$$$

 1. Divorțată? — Nu poate păstra un bărbat!

2. Hărțuită sexual? — Era îmbrăcată prea provocator!

3. Căsătorită, dar fără copii? — Ea este stearpă!

4. Bogată și independentă? — A găsit unul cu bani!

6. Copilul ei face prostii? — E numai vina ei, pentru că l-a răsfățat!

7. Necăsătorită la 30/40 ani? — Este iresponsabilă!

8. Căsătorită? — Devine proprietatea soțului ei!

9. Soțul a înșelat-o? — Este vina ei, nu i-a oferit tot!

10. Văduvă? — Abia aștepta să îi rămână averea!

11. Recăsătorită după moartea soțului? — Nu și-a iubit niciodată fostul soț!

12. Violență domestică? — E numai din vina ei!

13. Este în depresie fiindcă nimeni nu o înțelege? Este anxioasă și își pierde încrederea în sine? — Este vina ei!

14. Se aranjează? — Sigur are pe cineva!

15. Nu se aranjează? — Nu are grijă de ea!

RESPECTĂ FEMEILE!

Nu le mai puneți etichete dacă nu le știți poveștile! Cine suntem noi, oamenii, să îi jud ecăm pe alții!?

&&&

 Sultana Kösem, cea mai puternică femeie a Imperiului Otoman

Kösem Mahpeyker Sultan s-a născut pe 2 septembrie 1590, în insula Tinos din Grecia, fiind fiica unui preot ortodox. Tânăra a fost cumpărată ca sclavă de către guvernatorul otoman al Bosniei și a fost oferită în dar, când a împlinit vârsta de cincisprezece ani, curții otomane, unde a fost crescută pentru a deveni favorita prințului Ahmed I.

Kösem a devenit treptat una dintre cele mai influente femei din istoria Imperiului Otoman, fiind mama sultanilor Murad al IV-lea și Ibrahim I și a trăit în timpul domniei a șase sultani: Ahmed I, Mustafa I, Osman al II-lea, Murad al IV-lea, Ibrahim I și Mehmed al IV-lea, iar după moarte a fost cunoscută sub numele “mama magnifică”, “mama ucisă” sau “mama martiră”.

După moartea soțului ei, sultanul Ahmed I, Sultana Kösem a decis ca fratele acestuia, Mustafa I, să urmeze la tronul Imperiului Otoman, deși bărbatul era bolnav psihic. Acesta va conduce imperiul timp de trei luni în 1618, până când este detronat chiar de către Kösem, în urma unui complot.

După aceea Osman al-II-lea, fiul vitreg al sultanei Kösem, va ajunge la cârma imperiului și prima măsură va fi să își exileze mama vitregă în Vechiul Serai, căruia i se spunea “Seraiul Lacrimilor”. Tânărul sultan este detronat după patru ani de către ieniceri si ucis în fortăreață Edikule. După moartea lui, Sultana Halime, mama sultanului Mustafa, îl urca din nou pe fiul ei debil psihic pe tronul Imperiul și, de data aceasta, el va conduce imperiul pentru un an. Va fi apoi din nou detronat și închis într-o camera păzită până în anul 1639, când va fi omorât din ordinul nepotului său, Murad al-IV-lea.

Este momentul în care Sultana Kösem începe să își arate adevărata putere. Era susținută de ieniceri și iubită de popor și decide ca fiul ei, Murad al-IV-lea, care va fi supranumit și cuceritorul Bagdadului, să ajungă la conducerea imperiului, iar ea să-i fie regentă. Timp de nouă ani, din 1623 până în 1632 Sultana Kösem ia decizii și participă la ședințele de divan așezată pe tronul sultanului, fiind singura femeie care s-a așezat vreodată pe tronul Imperiului Otoman.

În 1632 sultanul Murad, ajuns la maturitate, ia decizia de a-i încheia regența mamei sale, dar ea va continua să asculte ședințele de divan din spatele unei perdele. După ce cucerește Bagdadul și revine în capitală, sultanul Murad, care știa că nu mai are mult de trăit pentru că suferea de ciroză, ia decizia de a-i omorî pe frații săi, Kasîm și Ibrahim, pentru că nu voia ca mama sa, Kösem, să ajungă din nou să conducă țara după moartea sa.

Murad reușește să-l omoare doar pe Kasîm, Ibrahim fiind salvat în ultima clipă de către sultana Kösem. După moartea lui Murad al-IV-lea, începând din 1640 până în 1648, pe tron s-a aflat fratele lui, sultanul salvat de propria-i mamă, care, însă, era incapabil să conducă statul din cauza problemelor psihice.

Sultana Kösem se numește regentă pentru a doua oară și conduce țara timp de opt ani. În anul 1648 sultanul Ibrahim este detronat, închis într-o temniță și apoi ucis. Mama lui nu mai avea niciun alt fiu pe care să-l urce pe tron, așa că este nevoită să se retragă la Vechiul Serai, așa cum cerea tradiția.

Sultana Hatice Turhan, văduva lui Ibrahim și noră a sultanei Kösem, intenționează să îl urce pe tron pe fiul ei, Mehmed al-IV-lea, și să-i fie regentă. Însă bătrâna sultana Kösem nu se lasă bătută și, cu sprijinul ienicerilor, preia tot ea regența nepotului Mehmed.

Timp de trei ani, din 1648 până în 1651, conduce statul având puteri absolute, în ciuda opoziției constante a nurorii ei. Când relațiile cu văduva lui Ibrahim ajung la un punct critic, Kösem plănuiește să-și omoare nepotul, pe Mehmed, și pe nora sa, Turhan, și să îl înlocuiască cu un alt nepot, dar planul ei este dat în vileag de o servitoare.

În noaptea de 2 spre 3 septembrie 1651, când bătrâna sultană Kösem aștepta vestea morții nepotului si a nurorii ei, un eunuc plătit de Hatice Turhan a sugrumat-o cu o perdea de mătase în odaia ei din Palatul Topkapi, apoi a târât-o în fața ienicerilor.

Timp de trei zile locuitorii capitalei Imperiului Otoman au ținut doliu în onoarea sultanei de 61 de ani care era foarte iubită de popor pentru că avea obiceiul de a le oferi fetelor care trebuiau să mărite daruri. Kösem făcea donații doar pentru oamenii simpli, vizita închisorile imperiului în fiecare an și plătea datoriile persoanelor încarcerate, avea grijă ca servitoarele care ieșeau din slujba ei să primească zeste și se îngrijea să le găsească soți bine situați, construia fântâni publice, școli și moschei, începuse să finanțeze lucrări de irigare în Egipt și oferea ajutor oamenilor săraci din Mecca.

Sultana Kösem a fost înmormântată în Moscheea Imperială a sultanului Ahmed, cunoscută astăzi sub numele de Moscheea Albastră.

&&&

 Delicata Pauline Viardot și scriitorul Ivan Turgheniev. 

Iubirea l-a făcut pe romancierul rus să trăiască în familia sopranei, alături de soțul și cei patru copii ai acesteia

Ivan Turgheniev s-a născut în orașul Oriol din Rusia pe 28 octombrie 1818, fiind fiul lui Serghei Nikolaievici Turgheniev, fost colonel în Cavaleria Imperială Rusă, și al Varvararei Petrovna Lutovinova. A decedat pe 3 septembrie 1883... Tatăl său moare când copilul de-abia împlinise vârsta de 16 ani, lăsându-l pe acesta, împreună cu fratele său Nicolai, în grija mamei, o femeie foarte severă, care îi bătea frecvent.

Tânărul studiază literatura rusă și psihologia la Universitatea din Moscova și apoi la Universitatea din Petersburg. La 19 ani face o călătorie în Germania, dar în timp ce se află pe vapor izbucnește un incendiu și zvonurile că s-ar fi comportat ca un laș în acel context s-au răspândit în toată Rusia. Această întâmplare l-a marcat profund, devenind mai târziu tema povestirii sale „Foc pe mare”.

În perioada 1843 – 1845 a lucrat la Ministerul de Interne, începe să scrie și după succesul a doua poeme se dedică literaturii și călătoriilor.

Scriitorul o cunoaște pe cântăreața de operă Paulina Garcia Viardot și va rămâne alături de ea și de soțul acesteia pentru tot restul vieții. Cei trei călătoresc împreună în Franța între anii 1845 – 1846 și 1847 – 1850. Deși în tinerețe a mai avut o relație cu o servitoare care slujea în casa familiei, în urma acestei legături rezultând o fiică nelegitimă, Paulinette, frumoasa Paulina Viardot va rămâne marea dragoste a lui Turgheniev.

Soprana Michelle Ferdinande Pauline García Sitches se născuse la Paris, tatăl ei fiind profesor de canto, compozitor și impresar. În copilărie a călătorit cu familia la Londra și New York, iar până la vârsta de șase ani vorbea fluent spaniola, franceza, engleza și italiana. Mai târziu ea a cântat arii rusești atât de bine încât a fost considerată vorbitoare nativă de rusă.

După moartea tatălui în 1832, mama ei, soprana Joaquina Sitchez, i-a dat lecții de canto și a forțat-o să-și concentreze atenția asupra vocii, deși fata voia să devină pianistă profesionistă și luase lecții cu tânărul Franz Liszt.

În 1837, Pauline García, în vârstă de doar 16 ani, a susținut primul concert la Bruxelles, iar în 1839 și-a făcut debutul în operă jucând rolul Desdemonei în Otello, la Londra.

La vârsta de 17 ani, a fost curtată de Alfred de Musset, care a cerut-o în căsătorie, dar tânăra a refuzat. Louis Viardot, scriitor și director al companiei Théâtre Italien, un bărbat cu douăzeci și unu de ani mai mare decât Pauline, bine situat financiar, avea să-i fie soț tinerei soprane. Căsătoria lor a avut loc pe 18 aprilie 1840. Cuplul a avut patru copii – băiatul, Paul, a devenit violonist de concert, una dintre fiice, Louise Héritte-Viardot, a devenit compozitoare și scriitoare, iar celelalte două fiice au fost și ele cântărețe de operă.

În 1843 s-a produs întâlnirea dintre frumoasa și delicata soprană și romancierul Ivan Turgeniev care s-a îndrăgostit de ea după ce a auzit-o în Bărbierul din Sevilla, în timpul unui turneu în Rusia.

În 1845, el a părăsit Rusia pentru a o urmări pe Pauline, următorii 20 de ani fiind o continuă călătorie între Rusia și Franța sau Germania și în cele din urmă s-a instalat cu familia Viardot, s-a purtat cu cei patru copii ai cuplului ca și cum ar fi fost ai săi și a adorat-o pe Pauline până când a murit.

Relația lor este însă un mister. Și alți bărbați celebri au curtat-o, printre ei fiind compozitorii Charles Gounod și Hector Berlioz. Tânăra a fost bună prietenă cu George Sand și cu iubitul acesteia, Frédéric Chopin. De altfel, la înmormântarea pianistului, pe 30 octombrie 1849, Pauline a fost mezzo-soprana care a interpretat Requiemul lui Mozart în Église de la Madeleine din Paris, fără să știe nimeni dintre cei prezenți că ea se afla în spatele cortinei negre.

În 1863, Pauline Viardot s-a retras de pe scenă. Ea și familia sa au părăsit Franța din cauza opoziției publice a soțului ei față de împăratul Napoleon al III-lea și s-au stabilit la Baden-Baden, în Germania.

După căderea lui Napoleon al III-lea, Pauline și soțul ei au revenit în Franța însoțiți de Ivan Turgheniev. Ea a predat la Conservatorul din Paris și, până la moartea soțului ei, în 1883, a prezidat un salon de muzică pe Bulevardul Saint-Germain.

În 1852 Turgheniev devenise celebru în Rusia cu ciclul de proze scurte Povestirile unui vânător, dar opiniile lui i-au adus o lună de detenție în Sankt Petersburg și 18 luni de arest la domiciliu.

În următorii zece ani scrie o parte din cele mai bune povestiri, nuvele și romane ale sale, Rudin, în 1856, Un cuib de nobili, în 1859, În ajun, în 1860 și Părinți și copii, în 1862. Reacția ostilă stârnită de romanul „Părinți și copii” va contribui la decizia scriitorului de a părăsi definitiv Rusia și de a se stabili în Germania. În 1871 se mută la Paris, urmându-i pe soții Viardot și va locui în Franța până la sfârșitul vieții sale.

Pe data de 3 septembrie 1883, Turgheniev moare la Bougival, în apropiere de Paris, în Villa Viardot pe care i-o făcuse cadou adoratei sale Pauline în 1874, dar trupul său a fost transportat în Rusia, fiind înmormântat în Cimitirul Volcov din Sankt Petersburg.

Pauline Viardot a murit în 1910, la vârsta de 88 de ani și a fost înmormântată în Cimitirul Mo ntmartre din Paris.

&&_

 O relație complicată. La moartea tatălui său, fiul lui Caragiale a scris «rânduri nereproductibile. Să le lăsăm uitării»

„Mateiu nu avea nimic din generozitatea sufletească a tatei. Era dispreţuitor. Amar, plin de morgă şi mai ales snob. Aceasta ne făcuse pe noi, fraţii mai mici, să-l botezăm «domnul conte» şi să râdem de aerele ce şi le dădea. Râdea şi el, dar cu atâta superioritate, încât parcă tot el ieşea învingător”, scrie Ecaterina Logadi, fiica lui Caragiale, despre mai marele ei frate vitreg, Mateiu.

Când a început idila dintre Caragiale şi Maria Constantinescu, ea n-avea 20 de ani, el se îndrepta spre 33. El, autor dramatic şi funcţionar la Regia Monopolurilor, ea, simplă lucrătoare la fabrica de tutun. Cât de curând, Caragiale se mută la tânăra femeie ce stătea pe strada Frumoasă, într-o casă vagon, la numărul 14. Din fotografiile păstrate, Maria Constantinescu ne zâmbeşte trist. Aduce puţin cu Veronica Micle, eventual indiciu al preferinţelor lui Caragiale: „era o femeie plăcută, sveltă, nu lipsită de oarecare cochetărie vestimentară, era de condiţie mic-burgheză” (Şerban Cioculescu). Cât despre Caragiale, acesta, destul de mitocan, o părăseşte în momentul în care pune mâna pe averea Momuloaiei, mutându-se pe Calea Victoriei, la numărul 248. Mateiu îşi petrece copilăria între o mamă posesivă, dornică să-şi pună toată dragostea pe unicul ei fiu, şi un tată care îl ia la el în casă, dar îl înscrie la şcoală sub numele de Mateiu Constantinescu, refuzându-i astfel recunoaşterea legală.

Deabia în 1896, Ion Luca se decide să-l treacă pe Mateiu în foaia matricolă a liceului privat „Sfântul Gheorghe” cu numele său. Copilul învaţă foarte bine, mai puţin la caligrafie, făcând o adevărată pasiune pentru istorie, atât de cu har povestită de profesorul său, Anghel Demetriescu. Se arată interesat de heraldică, genealogie şi decoraţii, preocupări care îl vor însoţi toată viaţa. Ion Luca, pe de altă parte, nu este tocmai cel mai bun tată. E veşnic nervos, veşnic în agitaţie, adept ferm al principiului autorităţii în relaţiile cu copiii. „Între părinţi ostili, având a suporta nevricalele paterne, odioase lui, şi lamentele materne, nu mai puţin stresante, Mateiu a avut parte de o copilărie scurtă şi agitată” (Barbu Cioculescu).

Tolerat cu greu de familia legală (se nasc, între timp, copiii lui Caragiale cu soţia Alexandrina Burelly), confruntat cu dezinteresul tatălui (acesta „uită să-l înscrie în septembrie 1901 la liceu”), Mateiu se refugiază în trecut, într-o lume a fantasmelor, convingându-se singur de o pretinsă origine nobiliară. „Această obârşie trebuie aflată, îşi spune Mateiu, care simte un sânge albastru curgându-i prin vene. Şi începe o cercetare minuţioasă înapoi, pe arborele genealogic al spiţei” (Ion Iovan). Îşi va urma tatăl în peregrinările sale mai apropiate (excursiile la Sinaia) sau mai îndepărtate (exilul berlinez), veşnic nemulţumit de condiţia sa şi de comportamentul mic-burghez al părintelui. Puţinii bani pe care îi are îi cheltuieşte doar pe haine scumpe şi pe cărţi de genealogie. Începe să frecventeze cursurile facultăţii de drept – după sfatul lui Caragiale – dar se gândeşte să urmeze o carieră de ofiţer. Visele sale se leagă insistent de moştenirea pe care ar fi urmat să o primească de la mătuşa sa Lenci, sora paternă – vreo 40.000 de lei aur. Ion Luca, veşnic în căutare de bani, îşi convinge însă sora să-şi schimbe testamentul şi să-i lase lui întreaga sumă. Mateiu, revoltat, explodează: „Eram cât pe aci să fiu legatarul unei moşteniri de aproape 40.000 de lei. Tatăl meu mi-a şterpelit-o. Aceşti patruzeci de mii de lei mi-ar fi schimbat cu desăvârşire viaţa; pierderea lor mi-a fost fatală.”

Disperat, se refugiază din nou în terfeloagele vechilor familii inventându-şi o nouă ascendenţă, potrivit căreia bunica paternă, Ecaterina Caraboas, ar fi urmaşa contelui de Szhatmar, Karabetz de Nagy-Buny. Mulţumit în sfârşit, îşi adaugă coroana comitală pe cartea de vizită şi începe să semneze Mathieu-Jean, conte de Karabey. Totuşi, în toamna lui 1911, Caragiale revine la sentimente mai bune faţă de Mateiu, aflând că acesta a început să scrie. Îi citeşte versurile şi se decide să-l ajute să debuteze, profitând de relaţia de prietenie pe care o avea cu Garabet Ibrăileanu, directorul „Vieţii româneşti”. George Topârceanu, redactor al publicaţiei, strâmbă din nas văzând producţia lirică a junelui Caragiale, fapt ce îi atrage mânia tatălui: „Cine eşti tu, mă, să judeci?” Incidentul e închis de Ibrăileanu care acceptă manuscrisul. Şase luni mai târziu, Caragiale moare. Mateiu vine la Berlin. „N-a îmbrăţişat pe nimeni, a înaintat cu paşi lenţi până la odaia în care Caragiale era întins, acoperit cu garoafe. L-a privit lung”, va rememora clipa sora sa vitregă, Ecaterina (Tuşchi) Caragiale, mai târziu.

Criticul Şerban Cioculescu însă nu-l iartă: „În carnetul său intim a scris, la moartea lui Caragiale, rânduri nereproductibile. Să le lăsăm uitării”.

$$$

 S-a întâmplat în 4 septembrie1870: La această dată, s-a hotărât, în cadrul Societăţii Academice Române, traducerea şi tipărirea în limba română a lucrării lui Dimitrie Cantemir „Descriptio Moldaviae”. Cu peste un secol și jumătate, înainte, la 11 iunie 1714, Dimitrie Cantemir începe să scrie, la solicitarea Academiei de la Berlin, „Descriptio Moldaviae”, în condiţiile în care fostul domnitor fusese exilat în Rusia.

„Descriptio Moldaviae”, sau „Descriptio antiqui et hodierni status Moldaviae”, adică „Descrierea stării de odinioară și de astăzi a Moldovei”, este un document ce tratează istoria românilor şi a fost gândită pentru a avea trei părţi, una geografică, una politică şi o alta care să acopere starea bisericească şi literară a Moldovei. Prima parte este dedicată descrierii geografice a Moldovei, a munților, a apelor și a câmpiilor, aici fiind inserată şi prima hartă cunoscută a Moldovei, realizată de autor. De asemenea, acest capitol prezintă flora și fauna, târgurile și capitalele țării de-a lungul timpului.

A doua parte a cărţii se referă la organizarea politică și administrativă a țării, conţinând detalii despre forma de stat, înscăunarea sau schimbarea domnilor, dar şi aspecte legate de obiceurile privind naşterea, logodna, nunta sau înmormântarea. În fine, ultima parte a lucrării cuprinde referiri la cuvintele şi graiul moldovenesc, despre calităţi sau defecte caracteristice acestui neam. De asemenea, Cantemir face aici o descriere aprofundată a religiei molodvenilor, autenticitatea ordodoxiei de aici fiind susţinută cu admiraţie de autor: „Occidentul, şi nu Orientul s-a îndepărtat de la adevărata credinţă, iar în Moldova nu s-a văzut niciodată vreun eretic sau vreo erezie“.

Primul manuscris al lucrării avea să fie definitivat la 2 martie 1716, şi putea fi expediat la Berlin, însă din diferite motive, încă neelucidate, Cantemir nu a timis manuscrisul, cu toate insistenţele celor din Academia berlineză. Problemele survenite în cadrul Academiei după decesul preşedintelui Leibniz, este posibil să-l fi determinat pe Cantemir să nu mai manifeste încredere în această instituţie sau este posibil să fi dorit publicarea ei înainte, după care să o expedieze.

După moartea autorului, în anul 1723, manuscrisul a rămas în posesia fiului mai mic, Antioh, care fiind numit ambasador al Rusiei la Londra, a luat cu el manuscrisul cu intenţia de a-l publica în Occident. De aici traseul manuscrisului a fost realmente un labirint. În anul 1744, după moartea la Paris a lui Antioh Cantemir, care fusese ambasador în Franţa, manuscrisul latin al „Descrierii” avea să fie vîndut la o licitaţie contelui Thomson, ginerele marelui medic Boerhaave. La rândul său, acesta moare, iar soţia sa cedează manuscrisul unui văr, Abraham Raas Boerhaave, profesor la Petersburg. Acesta îl dăruieşte, la rându-i, unui medic imperial, von Kruse, pentru ca în final să ajungă la consilierul imperial G. F. Müller din Petersburg. Acesta apreciază valoarea deosebită a acestui manuscris şi îl încredinţează unui specialist geograf, Anton Friedrich Büsching, care îl traduce în limba germană cu ajutorul lui Johann Ludwig Redslob din Berlin şi o publică, la 53 de ani distanţă de la definitivarea lucrării (1769 – 1770).

A urmat, în anul 1789, publicarea lucrării în limba rusă, şi în greacă, în anul 1819, iar în anul 1825, pe 19 august, este publicată, la Mănăstirea Neamţ, traducerea românească, sub titlul „Scrisoarea Moldovei“. A doua ediţie a lucrării apare la Iaşi în anul 1851, după traducerea lui Vasile Vîrlav, sub îngrijirea lui Costache Negruzzi, la Tipografia francezo-română, iar ediţia a treia apare tot la Iaşi, în 28 noiembrie 1865, la Imprimeria A. Berman, fiind îngrijită de antiunionistul Teodor Boldur-Lăţescu, redactorul ziarului Moldova din Iaşi.

În anul 1869, episcopul Melchisedec Ştefănescu comunică Societăţii Academice Române faptul că în biblioteca Academiei de teologie din Moscova se află manuscrisul latinesc al „Descrierii Moldovei”, iar guvernul rus împrumută manuscrisele lui Dimitrie Cantemir, în anul 1870. S-a hotărât, în cadrul Societăţii Academice Române, traducerea şi tipărirea în limba română a lucrării lui Dimitrie Cantemir „Descriptio Moldaviae”

La două secole de la moartea lui D. Cantemir, George Pascu redactează a doua traducere din latină a lucrării pe care o publică la Bucureşti în anul 1923, iar a treia traducere din latină, independentă de celelalte, o realizează acad. Gh. Adamescu şi o publică în „Cartea românească”, în anul 1942. Au urmat şi alte ediţii ale lui Petre Pandrea, cu o prefaţă de C. I. Gulian – în 1956, Constantin Măciucă (1961-1965-1967), iar la 300 de ani de la naşterea lui Cantemir, Academia Română a luat iniţiativa să editeze o lucrare bilingvă cu un comentariu istoric şi un studiu cartografic, care apare în anul 1973.

„Descriptio Moldaviae” nu a fost însă singura lucrare importantă a lui Cantemir. Merită amintite „Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea”, scrisă în română şi tipărită la Iaşi în anul 1698, considerată prima lucrare filosofică românească, apoi lucrarea filosofică „Sacrosanctae Scientiae Indepingibilis Imago 1700”, „Istoria ieroglifică”, scrisă la Constantinopol în română (1703 – 1705), considerată prima încercare de roman politico-social, „Istoria Creşterii şi Descreşterii Curţii Otomane”, redactată în latină între 1714 şi 1716 sau „Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor”, scrisă mai întâi în latină, dar tradusă apoi de autor în română (1719 – 1722).

Surse:

http://epochtimes-romania.com/news/scrisa-acum-301-ani-descriptio-moldaviae-a-lui-cantemir-ne-pune-pe-ganduri-si-astazi---258286

https://1md.online/ro/m/comentariu/dimitrie-cantemir-descrierea-moldovei-carte-fundamentala-eseu-rezumat

https://ziarullumina.ro/documentar/294-de-ani-de-la-descriptio-moldaviae-33042.html

https://radioromaniacultural.ro/documentar-descriptio-moldaviae-prima-enciclopedi e-a-moldovei/

$$$

 S-a întâmplat în 4 septembrie1896, 4/17: La această dată, s-a născut Marcel Olinescu, grafician, gravor, poet, folclorist; a făcut parte din „Grupul grafic" (1938-1948); a lucrat în echipele de cercetare sociologică organizate de Dimitrie Gusti (d. 1992). 

 Marcel Olinescu, s-a născut la Dorohoi judeţul Botoşani în 4/17-09-1896. În perioada 1903-1923 urmează cursurile elementare şi liceale la Dorohoi, studiază la Şcoala de Arte Frumoase din Iaşi cu profesorul Ion Mateescu şi apoi continuă la Bucureşti avându-l ca profesor pe sculptorul Dimitrie Paciura. După absolvirea Şcolii de Arte Frumoase, în anul 1923, obţine un post de profesor pentru caligrafie şi desen, la Liceul Avram Iancu din Brad şi aici va realiza zece gravuri din „Suita aurului”, portretele revoluţionarilor din munţi-Iancu, Balint, Buteanu. În 1926, ajunge la Botoşani la liceul „August Treboniu Laurian”, iar în 1927 se stabileşte la Arad, ca profesor de desen la liceul comercial de băieţi. Aici este şi redactor la ziarul „Ştirea” (1933-1937) şi pune bazele societăţii artistice „Ateneul Popular Arădean”. 

În curtea liceului comercial, într-un atelier improvizat, realizează busturile pedagogului Petru Pipoş, Crişan, D. Mărculescu. Marcel Olinescu a fost poet, în 1934 a publicat la Arad primul său volum de versuri „Eu-poeme în versuri şi linii” În anul 1928, începe să graveze. A fost printre puţinii gravori din lemn din aceea vreme. Lucrările sale au fost prezentate în volumele : „Păreri de rău”, „Vin ţiganii”, „Botoşani care se duc”. Despre această tehnică, maestrul spunea: „Am ajuns la gravura de lemn când pictura nu-mi satisfăcea dorinţa de a ajunge la linia mea proprie. Numai când am descoperit tehnica gravurii, în 1928, mi-am dat seama că am găsit tehnica artistică în care puteam să-mi torn gândurile” .

 La Arad, în anul 1944, la editura Casa Şcoalelor din Bucureşti, la imprimeria naţională, cu ilustraţii gravate în lemn de către autorul ei, apărea „Mitologia românească”. În 1937 este profesor la Şcoala Normală din Bucureşti, unde are elevi printre care Marin Preda, Râzvan Theodorescu și alții. A realizat expoziţii personale în ţară şi străinătate, de la Buenos Aires la Phenian, din Botoşani, Deva. A fost distins cu Premiul Lecomte de Nouy în anul 1921, premii pentru gravură la Salonul de desen şi gravură în anii 1931 şi 1932. Marele premiu de grafică la Concursul de pictură şi grafică Voroneţiana în 1977, Premiul UAP la Concursul Voroneţiana în 1979, la Suceava. Lucrarea „Mioriţa”, reeditată în 1985- după 45 de ani, la Editura „Junimea” din Iaşi, rămâne una dintre capodoperele liricii noastre populare. A decedat la 15 februarie 1992 şi este înmormântat la Cimitirul Bellu din București.    

Surse:

https://www.modernism.ro/2024/11/15/marcel-olinescu-intre-dalta-si-folclor-portretul-unui-artist-etnograf/

https://vatra-mcp.ro/artisti-si-patrimoniu/pictori-romani/botosani/marcel-olinescu-pictor-gravor-poet-folclorist/

https://muzartbm.ro/2017/marcel-olinescu-1896-1992-periferie-baimareana-1936/

https://www.depozituldearta.ro/colec%C8%9Bii-de-autor/3-2.html?srsltid=AfmBOoqFAE6vJDGzZY3k6VZ_Th3EVgd4ZeoSzriCKWp1NWza zWDzhciA

&&&

 S-a întâmplat în 4 septembrie 1912: În această zi, s-a născut Raoul Şorban, pictor, critic şi istoric de artă. Raoul Șorban (n. Dej – d. 18 iulie 2006, Cluj-Napoca) a fost un critic de artă, pictor, scriitor, eseist și memorialist român. Tatăl său a fost compozitorul Guilelm Șorban, descendent dintr-o veche familie nobiliară din Transilvania, iar bunica originara din Alsacia.

El a crescut în locuinţa mamei sale, Bogdanffy Lenke, şi cu fratele, Şorban Vilian, în Stoiana din anul 1912. În 1923, la 11 ani, a ramas orfan de tată, iar între 1923-1927 a făcut studii gimnaziale şi liceale la Blaj și Cluj, cu precădere în domeniul muzical, unde i-a avut ca profesori pe Heinz Heltmann, Celestin Cherebețiu; Jean Bobescu și Paula Kouba-Stranszky. A studiat pictura și muzica în Italia (la Conservatorul Giuseppe Verdi, din Milano), Austria și Germania între 1930 și 1934. A studiat apoi dreptul la Universitatea din Cluj. Între timp a avut mai multe expoziții de pictură, în diverse saloane de artă la Baia Mare și Cluj (1935), București și Baia Mare (1938), iar apoi din nou la Cluj (1939, 1942, 1943). În 1938, Șorban devine asistent de istoria artei la Universitatea din Cluj.

După Dictatul de la Viena, Transilvania de Nord a fost anexată de către Ungaria, iar el a decis să rămână la Cluj și a fondat Editura Românească din Ardealul de Nord, unica editură care a reușit să funcționeze în acea perioadă în regiune.Totodată a scris o serie de articole pentru ziarul în limba română Tribuna Ardealului (ca secretar de redacție). A fost arestat în 1942 de autoritățile maghiare, întemnițat și obligat să lucreze în detașamentele de muncă forțată.

În perioada 1940-1944, după Dictatul de la Viena, a călăuzit ilegal, în condiții foarte riscante, mii de evrei peste granița vremelnică, dintre Ungaria și România, prin pădurea Făget, de pe dealul Feleacului, de lîngă Cluj, evrei care, fie au intrat în România, pentru a se salva, fie au reușit să emigreze în Palestina, prin România. Această activitate a sa, care a fost dusă în contextul politic complicat al acelor vremuri, a fost un motiv pentru care a primit titlul și medalia de Drept între popoare, acordate de Institutul Yad Vashem. În primul deceniu al secolului XXI însă, au apărut date care contestă semnificativ aceste merite, mergând până la a susține impostura lui Șorban. Multe apărute pe aici, pe la noi, dar prin Israel nu...Acolo nu a fost contestat, după știința mea.

În mai 1944, Șorban s-a întors la București unde a fost integrat în structurile guvernului. În 1948 a fost evacuat din satul natal, cu tot cu familia, iar proprietățile i-au fost confiscate de către statul român.

După revenirea teritoriului transilvan răpite la România, Șorban s-a mutat înapoi la Cluj. Între 1946 și 1948 a condus Conservatorul de la Cluj și, începând cu 1948, Institutul de Artă de la Cluj (până în 1949). Regimul comunist l-a dat afară din funcții, ceea ce l-a forțat să-și câștige existența ca zugrav, la o cooperativă. În 1952, Securitatea l-a arestat și deținut până în 1955 fără proces. În 1956, i s-a permis, din nou, accesul în mediul academic. A publicat la Editura de stat pentru literatură și artă, fiind readmis ca profesor la Universitatea București (1965) și Institutul de Artă Nicolae Grigorescu din București (1968).

În 1987, Institutul Yad Vashem, din Israel i-a decernat titlul și medalia „Drept între popoare”, pentru salvarea vieții miilor de evrei din Ungaria (Transilvania fiind anexata între 1940-1944 la Ungaria). În 1990 a fost numit Cetățean de Onoare al Statului Israel (Dosar 3499). S-a întors la Stoiana în vara anului 1991,„după ce un mic șoc a spulberat comunismul fără să-i destrame birocrația și nici pe birocrații de bază de care s-a servit.”

În 1991, a devenit Doctor Honoris Causa al Academiei de Muzică Gheorghe Dima din Cluj, aceeași distincție fiind oferită de Conservatorul din Oradea în anul 2002. A murit la 18 iulie 2006 și a fost îngropat la Cimitirul de pe Dealul Florilor, din Dej.

Surse:

Mustață, Constantin & Șorban, Raoul: Dialoguri cu Raoul Șorban, Editura Anotimp, Oradea, 2002

Păcurariu, Francisc, Românii și maghiarii de-a lungul veacurilor, Editura Minerva, București, Romania, (1988)

http://www.raoulsorban.ro

http://www.raoulsorban.ro/biografie-raoul-sorban/

https://adevarul.ro/locale/cluj-napoca/raoul-Sorban-salvatorul-evreilor-ardeal-devenit-post-mortem-cetatean-onoare-judetului-cluj-1_50aee2027c42d5a663a172f2/index.html

http://www.ziare.com/cultura/documentar/dosarele-istoriei-salvatorii-evreilor-di n-cluj-1055923