$$$

 GOTTLOB FREGE

1) Biografia și principalele sale opere:

Logica matematică modernă este atribuită matematicianului și filosofului german Gottlob Frege (1848–1925). Deși a primit puțină atenție în timpul vieții sale, opera sa a avut un impact semnificativ asupra filosofiei limbajului și logicii.

Pe 8 noiembrie 1848, Gottlob Frege s-a născut la Wismar. Și-a început studiile universitare la Jena în 1869, dar s-a transferat la Göttingen după doi ani. În 1873, a absolvit după ce a studiat filosofia, științele naturii și matematica. După aceea, a fost profesor de matematică la Jena. În 1896, a fost numit profesor și s-a pensionat în 1918. Frege și Margarete Lieseberg s-au căsătorit și au avut un fiu prin adopție. Pe 26 iulie 1925, Frege a decedat la Bad Kleinen.

În prima sa lucrare majoră, *Begriffsschrift* (1879), Frege a introdus ideea unui sistem formal de logică matematică și a oferit prima ilustrare a unui astfel de sistem sub forma unui calcul propozițional și predicativ. El a creat conceptul de cuantificatori și a introdus în logică conceptele matematice de funcție și variabilă. În plus, a fost primul autor de teorie axiomatică care a explicat diferența dintre o axiomă și o regulă de inferență.

Frege a fost convins de dezvoltările ulterioare din această carte că conceptele fundamentale ale matematicii (dar nu și ale geometriei) pot fi exprimate doar în enunțuri logice. În Fundamentele aritmeticii (1884), un tratat non-simbolic care includea și o tiradă superbă și devastatoare împotriva tuturor încercărilor anterioare asupra subiectului, el și-a schițat pentru prima dată noul program.

„Legile fundamentale ale aritmeticii” aveau să fie realizarea culminante a lucrării sale. Primul volum al acestei lucrări a fost publicat în 1893, dar în timp ce Frege se pregătea să publice al doilea volum în 1903, Bertrand Russell a observat un conflict în modul în care Frege folosea conceptul de „clasă”, subminând justificările lucrării. Frege a produs în grabă o anexă care încerca să remedieze defectul (această încercare s-a dovedit ulterior a fi defectuoasă), dar după aceea a părut să-și piardă interesul pentru enormul proiect. Ulterior, a considerat întreaga inițiativă o greșeală și a revenit la conceptul kantian de judecăți matematice ca fiind sintetice a priori. Aceasta s-a întâmplat două decenii mai târziu.

Frege a adus contribuții semnificative și la filosofia logicii. Ca răspuns la vechea întrebare „Ce înseamnă ca o propoziție să aibă sens?”, el a oferit câteva diferențe pe care filosofii moderni le folosesc acum în avantajul lor. Frege a respins epistemologia ca fundament al filosofiei și a reinstaurat noțiunea tradițională conform căreia logica filosofică ar trebui să ocupe această poziție, noțiune populară înainte de René Descartes.

2) Teme principale din scrierile sale:

Matematică:

Scopul fundamental al operei lui Frege a fost de a susține afirmația logicistă conform căreia aritmetica poate fi redusă la logică. În cartea sa de debut, Begriffsschrift, el a încercat să revoluționeze teoria logică prin dezvoltarea primului sistem de logică predicatică contemporană. El a oferit o explicație generală a efortului său logicist în Fundamentele aritmeticii (Die Grundlagen der Arithmetik, 1884), demonstrând cum numerele naturale pot fi descrise ca extensii ale unor idei (definibile logic) sau, în esență, ceea ce am numi astăzi mulțimi sau clase.

Apoi, el a pornit să demonstreze formal, folosind cadrul său logic, că matematica poate fi redusă la logică în Legile fundamentale ale aritmeticii (Grundgesetze der Arithmetik, vol. 1 [1893], vol. 2 [1903]). În trei dintre cele mai faimoase lucrări ale sale, „Funcție și concept” (1891), „Despre simț și referință” (1892) și „Despre concept și obiect” (1892), el a clarificat principiile sale filosofice de bază pe care le-a analizat și le-a rafinat între Fundamente și Legi fundamentale. Russell i-a scris lui Frege în 1902, în timp ce era publicat al doilea volum al Legilor fundamentale, pentru a-l anunța despre o contradicție pe care o găsise în cadrul lui Frege. Această contradicție este cunoscută acum sub numele de dilema lui Russell. Într-un supliment pregătit în grabă, Frege a încercat să răspundă la dilemă, dar și-a dat seama curând că efortul eșuase și a renunțat la demersul său logicist.

Deși nu a terminat niciodată un manual de logică, a continuat să lucreze la teoriile sale filosofice și logice, care au fost publicate în cele din urmă postum. În ultimii ani ai vieții sale, a scris trei articole într-o colecție intitulată „Investigații logice”, primul dintre acestea, „Gândirea”, primind, de asemenea, multă atenție și citări.

Filozofie:

Frege, unul dintre pionierii filosofiei analitice, este considerat a fi inspirat schimbarea lingvistică în filosofie prin lucrările sale despre logică și limbaj. Contribuțiile sale la filosofia limbajului includ analiza funcției și argumentului propoziției, Begriff und Gegenstand (distincția dintre concept și obiect), Principiul compoziționalității, Principiul contextului și Sinn und Bedeutung (distincția dintre sens și referință), despre care se spune uneori că implică o teorie a referinței mediate.

Apelul psihologic la explicațiile mentale ale substanței evaluării sensului propoziției a fost criticat de Frege ca filosof al matematicii. El nu și-a conceput logica cu intenția de a oferi răspunsuri la întrebări mai generale despre sens; mai degrabă, a făcut-o pentru a investiga principiile fundamentale ale matematicii. El și-a propus să abordeze probleme precum „Ce este un număr?” și „La ce obiecte se referă cuvintele numerice („unu”, „doi” etc.)?”. Cu toate acestea, explorând aceste probleme, s-a descoperit în cele din urmă analizând și definind ce este sensul. Drept urmare, a ajuns la niște concluzii care s-au dovedit a fi extrem de importante pentru dezvoltarea filosofiei analitice și a filosofiei limbajului.

Sens și referință:

Influenta distincție dintre sens („Sinn”) și referință a fost făcută pentru prima dată de Frege în eseul său din 1892 „Despre simț și referință” („Über Sinn und Bedeutung”) („Bedeutung” a fost tradusă și ca „sens” sau „denotație”). Frege a stabilit ideea că expresiile au două trăsături distincte de semnificație: sensul lor și referința lor, spre deosebire de explicațiile anterioare ale sensului care considerau expresiile ca având o singură trăsătură (referința).

Aplicată numelor proprii, referința (sau „Bedeutung”) are loc atunci când un termen dat, cum ar fi „Tom”, se referă pur și simplu la lucrul cu acel nume (persoana numită Tom). Frege credea că propozițiile și valoarea lor de adevăr aveau o relație referențială (cu alte cuvinte, o afirmație „se referă” la valoarea de adevăr pe care o ia). Pe de altă parte, sensul (sau „Sinn”) legat de o propoziție întreagă este ideea pe care o transmite. Pot exista diferite moduri de a reprezenta același referent, sensul unei expresii fiind „forma de prezentare” a lucrului la care se face referire.

Distincția este cel mai bine explicată prin următorul exemplu: În uzul lor cotidian, numele „Charles Philip Arthur George Mountbatten-Windsor”, care este un întreg neanalizabil din punct de vedere logic, și „Prințul de Wales”, care conține părțile semnificative „prințul de” și „Țara Galilor”, au aceeași referință, și anume persoana mai cunoscută sub numele său, Prințul Charles. Însă sensul termenului „Țara Galilor” face parte din sensul expresiei ulterioare, dar nu face parte din sensul „numelor complete” ale Prințului Charles. Aceste distincții au fost puse sub semnul întrebării de Bertrand Russell, în special în lucrarea sa „Despre denumire”; discuția a persistat până în prezent, impulsionată în principal de celebrele prelegeri ale lui Saul Kripke, „Denumire și necesitate”.

3) Moștenirea sa:

Russell, Rudolf Carnap și Wittgenstein au fost cu toții influențați de Frege. Cu toate acestea, abia după moartea sa, importanța operei sale a fost recunoscută pe scară largă și abia după al Doilea Război Mondial, scrierile sale au început să fie traduse în engleză (singura excepție fiind primele treizeci de pagini din Legile fundamentale, care apăruseră în 1915–1917). În zilele noastre, locul lui Frege în istoria filosofică este incontestabil, iar interesul pentru opera sa este încă în creștere explozivă, nu doar în filosofia analitică anglo-americană, ci și la nivel global.

$$$

 GREGORY PECK

Gregory Peck a fost un actor american care a devenit una dintre cele mai populare și respectate vedete de la Hollywood într-o carieră de peste 50 de ani, timp în care a ajuns să reprezinte o decență durabilă și valorile tradiționale solide ale unei Americi mai vechi.

A fost una dintre vedetele importante de la Hollywood începând cu anii 1940. În primii cinci ani ca actor de film, a fost nominalizat de patru ori la Oscar pentru cel mai bun actor și a fost clasat de Institutul American de Film pe locul doisprezece în lista celor mai mari vedete masculine din toate timpurile. A primit cinci nominalizări la Premiile Academiei în total și a câștigat un premiu Oscar pentru cel mai bun actor pentru interpretarea sa din 1962 în rolul lui Atticus Finch din filmul „Să ucizi o pasăre cântătoare”. În mai 2003, cu doar două săptămâni înainte de moartea lui Peck, personajul său, Atticus Finch, a fost votat cel mai mare erou de ecran din toate timpurile de către Institutul American de Film.

Pe lângă premiul Oscar, Peck a primit numeroase premii, inclusiv Premiul Umanitar Jean Hersholt al Academiei în 1967, un Premiu pentru întreaga carieră din partea Institutului American de Film în 1989 și Medalia Prezidențială a Libertății pentru munca sa umanitară. Nu este o exagerare să spunem că a fost una dintre marile legende ale Epocii de Aur a Hollywood-ului.

Biografie

S-a născut sub numele de Eldred Gregory Peck pe 5 aprilie 1916 în La Jolla, California, unde tatăl său era farmacist. A locuit cu bunica sa în La Jolla după ce părinții săi au divorțat când avea șase ani, iar la vârsta de zece ani a fost trimis la Academia Militară Romano-Catolică St. John din Los Angeles. După 4 ani, bunica sa a murit, iar Peck s-a mutat din nou cu tatăl său și a început să urmeze liceul din San Diego.

După absolvire, a petrecut un an la Colegiul Profesorilor de Stat din San Diego, unde a urmat cursuri de teatru și oratorie, apoi s-a înscris ca student la medicină la Universitatea din California, Berkeley, respectând dorința tatălui său de a deveni medic. Cu toate acestea, lui Peck nu i-au plăcut studiile medicale și a trecut curând la studiul limbii engleze, cu scopul de a deveni reporter de ziar. Principalul său interes în afara studiilor era canotajul și, având în vedere constituția sa atletică de 1,90 m, a fost selectat să reprezinte universitatea.

În timp ce era la Berkeley, a dezvoltat un interes pentru actorie și a devenit un interpret obișnuit în Little Theater al universității, descoperind un talent și un fler natural pe care până atunci nu știa că le posedă. După ce a absolvit cu o diplomă în limba engleză în 1939, și-a schimbat numele din Eldred în Gregory Peck și s-a mutat la New York City pentru a-și urma noua vocație.

Carieră de actorie 1940

A studiat la Neighborhood Playhouse sub îndrumarea profesorului de actorie Sanford Meisner și, pentru a câștiga bani de trai, a lucrat o vreme ca lăudator la Expoziția Universală din 1939. În decurs de un an, a început să joace roluri mici în spectacole itinerante de scurtă durată, dar stilul său natural și relaxat l-a remarcat, iar în 1942 a fost selectat pentru debutul său profesional pe Broadway ca rol principal în piesa lui Emlyn Williams, „The Morning Star”.

În primul său an ca actor cu normă întreagă, Peck a început să fie remarcat și să primească oferte de la Hollywood. A fost foarte atent de-a lungul carierei sale în alegerea rolurilor în filme și a respins primele oferte de film care i-au fost făcute. După ce a jucat un rol dublu în piesa de teatru „Salcia și eu”, a apărut în drama lui Irwin Shaw „Fii și soldați”, alături de Stella Adler și Karl Malden, iar în cele din urmă a acceptat debutul său în film, interpretând un luptător din rezistență în „Zilele gloriei” în 1944.

Actor de film 1944

Următorul său rol, în 1946, în rolul preotului Francis Chisholm, în filmul „Cheile Regatului” a fost un succes răsunător și i-a adus prima nominalizare la Premiul Oscar. A fost începutul unei serii de succese cinematografice care l-au transformat pe Peck într-o vedetă importantă de la Hollywood. În următorii ani, a avut roluri în filme de succes, mai întâi pentru MGM cu „Valea Deciziei” în 1945, iar apoi, în același an, a apărut în „Vrăjită” de Alfred Hitchcock.

Vedetă de la Hollywood

A urmat în 1946 cu filmul „Duel in the Sun” al lui King Vidor, iar în 1947 a primit a doua nominalizare la Premiul Oscar pentru „The Yearling” și, în același an, a avut un alt succes în rolul reporterului care demasca antisemitismul în „Gentleman's Agreement” al lui Elia Kazan, film care a câștigat un premiu Oscar pentru cel mai bun film și o altă nominalizare pentru Peck la categoria cel mai bun actor. De asemenea, a marcat începutul statutului lui Peck ca întruchipare națională a convingerilor puternice și a valorilor morale.

A continuat să facă filme memorabile, de succes comercial, iar în 1949 a primit a patra nominalizare la Premiul Oscar pentru cel mai bun actor, cu „Twelve O'Clock High”, primul dintre numeroasele filme de război de succes în care a apărut. În primii cinci ani ca actor de film, Peck fusese nominalizat de patru ori la Premiul Oscar pentru cel mai bun actor.

În anii următori, a continuat să joace în filme importante și de succes precum „Pistolarul” în 1950, încântătoarea comedie romantică „Vacanță la Roma” în 1953 cu Audrey Hepburn, în rolul lui Ahab în „Moby Dick” în 1956, „Pe plajă” în 1959, aducând pe ecran terorile războiului nuclear global și „Tunurile din Navarone” în 1961.

Superstar

Peck a câștigat în cele din urmă premiul Oscar pentru cel mai bun actor, cu a cincea nominalizare, când l-a interpretat pe Atticus Finch într-o adaptare cinematografică a romanului lui Harper Lee, „Să ucizi o pasăre cântătoare”. Filmul a fost lansat în perioada de apogeu a mișcării pentru drepturi civile din SUA, în 1962, iar rolul a rămas pentru totdeauna unul dintre preferatele lui Peck. În 2003, Institutul American de Film l-a plasat pe Atticus Finch în fruntea listei eroilor de film din ultimii 100 de ani. Tot în 1962, Peck a avut un alt succes, jucând împreună în filmul epic „Cum a fost câștigat Vestul”.

Acum era o superstară de la Hollywood, în vârful carierei sale, un actor remarcabil cu un premiu Oscar și o serie de roluri de succes. A continuat să facă filme pe tot parcursul restului lungii sale cariere, dar au existat și alte filme dezamăgitoare între succese. A jucat, într-un mod neconvingător, un loial spaniol în „Behold a Pale Horse” (Iată un cal palid) în 1964, iar comedia neagră cu Tony Curtis, „Captain Newman, MD” (Căpitanul Newman, doctor în medicină), nu a fost bine primită.

Peck a început să reducă timpul petrecut realizând filme, deși a continuat să accepte roluri care i-au plăcut. După recenzii mai dezamăgitoare pentru performanțele sale din 1966 în „Mirage” și „Arabesque”, a abandonat complet filmele timp de 3 ani pentru a petrece mai mult timp cu soția și familia sa, care se înmulțea.

S-a întors la Hollywood în 1969, dar a avut puțin succes. La începutul anilor 1970, a produs două filme, „The Trial of the Catonsville Nine” în 1972 și „The Dove” în 1974, și și-a demonstrat calitățile fundamentale în filmul de groază „The Omen” în 1976, „MacArthur” în anul următor și „The Boys from Brazil” în 1978.

Anii următori

A rămas o mare vedetă, un nume cunoscut, până la bătrânețe, și a trecut la televiziune cu mini-serialul „The Blue and the Gray” în 1982 și filmul TV „The Scarlet and the Black” în 1983. A avut apariții cameo în remake-urile filmelor sale anterioare, „Cape Fear” în 1991 și „Moby Dick” în 1998.

Personal

Peck a fost căsătorit de două ori, prima dată cu Greta Kukkonen în 1942. Au avut trei fii și au rămas în relații bune după separarea lor din 1953. Au divorțat în 1955. Fiul lor cel mare, Jon, s-a sinucis prin împușcare în 1975.

Când a venit în Italia pentru a filma „Vacanța la Roma” în 1953, Peck era profund nemulțumit de recenta sa separare și de iminentul divorț de Greta. Cu toate acestea, în timpul filmărilor, s-a îndrăgostit de o reporteră franceză, Veronique Passani, care îl intervievase înainte de plecarea sa pentru a filma „Vacanța la Roma”. După divorț, s-a căsătorit cu Veronique și au rămas împreună până la moartea sa. Au avut doi copii, Anthony și Cecilia, care au devenit ambii actori.

La vârsta de 85 de ani, Peck s-a întors la prima sa dragoste, scena. Timp de doi ani a făcut turnee în America, vorbind despre viața și experiențele sale ca tată, precum și ca vedetă și actor de la Hollywood.

Gregory Peck a decedat în somn pe 12 iunie 2003, la vârsta de 87 de ani, din cauza unei afecțiuni bronșice. Este înmormântat în Catedrala Maicii Domnului din Îngeri din Los Angeles.

$$$

 S-a întâmplat în 5 martie1512: La această dată, s-a născut Gerardus Mercator, cartograf şi matematician flamand renumit. Gerardus Mercator s-a născut în Rupelmonde, un mic port de lângă Anvers (Belgia). A studiat filosofia şi teologia la Universitatea din Louvain. După absolvire, a studiat învăţăturile lui Aristotel. Nu i-a trebuit mult ca să-şi dea seama că nu putea să împace concepţiile marelui filosof cu învăţăturile Bibliei, lucru care l-a tulburat profund. Mercator a scris: „Când am văzut că învăţăturile lui Aristotel şi ale celorlalţi filosofi nu se armonizau în multe aspecte cu versiunea lui Moise despre facerea lumii, am început să pun la îndoială afirmaţiile filosofilor şi m-am adâncit în studiul tainelor naturii“.

Întrucât nu voia să devină filosof, Mercator nu a urmat alte studii universitare. Şi-a închinat în schimb întreaga viaţă strădaniei de a găsi dovezi care să susţină relatarea biblică despre creaţie. În 1534, Mercator începea să studieze matematica, astronomia şi geografia sub atenta îndrumare a matematicianului Gemma Frisius. În plus, Mercator trebuie să fi învăţat arta gravurii de la Gaspar Van der Heyden, gravor şi specialist în globuri pământeşti. În zorii veacului al XVI-lea, cartografii foloseau caractere gotice groase şi negre, care ocupau mult din spaţiul destinat pe hărţi denumirilor geografice. Mercator însă a adoptat un nou stil de scriere, originar din Italia.Scrierea cursivă, cu caractere italice, s-a dovedit extrem de utilă în realizarea globurilor pământeşti.

În 1536, Mercator a lucrat ca gravor alături de Frisius şi Van der Heyden la realizarea unui glob pământesc. Frumosul scris de mână al lui Mercator a contribuit mult la succesul proiectului. Nicholas Crane, scriitor contemporan care a realizat o biografie a lui Mercator, scrie că, în timp ce un alt cartograf „a reuşit să introducă 50 de denumiri geografice din America pe o hartă murală lată cât înălţimea unui om, Mercator a reuşit să introducă 60 de denumiri geografice pe o sferă al cărei diametru era de două palme“. În 1537, Mercator realiza prima sa hartă. Era o hartă a Ţării Sfinte, care, în opinia sa, avea să contribuie la „o mai bună înţelegere a Vechiului şi Noului Testament“. În secolul al XVI-lea, hărţile Ţării Sfinte erau extrem de inexacte, unele conţinând mai puţin de 30 de denumiri geografice, iar multe dintre acestea indicând locaţii greşite. Harta lui Mercator însă menţiona peste 400 de denumiri geografice! Mai mult, ea indica traseul parcurs de israeliţi prin pustiu după ce au ieşit din Egipt Datorită acurateţei ei, harta a fost apreciată de mulţi dintre contemporanii lui Mercator.

Încurajat de propriul succes, Mercator a publicat o hartă a lumii în 1538. Anterior cartografii ştiau prea puţine despre America de Nord, pe care o numeau „Îndepărtatul ţinut necunoscut“. Deşi denumirea geografică „America“ exista deja, Mercator a fost primul care a folosit-o cu referire la America de Nord şi de Sud. Mercator a trăit într-o epocă a expediţiilor maritime şi a descoperirilor geografice. Însă informaţiile parvenite de la navigatori erau dintre cele mai contradictorii. Aceasta le îngreuna enorm sarcina cartografilor, care se vedeau obligaţi să intuiască informaţiile-lipsă. Cu toate acestea, în 1541, Mercator şi-a atins obiectivul de a realiza „un glob pământesc mai complex decât toate câte se făcuseră până atunci“.

În Louvain, oraşul în care locuia Mercator, erau mulţi luterani. Şi se pare că şi soţia lui a devenit mai târziu luterană. În anul 1536, Mercator manifesta interes faţă de convingerile luterane, iar în februarie 1544, era arestat, alături de alţi 42 de locuitori ai oraşului, sub acuzaţia de a fi scris „scrisori suspecte“. E posibil ca şi publicarea hărţii Ţării Sfinte să fi trezit suspiciuni în mintea lui Tapper şi Latomus, doi teologi de la Universitatea din Louvain. Ambii făcuseră parte din tribunalul care îl judecase şi îl condamnase la moarte pe William Tyndale, un traducător al Bibliei executat în Belgia în 1536. Probabil, Tapper şi Latomus se temeau ca nu cumva harta lui Mercator, asemenea traducerii lui Tyndale, să-i încurajeze pe oameni să citească Biblia. Oricare ar fi fost motivul, Mercator era acum aruncat în temniţa castelului din Rupelmonde, oraşul său natal. După şapte luni de închisoare, Mercator a fost eliberat, fiindu-i însă confiscate toate bunurile. În 1552, Mercator s-a mutat în Duisburg (Germania), unde domnea un climat religios mai tolerant. Şi-a dedicat cea mai mare parte a vieţii realizării unei sinteze a întregii creaţii, „cerurile şi pământul, de la începuturi până în prezent“, după cum el însuşi a spus.Lucrarea conţinea informaţii atât cronologice, cât şi geografice.

În 1569, Mercator a publicat o listă a celor mai importante evenimente istorice de la facerea lumii până în vremea sa, aceasta fiind prima parte a sintezei sale, intitulată Chronologia. Scopul său era acela de a-şi ajuta cititorii să înţeleagă unde se aflau în cursul timpului. Dar cum Mercator inclusese în cartea sa protestul lui Luther din 1517 împotriva indulgenţelor, Chronologia a fost trecută în Indexul cărţilor interzise, publicat de Biserica Catolică. În anii ce au urmat, Mercator a dedicat mult timp desenării şi gravării plăcilor tipografice necesare hărţilor din noua sa lucrare de geografie. În 1590, a suferit un accident vascular cerebral, în urma căruia şi-a pierdut capacitatea de a vorbi şi a rămas paralizat pe partea stângă. Boala îi îngreuna acum extrem de mult activitatea.Hotărât să-şi ducă la bun sfârşit opera vieţii sale, el a continuat să muncească până în 1594, când s-a stins din viaţă la vârsta de 82 de ani.Rumold, fiul său, a terminat cinci hărţi începute de Mercator. Colecţia completă a hărţilor lui Mercator a fost publicată în 1595.Era prima colecţie de hărţi numită „atlas“.

O ediţie îmbunătăţită a Atlasului, publicată de Jodocus Hondius în 1606, a fost tipărită în multe limbi şi vândută în multe exemplare. Abraham Ortelius, cartograf din secolul al XVI-lea, l-a elogiat pe Mercator, numindu-l „cel mai mare geograf al zilelor noastre“. Scriitorul contemporan Nicholas Crane l-a numit pe Mercator „omul care a întocmit prima hartă a pământului“.Operele lui Mercator îi influenţează şi pe oamenii zilelor noastre. De pildă, ori de câte ori consultăm un atlas sau pornim GPS-ul, tragem foloase de pe urma muncii lui Mercator, un om ilustru care a încercat toată viaţa să se plaseze, în timp şi spaţiu, în creaţia lui Dumnezeu. Referitor la realizarea unei proiecţii a globului pământesc pe o hartă plană, Mercator a rezolvat problema introducând un sistem cunoscut astăzi sub denumirea „proiecţia Mercator“. Potrivit metodei sale, paralelele sunt distanţate proporţional, distanţa dintre ele crescând de la ecuator spre poli. Chiar dacă lungimile şi suprafeţele suferă unele deformări (mai cu seamă spre nord şi spre sud), prin această metodă cartografia a făcut un mare pas înainte. Harta murală a lumii, realizată de Mercator în 1569, a fost o capodoperă care i-a adus multă faimă cartografului. Proiecţia sa încă este folosită în hărţile oceanice şi în hărţile GPS.

Surse:

https://www.encyclopedia.com/people/science-and-technology/geography-biographies/gerardus-mercator

https://www.britannica.com/biography/Gerardus-Mercator

https://www.thefamouspeople.com/profiles/gerardus-mercator-7508.php

https://cultural.bzi.ro/gerardus-mercator-matematicianul-flamand-de-renume-din-renastere-22698

$$$

 S-a întâmplat în 5 martie 1534: În această zi, a murit Antonio da Correggio, pictor Italian. Antonio Allegri numit și Correggio (n. august 1489, Correggio - d. Correggio) a fost un pictor italian din perioada Renașterii, aparținând „școlii din Parma". Picturile sale, realizate cu o tehnică iluzionistă, constituie o punte între operele lui Andrea Mantegna din Mantova și arta Barocului. Creația lui servește ca inspirație multor artiști, de la reprezentanții manierismului până la stilul rococo din secolul al XVIII-lea.

Pictorul Antonio Allegri, s-a născut la Correggio, de la care și-a luat numele de artist, o mică localitate situată pe râul Enzo, între Parma și Reggio Emilia. Tatăl lui, Pellegrino Allegri, era negustor de textile, iar mama, Bernardina Piazzoli Ormani, se trăgea dintr-o bogată familie burgheză. Pellegrino Allegri și-a trimis fiul la învățătură la cunoscuți umaniști ai vremii: mai întâi la Giovanni Berni, la Piacenza, apoi la Modena, la maestrul Marastone; în fine, tânărul își însușește cunoștințele literare de la doctorul Lombardi, fost profesor al universității din Bologna. Cu trecerea timpului, Antonio se simte tot mai atras de pictură și începe studii artistice la unchiul său, Lorenzo Allegri. Așa cum menționează primul său biograf, Giorgio Vasari, Antonio Allegri „devine, după scurte studii, un maestru cunoscut și admirat". Nu se știe cu exactitate unde și la cine și-a perfecționat Correggio măiestria artistică. Nu există niciun document care să ateste legăturile sale artistice cu marii maeștri italieni ai picturii din perioada Renașterii, dar influența lor este evidentă în operele sale.

În 1511, Correggio se refugiază la Mantova, din cauza unei epidemii de ciumă care bântuia în orașul său natal. În Mantova are la dispoziție bogata colecție de opere antice a familiei Gonzaga. O influență puternică exercită asupra sa frescele lui Andrea Mantegna (1431-1506) din Camera degli Sposi a palatului Gonzaga. Admirând capodoperele antice și cele ale artiștilor contemporani cu el, Correggio exclamă celebrele cuvinte: „Și eu sunt pictor!" (Anch'io sono pittore!). În anii ce urmează, artistul lucrează pentru curtea princiară a familiei Gonzaga, primește comenzi și de la ducesa Isabella d'Este, cavalerul Francesco Baiardo din Parma etc. Strânsa legătură cu operele lui Mantegna a lăsat urme evidente în creația timpurie a lui Correggio. În primul său tablou de altar (retabulum), „Madonna și Sfântul Francisc" (1514-1515), pictorul introduce motive împrumutate de la acest maestru, deși expresia impetuoasă și severitatea contururilor caracteristice pentru Mantegna sunt atenuate cu ajutorul delicatului sfumato și al jocului de lumini și umbre, fapt care demonstrează influența lui Leonardo da Vinci.

Înainte de a se stabili la Parma, Correggio se hotărăște să plece la Roma, unde rămâne timp de doi ani, între 1517 și 1519, și are ocazia să studieze operele de artă aflate acolo. Prezența lui Correggio la Roma este contestată de unii din biografii săi. După întoarcerea de la Roma, ca artist ajuns deja la maturitate, Correggio se angajează în 1520 să execute decorarea apartamentului de oaspeți al Giovannei da Piacenza, maica superioară a ordinului de călugărițe benedictine de la mânăstirea San Paolo din Parma. Este vorba de o sală de formă aproape pătrată, cu două ferestre, tavanul fiind o cupolă pe care Correggio o acoperă cu fresce pline de o imaginație deosebită. Deasupra frizei pictate la baza cupolei, concepută în „trompe l'oeil", se deschid șaisprezece lunete „en grisaille", care conțin imitații de statui antice ca: Cele Trei Grații, Fortuna, Virginele vestale, parce cu aripi, zeul Pan etc. Toate spațiile disponibile sunt decorate cu bogate ornamente florale, iar în cercurile ce imită ferestrele, se văd amorași fără aripi („putti") în grupe de câte doi-trei. În 1930 s-a observat în „Camera di San Paolo" apariția mucegaiului și diverse deteriorări cauzate de umezeală. Apartamentul a fost restaurat în întregime în anii 1971-1972.

În 1520, Correggio se căsătorește cu Girolama Merlini. Un an mai târziu, se naște primul lor fiu, Pomponio; apoi li se vor mai naște trei fete. La 6 iulie 1520, obține comanda de a executa decorarea bisericii San Giovanni Evangelista. Correggio începe să picteze frescele la 16 august din acest an și termină lucrul în ianuarie 1524, pictând pe rând cupola, absida, suprafața arcului tavanului, frizele naosului și ale presbiteriului. Fresca de pe interiorul cupolei reprezintă „Viziunea Sfântului Ioan Evanghelistul în Patmos". În centrul compoziției se vede figura lui Iisus reprezentat într-o perspectivă scurtată (raccourci). Scena, privată de elemente arhitecturale, este alcătuită de șirul de apostoli, prezentați în plan circular. Prin modul magistral de tratare a luminii, artistul obține un efect spațial ideal. În noiembrie 1522, pe când lucra încă la frescele din biserica San Giovanni Evangelista, Correggio primește comanda privind decorarea catedralei din Parma. El a efectuat doar în parte această lucrare și anume: frescele cupolei înfățișând înălțarea la cer a Fecioarei Maria, pandantive cu chipurile celor patru sfinți protectori ai orașului (Ioan Botezătorul, Ilarie Toma și Bernard), precum și bolta arcurilor. Frescele tavanului catedralei din Parma marchează încoronarea creației artistice a lui Correggio. Artistul leagă magistral tema picturală de tamburul cupolei și, nuanțând cu o culoare uniformă bordura, produce iluzia perfectă a spațiului infinit și strălucitor. „Înălțarea la cer a Fecioarei Maria" a fost întâmpinată nefavorabil, ceea ce l-a determinat pe artist să nu mai lucreze în continuare la presbiteriu și la absidă; această sarcină i-a fost încredințată în 1535 lui Giorgio Gandino del Grano. În fresca „Înălțarea Fecioarei Maria" profunzimea este sugerată de mișcarea figurației numeroase, de multitudinea planurilor compoziționale, precum și de subordonarea lor perspectivei aeriene.

O experiență total diferită o oferă tablourile de altar ale lui Correggio. Manierismul prezent în ele, mișcarea formelor și multitudinea detaliilor ar fi iritante dacă artistul nu le-ar atenua cu o anume noutate compozițională, și anume cu linii oblice, utilizate tot mai des, care destramă stabilitatea imaginii.Tabloul „Madonna și Sfântul Ieronim" (cunoscut și sub denumirea Giorno - Ziua), precum și „Închinarea păstorilor" (Notte - Noaptea) marchează încoronarea acestor căutări: toate elementele compoziționale sunt subordonate liniilor în diagonală, iar cât privește culorile, acestea pierd din forța lor expresivă în lumina puternică, respectiv dispar în întunericul nopții. Correggio pictează între anii 1531 și 1532 o serie de tablouri cu tematică mitologică, sub titlul comun de „Iubirile lui Jupiter". Acestea sunt: „Răpirea lui Ganimede", „Jupiter și Io", „Danae" și „Leda". Seria fusese destinată împăratului Carol al V-lea ca dar cu prilejul încoronării sale, și a fost comandată de Federigo Gonzaga, care îi datora acestuia titlul de duce de Mantova. Tablourile nu au fost terminate la timp și au rămas pentru un timp la Mantova. În 1602, principele Hans Khevenhuller le-a cumpărat pentru colecția împăratului german Rudolf al II-lea.

În 1530, la numai doi ani de la moartea unchiului său Lorenzo - de care fusese foarte apropiat - moare soția sa, Girolama. Zdrobit de această lovitură a destinului, Correggio lasă neterminate câteva tablouri începute și se întoarce în orașul natal. Se bucură de o bună sănătate, nu se plânge de nimic, când, în urma unei „boli subite", moare la 5 martie 1534. Este înmormântat în biserica San Francesco unde, deasupra altarului, se află tabloul „Madonna și Sfântul Francisc", pictat cu douăzeci de ani mai înainte.

Surse:

M. Di Giampaolo: Correggio disegnatore. Milano 2001

M. Spagnolo: Correggio, geografia e storia di una fortuna. Correggio 2005

https://www.ro.biography.name/pictori/104-italia/708-antonio-da-correggio-1489-1534

https://www.europeana.eu/portal/ro/explore/people/61002-antonio-da-correggio.html

http://www.antoniodacorreggio.org/biography.html

http://www.antoniodacorreggio.org

https://pantheon.world/profile/person/Antonio _da_Correggio/

$$$

 S-a întâmplat în 5 martie1827: În această zi, a murit Pierre Simon Laplace, astronom, matematician. Pierre-Simon, Marchiz de Laplace (n. 23 martie 1749, Beaumont-en-Auge - d. Paris), matematician, astronom şi fizician francez, celebru prin ipoteza sa cosmogonică Kant-Laplace, conform căreia sistemul solar s-a născut dintr-o nebuloasă în mişcare. A formulat ecuaţia Laplace şi a pus la punct transformata Laplace, care apare în multe ramuri ale fizicii matematice, domeniu în dezvoltarea căruia a jucat un rol esenţial. Operatorul Laplace, utilizat pe scară largă în ecuaţiile cu derivate parţiale, este, de asemenea, numit după el. Este cunoscut ca unul dintre cei mai mari oameni de ştiinţă din toate timpurile, denumit uneori „Newton al Franţei”. 

Cunoscut ca unul dintre cei mai mari oameni de ştiinţă din toate timpurile, denumit uneori „Newton al Franţei”, Laplace a fost conte al Primului Imperiu Francez (din 1806) şi marchiz din 1817, după restauraţia Bourbonilor. Era fiul unui mic fermier, Pierre Laplace, mama sa numindu-se Marie-Anne Sochon.Pierre Laplace se ocupa, de asemenea, cu comercializarea cidrului şi ajunsese „sindic” al orăşelului Beaumont-en-Auge. După ce a urmat cursurile primare ale şcolii din localitatea sa natală, Pierre-Simon Laplace a fost trimis să-şi continue studiile la o mănăstire benedictină, tatăl său intenţionând să-l facă să intre în clerul catolic. În acest scop, la vârsta de şaisprezece ani, a fost trimis la Universitatea din Caen, pentru a studia teologia. 

După ce a absolvit cursurile Universităţii din Caen, Laplace a avut şansa să îl cunoască personal pe D’Alembert, care l-a încurajat să persevereze în studierea matematicilor şi i-a dat o scrisoare de recomandare, graţie căreia a obţinut un post de profesor de matematică la Şcoala Militară din Paris, înfiinţată în 1750 de către regele Ludovic al XV-lea, post care îi permitea să-şi continue studiile personale în timpul liber. Încrezător în capacităţile sale, Laplace se dedică cercetării şi timp de şaptesprezece ani, între 1771 şi 1787, realizează cea mai mare parte din contribuţiile sale în astronomie. Publică, de asemenea, numeroase articole şi memorii ştiinţifice referitoare la calculul integral, ecuaţii diferenţiale şi ecuaţii cu derivate parţiale. Printre alţii, Laplace l-a impresionat foarte mult pe Marchizul de Condorcet. După ce acesta a devenit secretarul permanent al Academiei Franceze de Ştiinţe, Laplace a fost ales membru asociat al acestei academii, la vârsta de 24 de ani (31 martie 1773). 

În 1785, el a devenit membru titular al Academiei Franceze de Ştiinţe, la catedra de mecanică. Laplace s-a căsătorit cu Marie-Charlotte de Courty de Romanges; cuplul a avut doi copii: o fată, Sophie, şi un băiat, Charles-Émile (născut în 1789). Multe documente originale legate de viaţa lui Laplace s-au pierdut, astfel încât golurile biografice au fost uneori completate de mituri.Unele documente au ars în incendiul care a cuprins castelul unuia dintre urmaşii săi, iar altele au căzut pradă flăcărilor în timpul bombardării oraşului Caen de către Aliaţi în timpul celui de-al doilea război mondial.

Spre deosebire de prietenul său Antoine Lavoisier, Laplace nu a avut de suferit din cauza Revoluţiei franceze. În timpul acesteia, el a contribuit la introducerea sistemului metric şi la organizarea prestigioaselor instituţii de învăţământ „École polytechnique” şi „École normale supérieure”. În 1795 a fost ales ca membru al nou-creatului Institut Francez (l’Institut de France), la catedra de matematică, institut al cărui preşedinte devine în 1812.În 1816 Laplace a fost ales membru titular al Academiei Franceze.În 1821, odată cu fondarea „Societăţii Geografice” (Société de Géographie), devine şi primul preşedinte al acesteia. Laplace a fost, de asemenea, membru al principalelor academii ştiinţifice din Europa acelor timpuri.

În 1806, Napoleon l-a investit cu titlul de conte al Primului Imperiu Francez. După restauraţia Bourbonilor a devenit marchiz (din 1817). Pierre-Simon Laplace a murit pe 5 martie 1827, în locuinţa sa de la Arcueil, din apropierea Parisului, cu doar câteva zile înainte de a împlini vârsta de 78 de ani.Spre deosebire de alţi matematicieni, Laplace nu considera că matematica ar avea un statut special faţă de alte ştiinţe, ci o vedea doar ca pe un instrument util pentru cercetarea ştiinţifică şi pentru rezolvarea problemelor practice. De exemplu, Laplace considera analiza matematică ca un instrument pentru abordarea problemelor din fizică, fiind în acelaşi timp extrem de talentat pentru a inventa conceptele necesare atingerii acestor obiective.

Surse:

http://www-groups.dcs.st-and.ac.uk/history/Biographies/Laplace.html

http://old.lefo.ro/carmensylva/curriculum/webfizica/istoriafizicii/pierre_simon_laplace.htm

https://www.famousscientists.org/pierre-simon-laplace/

https://www.britannica.com/biography/Pierre-Simon-marquis-de-Laplace

$$$

 S-a întâmplat în 5 martie1919, 5/18: La această dată, apărea decretul-lege privind adoptarea în România a calendarului gregorian (calendarul de stil nou), începând cu 1 aprilie 1919 (care a devenit 14 aprilie, stil nou). România a fost una dintre ultimele ţări europene care au adoptat calendarul gregorian.După înfăptuirea Unirii, a apărut problema unificării stilului calendaristic, întrucât stilurile practicate în diferitele provincii istorice erau şi ele diferite. Transilvania şi Bucovina foloseau deja calendarul gregorian, în timp ce România şi Basarabia foloseau stilul vechi. Necesitatea reformei calendarului era una de ordin intern şi extern, de consolidare şi modernizare a noului stat unitar. 

Alinierea la standardele europene era considerată o condiţie a progresului şi modernizării, în contextul în care, pe plan internaţional, se căutau soluţii pentru unificarea diferitelor unităţi de măsură. Aşadar trecerea la stilul nou s-a făcut în anul 1919, data de 1 aprilie devenind oficial data de 14 aprilie. Calendarul gregorian, adoptat de România în 1919, l-a substituit pe cel iulian, sau „pe stil vechi”. Numele „gregorian” vine de la Papa Grigore al XIII-lea, a cărui astronomi constataseră că în Calendarul Iulia se acumulase o întârziere semnificativă, din cauza unei erori de calcul (până în 1582 erau circa 10 zile). Papa Grigore a fost cel care a dispus reformarea calendarului iulian şi a introdus noul calendar, corectat, care astăzi îi poartă numele. Calendarul gregorian de la 1582 a fost adoptat rapid în mai toată lumea catolică. Lumea protestantă l-a preluat şi ea mai târziu, însă ţările ortodoxe, din raţiuni dogmatice, îl evitaseră complet. În ţările ortodoxe, printre care şi România, calendarul iulian s-a păstrat până în primele decenii din secolul al XX-lea, după care a fost abandonat în favoarea calendarului gregorian. În România, printre cele mai afectate de menţinerea calendarului iulian erau industria şi comerţul, în special acele părţi care intrau frecvent în contacte la nivel extern. Comercianţii şi industriaşii români care făceau schimburi cu străinătatea erau nevoiţi să respecte patru scadenţe pe lună, faţă de două cât era obişnuit (la 1 şi 15 ale lunii, atât după calendarul românesc, cât şi după cel occidental). 

O altă problemă deosebită se punea şi în cazul statisticii. Statisticile româneşti erau greu de folosit, iar unele instituţii sau ministere erau obligate prin forţa lucrurilor să redacteze statistici în stilul nou. Astfel, băncile, poşta, telegraful, căile ferate şi altele, au fost nevoite să adopte anticipat calendarul gregorian. Reţinerile faţă de introducerea calendarului gregorian îşi aveau originea în special în dogmele religioase, dar şi aici exista o breşă, întrucât Biserica română avea în sânul ei precedentul bisericilor din Transilvania şi Banat, unde stilul nou fusese deja adoptat. În fapt, se crease un decalaj între România şi Europa de Vest, tocmai într-un moment în care contactele se intensificau şi nevoia de „sincronizare” se simţea tot mai acut. Astfel, spre exemplu, atunci când în Europa Occidentală se sărbătorea Anul Nou, în România era abia noaptea dintre 19 spre 20 decembrie.

Pe fondul euforiei create de trecerea în noul secol, în România s-a pus serios problema trecerii efective la noul calendar, care urma să apropie ţara de Occident şi de modernitate. Anticipând trecerea în secolul al XX-lea, Societatea de Ştiinţe din Bucureşti a însărcinat o comisie specială care urma să studieze problema şi să redacteze un proiect de lege pentru introducerea calendarului gregorian. Intenţia era ca schimbarea să aibă loc la 19 iulie 1900, dată care ar fi urmat să devină 1 august 1900. Din comisie au făcut atunci parte N. Coculescu, Spiru Haret, St. Hepitei, C. Miclescu, Ermil Pangrati, nume mari din ştiinţa românească de la acea dată. Raportul întocmit de această comisie a fost prezentat în Parlament la 15 martie 1900. Trimis mai departe, proiectul de reformă s-a blocat în comisiile de specialitate şi peste el s-a aşternut uitarea.

Unirea de la 1918 a repus în discuţie problema adoptării unui stil calendaristic unitar. Încă din ianuarie 1919. Ministerul de Război a solicitat introducerea stilului gregorian, întrucât armata întâmpina numeroase dificultăţi, erori şi confuzii, în organizarea unitară în toate provinciile. Astfel, la 1/14 februarie s-a introdus stilul gregorian la nivelul forţelor armate. În data de 5/18 martie 1919, Consiliul de Miniştri a adoptat Decretul-lege nr. 1.053 pentru „Adoptarea calendarului gregorian pe ziua de 1 aprilie 1919”, publicat în Monitorul Oficial în 6 martie. A intrat în vigoare pe întregul cuprins al ţării, cu toate că existau diverse probleme de adaptare, în special în Basarabia, care nu era pregătită administrativ pentru trecerea la noul calendar şi a cărei populaţie s-a dovedit mai reticentă. Conform decretului, ziua de 1 aprilie 1919 stil vechi devenea oficial ziua de 14 aprilie stil nou. Începând cu această dată, toate datele din România s-au scris conform calendarului gregorian.

Dacă instituţiile statului au adoptat prin lege calendarul gregorian în 1919, nu acelaşi lucru s-a întâmplat cu Biserica Ortodoxă Română. Instituţia era pusă într-o situaţie delicată din acest punct de vedere: pe de-o partea ea nu putea ignora uzanţele societăţii, pe de altă parte, întâmpina o problemă de ordin dogmatic. De altfel întreaga comunitate a bisericilor ortodoxe din estul Europei se găsea în aceeaşi situaţie, impunându-se tot mai mult luarea unei decizii în acest sens. În urma conferinţei pan-ortodoxe de la Constantinopol din 1923, Biserica Ortodoxă Română a hotărât înlocuirea calendarului iulian cu cel gregorian. Hotărârile conferinţei de la Constantinopol au provocat disensiuni în urma cărora lumea ortodoxă s-a împărţit în două: pe de o parte Biserica Ortodoxă Greacă, Română, Bulgară, Patriarhia Constantinopolului, a Alexandriei şi mai târziu a Antiohiei, care au acceptat noul calendar gregorian, şi, pe de altă parte Biserica Ortodoxă Rusă, Sârbă şi părţi din Biserica Ortodoxă Greacă, Bulgară şi Română, Sf. Munte Athos şi Patriarhia Ierusalimului, care au păstrat calendarul iulian până astăzi. Biserica Ortodoxă Română a trecut la noul calendar anul următor, în octombrie 1924. Cu toate acestea, mai mulţi ierarhi nu au acceptat schimbarea calendarului bisericesc şi au hotărât să se desprindă de Biserica oficială, continuând să urmeze calendarul iulian. Ei au înfiinţat Biserica Ortodoxă de Stil Vechi. 

Pentru a obţine data corespunzătoare stilului nou, la data în stilul vechi se adaugă astfel:

10 zile pentru intervalul 4 octombrie 1582 - 28 februarie 1700;

11 zile pentru intervalul 1 martie 1700 - 28 februarie 1800;

12 zile pentru intervalul 1 martie 1800 - 28 februarie 1900;

13 zile pentru intervalul 1 martie 1900 - 1 octombrie 1924.[4]

Surse: 

Agrigoroaiei, Ion, România interbelică, vol.1, Editura Universităţii "Al. I. Cuza", Iaşi, 2001

Bulei, Ion, Lumea românească la 1900, Editura Eminescu, 1984

Smeu, Georgeta, Dicţionar de Istoria Românilor, Editura Trei, Bucureşti, 1997

https://adevarul.ro/locale/focsani/un-secol-adoptarea-calendarului-gregorian-romania-s-a-facut-corespondenta-datele-stil-vechi-cele-stil-nou-1_5c406abcdf52022f75b6ea65/index.html

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/reforma-calendarului-a-adus-schisma-in-biserica-ortodoxa

http://presamil.ro/stilurile-vechi-si-nou-cum-sarbatorim/

$$$

 S-a întâmplat în 5 martie1920: În această zi, s-a născut Radu Stanca, poet, dramaturg şi regizor, mentor şi membru marcant al Cercului literar de la Sibiu. Radu Stanca (n. Sebeş — d. 26 decembrie 1962, Cluj) a fost un dramaturg, poet, eseist şi regizor de teatru român. A absolvit Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii Regele Ferdinand din Cluj în anul 1942. În timpul războiului, Facultatea de Litere a Universităţii din Cluj s-a refugiat la Sibiu. Aici a luat fiinţă Cercul literar de la Sibiu. După modelul lui Eugen Lovinescu care la cenaclul Sburătorul a pus bazele Modernismului interbelic, Cercul a incercat sa salveze tradiţia literaturii române, dar a fost repede lichidat de prigoana comunistă din anii 50. 

Membrii lui au fost denumiţi ulterior de criticii şi istoricii literari membrii generaţiei pierdute. A fost, pe rând, asistent al lui Lucian Blaga la catedra de filosofie a culturii, profesor de estetică a teatrului, la Sibiu, redactor, actor, regizor. A făcut parte din Cercul literar de la Sibiu, alături de Ştefan Augustin Doinaş, Dan Constantinescu, Deliu Petroiu, Alexandru Cucu, Viorica Guy Marica, Eugen Todoran, Ion Negoiţescu, Ion Desideriu Sârbu, Ioanichie Olteanu, Cornel Regman, Nicolae Balotă, Victor Iancu, Henri Jacquier, Wolf von Aichelburg, ş.a. În poezie a teoretizat baladescul (în eseul Resurecţia baladei (1945)) si a fost adeptul poeziei pure, rupta de contextul social.

La 3 aprilie 1940, apare în primul său rol, interpretându-l pe Farfuridi în comedia lui I.L. Caragiale, „O scrisoare pierdută”. Piesa a fost jucată de „studenții în litere”, cum își spuneau pe-atunci, de la Facultatea de Filosofie și Litere din Cluj.Doi ani mai târziu, își ia licența în litere și filosofie cu „magna cum laudae” pe tema „Problema cititului”. A fost suplinitor al catedrei de filosofia culturii, condusă de Lucian Blaga. Timp de patru ani, între 1945 și 1949, Radu Stanca se stabilește la Sibiu ca profesor de „Introducere în estetica teatrului” la Conservatorul popular. În acest timp, la 1947, i se decernează premiul de debut pentru piesa de teatru în manuscris, Dona Juana.

În poezie, el a teoretizat baladescul (în eseul Resurecția baladei (1945)) şi a fost adeptul poeziei pure, rupta de contextul social. Legat de acest lucru, Ștefan Augustin Doinaș, care l-a cunoscut pe Stanca, declară: Destinul pentru Radu Stanca este întotdeauna o unitate antinomică: concretul unei existențe care, în timp, topește contrariile, pe măsură ce le obligă să se manifeste ca două văpăi opuse care-l mistuie cu aceeași cruzime (Radu Stanca – Cele mai frumoase poezii, Ed. Albatros, 1979, p.9). În teatru, a montat diverse spectacole ale autorilor clasici români și străini, cu mare priză la public, ocupând postul de prim-regizor la Teatrul Național din Cluj din 1961. Din păcate, destinul său s-a curmat brusc din cauza unei boli pulmonare de care suferea de ceva timp și care și-a arătat colții de-a lungul anilor. 

Se stinge din viață la 42 de ani, pe 26 decembrie 1962, în a doua zi de Crăciun, la Clinica de boli pulmonare din Cluj. La numai șase luni de la moartea sa, fiul său, Barbu, în vârstă de nouă ani, avea să-l acompanieze în ceruri. Șt. Aug. Doinaș spunea despre Radu Stanca: „Un spirit clasic, încrezător în capacitatea de comunicare a limbajului, atent la principiul organizării interioare, care topește într-o unitate indestructibilă dubletul fond-formă, convins că ordinea realului (lucruri, oameni, fapte, afecte) e purtătoare de semnificații ce urmează a fi extrase și reconstruite, grație sensibilității și fanteziei, e dublat, aici, de o conștiință estetică modernă, sesizând nuanțat valorile și militând pentru neîntrerupta lor osmoză” (Radu Stanca – Cele mai frumoase poezii, Ed. Albatros, 1979, p.15).

Surse:

Radu Stanca – Cele mai frumoase poezii, Ed. Albatros, 1979

https://nemira.ro/radu-stanca

https://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/un-trubadur-modern-radu-stanca-de-antonio-patras-7454974/

http://www.autorii.com/scriitori/radu-stanca/index.php