Un mare șef o invită la un restaurant de lux pe o tânără angajată.
Ea comandă: cocktail de creveți, caviar, șampanie… tot meniul de sus în jos.
La un moment dat, șeful, transpirat:
– Domnișoară, asta mănânci și la mama acasă?
– Nu.
– Cum așa?
– Păi mama nu se așteaptă să mă culc cu ea după ce-mi pune masa. 😏
„Când crezi că o cucerești cu caviar și șampanie…
dar ea vine cu factura de morală inclusă.” 😄
Cum trebuie să fie ,,o doamnă”...
,,Acum câteva zile, la o postare în care purtam blugi şi pantofi cu platformă, o comentatoare mi-a scris cam aşa...
,,O doamnă nu trebuie să fie cool, ci distinsă şi elegantă”.
Ce-i drept, nu m-am gândit niciodată la mine ca la ,,o doamnă” şi nu mi-am dorit să fiu una.
,,O doamnă” este o expresie care, în general, se aplică femeilor trecute de o anumită vârstă – nu am auzit să se spună despre cineva de 25 de ani că este ,,o doamnă”.
Odată atinsă vârsta la care poţi fi o doamnă, ca să devii ,,o doamnă” trebuie să îndeplineşti anumite condiţii...
Să ai de exemplu, o anumită profesie sau poziţie socială. Dacă eşti doctoriţă, profesoară, avocată, ai o funcţie de conducere în administraţie sau o afacere de succes, te poţi califica la statutul de ,,doamnă”. Dacă eşti freelancer sau vânzătoare, mai puţin.
Apoi, să te comporţi într-un anumit fel. ,,O doamnă” nu bea bere din sticlă, nu se urcă pe borduri în parc şi nu râde ca nebuna în mijlocul străzii. ,,Doamna” vorbeşte măsurat, merge mai mult cu maşina şi îşi bea cafeaua cu alte ,,doamne” discutând despre noutăţile urbei (care în limbaj colocvial se numesc bârfe).
Dar, cea mai distinctivă caracteristică a ,,doamnei” e felul cum arată.
,,O doamnă” poartă pantofi cu toc, costumaşe cu fustă şi taior, haină de blană iarna, e întotdeauna coafată şi cu unghiile făcute. Nu lipsesc bijuteriile, întotdeauna de aur şi geanta elegantă, neapărat de piele.
După toate aceste criterii, eu nu sunt ,,o doamnă” şi mă bucur de asta.
Am renunţat acum 20 de ani la statutul de profesor (care la vremea aia încă mai însemna ceva) şi am ales să lucrez pe cont propriu şi, să fac ce-mi place.
Sunt mai degrabă asocială, nu particip la evenimente şi petreceri, mă simt bine în companii restrânse şi foarte bine selectate.
Mă îmbrac în fel şi chip, uneori port şi tocuri, dar cel mai mult îmi plac ţinutele relaxate şi comode. Port unghiile date doar cu lac incolor, merg la coafor o dată la două-trei luni doar ca să mă tund.
Îmi place să încerc ţinute neobişnuite, port bijuterii masive şi colorate de lemn sau plastic, pantofi cu alură masculină şi pantaloni largi sau fuste maxi.
Vorbesc cam tare şi râd mult
Cu alte cuvinte, sunt orice, mai puţin ,,o doamnă”. Comentatoarea mea avea, deci, dreptate.
Pentru mine a fi o doamnă înseamnă cu totul altceva decât a avea un statut social sau material sau a te îmbrăca într-un anumit fel.
O doamnă este o femeie inteligentă, elegantă nu prin ceea ce poartă ci prin ceea ce este. Este cultivată, deschisă şi tolerantă, cu simţul umorului şi în stare să gîndească dincolo de stereotipuri şi prejudecăţi.
Din păcate, însă, avem o inflaţie de ,,doamne” şi, doar foarte puţine doamne adevărate. Poate că aşa se explică şi de ce nu avem femei politice precum cele din alte ţări, la care privim cu admiraţie şi niţică invidie.
Acelea sunt doamne, cele de la noi sunt ,,nişte doamne”."
Un profesor al unei universități de elită a decis să le ofere studenților săi o lecție pe care să nu o uite niciodată. S-a apropiat de tablă, a desenat o cifră mare, 1, și a rostit:
— Aceasta întruchipează UMANITATEA. Trăsătura fundamentală a fiecărui om. Fără ea, tot restul își pierde rostul.
Apoi a adăugat un 0 lângă:
— Acestea sunt CUNOȘTINȚELE voastre. Îmbinate cu umanitatea, vă pot spori valoarea de zece ori.
A mai așternut un zero:
— Acesta este EXPERIENȚA voastră, aceea care vă poate înălța de o sută de ori.
Profesorul a continuat să adauge zerouri: SUCCESUL, IUBIREA, AVUȚIA, GLORIA…
— Cu fiecare zero, valoarea voastră crește — atât timp cât în frunte rămâne cifra 1.
Apoi, pe neașteptate, a șters primul semn — cifra 1.
Pe tablă nu mai dăinuia decât un lung șir de zerouri…
— Observați? — le-a spus el studenților. — Dacă înlături UMANITATEA, toate celelalte se risipesc în nimic. Nicio realizare, niciun succes, nicio bogăție nu mai capătă sens atunci când pierzi omenescul din tine.
LA MULȚI ANI MAESTRE VLAD RĂDESCU!🥂
Astăzi celebrăm un artist care a transformat scena și ecranul în spații ale adevărului și emoției.
De zeci de ani, fiecare rol al său a atins publicul într-un mod unic – fie prin delicatețe, fie prin forță, fie prin eleganța cu care își construiește personajele.
Astăzi, 18 noiembrie, apreciatul actor de teatru și film Vlad Rădescu împlinește frumoasa vârstă de 73 de ani.
Vlad Rădescu a intrat la teatru din prima încercare și a absolvit I.A.T.C. (actuala Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică “Ion Luca Caragiale”) secția Actorie în 1975 la București, clasa prof. Sanda Manu și Geta Angheluță.
Este remarcat de regizorul Gheorghe Vitanidis, încă din primul an de facultate (1972) care-i oferă rolul principal în "Ciprian Porumbescu", cu care a înregistrat un succes deosebit.
A fost repartizat la Târgu Mureș în 1975 unde a rămas până în 1994. Între 1987 și 1994 este cadru didactic asociat la Universitatea de Artă Teatrală din Târgu Mureș. Din 1990 până în 1994 a ocupat postul de director adjunct executiv al Teatrului Național din Târgu Mureș. În acest interval, în afară de teatru și-a continuat și cariera cinematografică.
În 1994 se întoarce în București și se angajează la Teatrul Mic din București, în paralel devenind consultantul artistic al rectorului UNATC, Victor Rebengiuc. Devine prin concurs director general al Teatrului Nottara (1996 - 2000) din București. Din 2002 este director la Fundația Centrul Cultural European și conferențiar universitar drd., șef catedră, la Facultatea de Teatru a Universității "Spiru Haret" din București, devenită între timp Facultatea de Arte a aceleiași universități.
A fost inițiatorul - în 1998 - al spectacolului de mare succes "Costumele", regizat de Dan Puric, care a pus în valoare peste 100 de costume de teatru create de Irina Solomon și Dragoș Buhagiar în mai mult de 10 premiere din diferite teatre din capitală și țară.
La începutul anului 2009, la solicitarea conducerii Ministerului Culturii, revine la Teatrul Național din Târgu Mureș unde ocupă postul de director general interimar până în octombrie 2010, când a fost eliberat din funcție printr-un abuz al lui Kelemen Hunor (ministru în funcție și, mai apoi, președinte UDMR). Recâștigă, în martie 2011, poziția de director general interimar, ca urmare a unei hotărâri judecătorești. Renunță la navetă în august 2011.
Finalizează, în 2013, studiile doctorale la Universitatea de Arte din Târgu Mureș cu teza: “Teatrul românesc și experiențele culturale postdecembriste”.
Este căsătorit cu actrița Mihaela Rădescu din 1986.
Preluat- Decean Renata
EXPRESIA „A FACE MIȘTO”
Expresia „a face mișto” poate fi auzită, în ultima vreme, cu o frecvență stupefiantă, nu în discuții colocviale, nu în mediul interlop, ci de la înalta tribună a Parlamentului României, precum și în alte discursuri publice ale politicienilor cu diverse convingeri „ideologice”, în confruntări ale guvernanților vechi și noi, adică în limbajul oamenilor care au avut sau au misiunea de a decide destinul acestei țări, care trebuie să impună respect, să ofere modele etice, să fie vizionari, adevărați lideri, care să convingă prin faptă, vorbă și ținută morală.
Expresia a face mișto, adesea întâlnită în limbajul cotidian, câștigă noi dimensiuni în contextul politic. Această frază, care denotă ironia sau batjocura, reflectă nu doar spiritul lingvistic românesc, ci și dinamica și tensiunile din arena politică. Prin examinarea acestei expresii, putem dezvălui mai multe despre modul în care limbajul influențează și este influențat de mediul politic.
Pentru cine nu a sesizat această bizarerie (pe lângă altele) a discursului politic autohton, o simplă navigare pe Internet oferă, cu generozitate, zeci de exemple în acest sens. Un lider afirma, de exemplu, probabil pentru a părea categoric și serios: „Nu sunt dispus să intru la guvernare la mișto”, un altul, pentru a nu exista dubii, subliniază ferm: „Nu fac mișto! Domnul X face mișto, nu de noi ca persoane, ci de ministere”.
În dezbaterile din emisiunile TV, tentația „mișto”-ului pare de neoprit, fascinează, nu numai ca atitudine, ci și ca limbaj, probabil pentru că știința și arta argumentării ar solicita un efort intelectual și lingvistic mult prea mare. Și atunci vine, fatal, replica menită să zdrobească de convingere auditoriul, în speță, pe adversarul politic: „Eu nu fac mișto!”
Nici mass-media nu se lasă mai prejos și exploatează expresia „a face mișto” în cele mai neașteptate contexte. Aflăm, de pildă, că: „România e iar subiect de mișto” sau că „… a fost un permanent mișto asupra sistemului”, că „Unii lideri iau la mișto” nu știu ce coaliție sau că, politicianul X „a venit cu una dintre cele mai mișto idei” etc.
Potrivit DEX, cuvântul „mișto” este un termen argotic, împrumutat din limba țigănească, adică aparține unui „limbaj convențional, care folosește împrumuturi din graiurile regionale și din alte limbi, întrebuințat mai ales de vagabonzi, răufăcători, cerșetori etc., pentru a nu fi înțeleși de restul societății” (DEX). Dicționarul mai precizează că: „Apariția unor asemenea elemente în vorbirea cuiva scade prestigiul persoanei respective, face o impresie neplăcută”.
„Mișto” (din țig. mišto), ca adjectiv invariabil sau ca adverb, are sensul de „foarte bun”/„foarte frumos”, iar în expresia „a face mișto”/„a lua la mișto”, înțelesul este „a-și bate joc (de cineva)”. Folosirea acestor termeni este, așa cum se subliniază și în studiile lingvistice, abuzivă, vulgară, degradantă și nejustificată, deoarece există în limbă alți termeni care transmit mai mult și în alt registru stilistic, mai înalt.
De la “Oratori, retori şi limbuţi” la expresia “a face mişto”
În 1902, Titu Maiorescu, fondatorul societăţii „Junimea” și, ulterior, Ministru al Cultelor și Instrucţiunii Publice, un excepţional om de cultură și el însuși un orator desăvârşit, ca majoritatea junimiștilor, atrăgea atenţia, într-un studiu intitulat „Oratori, retori și limbuţi”, asupra faptului că discursul public trebuie să fie un puternic mijloc de manifestare a ideilor politice. Mai spunea că un cuvânt potrivit, rostit la momentul potrivit, înlesnește, pentru opinia publică, priceperea situaţiilor politice, că este necesară o ţinută solemnă și un control sever al expresiei.
Observând lumea contemporană lui, Titu Maiorescu îi sancționează cu severitate pe „limbuţii” fără vocaţie, al căror discurs lipsit de esenţă nu putea fi decât dăunător. De altfel, într-un alt studiu – „Beţia de cuvinte” – constată cu sarcasm că: „Există un fel de beţie deosebită între toate prin mijlocul cel extraordinar al producerii ei, care se arată a fi privilegiul exclusiv al omului, în ciuda celorlalte animale: este beţia de cuvinte”, care „devine un mijloc puternic pentru ameţirea inteligenţei”, prin pierderea oricărui şir logic, prin contrazicerea ideilor puse laolaltă, prin violenţa nemotivată a limbajului”.
Un alt adevăr pentru care Maiorescu a pledat constant și care este valabil și astăzi a fost formulat într-un alt studiu („În contra direcţiei de astăzi”), în care formulează celebra teorie a „formelor fără fond”: „Să învăţăm marele adevăr că mediocrităţile trebuiesc descurajate de la viaţa publică a unui popor, şi cu cât poporul este mai incult, cu atât mai mult, fiindcă tocmai atunci sunt primejdioase”.
De-a lungul timpului, în viața politică românească au existat însă și mari oameni de stat sau oameni de cultură, excelenți oratori, care au știut, mai ales în momente de cumpănă ale istoriei, să mobilizeze masele, să apere coeziunea și interesele neamului, să acționeze în consecință. Celebru este, de exemplu, discursul din 1915, despre „Inima României”, al lui Nicolae Titulescu, o pledoarie pentru matricea națională românească, cea care are locul ei între națiunile lumii.
Genial a fost considerat și discursul lui Nicolae Iorga, din 1916, care a reușit să mobilizeze o întreagă țară îngenuncheată, într-un moment în care România risca să piară ca stat de pe harta Europei. Sau discursurile lui Barbu Ștefănescu Delavrancea, în care, după cum spunea Eugen Lovinescu, „Graiul românesc se lumina de o podoabă nebănuită”. Se pot da nenumărate alte exemple. În niciunul nu este vorba de politica „mișto”-ului.
Stilul este omul însuşi
Unul dintre discursurile cel mai des citate în istorie ca fiind memorabil este cel ținut de președintele Statelor Unite ale Americii, Abraham Lincoln, în 1863, înainte de Bătălia de la Gettysburg, cu ocazia deschiderii unui Cimitir Militar Național, în timpul Războiului Civil American. În numai două minute, președintele a pledat pentru „o nouă naștere a libertății”, pentru ca „guvernarea poporului de către popor, pentru popor, să nu piară de pe fața Pământului”, într-o manieră care a trecut granița epocilor.
Abraham Lincoln, unul dintre cei mai buni oratori ai tuturor timpurilor, spunea că cine ține un discurs trebuie să transmită „adevăruri înalte”, să se adreseze întregii audiențe, să ajungă la sufletul acesteia, să fie concis, să vorbească pentru a îndemna la acțiune, să fie cinstit, să aibă substanță.
Dacă suntem atenți la discursul politic actual (discurs în sensul larg, dat de lingvistică, de orice fel de mesaj oral sau scris), din spațiul românesc, putem constata cu ușurință că, de cele mai multe ori, este vorba de o nouă „limbă de lemn”, stereotipă, obositoare, frecvent agresivă, un colaj de clișee, din care expresia „a face mișto” nu lipsește, repetată obsesiv, ca un fel de laitmotiv al ducerii în derizoriu, fără ca utilizatorii expresiei să pară a fi conștienți de un astfel de efect.
Expresia “a face mişto” – “ Que voulez-vous, nous sommes ici aux Portes de l’Orient”
Onestitatea, credibilitatea, persuasiunea prin greutatea argumentelor, într-un discurs public, sunt „sublime”, dar vorba lui Nenea Iancu, pe la noi „lipsesc cu desăvârșire”. Nimeni nu-și poate pune emblema „mișto”-ului la nivelul discuțiilor, controverselor, deciziilor pentru destinul unei țări (nu al unei „țărișoare”, cum mai spun unii, fără a sesiza ridicolul de sorginte caragialiană al acestui diminutiv), decât dacă nivelul cultural are această limită sau dacă scena politică este confundată cu una pentru „stand up comedy”.
Sau poate este reflexul unui balcanism, în sens negativ, asociat cu relativizarea permanentă a valorilor, cu superficialitatea, comportamentele tulburi, contradictorii, cu inconsistența, cu zeflemeaua care triumfă la nivelul limbajului prin expresia „a face mișto” – o realitate pe care un francez, Raymond Poincare, pe la 1900, o descoperea cu stupoare: „Que voulez-vous, nous sommes ici aux Portes de l’Orient, où tout est pris à la légère…” („Ce vreți, suntem aici la Porțile Orientului, unde totul este tratat cu ușurință”).
După un secol și ceva de la această constatare a avocatului francez Poincare, pe care o putem interpreta și în sensul pitorescului balcanic, ne putem întreba totuși ce ne reprezintă la nivel public, acolo unde bășcălia, zeflemeaua, injuriile, „mișto”-ul nu-și pot avea locul într-o societate civilizată, la nivelul reprezentanților statului.
Nu pitorescul limbajului, fie el și politic, este problema, ci calitatea acestui pitoresc și zona din care vine o astfel de dimensiune. Poți fi, într-o dezbatere, ironic, vehement, sarcastic, incisiv, dar nu preocupat de stilistica „mișto”-ului, dincolo de care nu este nimic. Așa cum și sobrietatea unui discurs trebuie să se nască din profunzimea ideilor, nu din absența acestora.
Expresia „a face mișto”, care a invadat discursul public autohton, preferința, în orice ocazie, pentru limbajul colocvial-argotic, ignorarea regulilor minimale ale dialogului, lipsa de respect pentru limba maternă și pentru resursele ei nelimitate sunt semne ale unei derive cu efecte pe termen lung.
Rămâne la latitudinea fiecăruia dintre noi să accepte sau nu, în funcție de propriile convingeri și valori, dacă, așa cum spunea un alt mare om de cultură francez, Buffon (Georges-Louis Leclerc, baron de Buffon), „Le style c’est l’homme même” („Stilul este omul însuși”).
În concluzie, expresia a face mișto oferă o fereastră fascinantă spre înțelegerea relației dintre limbaj și politică în România. Pentru cei interesați de alte aspecte ale utilizării limbii în context politic, recomandăm să citiți cum este corect: deseară sau diseară?, care oferă o analiză detaliată a modului în care expresiile populare pot influența discursul public.
GERTRUDE STEIN
Gertrude Stein (3 februarie 1874 – 27 iulie 1946) a fost o romancieră, poetă, dramaturgă și colecționară de artă americană. Identificată cu Generația Pierdută . Stein apare în rolul doamnei Percival în romanul „The Rash Act” (1933) de Ford Madox Ford
Născută în cartierul Allegheny West din Pittsburgh, Pennsylvania, și crescută în Oakland, California, Stein s-a mutat la Paris în 1903 și a stabilit în Franța casa ei pentru tot restul vieții. A găzduit un salon parizian , unde se întâlneau figuri importante ale modernismului în literatură și artă, precum Pablo Picasso, Ernest Hemingway , F. Scott Fitzgerald , Sinclair Lewis , Ezra Pound și Henri Matisse.
Romanciere americane și engleze precum Gertrude Stein și Bryher , poete precum Hilda Doolittle și edituri precum Sylvia Beach au dezvoltat modalități diferite și unice de a se exprima, atât ca lesbiene, cât și ca exilate, în absența tradițiilor literare și artistice lesbiene în deceniile dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial.
În 1933, Stein a publicat un cvasi-memoriu al anilor ei parizieni, „Autobiografia lui Alice B. Toklas”, scrisă prin vocea partenerei sale de viață, Alice B. Toklas , o membră născută în America a avangardei pariziene. Cartea a devenit un bestseller literar și a scos-o pe Stein din obscuritatea relativă a scenei literaturii culte în lumina reflectoarelor atenției mainstream. Două citate din operele sale au devenit larg cunoscute: „Trandafirul este un trandafir este un trandafir este un trandafir” și „nu există acolo, acolo”, acesta din urmă fiind adesea considerat o referire la casa copilăriei sale din Oakland, California.
Printre cărțile sale se numără „QED (Quod Erat Demonstrandum)” (1903), despre o aventură romantică lesbiană în care sunt implicate mai multe prietene ale lui Stein, „Fernhurst”, o poveste fictivă despre o aventură romantică, „Three Lives” (1905–06) și „The Making of Americans” (1902–1911). În „Tender Buttons” (1914), Stein a comentat despre sexualitatea lesbiană.
Comunități istorice homosociale și homosexuale de femei expatriate americane și engleze au trăit la Paris, pe malul stâng al Senei, în primele decenii ale secolului al XX-lea. Locul și timpul au captivat imaginația istoricilor feminiști și queer, a criticilor literari, a istoricilor de artă și a teoreticienilor culturali. Aceste istorii ale femeilor și ale producțiilor lor culturale sunt atractive deoarece necesită o regândire și o rescriere a istoriilor canonice ale modernismului masculin. Locurile geografice și spirituale pentru aceste grupuri au fost saloanele literare și artistice ale lui Natalie Barney și Gertrude Stein , precum și librăriile și editurile deținute de Sylvia Beach și Adrienne Monnier . Adunându-se la aceste repere culturale, Janet Flanner , Colette , Renée Vivien , Djuna Barnes , Hilda Doolittle , Claude Cahun , Marcel Moore (Suzanne Malherbe), Anaïs Nin și mulți alții au inventat noi moduri de a trăi și de a se reprezenta pe ei înșiși și unii pe alții. Martha Vicinus scrie: Cel mai izbitor aspect al grupurilor lesbiene din anii 1910 și 1920 a fost efortul lor conștient de a crea un nou limbaj sexual pentru ele însele, care includea nu doar cuvinte, ci și gesturi, costume și comportament. Lillian Faderman notează că aceste comunități pariziene „au funcționat ca un grup de sprijin pentru lesbiene, permițându-le să-și creeze o imagine de sine pe care literatura și societatea le-o negau”.
Stein, cea mai mică dintr-o familie cu cinci copii, s-a născut pe 3 februarie 1874, în Allegheny, Pennsylvania (care a fuzionat cu Pittsburgh în 1907), din părinți evrei din clasa de mijloc superioară, Daniel și Amelia Stein. Tatăl ei era un om de afaceri bogat, cu proprietăți imobiliare. În casa lor se vorbeau germană și engleză.
Când Stein avea trei ani, ea și familia ei s-au mutat la Viena, apoi la Paris. Însoțite de guvernante și tutori, familia Stein s-a străduit să le insufle copiilor sensibilitățile cultivate ale istoriei și vieții europene După o ședere de un an în străinătate, s-au întors în America în 1878, stabilindu-se în Oakland, California, unde tatăl ei a devenit directorul liniilor de tramvai din San Francisco, Market Street Railway, într-o epocă în care transportul public era o întreprindere privată. Stein a urmat școala de Sabat a Primei Congregații Ebraice din Oakland. În timpul șederii lor în Oakland, au locuit timp de patru ani pe un teren de zece acri, iar Stein și-a construit acolo multe amintiri despre California. Mergea adesea în excursii cu fratele ei, Leo, cu care a dezvoltat o relație strânsă. Stein considera școala formală din Oakland nestimulantă, dar citea des: Shakespeare, Wordsworth, Scott, Burns, Smollett, Fielding și alții.
Când Stein avea 14 ani, mama ei a murit. Trei ani mai târziu, tatăl ei a murit și el. Fratele cel mare al lui Stein, Michael Stein, a preluat apoi afacerea familiei și, în 1892, a aranjat ca Gertrude și o altă soră, Bertha, să locuiască cu familia mamei lor în Baltimore. Aici a locuit cu unchiul ei, David Bachrach, care în 1877 se căsătorise cu mătușa maternă a lui Gertrude, Fanny Keyser.
În Baltimore, Stein le-a întâlnit pe Claribel Cone și Etta Cone , care țineau saloane sâmbătă seara, pe care le-ar imita mai târziu la Paris. Soții Cone împărtășeau o apreciere pentru artă și conversațiile despre aceasta și au modelat o diviziune a muncii domestice pe care Stein o va reproduce în relația sa cu Alice B. Toklas .
Stein a urmat cursurile Colegiului Radcliffe, pe atunci o anexă a Universității Harvard, din 1893 până în 1897 și a fost studentul psihologului William James. Sub supravegherea lui James, Stein și un alt student, Leon Mendez Solomons, au efectuat experimente asupra „automatismului motor normal”, un fenomen despre care se presupune că apare la oameni atunci când atenția lor este împărțită între două activități inteligente simultane, cum ar fi scrisul și vorbitul.
Aceste experimente au produs exemple de scriere care păreau să reprezinte „fluxul conștiinței”, o teorie psihologică adesea atribuită lui James și stilului autorilor moderniști Virginia Woolf și James Joyce. În 1934, psihologul comportamental B.F. Skinner a interpretat poemul dificil al lui Stein, „Tender Buttons”, ca un exemplu de „automatism motor normal”. Într-o scrisoare pe care Stein a scris-o în anii 1930, ea a explicat că nu a acceptat niciodată teoria scrierii automate: „[P]ot exista mișcări automate, dar nu scriere automată. Scrisul pentru persoana normală este o activitate prea complicată pentru a fi practicat automat.” A publicat un articol într-o revistă psihologică despre „scrierea automată spontană” în timp ce se afla la Radcliffe, dar „inconștientul și intuiția (chiar și atunci când James însuși a scris despre ele) nu au preocupat-o niciodată”.
La Radcliffe, a început o prietenie de-o viață cu Mabel Foote Weeks , a cărei corespondență urmărește o mare parte din evoluția vieții lui Stein. În 1897, Stein a petrecut vara în Woods Hole, Massachusetts, studiind embriologie la Laboratorul de Biologie Marină. A obținut licența în arte (AB) magna cum laude de la Radcliffe în 1898.
În timp ce era studentă la Johns Hopkins și, se pare, încă naivă în privința problemelor sexuale, Stein a experimentat o trezire a sexualității sale latente. Cândva în 1899 sau 1900, s-a îndrăgostit de Mary Bookstaver , care era implicată într-o relație cu o studentă la medicină, Mabel Haynes. Faptul că a fost martoră la relația dintre cele două femei a servit pentru Stein drept „trezirea erotică”. Triunghiul amoros nefericit a demoralizat-o pe Stein, contribuind probabil la decizia ei de a abandona studiile medicale. Gertrude a finalizat „QED (Quod Erat Demonstrandum)” pe 24 octombrie 1903. Una dintre cele mai vechi povești care au apărut public, este despre o aventură romantică care o implică pe Stein și prietenele ei Mabel Haynes, Grace Lounsbury și Mary Bookstaver și a avut loc între 1897 și 1901, în timp ce studia la Johns Hopkins în Baltimore. Această poveste este discutată mai pe larg mai târziu în acest articol, în secțiunea despre relațiile ei lesbiene.
Călătoriile expatriate ale lui Leo Stein au început cu o vacanță de vară în 1900, când a călătorit prin Europa alături de Gertrude și o prietenă, Mabel Foote Weeks. Când Gertrude s-a întors în Statele Unite pentru a-și continua studiile, Mabel a rămas în Anglia pentru a studia, iar Leo a rămas în străinătate, locuind mai întâi la Florența și mai târziu la Paris. În 1902, fratele lui Stein, Leo Stein, a plecat la Londra, iar Stein a urmat-o. La Londra, ea s-a împrietenit cu Muriel Draper . În anul următor, cei doi s-au mutat la Paris, unde Leo spera să urmeze o carieră artistică.
Leo Stein a cultivat conexiuni importante în lumea artei, permițând colecției Stein să crească în timp. Istoricul de artă și colecționarul Bernard Berenson i-a găzduit pe Gertrude și Leo în casa sa de la țară din Anglia în 1902, facilitând introducerea lor în Paul Cézanne și în comerciantul Ambroise Vollard. Vollard a fost puternic implicat în piața de artă Cézanne și a fost primul contact important în lumea artei pariziene atât pentru Leo, cât și pentru Gertrude.
În 1903, Leo a decis să urmeze o carieră artistică la Paris, iar Gertrude, încercând să se descurce dintr-o primă poveste de dragoste dezastruos de nefericită cu o americancă, l-a urmat la numărul 27, rue de Fleurus, unde au înființat o casă. Foarte curând, ea l-a înlocuit pe fratele ei din funcția de purtător de cuvânt al artei și literaturii, plasându-se în centrul serilor de sâmbătă de acasă, adunând bărbații în jurul ei, în timp ce le trimitea pe „soții” în alte camere, unde se distrau singure sau erau distrate de Alice Toklas. Și-a definit în mod intenționat proiectul literar ca fiind separat de modernism și superior acestuia; în cele din urmă, a acceptat ca invitați la numărul 27, rue de Fleurus, doar pe cei care îi jurau loialitate absolută, bărbați care acceptau să devină adepți ai școlii sale literare.
În martie 1904, Stein s-a întors din nou în America, aparent pentru a încerca încă o dată să se împace cu May Bookstaver, dar efortul a fost un eșec; „când s-a întors în Europa în vara aceea, navigând cu Etta Cone, aceasta a reprezentat ultima ei călătorie în America în treizeci de ani”. După cum notează Richard Bridgman, Gertrudei Stein i-a luat aproape un an și jumătate după finalizarea terapiei cu efort cantitativ ridicat (QED) să depășească efectele aventurii: „înregistrarea ei fusese o terapie insuficientă”.
Din 1903 până în 1914, când și-au destrămat locuința comună, Gertrude și fratele ei, Leo, au locuit împreună lângă Grădinile Luxemburg, pe malul stâng al Parisului, într-un apartament cu două etaje (cu studio adiacent) situat în curtea interioară de la adresa 27 rue de Fleurus, arondismentul 6. Aici au acumulat operele de artă care au format o colecție ce a devenit renumită pentru premonițiile și importanța sa istorică.
În deceniul dintre sosirea lui Stein la Paris și începutul Primului Război Mondial, printre prietenii ei apropiați s-au numărat Claribel Cone și Etta Cone , Mildred Aldrich , Picasso, Apollinaire și Matisse.
Singura dată când Gertrude Stein a apărut la salonul altcuiva, a participat la o seară în propria ei cinste, organizată de Natalie Barney . O seară la Shakespeare and Company, în care Edith Sitwell a fost rugată să o onoreze pe Stein citindu-i operele, aproape s-a eșuat atunci când Sitwell a început să-și citească propriile opere. La începutul anilor 1920, relația lui Stein cu Shakespeare and Company era foarte tensionată, deoarece Stein nu o putea înțelege sau ierta pe Sylvia Beach pentru sprijinul acordat lui James Joyce. În primii ani, când atât Stein, cât și Joyce erau vizitatori frecvenți ai străzii de pe strada de l'Odeon, au reușit să nu se mai întâlnească. Stein și Toklas au încetat să mai frecventeze librăria, transferându-și calitatea de membru la Biblioteca Americană de pe malul drept când s-a aflat că Beach va publica Ulysses de Joyce. Mai târziu, după ce Beach s-a despărțit de Joyce, Stein și-a reînnoit prietenia cu Shakespeare and Company.
În 1904, Stein a început „Fernhurst”, o relatare fictivă a unei aventuri romantice scandaloase între trei persoane, care implică un decan ( M. Carey Thomas ), un membru al facultății de la Bryn Mawr College (Mary Gwinn) și un absolvent de Harvard (Alfred Hodder). Mellow afirmă că „Fernhurst” „este o lucrare categoric minoră și stângace”.
În 1904, Sarah Choate Sears a încetat să lucreze pentru a-și îngriji soțul bolnav, iar după moartea acestuia, un an mai târziu, s-a dedicat administrării finanțelor familiei pentru o scurtă perioadă. Apoi a călătorit prin Europa alături de Mary Cassatt și Gertrude Stein, colecționând mai multe opere de artă și ducând un stil de viață extrem de elegant printre artiști, muzicieni și scriitori.
La începutul anului 1906, studioul lui Leo și Gertrude Stein avea numeroase picturi de Henri Manguin, Pierre Bonnard, Pablo Picasso, Paul Cézanne, Pierre-Auguste Renoir, Honoré Daumier, Henri Matisse și Henri de Toulouse-Lautrec. Colecția lor era reprezentativă pentru două expoziții de artă celebre care au avut loc în timpul reședinței lor împreună la Paris și la care au contribuit, fie împrumutându-și lucrările, fie patronând artiștii prezenți. Fratele mai mare al familiei Stein, Michael, și cumnata ei Sarah (Sally) au achiziționat un număr mare de picturi de Henri Matisse; prietenele lui Gertrude din Baltimore, Claribel Cone și Etta Cone, au colecționat în mod similar, donând în cele din urmă colecția lor de artă, practic intactă, Muzeului de Artă din Baltimore. Sarah Stein a fost o colecționară de artă americană. Împreună cu soțul ei, Michael Stein, fratele mai mare al lui Leo Stein și Gertrude Stein, a locuit la Paris din 1903 până în 1935. L-a susținut și popularizat pe pictorul Henri Matisse.
După absolvirea din 1907, Agnes E. Meyer a devenit una dintre primele reportere angajate de New York Sun. Un an mai târziu, și-a reluat studiile literare la Sorbona, unde s-a împrietenit cu Gertrude Stein.
Stein a întâlnit-o pe partenera ei de viață, Alice B. Toklas, pe 8 septembrie 1907, în prima zi a lui Toklas la Paris, în apartamentul lui Sarah și Michael Stein. Toklas a sosit cu Harriet Levy, Toklas menținând aranjamentele de locuit cu Levy până când aceasta s-a mutat la numărul 27 de pe Rue de Fleurus în 1910. Într-un eseu scris la acea vreme, Stein a discutat cu umor eforturile complexe, care au implicat multe scrisori și subtilități victoriene, de a-l scoate pe Levy din aranjamentele de locuit ale lui Toklas.
În 1908, au petrecut vara în Fiesole, Italia, Toklas stând cu Harriet Lane Levy, tovarășa ei de călătorie din Statele Unite și colega ei de apartament, până când Alice s-a mutat cu Stein și Leo în 1910. În vara aceea, Stein a stat cu Michael și Sarah Stein, fiul lor Allan și Leo într-o vilă din apropiere. Vara anului 1908 a lui Gertrude și Alice este comemorată în imagini cu cei doi la Veneția, în piața din fața Bazilicii San Marco.
În 1910, Stein a întâlnit-o pe Mabel Dodge , principala responsabilă pentru crearea primului interes pentru scrierile lui Stein în America la Armory Show din 1913, această publicitate inițiind noi prietenii care au inclus-o pe Marsden Hartley , Alfred Stieglitz , Francis Picabia , Carl Van Vechten (a cărui prietenie avea să dureze până la moartea lui Stein), Henry Mcbride și Juan Gris . Până când Stein și Toklas au părăsit Franța pentru Spania la începutul războiului, unele dintre aceste prietenii anterioare - cu Mabel Dodge și Matisse, de exemplu - se dezintegraseră deja, iar războiul a creat o pauză pentru toate celelalte.
În timp ce locuia la Paris, Stein a început să-și trimită scrierile spre publicare. Primele sale scrieri au fost în principal repovestiri ale experiențelor sale din facultate. Prima sa publicație aclamată de critici a fost „Trei vieți”. În 1911, Mildred Aldrich a prezentat-o pe Stein lui Mabel Dodge Luhan și au început o prietenie scurtă, dar fructuoasă, în timpul căreia bogata Mabel Dodge a promovat legenda lui Gertrude în Statele Unite. Mabel a fost entuziasmată de publicația întinsă a lui Stein, „The Makings of Americans”, și, într-o perioadă în care Stein avea mari dificultăți în a-și vinde scrierile editorilor, a publicat privat 300 de exemplare din „Portretul lui Mabel Dodge la Villa Curonia”. Dodge a fost, de asemenea, implicată în publicitatea și planificarea Expoziției de Armură a Regimentului 69 din 1913, „prima expoziție de artă avangardistă din America”.
Stein și Carl Van Vechten , renumitul critic și fotograf, s-au cunoscut la Paris în 1913. Cei doi au devenit prieteni pe viață, inventând nume de alint unul pentru celălalt: Van Vechten era „Tata Woojums”, iar Stein, „Bebelușul Woojums”. Van Vechten a fost un susținător entuziast al operei literare a lui Stein în Statele Unite, devenind, practic, agentul ei american.
După ce familiile lui Stein și ale lui Leo s-au separat în 1914, ea a continuat să colecționeze exemple din arta lui Picasso, care se îndreptase spre cubism, un stil pe care Leo nu îl aprecia. La moartea sa, colecția rămasă a lui Gertrude punea accent pe operele lui Picasso și Juan Gris, majoritatea celorlalte tablouri ale sale fiind vândute.
În timpul războiului, s-au legat noi prietenii cu soldați americani - în special cu William Rogers, iar când cele două femei și-au reluat viața pariziană în 1918, s-a format un nou set de alianțe. Printre aceste prietenii ulterioare s-au numărat Sylvia Beach și Adrienne Monnier , Sherwood Anderson , Ernest Hemingway , Jacques Lipchitz și Jean Cocteau (ambii cunoscuți înainte de război), Jo Davidson, Lincoln Steffens și Janet Flanner .
În anii 1920, ea și-a legat o serie de prieteni mai tineri, printre care Virgil Thomson , Pavel Tchelitchev , Georges Hugnet, René Grevel și Bravig Imbs, iar în anii 1930 pe Francis Rose , Pierre Balmain și Donald Sutherland.
Întâlnirile din casa familiei Stein „au reunit confluențe de talente și gândire care aveau să contribuie la definirea modernismului în literatură și artă”. Printre participanții dedicați s-au numărat Pablo Picasso, Ernest Hemingway , F. Scott Fitzgerald , Sinclair Lewis , Ezra Pound , Gavin Williamson, Thornton Wilder , Sherwood Anderson , Francis Cyril Rose , Bob Brown, René Crevel , Élisabeth de Gramont , Francis Picabia , Claribel Cone , Mildred Aldrich , Jane Peterson, Carl Van Vechten și Henri Matisse. Serile de sâmbătă fuseseră stabilite ca zi și oră fixă pentru adunarea formală, astfel încât Stein să poată lucra la scrisul ei neîntreruptă de vizitatori improvizați. Partenera lui Stein, Alice, a devenit gazda de facto pentru soțiile și iubitele artiștilor prezenți, care se întâlneau într-o cameră separată. Janet Flanner era o prietenă apropiată.
În vara anului 1931, Paul Bowles a stat cu ei, iar Aaron Copland i s-a alăturat. Stein l-a sfătuit pe tânărul compozitor și scriitor Paul Bowles să meargă la Tanger, unde ea și Alice își petrecuseră vacanța.
Mai multe dintre scrierile lui Stein au fost puse pe muzică de compozitori, inclusiv operele lui Virgil Thomson „Patru sfinți în trei acte” și „Mama tuturor” și muzica lui James Tenney pentru „Trandafirul este un trandafir este un trandafir este un trandafir” ca un canon dedicat lui Philip Corner, începând cu „a” pe un ritm optimist și continuând astfel încât fiecare repetiție amestecă cuvintele, de exemplu „un/trandafir este un trandafir/este un trandafir este/un trandafir este un/trandafir”.
În anii 1930, Stein și Toklas au devenit faimoși odată cu publicarea în masă a cărții „Autobiografia lui Alice B. Toklas” din 1933. Ea și Alice au avut un turneu extins de conferințe în Statele Unite în acest deceniu. De asemenea, au petrecut câteva veri în orașul Bilignin, în districtul Ain din estul Franței, situat în regiunea pitorească Rhône-Alpes. Cele două femei au adorat pudelul lor iubit, pe nume „Basket”, al cărui succesor, „Basket II”, a consolat-o pe Alice în anii de după moa
GEORGIA TOTTO O'KEEFFE
Georgia Totto O'Keeffe (15 noiembrie 1887 – 6 martie 1986) a fost o artistă americană. A fost cunoscută mai ales pentru picturile sale cu flori mărite, zgârie-nori din New York și peisaje din New Mexico. O'Keeffe a fost recunoscută drept „Mama modernismului american”. Unul dintre cele mai neobișnuite aspecte ale salonului familiei Stettheimer a fost numărul mare de prieteni și cunoștințe homosexuale, bisexuale și lesbiene, care se simțeau confortabil fiind ei înșiși autentici printre prietenii lor heterosexuali. Câțiva dintre cei mai apropiați prieteni ai surorilor, inclusiv Charles Demuth , Marsden Hartley , Henry McBride , Virgil Thomson și baronul Adolph de Meyer (căsătorit cu o lesbiană, Olga Carracciolo ) erau homosexuali; Carl Van Vechten , Cecil Beaton și Georgia O'Keeffe erau bisexuali; Natalie Barney și Romaine Brooks erau lesbiene; iar Alfred Stieglitz , Marcel Duchamp , Gaston Lachaise , Marie Sterner și Leo Stein erau heterosexuali. Acest amestec deschis și natural de prieteni cu preferințe sexuale diferite a continuat atunci când Stettheimer a organizat saloane în studioul ei din clădirea Beaux Arts din centrul Manhattanului, deși mai târziu în viață a organizat și petreceri la care majoritatea invitaților erau femei feministe puternice.
Georgia O'Keeffe s-a născut pe 15 noiembrie 1887, într-o fermă situată la adresa 2405 Hwy T în orașul Sun Prairie, Wisconsin. Părinții ei, Francis Calyxtus O'Keeffe și Ida (Totto) O'Keeffe, erau fermieri de lactate. Tatăl ei era de origine irlandeză. Bunicul ei matern, George Victor Totto, după care a fost numit O'Keeffe, a fost un conte maghiar care a venit în Statele Unite în 1848.
O'Keeffe a fost a doua dintre șapte copii. A urmat școala Town Hall din Sun Prairie. La vârsta de 10 ani, a decis să devină artistă și, împreună cu surorile ei, Ida și Anita , a primit instrucțiuni de artă de la acuarelista locală Sara Mann. O'Keeffe a urmat liceul la Academia Sacred Heart din Madison, Wisconsin, ca internat între 1901 și 1902. La sfârșitul anului 1902, familia O'Keeffe s-a mutat din Wisconsin în cartierul apropiat Peacock Hill din Williamsburg, Virginia. Se pare că familia s-a mutat în Virginia pentru ca tatăl lui O'Keeffe să poată începe o afacere producând blocuri de beton turnat rustic, anticipând cererea pentru bloc în industria construcțiilor din Peninsula, dar cererea nu s-a materializat niciodată. O'Keeffe a rămas în Wisconsin cu mătușa ei, care urma cursurile liceului Madison Central, până când s-a alăturat familiei sale în Virginia în 1903. A terminat liceul ca internată la Institutul Episcopal Chatham din Virginia (acum Chatham Hall) și a absolvit în 1905.
O'Keeffe a predat și a condus departamentul de artă la West Texas State Normal College, a fost membră a sororității Kappa Delta și a avut grijă de sora ei cea mică, Claudia , la cererea mamei sale.
În 1905, O'Keeffe și-a început pregătirea artistică formală serioasă la Școala Institutului de Artă din Chicago și apoi la Liga Studenților de Artă din New York, dar s-a simțit constrânsă de lecțiile sale care se concentrau pe recrearea sau copierea a ceea ce se afla în natură. În 1908, neputând să-și finanțeze studiile ulterioare, a lucrat timp de doi ani ca ilustratoare comercială, apoi a petrecut șapte ani, între 1911 și 1918, predând în Virginia, Texas și Carolina de Sud. În această perioadă, a studiat arta în verile dintre 1912 și 1914 și a fost introdusă în principiile și filozofiile lui Arthur Wesley Dow, care a susținut opere de artă create bazate pe stilul personal, designul și interpretarea subiectelor, mai degrabă decât să încerce să le copieze sau să le reprezinte. Acest lucru a cauzat o schimbare majoră în modul în care simțea și aborda arta, așa cum se vede în etapele inițiale ale acuarelelor sale din studiile sale de la Universitatea din Virginia și, mai dramatic, în desenele în cărbune pe care le-a produs în 1915, care au condus la abstractizarea totală. Alfred Stieglitz, comerciant de artă și fotograf, a organizat o expoziție cu lucrările sale în 1916. În următorii câțiva ani, a predat și și-a continuat studiile la Colegiul Profesorilor din cadrul Universității Columbia, în 1914 și 1915.
S-a mutat la New York în 1918, la cererea lui Stieglitz, și a început să lucreze serios ca artistă. Au dezvoltat o relație profesională - el i-a promovat și expus lucrările - și o relație personală care a dus la căsătoria lor în 1924. O'Keeffe a creat multe forme de artă abstractă, inclusiv prim-planuri cu flori, cum ar fi picturile Red Canna , pe care mulți le-au considerat reprezentând organele genitale ale femeilor, deși O'Keeffe a negat în mod constant această intenție. Reputația reprezentării sexualității femeilor a fost alimentată și de fotografiile explicite și senzuale pe care Stieglitz le-a făcut și le-a expus lui O'Keeffe.
O'Keeffe și Stieglitz au locuit împreună în New York până în 1929, când O'Keeffe a început să petreacă o parte a anului în sud-vest, loc care i-a servit drept inspirație pentru picturile sale cu peisaje din New Mexico și imagini cu cranii de animale, cum ar fi „ Craniul de vacă: roșu, alb și albastru” și „Cap de berbec”, „Albă nalbă și dealuri mici”. După moartea lui Stieglitz, aceasta a locuit permanent în New Mexico, la casa și studioul Georgia O'Keeffe din Abiquiú, până în ultimii ani de viață, când a locuit în Santa Fe. În 2014, pictura lui O'Keeffe din 1932, „Iarbă- stramnioză”, s-a vândut cu 44.405.000 de dolari, de peste trei ori mai mult decât recordul mondial anterior la licitații pentru orice artistă. După moartea sa, Muzeul Georgia O'Keeffe a fost înființat în Santa Fe.
În iunie 1918, O'Keeffe a acceptat invitația lui Stieglitz de a se muta la New York și de a-i accepta sprijinul financiar. Stieglitz, care era căsătorit, s-a mutat la ea în iulie.
În februarie 1921, fotografiile realizate de Stieglitz cu O'Keeffe au fost incluse într-o expoziție retrospectivă la Galeriile Anderson. Stieglitz a început să o fotografieze pe O'Keeffe când l-a vizitat la New York pentru a vedea expoziția ei din 1917 și a continuat să facă fotografii, multe dintre ele nud. Aceasta a creat o senzație publică. Când s-a retras din fotografie în 1937, realizase peste 350 de portrete ale ei. În 1978, ea a scris despre cât de îndepărtată devenise de ei: „Când mă uit la fotografiile pe care Stieglitz mi le-a făcut - unele dintre ele acum mai bine de șaizeci de ani - mă întreb cine este acea persoană. Este ca și cum în singura mea viață aș fi trăit multe vieți.”
În 1924, Stieglitz a divorțat de soția sa, Emmeline, și s-a căsătorit cu O'Keeffe. Pentru tot restul vieții lor împreună, relația lor a fost „o complicitate... un sistem de înțelegeri și compromisuri, convenite tacit și puse în aplicare, în cea mai mare parte, fără schimb de cuvinte. Preferând evitarea confruntării în majoritatea problemelor, O'Keeffe a fost principalul agent al complicității în uniunea lor”, potrivit biografei Benita Eisler.
Au locuit în principal în New York City, dar și-au petrecut verile la casa familiei sale, Oaklawn, în Lake George, în nordul statului New York.
În 1928, Stieglitz a avut o aventură cu Dorothy Norman , iar O'Keeffe a pierdut un proiect de a crea o pictură murală pentru Radio City Music Hall. Apoi a fost spitalizată din cauza depresiei. O'Keeffe a început să-și petreacă verile pictând în New Mexico în 1929. A călătorit cu trenul cu prietena ei Rebecca Strand la Taos, unde Mabel Dodge Luhan le-a mutat în casa ei și le-a oferit studiouri. În această perioadă a devenit o prietenă apropiată a lui Dorothy Brett . În 1933, Tamara de Lempicka a călătorit la Chicago, unde a lucrat cu Georgia O'Keeffe, Santiago Martinez Delgado și Willem de Kooning.
În 1933, O'Keeffe a fost spitalizată timp de două luni după ce suferise o cădere nervoasă, în mare parte pentru că era sfâșiată de aventura continuă a lui Stieglitz cu Dorothy Norman. Nu a mai pictat până în ianuarie 1934. La începutul anilor 1933 și 1934, O'Keeffe s-a recuperat în Bermuda și s-a întors în New Mexico la mijlocul anului 1934. În august același an, a vizitat pentru prima dată Ghost Ranch, la nord de Abiquiú, și a decis imediat să locuiască acolo; în 1940, s-a mutat într-o casă de pe proprietatea fermei. Stâncile multicolore de la Ghost Ranch au inspirat unele dintre cele mai faimoase peisaje ale sale. În 1977, O'Keeffe a scris: „[stâncile] de acolo sunt aproape pictate pentru tine - crezi - până când încerci să le pictezi”. Printre oaspeții care au vizitat-o la fermă de-a lungul anilor s-au numărat Charles și Anne Lindbergh, cantautorul Joni Mitchell, poetul Allen Ginsberg și fotograful Ansel Adams. A călătorit și a campat la „Locul Negru” adesea cu prietena ei, Maria Chabot, și mai târziu cu Eliot Porter.
În 1945, O'Keeffe a cumpărat o a doua casă, o hacienda abandonată în Abiquiú, pe care a renovat-o transformând-o într-o locuință și un studio. La scurt timp după ce O'Keeffe a sosit pentru vara în New Mexico în 1946, Stieglitz a suferit o tromboză cerebrală. Ea a zburat imediat la New York pentru a fi alături de el. El a murit pe 13 iulie 1946. Ea i-a îngropat cenușa la Lacul George. Și-a petrecut următorii trei ani în mare parte în New York, stabilindu-i moșia, și s-a mutat definitiv în New Mexico în 1949, petrecând timp atât la Ghost Ranch, cât și la casa din Abiquiú, pe care a transformat-o în studio.
Todd Webb, un fotograf pe care l-a cunoscut în anii 1940, s-a mutat în New Mexico în 1961. El a făcut adesea fotografii cu ea, la fel ca numeroși alți fotografi americani importanți, care au prezentat-o constant pe O'Keeffe ca pe o „singuratică, o figură severă și o persoană care s-a construit prin forțe proprii”. Deși O'Keeffe era cunoscută pentru o „personalitate înțepătoare”, fotografiile lui Webb o înfățișează cu un fel de „liniște și calm” care sugerează o prietenie relaxată și dezvăluie noi contururi ale caracterului lui O'Keeffe.
O'Keeffe s-a bucurat să călătorească în Europa și apoi în jurul lumii, începând cu anii 1950. De mai multe ori a făcut excursii de rafting pe râul Colorado, inclusiv o excursie în zona Glen Canyon, Utah, în 1961, împreună cu Webb și fotograful Eliot Porter. În această perioadă, O'Keeffe a fost susținută de Edith Halpert.
Una dintre responsabilitățile lui Katharine Kuh la Institutul de Artă din Chicago a fost curatoriarea expoziției „ Artiști americani pictează orașul” pentru Bienala de la Veneția din 1956. Institutul de Artă a fost responsabil pentru organizarea expoziției americane, iar Kuh a selectat lucrări ale unei varietăți de artiști, inclusiv O'Keeffe.
În 1973, O'Keeffe l-a angajat pe John Bruce (Juan) Hamilton, în vârstă de 27 de ani, olar, ca asistent și apoi ca îngrijitor. Hamilton a învățat-o pe O'Keeffe să lucreze cu lutul și a ajutat-o să-și scrie autobiografia. A lucrat pentru ea timp de 13 ani. O'Keeffe a devenit din ce în ce mai fragilă spre sfârșitul anilor '90. S-a mutat la Santa Fe în 1984, unde a murit pe 6 martie 1986, la vârsta de 98 de ani. Corpul ei a fost incinerat, iar cenușa a fost împrăștiată, așa cum a dorit ea, pe terenul din jurul fermei Ghost.
După moartea lui O'Keeffe, familia ei a contestat testamentul ei, deoarece codicilele întocmite în anii 1980 lăsaseră cea mai mare parte a averii sale de 76 de milioane de dolari lui Hamilton. Cazul a fost în cele din urmă soluționat în afara instanței în iulie 1987. Cazul a devenit faimos ca precedent în planificarea succesorală.
Georgia O'Keeffe (1887-1986), Peter Buttigieg (născut în 1928), Daniel Pinkham (1923-2006) și Eleanor Raymond (1887-1989), toți descendenți din aceiași pelerini, Edward Fuller și soția sa (sosiți cu Mayflower), William Bassett și Elizabeth Bassett, William White și Susannah Jackson (sosiți cu Mayflower).
