*$$

 În spatele ușilor închise ale casei lor, se desfășura o poveste sfâșietoare. Era o tânără care încerca să împiedice lumea partenerului ei să se prăbușească. El se lupta cu o dependență severă de droguri și alcool, care avea să-i deraieze cariera ani de zile.

Nu era un scenariu de film sau o dramă tragică; era viața reală a lui Sarah Jessica Parker și a lui Robert Downey Jr. în anii 1980. S-au cunoscut când amândoi aveau 18 ani, pe platourile de filmare ale filmului Firstborn. S-au îndrăgostit aproape imediat și s-au mutat împreună doar opt săptămâni mai târziu.

Sarah Jessica Parker și-a petrecut șapte ani din viață încercând să țină totul sub control.

În timp ce alte femei de vârsta ei se bucurau de tinerețe, ea stătea acasă îngrijorându-se dacă Robert se va trezi a doua zi dimineață.

Ea a devenit îngrijitoarea lui, ceasul lui deșteptător și busola lui morală.

Deseori trebuia să-l caute în locuri în care nicio tânără nu ar trebui să meargă vreodată, scoțându-l din situații dificile doar pentru ca el să poată ajunge la o filmare a doua zi.

Ani mai târziu, privind în urmă la acea perioadă extenuantă, ea a spus: „Îi oferisem stabilitate și încercasem să creez un ritm constant care să-i permită să fie punctual.”

Simțea că, dacă îl părăsea, el și-ar putea pierde cu adevărat viața, iar aceasta era o povară enormă pentru o fată de puțin peste douăzeci de ani.

Între timp, Robert se prăbușea.

Talentul său era incontestabil, dar demonii lui interiori erau mai puternici. Întârzia la filmări, se pierdea în propria lume și era complet incapabil să ofere relația de care Sarah avea nevoie.

Mai târziu, a recunoscut că comportamentul său arunca o umbră asupra relației lor. „Eram foarte egoist”, a mărturisit el la ani după despărțirea lor.

„Îmi plăcea să beau și aveam o problemă cu drogurile, iar asta nu se potrivea cu Sarah Jessica, pentru că este exact opusul a ceea ce este. Mi-a oferit un cămin și înțelegere. A încercat să mă ajute.”

Știa că ea era ancora lui, dar dependența lui îi trăgea pe amândoi în jos.

În 1991, Sarah Jessica Parker a ajuns la punctul de rupere.

Și-a dat seama că, oricât de mult îl iubea, nu putea rezolva situația.

Trebuia să-și aleagă propria supraviețuire. Despărțirea a fost devastatoare pentru amândoi, dar necesară. Sarah a mers mai departe și a găsit o dragoste stabilă și de durată cu Matthew Broderick. Robert, pe de altă parte, a trebuit să atingă fundul prăpastiei înainte de a putea reveni.

În anii următori, a fost arestat și a ajuns la închisoare înainte de a reuși să se absoarbă în 2003 și de a deveni ulterior vedeta mondială pe care o cunoaște toată lumea.

Decenii mai târziu, în 2015, Robert a reluat legătura cu Sarah. Voia să o vadă, nu pentru a reaprinde romantismul, ci pentru a încheia acel capitol și a-i arăta că devenise în sfârșit bărbatul pe care ea încercase să-l ajute să devină. Au cinat împreună la New York și totul s-a rezolvat. Robert a spus după întâlnire:

„Am avut ocazia să-i cunosc pe copiii ei și să văd cum trăiesc ea și Matthew și am un respect imens pentru amândoi.”

A fost capitolul final al unei povești lungi și complexe: una care a început cu o încercare disperată de a salva pe cineva și s-a încheiat cu două persoane care au găsit pacea separat.

Poți iubi pe cineva din toată inima, dar nu poți fi leacul lui. Uneori, cel mai iubitor lucru pe care îl poți face este să renunți, astfel încât cealaltă persoană să-și poată găsi propria cale și astfel tu să poți găsi viața care ți-a fost menită.

Nu poți salva pe cineva care nu vrea să fie salvat. Fiecare ființă umană are dreptul și responsabilitatea de a-și guverna propria viață și de a lua propriile decizii.

Indiferent cât de mult iubești pe cineva, nu poți intra în mintea lui și să-l forțezi să aleagă sănătatea, sobrietatea sau fericirea. Poți oferi instrumente, dar trebuie ca acea persoană să fie cea care decide să le folosească.

Când încerci să „salvezi” pe cineva care nu este pregătit, mergi adesea împotriva propriului său timp intern și a propriilor sale lecții. Adevărata creștere vine doar atunci când o persoană decide să se schimbe de bunăvoie.

Plecând , Sarah a încetat să-l mai protejeze pe Robert de consecințele alegerilor sale, iar acest lucru l-a forțat să se salveze singur.

În cele din urmă, doar tu îți poți decide propria cale. Plecarea Sarei nu l-a distrus pe Robert; i-a oferit spațiul de a-și alege recuperarea și i-a permis să găsească o viață în care să fie parteneră, nu mamă.

Sursa: The Independent („«Am încercat să creez o bătaie constantă a inimii»: Sarah Jessica Parker spune că a fost «furioasă» din cauza reacție i la relația cu Robert Downey Jr.”, 20 iunie 2023)

&&&

 Pe 5 SEPTEMBRIE 2021,în urma cu cinci ani s-a stins din viață actorul de teatru si film, regizorul si politicianul român ION CARAMITRU. A murit în Spitalul Elias din București, la vârsta de 76 de ani. 

Era internat de aproximativ o lună. Aici medicii i-au descoperit o infectie în sânge. A murit în urma unei infecții cu stafilococ. Tratamentul aplicat nu a dat nici un rezultat și actorul  a murit. Este înmormântat în cimitirul Bellu din București, pe Aleea artiștilor..La slujba de la Biserica Visarion,

alături de familie au participat Custodele coroanei MARGARETA, ANA BLANDIANA, ANDREI PLEȘU, regizorul STERE GULEA, Rregizoarea SANDA MANU, actorii VICTOR REBENGIYC, MARIANA MIHUȚ, CATRINEL DUMITRESCU, ȘTEFAN BĂNICĂ Jr.,EMILIA POPESCU, RODICA MANDACHE, GEORGE MIHĂIȚĂ, FLORIN ZAMFIRESCU, MITICĂ POPESCU, HORAȚIU MĂLĂELE ș.a..A fost condus pe ultimul drum spre cimitirul Bellu de fostul președinte EMIL CONSTANTINESCU, ministrul culturii BOGDAN GHEORGHIU, vicepremierul  KELEMAN HURUR si altii. Un detașament al Regimentulyi 30 Gardă "Mihai Viteazul" a prezentat onorul si a executat trei salve de armă. ION CARAMITRU, pe numele real ION HORIA - LEONIDA

CARAMITRU s-a născut pe 9 Martie 1942 la București  S-a născut într-o familie de aromâni, mama sa fiind de lângă Salonic, iar tatal din partea albaneză a orașului Korcea. A absolvit Universitatea Natională de Artă Teatrală si Cinematografica "I.LCaragiale" din Bucuresti.

A debutat în filmul "Pădurea spânzuraților", în regia lui Liviu Ciulei,. A jucat în peste 50 de filme, dintre care : "Liceeni", "Ștefan Luchian", "Între oglinzi paralele", "Dincolo de pod", "Porțile albastre ale orașului", "Ecaterina Teodoroiu" s.a. A fost ministru al culturii între 1996-2000 in cabinetul lui Victor Ciorbea. A fost președinte al UNITER din 1990, iar incepând cu anul 2005 a fost directorul Teatrului National din București. A primit mai multe distinctii, dintre care : In 1995 a fost decorat de Regina Elisabeta a II-a cu Ordinul Imperiului Britanic., Crucea Casei Regale a României, Ordinul 

"Pentru Merit" în grad de " Mard Cruce" si Ordinul National "Steaua României" in grad de Cavaler.

ION CARAMITRU a fost căsătorit mai bine de 40 de ani cu actrita MICAELA CARACAȘ si care i-a dăruit trei băieti, ȘTEFAN, ANDREI si  MATEI.

&&&

 S-a întâmplat în 6 septembrie1456: La această dată, avea loc încheierea unui tratat între Vlad Ţepeş, domn al Ţării Româneşti, și negustorii din Braşov şi Ţara Bârsei. Prin acest act se stabilea ca, în cazul în care ar fi nevoit să-şi părăsească ţara din cauza năvălirii turcilor, sau a altor duşmani, să fie primit de braşoveni. În schimb, se angaja să le dea negustorilor ajutorul împotriva turcilor. La 6 septembrie 1456, în primul act cunoscut de la el din această domnie, Vlad confirmă din Târgovişte înnoirea legământului de credinţă faţă de regele Ungariei (îşi „închină capul şi capetele tuturor alor săi în sânul şi sub ocrotirea regelui”). Totodată, dă asigurări braşovenilor pentru libertatea comerţului în Ţara Românească, făgăduind cetăţii de peste munţi şi Ţării Bârsei că le va apăra din toate puterile de turci şi de oricare primejdie.

Faptul că insista să aibă în schimb, „de teama turcilor” („prae timore Turcorum”), garanţii de azil în Transilvania, pare să ateste indirect că până la această dată nu fusese recunoscut de sultan. Solul de peste Dunăre nu va întârzia însă. Astfel că, la 10 septembrie, Vlad îi anunţa pe braşoveni că „acum” el a venit şi că „sarcini mari, aproape cu neputinţă de purtat, vor să le puie turcii pe umerii noştri şi să ne îngreuie.” Desigur, era vorba de condiţiile pe care sultanul le avea în vedere pentru ca noul domn să fie recunoscut de Poartă. Printre acestea, se afla şi înlesnirea accesului, prin Ţara Românească, al oştilor turceşti în Transilvania: „ei caută să iasă şi să prade la voi prin ţara noastră.” Dar Vlad, „voind, cum am spus şi v-am jurat, să fiu frate credincios şi prieten al vostru,” l-a reţinut pe solul turcilor şi a cerut „fără zăbavă” Braşovului să-i fie trimişi „200 ori 100 ori 50 de oameni aleşi” (războinici), pentru ca, prin această demonstraţie - „le vom spune că vin şi mai mulţi” turcii să devină „mai moi,” adică să-şi reducă pretenţiile.

Reuşita loviturii din Moldova, înscăunarea lui Ştefan, l-a îndemnat pe Vlad să treacă rapid la acţiune într-o altă direcţie, aceea a Transilvaniei. Încă din 14 martie 1457, într-o epistolă pomenită şi mai înainte, el dădea, de fapt, un avertisment Sibiului, în legătură cu un pretendent, identificat îndeobşte cu viitorul domn Vlad Călugărul (1482-1495), un frate vitreg al lui Ţepeş, care „se numea fiu de voievod  şi se adăpostea în Amlaş, fosta posesiune a domnilor Ţării Româneşti. Din document reiese că Vlad Ţepeş încheiase şi cu Sibiul şi ţinutul său, la fel precum cu Braşovul şi Ţara Bârsei, o înţelegere, un tratat, încă de la începutul domniei sale. Saşii sibieni l-au încălcat, prin îngăduirea pretendentului amintit în Amlaş, lângă hotarul Ţării Româneşti. Ba mai mult, acesta din urmă, arogându-şi drepturi de voievod, concedase „pe veci” unor mari negustori din Sibiu, Petermann şi Petru Gereb de Roşia, cu siguranţă principalii săi susţinători, venitul însemnatelor vămi de la Rucăr şi Brăila. Puternica cetate transilvăneană nu a ţinut seama de avertismentul dat în 14 martie 1457, astfel că oastea domnului Ţării Româneşti a pătruns prin pasul Turnu Roşu în sudul Transilvaniei, înaintând pe cursul inferior al Hârtibaciului - unde se aflau moşiile şi reşedinţele lui Petru Gereb (Greavul) şi Petermann – atacând şi incendiind satele Caşolţ, Hosman şi Satul Nou (Nou sau Noul Român). Astfel au început conflictele lui Vlad Tepeș cu ambele orașe, Brașovul și Sibiul.

După ce Ţepeş a  acordat  târgurilor Câmpulung, Târgovişte şi Târgşor, dreptul de „scală,” nu mai putea fi vorba de nici o preponderenţă comercială a Braşovului şi Sibiului la sud de Carpaţi. Neguţătorii munteni preluau sarcina plasării mărfurilor provenite din Transilvania în întreaga Ţară Românească, precum şi aceea de mijlocitori în comerţul Transilvaniei cu Peninsula Balcanică. Practic, neguţătorilor saşi nu le mai rămânea decât posibilitatea unui comerţ „en gros,” în locurile dinainte fixate de domnie, fapt care era de natură să le scadă sensibil veniturile. Se „clădise” prima premisă a „numirii” sale ca „vampir” în cronicile nemțești de prin vestul Europei, Vlad fiind cel care sugea sângele poporului, adică le lua de la gură banii negustorilor sași!

În acelaşi sens, funcţionarea unor „iarmaroace,” în care neguţătorii saşi erau siliţi să-şi desfacă mărfurile, apare clar reflectată într-o variantă germană a aceloraşi povestiri despre Dracula voievod. Ni se înfăţişează astfel o anecdotă, potrivit căreia, aceştia s-au plâns domnului că nu-şi pot vinde mărfurile, iar el ar fi luat hotărârea să le cumpere tot stocul. Însă neguţătorii nu s-au mulţumit cu respectiva afacere, ci s-au întors repede acasă încercând să aducă alte mărfuri înainte ca târgul să se închidă. Atunci Vlad i-ar fi acuzat că sunt răi şi tâlhari, că, deşi se plâng că nu pot vinde nimic, îndată ce au vândut ceva, aduc alte mărfuri pe piaţă. Urmarea: „Şi i-a tras pe toţi în ţeapă!” Avem de-a face în mod evident cu un ecou al măsurilor comerciale restrictive luate de Ţepeş...

Surse:

Stefan Andreescu, Vlad Tepes, intre legenda si adevar istoric 

http://www.bjmures.ro/bdPublicatii/CarteStudenti/A/StefanAndreescu-Vlad_Tepes.pdf

https://istpedia.blogspot.com/2013/12/conflictele-lui-vlad-tepes-cu-sibiul-si.html

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/domnitorul-vlad-tepes-subiect-al-manipularii-de-peste-500-de-ani?fb_comment_id=1368385426553765_2055086891216945

https://www.academia.edu/5505232/Stiri_politica_si_razboi_in_corespondenta_domnil or_munteni

&&&

 S-a întâmplat în 6 septembrie1817, 6/18: În această zi, s-a născut Mihail Kogălniceanu, om politic, istoric, scriitor şi publicist; prim-ministru al României între anii 1863 şi 1865 (perioadă în care s-au pus, prin reformele înfăptuite, bazele României moderne); ministru de externe în 1876 şi între anii 1877 şi 1879; şi-a legat numele de Unirea Principatelor Române (1859) şi de actul proclamării independenţei naţionale de la 1877; membru al Societăţii Academice Române, preşedinte al Academiei Române (1887-1890).

Mihail Kogălniceanu (n.Iaşi – d. 20 iunie 1891, Paris), om politic, istoric, scriitor, jurnalist, diplomat, membru fondator al Societăţii Academice Române şi preşedinte al Academiei Române. Colaborator apropiat al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, cei doi bărbaţi de stat au întocmit împreună un amplu plan de reforme ce vor pune bazele constituirii statului român modern. Preşedinte al Consiliului de miniştri, titular la Ministerul de Interne şi Ministerul de Externe, Kogălniceanu a fost unul dintre cei mai importanţi oameni de stat ai generaţiei sale.

În timpul mandatului la conducerea Ministerului de Externe, România îşi cucereşte Independenţa de stat. Personalitate cu vastă experienţă politică şi diplomatică, a fost unul dintre liderii marcanţi ai Partidului Naţional Liberal. Totodată, Mihail Kogălniceanu a fost unul dinte cei mai mari oameni de cultură ai veacului al XIX-lea, contribuind cu succes la cercetarea istoriei naţionale şi dezvoltarea literaturii româneşti. În acest sens a fondat revista „Dacia literară”, iar în articolul inaugural a sintetizat idealurile scriitorilor paşoptişti, punând astfel bazele curentului paşoptist din literatură. Drept recunoştinţă pentru contribuţia sa la dezvoltarea culturii, a fost ales preşedinte al Academiei Române.

Familia Kogălnicenilor, mari proprietari de pământ din judeţul Fălciu, îşi trăgea numele de la râul Cogâlnic, din judeţul basarabean Orhei, pe malurile căruia se întemeiaseră primele familii încă din secolul al XVI-lea. Mihail era fiul marelui vornic Ilie Kogălniceanu şi al Catincăi Stavilă, care, rămasă orfană, fusese crescută în familia viitorului domn al Moldovei, Mihail Sturdza. Viitorul om politic primeşte o educaţie aleasă sub îndrumarea călugărului Gherman Vida, apoi la pensionul lui Victor Cuenin din Iaşi şi la Institutul francez al lui Lincourt de la Miroslava, lângă Iaşi. În această perioadă, este coleg cu Vasile Alecsandri şi Alexandru Ioan Cuza. În vara anului 1834, Mihail este trimis să studieze în străinătate la Colegiul Lunéville din Paris. Din anul următor trece la Universitatea din Berlin, unde devine pasionat de istorie.

În 1838, Kogălniceanu revine la Iaşi, iar domnitorul Sturdza îl numeşte locotenent-aghiotant, apoi căpitan-aghiotant al domnitorului din 1840. Timp de aproape zece ani, până la izbucnirea revoluţiei de la 1848, Kogălniceanu desfăşoară o bogată activitate cultural-ştiinţifică. Este, pe rând, scriitor, editând 6 tomuri din Letopiseţele Valahiei şi Moldovei, patron de tipografie, istoric, traducător, dar cel mai important, publicist. Pe 30 ianuarie 1840, împreună cu alţi colegi de generaţie, Mihail Kogălniceanu pune bazele revistei „Dacia Literară”. În articolul „Introducţiune” din primul număr al revistei, acesta va sintetiza în câteva puncte idealurile scriitorilor paşoptişti, printre care amintim combaterea imitaţiei scriitorilor străini şi a traducerilor mediocre, crearea unei literaturi cu specific naţional, inspirată din istorie, natură şi folclor, lupta pentru unitatea limbii şi dezvoltarea spiritului critic.

În tot acest timp, el practică şi avocatura, iar pentru scurt timp, este profesor de istorie naţională la Academia Mihăileană din Iaşi. Relaţiile sale cu domnitorul Mihail Sturdza se răcesc considerabil, astfel că din 1846 pleacă într-o călătorie în Franţa şi Spania. Când revine la Iaşi, nu se implică în mod direct la mişcările revoluţionare din Moldova. Din prudenţă, Kogălniceanu trece graniţa în Bucovina, iar la Cernăuţi redactează documentul „Dorinţele partidei naţionale din Moldova” şi colaborează la ziarul „Bucovina”. Reîntors la Iaşi în 1849, noul domnitor Grigore Alexandru Ghica îl numeşte în importante funcţii politico-administrative. Devine director al Departamentului Lucrărilor Publice (noiembrie 1849 - aprilie 1850) şi al Departamentului de Interne (4 octombrie 1851 - 21 iulie 1852). În cele din urmă şi relaţiile cu Ghica se răcesc considerabil, astfel că viitorul prim-ministru devine şi industriaş, având o fabrică de postav la Târgu-Neamţ. După Războiul Crimeii, în noul context internaţional, când se prefigura un viitor luminos pentru Principatele Române, Kogălniceanu desfăşoară o bogată activitate unionistă.

În octombrie 1855, înfiinţează ziarul „Steaua Dunării”, este printre iniţiatorii constituirii Societăţii Unirea (25 mai 1856) şi este printre membrii cei mai activi ai Comitetului Central al Unirii de la Iaşi, fondat la 7 februarie 1857. În Divanul ad-hoc a Moldovei, Kogălniceanu este ales deputat de Dorohoi. În cadrul acestor şedinţe este remarcat pentru calităţile sale deosebite de politician, fiind unul dintre cei mai fervenţi unionişti. Pe 5 ianuarie 1859, în şedinţa istorică a Adunării Elective din Moldova, Mihail Kogălniceanu pledează pentru alegerea ca domnitor a colonelului Alexandru Ioan Cuza.

În primii ani ai domniei lui Cuza, Kogălniceanu este numit membru al Comisiei Centrale de la Focşani (14 martie 1859), apoi este numit preşedintele Consiliului de Miniştri de la Iaşi, funcţie pe care o ocupă în perioada 30 aprilie 1860 – 17 ianuarie 1861. Devine foarte apropiat de Cuza Vodă, astfel că acesta îl alege să îi devină mâna dreaptă în adoptarea şi punerea în aplicare a unui val de reforme ce să pună bazele constituirii statului român modern. Pe 11 octombrie 1863, Mihail Kogălniceanu este numit prim-ministru al României. Din această funcţie, Kogălniceanu a contribuit la modernizarea statului român după model occidental, cu instituţii şi cadre legislative moderne, prin adoptarea unor serii ample de reforme care au modernizat România.

În decembrie 1863, se adoptă legea secularizării averilor mănăstireşti, prin efectul căreia 25% din suprafaţa arabilă a ţării intră în sfera fondului funciar al statului român. În anul 1864 au fost promulgate legile privind organizarea administraţiei. Prin legea comunală, satele şi cătunele se grupau în comune rurale; mai multe comune formau o plasă, iar mai multe plăşi formau un judeţ. Administraţia judeţelor şi a comunelor se făcea de consilii alese pe baza votului cenzitar, iar în fruntea administraţiei judeţului era un prefect, plasa era condusă de un subprefect (mai târziu pretor), iar comuna era condusă de un primar. Una din cele mai importante înfăptuiri a fost reorganizarea justiţiei. Astfel, au luat fiinţă judecătoriile de plasă, tribunalele judeţene, curţile de apel, curţile de juraţi şi Curtea de Casaţie, care era totodată şi instanţa de recurs.

După lovitura de stat al lui Cuza din 2 mai 1864, prin care domnitorul dizolvă Adunarea şi elaborează o nouă constituţie, Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris, arogându-şi largi prerogative legislative şi executive, a fost posibilă adoptarea acelor reforme esenţiale pentru modernizarea României. Legea electorală scădea censul şi sporea considerabil numărul alegătorilor, care erau împărţiţi în alegători direcţi (plăteau o contribuţie de patru galbeni, ştiau carte, aveau vârsta de cel puţin 25 de ani) şi alegători primari (votau prin delegaţi, formaţi din cei care plăteau impozite mai mici, puteau fi alese persoanele în vârstă de cel puţin 30 de ani).

Cea mai importantă a fost legea rurală promulgată pe 14 august 1864. Potrivit acesteia claca este desfiinţată, iar sătenii clăcaşi devin pe deplin proprietari liberi pe locurile supuse posesiunii lor. Ţăranii au fost împărţiţi în: fruntaşi, mijlocaşi şi pălmaşi şi au primit pământ prin despăgubire, în funcţie de această împărţire şi în funcţie de numărul de vite. Cei care nu au făcut clacă deveneau proprietari numai pe locurile de casă şi grădină. Pământul trebuia plătit în 15 ani şi nu putea fi înstrăinat timp de 30 de ani.

În pofida acestor măsuri adoptate, între domnitor şi prim-ministru au apărut treptat disensiuni, care l-au determinat pe Kogălniceanu să renunţe la funcţie, fapt petrecut la 26 ianuarie 1865. Când se întrezăreşte formarea unei „monstruoase coaliţii” pentru a-l detrona pe domnitorul Alexandru Ioan Cuza, Kogălniceanu refuză să facă parte din acest complot. Ca atare, în primii ani de domnie ai lui Carol I, fostul prim-ministru este marginalizat din punct de vedere politic, iar susţinătorii săi politici erau catalogaţi drept „maişti”.

Liberalismul românesc era reprezentat la jumătatea veacului al XIX-lea de mai multe grupări politice care acţionau separat: moderaţii conduşi de Ion Ghica, gruparea lui Mihail Kogălniceanu de sorginte tot moderată, dar adepţii săi fiind catalogaţi drept maişti, radicalii conduşi de I. C. Brătianu şi C. A. Rosetti şi fracţioniştii lui Nicolae Ionescu. Între toate aceste grupări existau permanent disensiuni, astfel că pentru a reuşi să se impună valorile liberalismului pe scena politică erau necesare eforturi pentru ca aceste grupări să acţioneze unitar. În acest sens, fondarea Partidului Naţional Liberal a cunoscut mai multe etape.

Prima etapă o constituie „Înţelegerea de la Concordia” din anul 1867. Aceasta reprezenta adoptarea unui program comun în unsprezece puncte, care se pronunţa pentru modernizarea României. Acest fapt a permis formarea a trei guverne succesive de coaliţie liberală, între 1 martie 1867 şi 16 noiembrie 1868. Unele neînţelegeri ale radicalilor cu moderaţii, atitudinea de încurajare faţă de mişcările care se puneau la cale în Balcani, dar mai ales presiunea străină în „problema evreiască” va duce la înlăturarea radicalilor de la putere şi la primul eşec în efortul de constituire a partidului, prin desfacerea acestei coaliţii şi înlăturarea radicalilor de la putere. 

Următorul cabinet condus de Dimitrie Ghica era format dintr-o coaliţie între conservatorii moderaţi şi liberalii moderaţi, iar radicalilor le-au fost acordate preşedinţiile celor două Corpuri legiuitoare. În cabinetul Dimitrie Ghica, Kogălniceanu a deţinut portofoliul Internelor. Moderaţii au preluat total puterea prin Ion Ghica, însă manifestaţiile antidinastice şi republicane erau pe punctul de a-l determina pe Carol să abdice. Intervenţia liderului conservator Lascăr Catargiu, care i-a promis formarea unui guvern puternic, susţinător al dinastiei, l-a convins pe domnitor să renunţe la intenţii.

Pe 24 mai 1875, s-a fondat Partidul Naţional Liberal, iar Ion C. Brătianu a fost ales preşedintele noii formaţiuni politice. Programul partidului a fost publicat în „Alegătorul liber” şi reflecta mai mult viziunea moderată a lui Mihail Kogălniceanu, căci Marile Puteri nu-i doreau pe liberali la guvernare fiindcă erau suspectaţi de practici revoluţionare. Aşadar, radicalii au subscris unei atitudini mai realiste care promova domnia legilor, egalitatea politică, renaşterea valorilor individuale ale cetăţenilor, respectarea principiilor regimului constituţional şi demararea unui amplu proces de reformare a României ca soluţie a modernizării.

Când, în contextul internaţional generat de noua criză orientală, s-a întrevăzut posibilitatea obţinerii independenţei de stat a României, prim-ministrul Ion C. Brătianu îl numeşte ministru de Externe pe Mihail Kogălniceanu, trecând peste orgoliile ce existau între cei doi. Kogălniceanu era considerat cel mai iscusit diplomat român şi se bucura de un important prestigiu internaţional. În spiritul interesului naţional, cele două personalităţi se înţeleg perfect în timpul Războiului de Independenţă (1877 - 1878), ducând împreună şi bătălia diplomatică de la Congresul de Pace de la Berlin pentru recunoaşterea internaţională deplină a independenţei statului român. Kogălniceanu este artizanul încheierii Convenţiei româno-ruse din 4 aprilie 1877, care permitea tranzitul trupelor ţariste pe teritoriul României, respectând ţării noastre „integritatea existentă” şi „drepturile politice”. În şedinţa solemnă a Adunării Deputaţilor din 9 mai 1877, la o interpelare a lui Nicolae Fleva privind situaţia ţării, ministrul de Externe Mihail Kogălniceanu rosteşte celebrul discurs ce proclama independenţa României. Pe 10 mai, Independenţa este proclamată şi în Senat, iar declaraţia este promulgată de domnitorul Carol I şi publicată în Monitorul Oficial. Aceasta trebuia recunoscută pe plan internaţional, iar liderii politici erau conştienţi că Independenţa deplină nu va fi cucerită decât prin „sânge” de poporul român.

În pofida rolului decisiv jucat de România în conflict, Imperiul Ţarist refuză participarea delegaţiei române la tratativele de pace de la San Stefano (februarie 1878). Această decizie a provocat indignare în rândul opiniei publice şi a stârnit protestul vehement al autorităţilor române. La Congresul de Pace de la Berlin (iunie 1878), delegaţia română a fost acceptată doar cu rol consultativ. Ion C. Brătianu şi Mihail Kogălniceanu au fost „auziţi, dar nu ascultaţi”. În urma Tratatului de Pace adoptat pe 1 iulie 1876, Independenţa României este recunoscută, dar condiţionată de modificarea articolului 7 din Constituţie cu privire la acordarea cetăţeniei şi, în mod neoficial, de rezolvarea problemei afacerii Strousberg. Totodată, România era nevoită să cedeze Rusiei judeţele din sudul Basarabiei, Cahul, Bolgrad şi Ismail, primind la schimb Delta Dunării, Insula Şerpilor şi Dobrogea. În Războiul pentru Independenţă armata română a înregistrat pierderi de peste 10.000 de vieţi omeneşti, ceea ce demonstrează cât de scump a plătit poporul român pentru înfăptuirea unui ideal naţional.

După ce îşi încheie mandatul la Externe, Mihail Kogălniceanu îşi continuă activitatea diplomatică şi este numit ministru plenipotenţiar al României la Paris, între 17 aprilie 1880 - 1 iulie 1881. Pe plan intern, se situează în coaliţia denumită „Opoziţia Unită”, care va acţiona pentru căderea guvernului I. C. Brătianu Totodată, va face parte din rândurile Partidului Liberal Democrat, creat de Dimitrie C. Brătianu ca disidenţă a PNL. Această coaliţie va lua sfârşit după căderea guvernului Brătianu (1888), iar disidenţii vor reveni în partidele de origine. Astfel, ultimii ani din viaţă îl vor găsi din nou pe Kogălniceanu în rândurile Partidului Naţional Liberal. Academia Română îi recunoaşte imensa contribuţie la dezvoltarea culturii, iar între 18 martie 1887 - 28 martie 1890 este ales preşedinte al acestui for ştiinţific şi cultural.

Mihail Kogălniceanu încetează din viaţă pe o masă de operaţie din Paris pe 20 iunie 1891, la vârsta de 74 de ani. Este înmormântat la Cimitirul Eternitatea din Iaşi.

Surse:

Stelian Neagoe, Oameni politici români, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007, pp.398-405 ISBN 973-99321-7-7

Nicolae C. Nicolescu, Şefii de stat şi de guvern ai României (1859 - 2003), Editura Meronia, Bucureşti, 2003, 

Alexandru Zub, Mihail Kogălniceanu, un arhitect al României moderne, Editura Institutul European, Iaşi, 2005 

Ioan Scurtu, Marian Curculescu, Constantin Dincă, Aurel Constantin Soare, Istoria Românilor din cele mai vechi timpuri şi până astăzi, Manual pentru clasa a XII-a, ediţia a II-a, Editura Petrion, Bucureşti, 2000.

https://radioromaniacultural.ro/portret-mihail-kogalniceanu/

https://istoriiregasite.wordpress.com/2011/08/30/viata-si-opera-lui-mihail-kogalniceanu/

http://www.autorii.com/scriitori/mi hail-kogalniceanu/index.php

&&&

 Am S-a întâmplat în 6 septembrie1819: În această zi, s-a născut scriitorul Nicolae Filimon, unul dintre fondatorii romanului românesc, primul critic muzical român și cronicar teatral. 

Nicolae Filimon (n. București - d. 19 martie 1865) a fost faimos pentru că l-a creat pe Dinu Păturică, eroul primului nostru roman realist românesc, un arivist din stirpea lui Julien Sorel. De asemenea, autor de nuvele romantice şi realist-satirice şi primul critic muzical român. A scris un jurnal de călătorii pe Dunăre, şi prin Occident, în Ungaria, Austria şi Italia. Cea mai importantă operă a sa este romanul Ciocoii vechi şi noi, apărută în 1863. Romanul este o frescă a societăţii româneşti la începutul secolului XIX. Înainte de a se impune ca scriitor, Nicolae Filimon a desfăşurat o bogată activitate publicistică prin cronicile muzicale şi teatrale publicate, începând cu anul 1857, în ziarul Naţionalul. 

După cum mărturiseşte Ion Ghica în „Scrisori către Vasile Alecsandri”, Nicolae Filimon „critica fără patimă, fără interes, fără venin; critica ca să îndrepte, iar nu pentru ca să descurajeze; articolii lui erau plini de învăţătură şi de poveţe bune şi folositoare; scopul lui era sa îndemne pe artişti şi să formeze gustul publicului”. 

În urma unei excursii întreprinse în Europa, în anul 1858, a publicat, foiletoanele intitulate, „Trei luni în străinătate”, tipărite apoi în volum, în anul 1860, sub titlul „Escursiuni în Germania Meridională”. În acest memorial de călătorie au fost incluse şi nuvelele: „Friedrich Staaps sau atentatul de la Schonbrun în contra vieţii lui Napoleon. În anul 1861, în Revista Carpaţilor apare nuvela „Nenorocirile unui slujnicar sau gentilomii de mahala”. Cu această nuvelă, Filimon face un pas important în direcţia desprinderii de clişeele romantice şi creării unei opere realiste.

Romanul „Ciocoii vechi şi noi”, apărut mai întâi în Revista Română în anii 1862 - 1863, iar în volum în anul 1863, este primul nostru roman de valoare, cel dintâi roman tipologic şi de evocare a epocii de la sfârşitul domniilor fanariote. La 19 martie 1865, Nicolae Filimon moare răpus de ftizie. Pentru viața și opera scriitorului portretul pe care i-l face Ion Ghica într-una din Scrisorile sale are o însemnătate deosebită: „Acei care l-au cunoscut pierdeau un amic sincer, leal, îndatoritor, totdeauna vesel și voios, totdeauna mulțămit cu puținul ce câștiga prin munca și talentul său; caracter independent, nu s-a căciulit niciodată la nimeni; ura și disprețuia lipsa de demnitate și lingușirea; modest până a roși când auzea laude pentru scrierile lui, n-a bănuit niciodată că era un scriitor de mare talent. Literatura a pierdut în el pe unul din luceferii săi”.

Surse:

https://www.ro.biography.name/scriitori/8-romania/127-nicolae-filimon-1819-1865

http://www.autorii.com/scriitori/nicolae-filimon/index.php

https://www.artline.ro/Nicolae-Filimon-37068-1-n.html

https://www.tititudorancea.com/z/biografie_nicolae_fi limon.htm

&&

 Am S-a întâmplat în 6 septembrie1907: La această dată, a murit Sully Prudhomme, scriitor francez. René Armand François Prudhomme (n. 16 martie 1839, Paris – d. Châtenay-Malabry), (Sully Prudhomme), a fost primul laureat al Premiului Nobel pentru Literatură la 10 decembrie 1901. S-a născut la Paris. Încă din adolescenţă era pasionat de ştiinţele exacte. După un stagiu în administraţia uzinei metalurgice de la Creusot şi un început de studii de drept, se consacră literaturii, beneficiind de o moştenire care îi asigură independenţa materială. În cadrul societăţii literare „Conférence de La Bruyère" îşi citeşte primele versuri. Îi cunoaşte pe Leconte de Lisle şi pe José Maria de Heredia. În anul 1865 publică volumul de versuri de factură parnasiană Stances et poèmes. 

În volumele următoare Les solitudes și Les Vaines Tendresses, se manifestă un lirism personal oarecum surprinzător la un poet etichetat ca „parnasian". Evoluează către o poezie filosofico-didactică (La Justice, Le Bonheur), caracterizată de Ferdinand Brunetière ca o „încercare laborioasă si oarecum sterilă de a rezuma în versuri Critica ratiunii pure". În Le Zénith, preocupările lui Sully Prudhomme (care sunt și cele ale epocii sale) de a uni știința cu poezia în numele progresului devin şi mai evidente. Virtuoz al sonetului, al formelor de versificaţie dificile, poetul practică tot mai mult o poezie persuasivă, în care „pledează" pentru idealul său scientist. În 1881 este ales membru al Academiei franceze. Sully Prudhomme este înmormântat lacimitirul Père Lachaise din Paris.

Opera sa include:

Poezie:

Stances et poèmes (Stanţe şi poeme), 1865

Les épreuves 1866

Les solitudes (Singurătaţile), 1869

La France, 1874

Les Vaines Tendresses (Zădărniciile iubirii), 1875

Le Zénith (Zenitul), 1876

La Justice (Dreptatea), 1878

Le Bonheur (Fericirea), 1888

Proză:

Que sais-je? (filosofie), 1896

Testament poétique (Testament poetic), 1901

La Vraie religion selon Pascal (Adevărata religie după Pascal), 1905

Surse:

https://infocultural.eu/sully-prudhomme-pionierul-poeziei-simboliste-si-primul-laureat-al-premiului-nobel-pentru-literatura/

https://www.nobelprize.org/prizes/literature/1901/prudhomme/facts/

https://www.ebsco.com/research-starters/history/sully-prudhomme

https://www.nobelprize.org/prizes/literature/1901/pru dhomme/biographical/

&&&

 S-a întâmplat în 6 septembrie1915: La această dată, a fost testat cu succes primul prototip de tanc (poreclit „Micul Willie"), de către armata britanică. Nimeni, în mod individual, nu a fost responsabil pentru dezvoltarea tancului și se poate spune că designul său îşi are originea în secolul al XVIII-lea. Mai degrabă un număr de dezvoltări tehnologice graduale au adus dezvoltarea tancului aşa cum o ştim până când forma sa finală a fost dată de necesitatea armatei britanice – sau mai degrabă a marinei britanice, din moment ce apariția sa iniţială în primul război mondial a fost, poate surprinzător, „supravegheată” de Marina Regală.

Fiind văzute deja maşini blindate Rolls Royce folosite de Serviciul Marinei Regale în 1914 şi conştient de proiectele de creare a unui vehicul de luptă şenilat, Primul Lord al Amiralităţii, Winston Churchill a sprijinit financiar supravegherea dezvoltării acestei noi arme. Deşi iniţial li s-a atribuit termenul de nave de uscat de către Amiralitate, primelor vehicule li se spunea familiar transportoare de apă, mai târziu s-a prescurtat în rezervoare („tanks“) pentru păstrarea secretului. Cuvântul „tanc“ a fost folosit pentru a da muncitorilor impresia că ei construiau containere de apă pe şenile pentru armata britanică din Mesopotamia şi a fost făcut oficial în 24 decembrie 1915. Primul tanc a devenit operaţional atunci când căpitanul H. W. Mortimore din Marina Regală a folosit Mark I în acţiunea de la Delville Wood în timpul bătăliei de pe Somme în 15 septembrie 1916. Francezii au dezvoltat Schneider CA1 transformând tractorul cu şenile Holt şi a fost prima oară utilizat în 16 aprilie 1917. Prima folosire, în număr mare, în luptă a tancurilor a avut loc în bătălia de la Cambrai în 20 noiembrie 1917.

Tancul va face, în cele din urmă, ca greutăţile trecerii tranşeelor să nu mai existe şi mii de tancuri folosite pe timpul războiului de forţele francize şi britanice şi-au adus o contribuţie semnificativă în acest sens. Primele rezultate ale tancurilor au fost marcate de probleme de încredere (şi nerăbdare la nivelul comenzii) cauzând pierderi considerabile în luptă. Desfăşurarea lor în grupuri mici a redus valoarea lor tactică şi impactul, care rămânea totuşi formidabilă pe durata primelor ciocniri. Forţele germane au suferit din cauza şocului şi lipsei contra-armelor, desi au descoperit (accidental) lovitura puternică antitanc prin folosirea tranşeelor mai late pentru limitarea mobilităţii tancurilor britanice. Schimbarea condiţiilor de luptă a forţat tancurile aliate să-şi continue evoluţia pe durata războiului producând modele ca tancul lung Mark V, care putea trece obstacole mari, în special tranşeele late, mai uşor decât multe din vehiculele de luptă blindate. În timpul primului război mondial, Germania a deţinut un mic număr de tancuri, mai cu seamă capturate. Germanii au produs doar în jur de 20 cu propriul lor model A7V. În al doilea război mondial, revendicările infanteriei de a avea tancurile aproape pe timpul atacurilor au avut efecte asupra designului tancului britanic.

Cu noul concept stabilit al tancului, câteva naţiuni au conceput şi construit tancuri între cele două războaie mondiale. Modelele englezilor erau cele mai avansate, datorită interesului mare asupra forţei blindate pe timpul anilor 30. Franţa şi Germania nu s-au angajat în dezvoltarea tancului pe timpul primei părţi a perioadei interbelice, datorită situaţiei lor economice şi respectiv a Tratatului de la Versaille. Câteva clase de tancuri erau comune pe parcursul acestei perioade, majoritatea provenind din Anglia. Tancurile uşoare, cântărind de obicei sub zece tone sau mai puţin, au fost folosite la început pentru cercetare şi aveau montat un tun uşor care era folositor doar împotriva altor tancuri uşoare. Mijlociul (sau tancurile crucişătoare cum erau cunoscute în Anglia) era oarecum mai greu şi potrivit pentru deplasări pe distanţă mare cu viteză superioară. În sfârşit, tancurile grele sau tancurile infanteriei erau foarte blindate şi în general foarte încete. Ideea generală era să se folosească tancurile grele în colaborare cu infanteria pentru a efectua pătrunderea, blindajul lor permiţându-le să supravieţuiască armelor antitanc inamice. Odată ce aceste forţe combinate spărgeau liniile inamice, grupuri de tancuri crucişătoare erau trimise prin breşe, acţionând departe în spatele liniilor pentru atacarea punctelor de comandă şi a căilor de aprovizionare. Acest tip de acţiune a fost filozofia de luptă a formaţiilor de tancuri englezeşti şi adoptată de germani ca o componentă majoră a conceptului de „blitzkrieg“.

Al doilea război mondial a adus o serie de progrese în designul tancului. După al doilea război mondial, dezvoltarea tancului a continuat în mai mare măsură ca înainte, cu îmbunătăţiri pentru ambele clase mijlocie şi grea. Astăzi, sunt niște uzine de ucis pe șenile...

Surse:

Bowyer, Richard, Dictionary of military terms – Third Edition,Macmillan, Bloomsbury Printed, 2004

Fletcher, David (2001). The British Tanks, 1915–1919. Marlborough: Crowood.

https://www.descopera.ro/istorie/15725409-reactia-nemtilor-cand-au-vazut-prima-masinarie-ciudata-din-fiare-taratoare-care-avea-o-centura-in-jurul-rotilor

http://www.globalsecurity.org/military/systems/ground/tank.htm

http://www.actrus.ro/reviste/1_2006_ ro/a14.pdf