mineri când nimeni nu îndrăznea să se apropie, luptând pentru apă proaspătă, luând provizii cu forța atunci când magazinele refuzau să ajute și renunțând complet la băutură pentru a rămâne zi și noapte lângă cei pe moarte.

 Un martor avea să spună mai târziu că era un adevărat înger trimis din cer ori de câte ori vreunul dintre băieți se îmbolnăvea.

Cu doi ani înainte, în 1876, sosise în Deadwood alături de caravana lui Wild Bill Hickok, iar dacă sentimentele ei au fost sau nu împărtășite rămâne o taină a istoriei, majoritatea relatărilor sugerând că iubirea ei nu a fost întoarsă, însă atunci când Wild Bill a fost împușcat mortal la o masă de poker, pe 2 august 1876, Calamity Jane a purtat această pierdere în suflet până la sfârșitul vieții.

A murit pe 1 august 1903, cu o zi înainte de aniversarea morții lui, iar înmormântarea ei a fost cea mai mare pe care Deadwood o organizase vreodată pentru o femeie, fiind îngropată în cimitirul Mount Moriah, lângă Wild Bill, doi simboluri ale Vestului Sălbatic odihnindu-se unul lângă altul pe colina de unde se vede orașul în care s-au născut legendele lor, fie pentru că a fost dorința ei, fie pentru că oamenii nu uitaseră ce făcuse în timpul epidemiei.

Ei sunt acolo și astăzi, sub pini, acolo unde praful se așază lin, iar ecourile frontierei nu se sting niciodată, pentru că așa sunt legendele, trăiesc intens, iubesc cu patimă și lasă în urmă povești care durează mai mult decât piatra.

#CalamityJane #WildWest #AmericanHistory #Legende #Curaj #Sacrificiu

Crezi că adevăratele legende se nasc din viața dură sau din faptele făcute atunci când nimeni altcineva nu are , curajul să rămână?

$$3

 Gestul tăcut care a schimbat istoria

La 16 octombrie 1968, lumea a privit ceva ce nu mai văzuse niciodată, atunci când, pe podiumul olimpic de la Jocurile Olimpice din Ciudad de México, după proba de 200 de metri, sportivii americani Tommie Smith și John Carlos, clasați pe primul și al treilea loc, au stat drepți în timp ce imnul național răsuna, ridicând fiecare câte un pumn înmănușat în negru și plecându-și capetele într-un protest tăcut împotriva nedreptății rasiale din propria lor țară.

Nu purtau pantofi, ci doar șosete negre, un simbol al sărăciei cu care se confruntau mulți afro-americani, Smith avea la gât o eșarfă neagră ca semn al mândriei identitare, iar Carlos purta mărgele în amintirea celor linșați fără să fi primit măcar o rugăciune, însă între cei doi se afla o figură pe care istoria o trece adesea cu vederea, medaliatul cu argint din Australia, Peter Norman.

Înainte de ceremonie, Norman îi întrebase ce intenționează să facă, iar când a aflat, nu a pus la îndoială gestul lor, ci a rostit o singură întrebare, simplă și limpede, dacă au ceva pe care l-ar putea purta și el, pentru că crede în ceea ce cred ei, moment în care i-au oferit insigna Proiectului Olimpic pentru Drepturile Omului, pe care a prins-o pe piept și a urcat pe podium alături de ei, în timp ce huiduielile se revărsau din tribune.

La mai puțin de două zile, Smith și Carlos au fost excluși din Jocurile Olimpice și trimiși acasă, unde au fost întâmpinați de amenințări cu moartea, izolare socială și ani întregi de suferință, iar Norman, întors în Australia, s-a lovit de propriul val de represalii, pentru că, deși alergase cursa vieții sale și stabilise un record național care rezistă și astăzi, nu a mai fost niciodată selecționat pentru o altă ediție olimpică.

El a refuzat însă, până la sfârșitul vieții, să condamne gestul pe care îl făcuseră împreună, iar atunci când Peter Norman a murit, în anul 2006, Smith și Carlos au traversat lumea pentru a-i purta sicriul, într-un ultim act de recunoștință și loialitate.

Trei bărbați, două pumni ridicați și un singur act de solidaritate tăcută, dar neclintită, care a rămas în istorie ca dovadă că uneori curajul nu strigă, ci stă drept, în liniște, atunci când ar fi fost mai ușor să se retragă.

#1968Olympics #Solidaritate #DrepturileOmului #Istorie #Curaj

Tu ai fi avut curajul să rămâi solidar cu adevărul, știind că prețul ar putea fi întreaga ta carieră?

$$$

 REGELE CARE A TRĂIT CU MOARTEA LA UN PAS

Ahmed Muhtar Zogolli s-a născut în 1895, în regiunea muntoasă Mat din Albania, o țară mică, prinsă între Grecia, Iugoslavia și Marea Adriatică, care abia își câștigase independența față de Imperiul Otoman în 1912 și care, în anii ’20, era sfâșiată de rivalități de clan, influențe străine și viziuni opuse despre ce ar trebui să fie o națiune, iar în acest haos permanent Zogolli, care avea să-și scurteze numele în Zogu, a reușit să se strecoare prin inteligență politică, forță militară și un instinct de supraviețuire aproape incredibil.

Până în 1925 devenise președinte, iar în 1928 a făcut pasul care avea să-l transforme într-o figură unică în Europa modernă, proclamând Albania monarhie și încoronându-se Zog I, singurul rege musulman al Europei moderne, o poziție care nu i-a adus liniște, ci o viață trăită cu ținta pe spate.

Se spune că existau aproximativ șase sute de vendete de sânge împotriva lui, lideri de clan care îi urau puterea, comuniști, naționaliști și republicani care îl voiau mort, iar rezultatul a fost un record aproape absurd: peste cincizeci și cinci de tentative de asasinat documentate, de la mâncare otrăvită și ambuscade, la bombe și împușcături, într-un șir nesfârșit de încercări eșuate.

Această amenințare constantă i-a modelat viața de zi cu zi, pentru că Zog evita rutinele previzibile, se înconjura de gărzi loiale și se temea atât de mult de otravă încât mama lui supraveghea personal bucătăria regală, iar în tot acest timp fuma fără oprire, aproximativ două sute de țigări pe zi, după relatările diplomaților și ale personalului, atât de mult încât vizitatorii străini vorbeau despre un nor permanent de fum care îl înconjura.

Cea mai spectaculoasă tentativă de asasinat a avut loc la 20 februarie 1931, la Viena, unde Zog se afla pentru tratament medical și unde asistase la un spectacol la Opera de Stat, iar la ieșire, doi exilați politici albanezi, Ndok Gjeloshi și Aziz Çami, au deschis focul asupra lui, într-un atac care a durat doar câteva secunde, dar care s-a soldat cu moartea maiorului Llesh Topallaj, rănirea ministrului Eqrem Libohova și cu o altă evadare incredibilă a regelui, care a scăpat nevătămat, deși presa europeană avea să scrie zile întregi despre imaginea unui monarh care se apără sub gloanțe pe treptele operei.

Norocul în fața asasinilor nu l-a putut salva însă de armate, iar în aprilie 1939, Italia lui Mussolini a invadat Albania, iar Zog, la doar două zile după nașterea fiului său, prințul moștenitor Leka, a ales exilul în locul supunerii, fugind cu familia și cu o cantitate considerabilă de aur din rezerva națională, pregătită din timp pentru un asemenea deznodământ, ultimele lui cuvinte pe pământ albanez fiind: „Doamne, a fost atât de scurt”.

Lumea nu a privit cu simpatie această plecare, iar Zog nu s-a mai întors niciodată la putere, trăind peste două decenii în exil, mutându-se dintr-o țară în alta, din Grecia până în Franța, trecând prin Anglia în timpul războiului, unde evacuarea sa a fost organizată cu ajutorul unui ofițer britanic pe nume Ian Fleming, cel care avea să creeze mai târziu personajul James Bond.

În Albania, regimul comunist instaurat după 1944 l-a declarat trădător, i-a retras titlurile și i-a interzis definitiv întoarcerea, iar Zog a murit în 1961, lângă Paris, după o viață în care a supraviețuit gloanțelor, dar nu și deceniilor de fumat excesiv.

Abia în 2012, la cincizeci și unu de ani de la moarte, rămășițele sale au fost aduse înapoi în Albania și reînhumate, într-un gest prin care o țară postcomunistă a început să-și privească trecutul cu mai multă nuanță, recunoscându-l pe Zog ca pe un modernizator controversat, dar hotărât să apere independența unei națiuni fragile.

A fost rege doar unsprezece ani, dar a trăit cât pentru mai multe vieți, supraviețuind la zeci de tentative de asasinat, fumând două sute de țigări pe zi și scăpând cu viață dintr-un atac armat în fața unei opere, dovadă că uneori cele mai improbabile destine nu sunt invenții, ci realitate pură.

#RegeleZog #IstorieEuropeana #DestineExtraordinare #PutereSiSupravietuire #IstoriaVietii

Crezi că un om poate conduce o țară când fiecare zi a vieții sale este o luptă pentru a rămâne în viață?

$$$

 Înainte de 1989, România deținea un statut internațional surprinzător pentru mulți dintre tinerii de astăzi, fiind un exportator major de tehnologie industrială complexă către țări din Africa, Orientul Mijlociu și Asia. În cadrul economiei planificate de atunci, statul investise sume colosale în dezvoltarea industriei grele, a ingineriei și a unor institute de proiectare de elită. Această bază tehnică solidă a permis țării noastre să concureze pe piețele externe nu doar cu materii prime, ci cu soluții integrate de înaltă complexitate, oferind instalații industriale livrate la cheie. Capacitatea de a proiecta și de a construi obiective de anvergură de la 0 a transformat România în 1 partener strategic pentru numeroase națiuni care se aflau în plin proces de dezvoltare și care aveau nevoie de o infrastructură solidă pentru a-și susține propriile economii naționale.

Spre deosebire de simplele tranzacții comerciale cu utilaje izolate, exporturile românești din acea perioadă însemnau construcția completă a unor obiective industriale gigantice. Procesul începea cu faza de proiectare detaliată realizată de experții din țară, continua cu execuția propriu-zisă a construcției pe teren străin și se finaliza cu punerea în funcțiune a instalațiilor și, foarte important, cu instruirea personalului local. România livra pe atunci rafinării de petrol sofisticate, fabrici de ciment cu capacități mari de producție, combinate chimice complexe, centrale electrice și uzine metalurgice de o importanță vitală. Proiecte de o amploare impresionantă au fost realizate în state precum Egipt, Algeria, Irak, Iran sau Nigeria, demonstrând flexibilitatea și competența specialiștilor români în adaptarea tehnologiei la condiții climatice și sociale extrem de diverse.

Pe aceste șantiere uriașe din străinătate au lucrat 1000 de specialiști români, de la ingineri și proiectanți până la tehnicieni și muncitori calificați, care petreceau adesea ani la rând departe de casă pentru a duce la bun sfârșit aceste contracte. Din punct de vedere economic, aceste parteneriate erau esențiale deoarece aduceau României valută forte, 1 element extrem de prețios pentru o economie care se afla în mare măsură izolată de piețele financiare occidentale. De multe ori, modalitățile de plată reflectau realitățile geopolitice ale vremii, astfel că România primea în schimbul tehnologiei sale petrol, materii prime esențiale sau alte produse necesare industriei interne. În alte cazuri, statul român acorda credite pe termen lung beneficiarilor, consolidându-și astfel imaginea de furnizor global de tehnologie și partener de încredere pentru lumea a 3-a.

După anul 1990, odată cu tranziția bruscă de la economia planificată la cea de piață, marea majoritate a acestor capacități industriale și a institutelor de proiectare care le susțineau au dispărut sau au fost dezmembrate. Totuși, moștenirea acelei perioade de expansiune tehnică nu a fost complet ștearsă de trecerea timpului.

Chiar și în prezent, în diverse regiuni din Africa sau din Orientul Mijlociu, există fabrici și instalații construite de români în anii 1970 sau 1980 care continuă să funcționeze și să producă, fiind o dovadă vie a durabilității și a preciziei ingineriei românești de altădată. Aceste unități industriale rămân martori tăcuți ai unei epoci în care specialiștii noștri ridicau coloși de oțel și beton în locuri îndepărtate, punând bazele unor industrii care funcționează și la 40 de ani de la inaugurare.