$$$

 S-a întâmplat în 24 ianuarie76: În această zi, a venit pe lume Publius Aelius Traianus Hadrianus (d.10 iulie 138), cunoscut ca Hadrian, împărat roman (117-138). Hadrian a fost al treilea dintre așa-zișii „cei cinci împărați buni ai Imperiului Roman”. Originar din provincia Baetica din Hispania, la fel ca Traian, care îi era rudă şi tutore şi cu a cărui nepoată, Vibia Sabina, se va căsători, Hadrian îşi începe cariera în rândurile armatei. Guvernator al Siriei (din 116/117), Hadrian a fost adoptat de către Traian şi, la insistenţele Plotinei, soţia acestuia, a fost desemnat pe patul de moarte, drept succesor (8 august 117).

Începutul domniei sale este marcat de „conspiraţia celor patru consulari”, soldată cu executarea lor. Spirit neliniştit, sensibil, de o neobosită curiozitate, Hadrian a străbătut în lungi călătorii toate provinciile imperiului, în care a petrecut mai mult timp decât la Roma. A iniţiat o serie de reforme în armată şi justiţie; arta şi arhitectura au înflorit în timpul domniei lui. În capitală este restaurat Panteonul, se construieşte Mausoleul sau viitorul Castel San Angelo – mormântul împăraţilor romani până la Caracalla. Hadrian a acordat o deosebită atenţie promovării filosofiei şi literaturii, manifestând o pronunţată înclinare pentru cultura greacă. El însuşi era filosof şi scriitor, fiind autorul unor poezii în greacă şi latină, discursuri, scrieri filologice şi enciclopedice.

Pe plan extern, Hadrian încheie pacea cu parţii şi renunţă la ultimele cuceriri ale lui Traian din provinciile Armenia, Asiria şi Mesopotamia, fixând graniţa orientală pe Eufrat. Legate de vizitele împăratului în Dacia, au loc două reorganizări administrative ale provinciei, împărţită în 119 în Dacia Superior şi Dacia Inferior, iar în 123 în Dacia Porolissensis, Dacia Superior şi Dacia Inferior. În Britannia, Hadrian a construit zidul defensiv care îi va purta numele şi care trasa graniţa de nord a Imperiului Roman. În anul 132, intenţia lui Hadrian de a înălţa un templu al lui Jupiter la Ierusalim a declanşat ultima mare răscoală a iudeilor, condusă de Bar Kohba şi reprimată în anul 135.

Hadrian rămâne una dintre cele mai originale personalităţi din istoria Romei. Secolul al II-lea a fost unul relativ liniștit pentru creștini. Împărații romani au persecutat doar în anumite regiuni și pentru scurte perioade de timp comunitățile creștine aflate în creștere. Au existat și exemple, asemenea împăratului Hadrian sau Antoninus Pius, care au făcut mai mult decât să meargă pe linia trasată de rescriptul lui Traian și ale căror manifestări împotriva creștinilor au fost aproape nule ca intensitate. Într-o epistolă transmisă lui Minucius Fundanus, noul proconsul al Asiei, în anul 124, împăratul Hadrian (117-138) afirma următoarele: „Am primit epistola pe care mi-a scris-o strălucitul bărbat, Serenius Granianus, predecesorul tău. Socotim că chestiunea aceasta trebuie să rămână necercetată pentru ca nici oamenii să nu se tulbure și nici să nu dea calomniatorilor prilej de a-și manifesta răutatea. Deci dacă locuitorii din provincia ta vor putea susține în chip lămurit plângerea lor împotriva creștinilor, în așa fel ca să se poată răspunde pentru ea și înaintea tribunalului, să se îndrepteze numai către aceștia, dar nu numai cu simple pretenții și doar cu zvonuri. Căci e de datoria ta cea mai înaltă ca dacă cineva ar voi să aducă vreo acuzație, să te informezi că aceasta este întemeiată. Deci, dacă cineva aduce vreo învinuire și arată că unii au săvârșit ceva împotriva legilor, să dispui așa cum se cuvine potrivit cu gravitatea delictului. Dar, pe Hercule, dacă cineva ar propune ceva numai din calomnie, fii atent asupra răutății acesteia și caută ca ea să fie răzbunată cum se cuvine” (apud Eusebiu de Cezareea, Istoria Bisericească, IV, IX, 1-3, în: „PSB”, vol. 13, trad. pr. Teodor Bodogae, EIBMBOR, 1987, pp. 152-153). 

Observăm că rescriptul lui Hadrian urmează linia trasată de cel al predecesorului său, împăratul Traian (98-117). Se precizează aici să fie acordată maximă atenție calomniatorilor și răzbunătorilor care se puteau folosi de persecuția creștină pentru a se răzbuna pe adversarii lor. Însă ceea ce nu remarcăm aici este pedepsirea creștinilor pentru simplul fapt că sunt astfel. Aici este diferența esențială față de rescriptul împăratului Traian. Creștinii puteau fi acuzați numai în cazul în care comiseseră anumite delicte grave împotriva legii. Plângerea împotriva creștinilor trebuia „susținută în chip lămurit”, adică acuzatorii erau nevoiți să aducă dovezi împotriva acestora cum că încalcă legea din anumite puncte de vedere. Delictele urmau să fie pedepsite, dar Hadrian nu mai spune nimic despre uciderea sau torturarea creștinilor pentru simplul motiv că aceștia au aderat la această credință. De asemenea, Hadrian îi cere proconsulului Fundanus să îi pedepsească cu asprime pe calomniatori. Astfel, creștinii puteau, cel puțin pentru o scurtă perioadă de timp, să răsufle ușurați și să trăiască ceva mai liniștiți. 

Domnia lui Hadrian a fost una dintre cele mai calme ale unui împărat roman. Hadrian, care poseda o cultură bogată influențată profund de elenism, era un om înțelept și așezat care, în ciuda anumitor excese și patimi de care romanii nu erau deloc străini pe vremea respectivă, a dat dovadă de mult spirit practic. În vremea sa, de exemplu, s-a instaurat o lungă perioadă de pace („pax romana”), iar imperiul a fost consolidat și din punct de vedere politic, nu doar social, prin reformele potrivite ale acestui împărat.

Surse:

Smallwood, E.M, Documents Illustrating the Principates of Nerva Trajan and Hadrian, Cambridge, 1966.

Birley, Anthony R. (1997). Hadrian. The restless emperor. London: Routledge. 

Speller, Elizabeth (2003). Following Hadrian: a second-century journey through the Roman Empire. London: Review. 

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/hadrian-consolidare-in-loc-de-expansiune

https://quadratus.wordpress.com/2009/03/26/hadrian-i/

https://www.storyboardthat.com/ro/biography/hadrianus

https://basilica.ro/persecutiile-crestinilor-in-timpul-imparatilor-hadrian-si-antoninus-pius/

$$$

 S-a întâmplat în 24 ianuarie1458: La această dată, Matia Corvin, al doilea fiu al lui Iancu de Hunedoara, era ales rege al Ungariei, cu sprijinul nobilimii mici şi mijlocii şi al trupelor de mercenari conduse de Mihail Szilágyi. Domnia sa (32 de ani) a fost una dintre cele mai strălucite din istoria Ungariei.

Matia Corvin s-a născut pe 23 februarie 1443, la Cluj. A primit la botez numele de Matia, datorită faptului că s-a născut în ajunul lui 24 februarie, zi în care calendarul catolic îl comemorează pe Matia Apostolul (9 august în cel ortodox). Datorită faptului că numele de Matia nu prea este întâlnit în spaţiul românesc, prenumele regelui a fost/este confundat adeseori cu cel al apostolului Matei. Numele de Corvin provine din stema familiei, care conţinea un corb (corvus în latină). După moartea lui Iancu de Hunedoara, nobilimea maghiară a reușit să slăbească autoritatea regală. Tânărul rege Ladislau Postumul, a fost conducătorul nominal, dar adevăraţii conducători erau familiile nobiliare. Grija lor a fost să slăbească influenţa familiei Hunyadi. Astfel l-au convins pe tânărul rege maghiar să ordone decapitarea lui Ladislau, fiul cel mare al lui Iancu de Hunedoara. Fiul cel mic al lui Iancu de Hunedoara, Matia, doar un copil, a fost azvârlit în închisoare. La scurt timp în Ungaria a început un război civil între grupările nobiliare. Tânărul regele a fugit în Boemia, luându-l pe Matia de Hunedoara cu el. Elisabeta Szilágy, văduva lui Iancu de Hunedoara, a organizat armatele fidele soţului său şi a reuşit să pună capăt războiului civil, învingând armatele marii nobilimi. Regele Ladislau Postumul a fost ucis, împreună cu mare parte a celor care îl îndemnaseră să-l ucidă pe Ladislau de Hunedoara. Dieta a fost reunită la Buda să aleagă noul rege. În prezenţa armatelor cantonate pe Dunărea îngheţată, a fost ales rege Matia, fiul cel mic al lui Iancu de Hunedoara, în vârstă de 18 ani, care trebuia să fie răscumpărat şi adus de la Praga.

Principala piedică pentru consolidarea internă a ţării au reprezentat-o la începutul domniei lui Matia Corvin armatele de mercenari cehi care controlau nordul regatului Ungariei. Până în 1462, regele a reuşit să aducă sub ascultarea sa zona, putând să-şi concentreze atenţia spre sudul ţării, de unde venea pericolul otoman. Începând cu anul 1460, de-a lungul coastei Adriaticii şi până la Dunărea de Jos, frontiera era una sensibilă. În primii ani de domnie, din cauza situaţiei politice interne, Matia Corvin nu a avut posibilitatea de a mobiliza importante forţe împotriva otomanilor. Mai mult, din eşecurile tatălui său, Matia a învăţat că e preferabil să evite confruntările directe cu armatele turceşti, motiv pentru care a intervenit militar în Bosnia doar în momentul în care otomanii şi-au retras trupele din zonă. Prima şi cea mai grea perioadă a domniei lui Matia Corvin a luat sfârşit la 29 martie 1464, odată cu încoronarea lui. Regele a iniţiat o reformă importantă în administrarea judiciară. În locul judecătoriilor cu prezenţă regală, de mai multe ori transformate, a fost înfiinţat un tribunal general, cu competenţă asupra întregului regat şi al cărui judecător, începând cu anul 1470, avea titlul de „locotenent al prezenţei regale personale”.

Ceremonia încoronării a încheiat, simbolic, perioada stabilizării, dar nu a pus capăt mişcării opoziţiei. Reforma impozitelor, aplicată trei ani mai târziu, a stârnit nelinişte, în primul rând în Transilvania, unde noua metodă de impozitare introdusă a fost incriminată în mod deosebit. Matia Corvin a fost extrem de dur cu capii nobilimii transilvănene. Sosit în Transilvania, regele a ordonat executarea rebelilor (execuţiile au durat câteva săptămâni la rând), confiscarea bunurilor acestora şi împărţirea lor între adepţii lui. După consolidarea graniţelor şi pacificarea Transilvaniei, ambiţiile lui Matia Corvin s-au îndreptat definitiv spre nord-vestul şi vestul regatului Ungariei. Cu toate că s-a declarat adeptul luptei împotriva turcilor şi singurul apărător al creştinătăţii, regele a folosit aceste vorbe doar pentru propagandă politică, încercând să-şi atragă sprijinul financiar al Sfântului Scaun şi al Veneţiei, precum şi simpatia principilor europeni. În realitate, s-a limitat să respingă câteva raiduri otomane, apreciind că puterile sale sunt prea mici pentru o mare confruntare cu Imperiul Otoman. În corespondenţa sa nu înceta să accentueze că singur este neputincios în faţa sultanului. Pe Matia Corvin l-a preocupat multă vreme ideea războiului cu cehii. Prima sa ţintă a devenit Boemia. Pretextul pentru o intervenţie armată i l-a furnizat papa Paul al II-lea care a decis să rezolve problema husită. Matia Corvin, care scrisese Romei încă din 1465 că este gata să lupte pentru cauza creştinătăţii, „fie împotriva turcilor, fie împotriva cehilor”, momentul a fost cât se poate de potrivit. Timp de trei ani, regele a condus operaţiile militare, obţinând succese militare chiar de la început. În primăvara lui 1470, printr-o ultimă campanie, Matia Corvin şi-a definitivat stăpânirea asupra Moraviei şi Sileziei. Succesele regelui Ungariei au stârnit anxietate printre vecinii lui, astfel că, foarte curând, au început să se distingă contururile unei coaliţii austro-ceho-polone. Nu a avut loc nici o luptă deschisă, dar maghiarii au reuşit să ocupe cetăţi importante, multe dintre ele după asedii de luni de zile, astfel încât, în 1487, cu excepţia câtorva cetăţi, Matia Corvin stăpânea Austria de jos şi Stiria.

În anul 1467, Ştefan cel Mare a purtat un război dur cu Matia Corvin, încheiat cu victoria moldovenilor. Luptele sunt povestite de umanistul italian Antonio Bonfini, care o descrie ca fiind extrem de sângeroasă. În vara anului 1467, Ştefan cel Mare, domnitorul Moldovei, a oferit sprijin saşilor din Transilvania, care, nemulţumiţi de birurile impuse de regele Ungariei, s-au răsculat împotriva acestuia. Revolta lor a fost înăbuşită rapid de armata ungară, în fruntea căreia s-a aflat chiar regele. La scurt timp după ce i-a învins pe saşi, Matia Corvin a adunat o armată numeroasă şi a pornit spre Moldova, unde a purtat o bătălie cu Ştefan cel Mare, lupta dintre unguri şi moldoveni având loc în noaptea de 14 spre 15 decembrie 1467, la Baia, în judeţul Suceava.

„Văzându Mateiaşu craiul volniciia lui Ştefan vodă că nu o poate supune, strângându multă oaste a sa şi luundu ajutoriu şi de la alţii, au purces în anii 6975 (1466) şi au tras spre Moldova. (...) Socotind ca să nu rămâie vreun unghiu nepipăit de dânsul, au lăsat drumul Sucevii, unde-l aştepta Ştefan vodă, şi la Bae ş-au întorsu calea şi au sosit la Bae, luni, dichemvrie 14 zile şi acolea, cum nu vrea avea nici o grijă de nici o parte, lăsându-ş oastea fără de nici o grijă, nici pază, ci la băuturi şi la prăzi. Unde avându Ştefan vodă ştire şi prinzându limbă, marţi noaptea, dichemvrie 15, au aprinsu târgul asupra lor, cându ei era fără de nici o grijă. Şi fiindu şi béţi şi negătiţi de război, i-au lovitu Ştefan vodă cu oaste tocmită în răvărsatul zorilor, de multă moarte şi pierire au făcut într-înşii. Că ei nefiind tocmiţi de război, nimica de arme nu s-au apucatu, ci de fugă, nici urma să ia carii scăpa, că fiind noaptea, de nu ştiia încătro vor mérge, în toate părţile rătăciia, de-i vâna ţăranii în zăvoaie, prin munţi, unde vreo 12.000 pieriţi s-au aflatu. Mai apoi şi însuşi craiul, rănitu de săgeată foarte rău, de-abiia au hălăduitu pre poteci, de au ieşitu la Ardeal”, a arătat cronicarul Grigore Ureche în „Letopiseţul ţărâi Moldovei, de când s-au descălecat ţara”. 

Despre bătălia dintre Ştefan cel Mare şi Matia Corvin a scris şi italianul Antonio Bonfini în cronica lui, arătând faptul că domnitorul moldovean nu a dorit să fie supus Ungariei, astfel că nu a plătit dările şi în plus a înteţit răscoale în Transilvania. „După ce regele restabili pacea în provincie, ieşi din Transilvania în ziua Sf. Caterina, se îndreptă spre acea parte a Valahiei, care acum se numeşte Moldova. Aici, stăpânea în toată voia Ştefan voievod. Ca supus al regelui Ungariei, trebuia să plătească toate dările şi să împlinească toate poruncile, dar el, scos din minţi şi crunt din fire, însă zelos şi straşnic în război, nu voia să asculte cu nici un chip. Ba, mai înteţea şi răscoalele din Transilvania, cu gând ca, tulburând liniştea de acolo, să se poată bucura de libertate. Regele află cu cale să pornească prin păduri şi prin strâmtori de munţi, să readucă pe răzvrătitul valah la ascultare. Prin strâmtorile închise cu arbori şi cu câte toate, îşi deschidea drum cu focul sau cu sabia. După ce, astfel, îşi făcu drum şi ieşi mai la larg, îşi aşeză tabăra lângă orăşelul Roman, pe care valahii îl socotesc for roman. Zidurile acestui oraş sunt de lemn, întărite cu valuri şi gropi; pe acolo curge râul Siret […] După ce arsese târgul Roman, pe oriunde mergea, pustia totul, sate şi oraşe, cu foc şi sabie, iar ostaşii mânau de dinapoi oameni şi turme de vite, cu pradă nespus de mare. A treia zi, ajunse, în sfârşit, la cetatea dăruită unui episcop de frunte, numită de moldoveni Baia”, a scris Antonio Bonfini. Regele Matia Corvin a fost rănit în bătălia de la Baia.

Ştefan cel Mare avea o armată mai mică decât Matia Corvin, însă a reuşit să-i învingă fără mari probleme pe unguri. Domnitorul moldovean a incendiat oraşul Baia, luându-i prin surprindere pe soldaţii unguri. Matia Corvin a scăpat cu greu cu viaţă, el fiind lovit cu trei săgeţi şi o lance. După bătălia de la Baia ambii rămîn cu un gust amar: Ştefan nu reuşeşte să-l omoare pe Matia, iar Matia nu izbuteşte să-l detroneze pe Ştefan. Din nou, aceleaşi constrângeri, precum şi banii Veneţiei şi promisiunile Romei îi reunesc în numele luptei pentru cruce. Trupele moldave şi ungare, care trebuiau să lupte împreună, se bat între ele. Se ajunge la un compromis, care susţine obţinerea victoriei de la Vaslui.

Antonio Bonfini descrie bătălia de la Baia drept o luptă pentru viaţă şi nu pentru cinste. El arată că regele Matia Corvin a luptat vitejeşte însă a sfârşit prin a fi lovit de o săgeată ce i-a produs dureri extrem de puternice. „Regele, aici luptându-se în faţa cartierului său, împreună cu veteranii, aici cercetând posturile în târg, îndeplini în noaptea aceea datoria celui mai bun soldat şi domnitor. Era cel dintâi unde era lupta mai crâncenă, îndemnând pe viteji, dojenind pe cei fricoşi, venind în ajutorul liberatorilor. Luptând în tot locul cu cea mai mare vitejie, s-a scăpat pe sine şi a scăpat şi armata. Ba mai mult, şi regele fu rănit în noaptea aceea de o săgeată getică, nu departe de şira spinării, şi, deoarece, după ce i-au scos coada săgeţii, fierul a pătruns mai adânc în carne, patru ani de zile a dus-o regele în grele suferinţe. Şi topindu-se rana unde era fierul, acesta se slobozea mereu în jos, până când, în cele din urmă, ieşi, aruncat de însuşi natura. S-au luptat în noaptea aceea mai mult pentru viaţă, decât pentru cinste. Oraşele şi satele de prin apropiere fură arse şi jefuite”, a concluzionat italianul Antonio Bonfini. În vara anului 1475, Ştefan cel Mare şi Matia Corvin au încheiat o pace de frica unui atac venit din partea turcilor. Regele Ungariei chiar i-a oferit în dar domnitorului moldovean Cetatea Ciceu şi Cetatea de Baltă.

Relaţiile lui Matia cu sultanul au fost schimbătoare şi nici pe departe nu se poate spune că ar fi fost în stare permanentă de război, chiar dacă, în corespondenţa diplomatică cu papa şi principii creştini, regele afirma mereu că principala sa sarcină este lupta împotriva turcilor. Roma şi Veneţia au încercat să elaboreze planurile unei noi cruciade, dar aceste planuri nu au fost puse niciodată în practică. Graniţa sudică a Ungariei era atât de liniştită încât, o vreme, turcii au renunţat până şi la obişnuitele lor incursiuni de jaf. Relaţiile cu turcii s-au înrăutăţit apoi, conflicte mai importante desfăşurându-se între 1479 şi 1481. 

Matia Corvin a domnit 32 de ani ca rege al Ungariei şi epoca sa fost una dintre cele mai strălucite din istoria regatului maghiar. Marea nobilime însă nu s-a împăcat cu prezenţa lui pe tronul Ungariei şi a uneltit mereu pentru a-l detrona. Conform unei legende, marii nobili ar fi reuşit să-şi pună planul în aplicare cu ajutorul reginei Beatrice, soţia regelui. Medicul reginei îl trata pe regele Matei de reumatism, otrăvindu-l cu plumb; astfel, regele Matia a murit încet, prin otrăvire, înainte să ajungă la vârsta de 50 de ani. Varianta oficială spune că regele a murit la 6 aprilie 1490, la Viena, după un banchet în timpul căruia i s-a făcut rău. Moartea sa a reprezentat dispariţia de pe scena politică a Ungariei medievale a ultimei veritabile personalităţi regale. 

Matei Corvin a admirat cultura italiană. Descoperind realizările Renaşterii, a început să promoveze influenţele culturale italiene în Ungaria. Buda, Esztergom, Székesfehérvár şi Visegrád au fost printre oraşele care au beneficiat de stabilirea unui sistem de sănătate publică şi educaţie, precum şi a unui nou sistem legal sub domnia lui Matia Corvin. Regele s-a dovedit a fi un generos patron al artiştilor din Italia şi Europa de Vest care s-au strâns la curtea sa. Biblioteca sa, Bibliotheca Corviniana, era cea mai mare colecţie europeană de cronici istorice şi lucrări filosofice şi ştiinţifice din secolul al XV-lea, numărând peste cinci mii de exemplare, fiecare exemplar valorând mai mult de o mie de forinţi de aur. Domnia sa este considerată ca fiind unul dintre cele mai glorioase capitole ale istoriei Ungariei, marcate prin campanii militare victorioase ale temutelor sale trupe din „Fekete Sereg” („Armata Neagră”). Ungaria a cunoscut în timpul domniei sale cea mai vastă întindere din istoria sa (la vest din sud-estul Germaniei până în Dalmaţia, iar la est, din Polonia, până în Bulgaria de astăzi). Matia a condus în uniune personală Regatul Moraviei, Silezia şi Lusacia (Lausitz) şi Austria Inferioară. Se spune despre el că vorbea româna, maghiara, italiana, croata, latina şi, mai târziu, germana, ceha, slovaca, precum şi alte limbi slave.

Surse:

Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler ș.a., Istoria Transilvaniei, vol. I (până la 1541), Academia Română, Cluj, 2009 (ediția a II-a)

Ioan-Aurel Pop, The Names of the Hunyadis, în: Matthias Rex. Hungary at the Dawn of the Renaissance, edited by István Draskóczy, Ildikó Hórn, Iván Horváth, András Végh, University Press of Budapest, 2008

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/matia-corvin-romanul-de-pe-tronul-ungariei

https://core.ac.uk/download/pdf/44718734.pdf

http://www.vistieria.ro/Istoria-romanilor-Articole/Articole-Ev-Mediu/Intre-propaganda-%C5%9Fi-realitate-istorica-Vlad-%C5%A2epe%C5%9F-Matei-Corvin-%C5%9Fi-Vene%C5%A3ia.html

http://www.istorie-pe-scurt.ro/matei-corvin-ultimul-mare-rege-al-ungariei-a-fost-roman/

https://adevarul.ro/locale/suceava/batalia-Stefan-mare-regeleungariei-matia-corvin-vazuta-ochii-italianului-antonio-bonfini-s-auluptat-noaptea-mai-viata-1_5a7c0525df52022f75507d63/index.html

$$$

 S-a întâmplat în 24 ianuarie1849: La această dată, a venit pe lume Gheorghe Cârţan (cel numit mai apoi „Badea Cârţan”), ţăran din Ţara Făgăraşului; a răspândit cărţi româneşti în satele transilvănene; a călătorit pe jos până la Roma pentru a vedea Columna lui Traian şi alte mărturii despre originea latină a poporului român.

Gheorghe Cârţan, cunoscut şi sub numele de „Badea Cârţan”, celebru pentru călătoria sa pe jos până la Roma pentru a vedea Columna lui Traian şi alte mărturii despre originea latină a poporului româ, a fost un ţăran român autodidact care a luptat pentru independenţa românilor din Transilvania, distribuind cărţi româneşti aduse clandestin din România, la sate. A călătorit pe jos până la Roma pentru a vedea cu ochii lui Columna lui Traian dar a mers pe jos şi prin aproape tot spaţiul românesc despărţit de graniţele timpului său. Gheorghe Cârţan s-a născut în comuna Oprea-Cârţişoara, judeţul Sibiu, la 24 ianuarie 1849, fiind fiul lui Nicolae Cârţan şi al Mariei Budac, o familie cu adânci tradiţii de păstori, care a mai avut alţi şase copii: Măriuţa, Nicolae, Chiva, Ion, Avram şi Arsene. În perioada zbuciumată a anilor 1848 – 1849, familia contelui Teleky, mare proprietar de moşii, a părăsit Ţara Făgăraşului şi Transilvania, pe atunci teritoriu al Imperiului habsburgic, plecând la Budapesta, iar Oliver Boier, administratorul pământurilor grofului la Cârţişoara, vinde ţăranilor din terenurile sale, casa grofului fiind cumpărată ulterior de preotul Vulcan din Cârţişoara. Încă de pe la vârsta de cinci-şase ani, Gheorghe cunoştea bine toate împrejurimile satelor Oprea şi Streza – Cârţişoara, fiindcă vara căuta cuiburi de păsări, iar toamna culegea fructele pădurii, ca orice copil. Ar fi trebuit să urmeze anii de şcoală dar, din cauza sărăciei din familie şi fiindcă auzise de la alţi copii din Recea că erau pedepsiţi, dacă vorbeau româneşte, Gheorghe nu a mers la şcoală, iar la vârsta de unsprezece ani a plecat, alături de membri ai familiei sale, pe munte cu oile.

Tatăl său l-a dus la stâna baciului Axente, sub Curmătura Bâlei, unde va deprinde toate cele ale oieritului şi va învăţa să facă brânză şi caş. Stâna avea 2.000 de oi, jumătate fiind ale grofului Teleky, 500 ale administratorului Oliver Boier, iar celelalte, ale locuitorilor din Oprea – Cârţişoara. La 23 mai 1867, după moartea tatălui său, Gheorghe Cârţan şi-a luat rămas bun de la mama sa, de la fraţi şi de la surori, şi-a luat cele patruzeci de oi ce-i reveneau drept moştenire de pe urma tatălui şi, pleacă cu turma spre România pentru a vedea ţara în care auzise că trăiesc fraţii săi români, liberi de orice stăpânire străină.La sfârşitul lunii mai, Gheorghe Cârţan ajunsese în Ţara Bârsei. Aici l-a cunoscut pe braşoveanul Ion Cotigă, care avea ştiinţă de carte. Acesta urmase liceul şi trei ani la facultăţile de drept şi filosofie iar, din cauza unei boli de plămâni, îşi întrerupsese studiile. Cei doi au făcut legământ să ciobănească împreună. În peregrinările lor împreună, Ion Cotigă îl învaţă pe tânărul Cârţan câte ceva din istoria românilor, câte ceva despre filosofi, apoi îl ajută să înveţe să scrie şi să citească, fiind cel care a influenţat în bine devenirea ulterioară a tânărului Gheorghe Cârţan.

Aşa a aflat Gheorghe despre Platon şi Socrate, despre istoricii romani şi greci, Titus Livius şi Herodot, dar şi despre Ovidiu, care a murit la Tomis, şi despre Traian şi Decebal – consideraţi părinţii poporului român. Cârţan era fascinat de ceea ce afla, deşi nu pricepea cum de un cioban precum Cotigă putea să cunoască atâtea lucruri. Acesta-i reamintea, din timp în timp că era, totuşi, şcolit, şi optase pentru ciobănie din proprie voinţă. În iulie 1867, cei doi ciobani ajung cu turmele lângă Ciulniţa, unde închiriază pentru mai mulţi ani, un teren pentru stână şi păşuni pentru oi. După câţiva ani, prin 1874, când Gheorghe împlinise 25 de ani, sub îndrumarea lui Cotigă, ajunsese să scrie şi să citească bine. În anul 1870 Gheorghe ajunsese la vârsta încorporării în armata austro-ungară, iar pentru a evita acest lucru, a rămas în continuare în România şi timp de mai mulţi ani nu a avut nicio ştire de acasă. Cuvintele lui Mihail Kogălniceanu spuse la 9 mai 1877 că: „Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare… suntem o naţiune liberă şi independentă”, au ajuns şi la cei doi ciobani şi le-au trezit sentimentele de români. Cei doi prieteni, Cârţan şi Cotigă, fără să mai stea pe gânduri, au hotărât să ia parte şi ei, după puterile lor, la efortul de război al ţării. S-au prezentat la „Comandamentul etapelor”, aflat la Buzău, şi au predat armatei române, în cadrul rechiziţiilor, 1.200 capete de oi şi nutreţul strâns pentru iarnă. Pentru stână au reţinut doar doi berbeci şi 30 de oi. Un gest deloc simbolic dar încărcat de simboluri!… Gheorghe Cârţan pleacă voluntar în armata română şi este repartizat la Roşiorii de Vede unde este instruit în timp ce Războiul de Independenţă al României era în plină desfăşurare. Nu a mai ajuns să lupte efectiv pe câmpul de luptă, războiul încheindu-se înainte ca el să fi terminat instrucţia.

La 12 iulie 1878, el era lăsat la vatră din armata română, apoi Gheorghe, cu dor de casă, a pornit spre Transilvania, dorind să ajungă pe meleagurile copilăriei. În răstimpul în care fusese plecat, mama lui murise. Însă, în răstimpul în care el nu se prezentase pentru încorporare acasă, cazul lui devenise unul complicat, întârziase nu mai puţin de opt ani în a-şi face stagiul militar obligatoriu la „stăpânirea chezaro-crăiască” şi era ameninţat cu spectrul închisorii. Pentru a scăpa de detenţie, a fost nevoit să se prezinte la Făgăraş, unde a fost încorporat şi repartizat la Regimentul 31 Infanterie de la Zemm, lângă Belgrad, iar apoi a ajuns în Bosnia – Herţegovina, unde erau trimişi, de regulă, recruţii români. Gestul său de prezentare pentru satisfacerea stagiului militar obligatoriu a avut ca substrat şi dorinţa de a avea toate actele în regulă, pentru a se lăsa de ciobănit şi de a răspândi legal cartea românească în Ardeal. În armată, majoritatea ofiţerilor erau austrieci, trupa fiind, de regulă, de alte naţionalităţi, iar instrucţia se făcea în limba germană, aşa că, vrând-nevrând, a învăţat şi limba germană.

La 8 mai 1881, a fost lăsat la vatră după alţi trei ani de serviciu militar. A plecat în aceeaşi lună înapoi la Ciulniţa, în România. Cât timp a călătorit Cârţan, Cotigă a îmbogăţit turma de mioare. Au decis, totuşi, să-şi vadă fiecare de drumurile lor în viaţă şi să se despartă. Cârţan a luat numai o treime din turmă, adică patru sute de oi, doi măgari şi doi câini, restul i-a rămas lui Cotigă. S-au despărţit, dar se zice că au rămas prieteni, iar Gheorghe s-a întors în Transilvania cu cele patru sute de oi care îi aparţineau, în primăvara anului 1882. Gheorghe a fost amendat de mai multe ori pentru că oile sale au păscut pe pământurile unor saşi, ajungând să plătească despăgubiri mult mai mari decât pagubele făcute de oile lui, astfel că, la scurt timp, a rămas fără nicio oaie. După judecăţi şi plângeri nerezolvate, fiindcă nu i s-a făcut dreptate, Gheorghe a plecat la Viena pentru a se înfăţişa împăratului, dar nu a reuşit, iar fiindcă a fost prea insistent, a fost urcat în tren cu forţa de către poliţie şi trimis acasă. Toate pagubele, umilinţele şi, nu de puţine ori, bătăile, l-au transformat pe Cârţan într-un aprig luptător pentru libertatea românilor ardeleni.

În mai 1894, a participat, la Cluj, la procesul memorandiştilor, motiv pentru care este arestat şi bătut de jandarmi, pe motiv că nu era posibil ca un simplu cioban să asiste din proprie iniţiativă la un proces politic atât de important. După bătaia încasată a plecat din nou la Viena, unde intră în audienţă la împărat, care îi promite tragerea la răspundere a vinovaţilor. I-a vizitat la închisoarea din Vac din Ungaria pe memorandiştii condamnaţi la detenţie. Datorită deselor lui apariţii, directorul închisorii l-a bănuit că ar fi spion; în consecinţă, nu i s-a mai permis accesul în incinta penitenciarului. În această situaţie reacţia lui Cârţan a fost pe cât de neaşteptată pe atât de impresionantă. Ca să arate că nu i-a uitat pe martirii neamului, s-a aşezat liniştit la poarta de intrare în închisoare şi scoţând fluierul din şerpar a început să doinească de jale, timp îndelungat, spre surprinderea trecătorilor unguri din afară şi spre mulţumirea celor întemniţaţi, ieşiţi în curte, şi asupra cărora acest semn de viaţă, transmis peste ziduri, produsese o profundă impresie.

În ianuarie 1895, Badea Cârţan merge pe jos la Bucureşti, pentru a vedea statuia lui Mihai Viteazul, despre care aflase că era un mare erou al românilor. Neavând unde să doarmă, Gheorghe s-a culcat în zăpadă, după cum era obişnuit ca cioban, iar dimineaţa este văzut de Ion Grama, om de serviciu la Liga Culturală, care îi facilitează întâlnirea cu profesorul V. A. Urechia, preşedintele Ligii şi cu profesorul Grigore Tocilescu. De la aceşti distinşi profesori află Cârţan multe lucruri despre daci şi romani şi despre istoria românilor. Cu sprijinul acestora, Badea Cârţan a vizitat muzeele din Capitală, Ateneul Român, Universitatea, Academia Română, şi i-a cunoscut pe Valeriu Branişte şi Constantin Mille, pe Nicolae Iorga, George Coşbuc, Ştefan O. Iosif, pe Spiru Haret, Take Ionescu, Constantin Morţun şi I. C. Brătianu şi pe mulţi alţi oameni de seamă. Aşa a ajuns Badea Cârţan cunoscut în întreaga ţară, prin mijlocirea celor cu care s-a întâlnit şi care i-au făcut publică povestea vieţii. A urmat, în ianuarie 1896, plecarea pe jos la Roma, unde dorea să vadă Columna lui Traian, cu sprijinul profesorului Urechia, cel care i-a oferit susţinere morală şi financiară precum şi câteva scrisori de recomandare. A stabilit să plece în ziua de 1 ianuarie 1896. S-a întors la Oprea-Cârţişoara să se pregătească de drum. Omul care dormea în zăpadă nu se speria de iarnă. Pentru el podurile de gheaţă de peste râuri îl ajutau să scurteze drumul. În drumul său lung poposea noaptea la marginea localităţilor unde oamenii săraci erau cu suflet bun şi-l ajutau. Nu cerşea niciodată nimic. Plătea totul cu muncă la cei care-l găzduiau şi îi dădeau mâncare şi merinde.

A trecut prin Timişoara, Szeged, Budapesta, Viena, Salzburg, Innsbruck, Genova, ajungând la 15 februarie, la Roma. Pe lungul drum rupsese patru perechi de opinci. Ajuns în faţa Columnei a îngenunchiat, a scos din săculeţul din desagă şi a presărat pământ şi boabe de grâu aduse din Oprea-Cârţişoara, prinos pentru marele împărat. Apoi s-a culcat la picioarele Columnei, unde a dormit până a doua zi. Dimineaţa, la trezire, a observat că era înconjurat de o mulţime de oameni, iar unul dintre ei, văzând costumul popular românesc al lui Gheorghe, a exclamat: „un dac a coborât de pe Columnă”. Asemănarea dintre Cârţan şi dacii sculptaţi pe Columnă era evidentă. Astfel, Badea Cârţan a devenit celebru şi în Italia, mai multe ziare scriind despre el. Scriitorul Duiliu Zamfirescu, ministrul reprezentant la Legaţia României din Italia, aflând de scopurile vizitei ciobanului român, i-a oferit sprijin şi găzduire şi i-a mijlocit întâlnirea cu personalităţi italiene, cu profesori universitari, gazetari, oameni de artă, deputaţi şi senatori, fiind considerat „un sol al poporului român”. După ce vizitează mai multe oraşe din Italia, în 3 martie 1896 părăseşte Veneţia şi porneşte spre casă încărcat cu daruri scumpe: cărţi şi tablouri.

La 18 martie 1896, se află din nou la Bucureşti, ca oaspete al profesorului V. A. Urechia. După ce se întoarce la Cârţişoara, la 10 iunie 1896 este arestat de jandarmii unguri, este bătut crunt şi i se confiscă fotografia cu Columna lui Traian, alte fotografii primite cadou în Italia, dar şi cărţile pe care le avea la el. După ce este trimis în faţa judecătorului, unde este întrebat despre legăturile sale cu Roma şi România, este eliberat după două zile. Nu i-au înapoiat lucrurile, fireşte! În luna august a anului 1896, Gheorghe a plecat spre Paris, via Viena, unde depune o nouă plângere la împărat, în care vorbeşte despre tratamentul la care este supus acasă. La Paris a stat de la 10 la 19 august. De aici trimite o scrisoare ziarului „Universul” în care scria: „Sunt vesel că francezii m-au cinstit foarte mult, ca pe un frate. Mi-a plăcut Franţa şi francezii şi nu voi muri până n-oi vedea Parisul. Trăiască familia Romei şi prietenii românilor”. Românii aflaţi aici, mai ales studenţi, l-au condus să viziteze muzeele pariziene, iar Emil Picot, profesor la Şcoala de limbi orientale, l-a prezentat studenţilor francezi.

Au urmat alte călătorii în Belgia, la Ierusalim şi apoi, din nou, la Roma. În septembrie 1899, la Roma a avut loc al XII-lea congres de istorie al orientaliştilor, la care au participat peste șapte sute de delegaţi din 40 ţări, ţara noastră fiind reprezentată de o delegaţie condusă de profesorul Urechia şi de Badea Cârţan, sosit aici din proprie iniţiativă. Senatorul şi profesorul Angelo Gubernatis a propus ca Badea Cârţan, îmbrăcat în portul lui naţional, de cioban român, să fie cel care va depune coroana de lauri din partea membrilor congresului, la Columna lui Traian. În această perioadă, Badea Cârţan a început să transporte din România în Transilvania, pe cărări de munte puţin umblate, cărţi şi alte tipărituri – toate donate – pentru elevii şi studenţii români ardeleni, în contextul în care orice scriere care pomenea de istoria românilor era interzisă în imperiu.

La 2 iulie 1904, Badea Cârţan a participat la Serbările de la Putna, care comemorau patru secole de la moartea voievodului Ştefan cel Mare, de unde a plecat cu o grămadă de cărţi donate de folcloristul Simion Florea Marian, pentru „fraţii ardeleni”. În decembrie 1904, Badea Cârţan a ajuns la Cârţişoara, unde îşi găseşte casa devastată de jandarmi, care îi confiscaseră toate cărţile româneşti. Au urmat alte nenumărate percheziţii, confiscări şi arestări, la una dintre aceste reţineri, în 15 decembrie 1905, fiind confiscate patru mii de volume tipărite în limbile română, maghiară, germană, franceză şi italiană, ducând numărul total de volume confiscate la peste șapte mii. După mai bine de trei luni de cercetare, la 25 martie 1906, Parchetul general din Tg. Mureş redactează actul de acuzare nr. 893 în „cauza penală privindu-l pe G. Cârţan”, rechizitoriul recomandând ani grei de închisoare, pentru delictul de „agitaţie împotriva statului şi răspândirea de cărţi interzise”.

Între timp avusese loc, pe fondul unui context politic mai larg, o întrevedere a oficialităţilor maghiare cu împăratul Franz Joseph, care a decis ca toate procesele politice deschise în perioada 21 iunie 1905 – 15 aprilie 1906 să fie revocate. După zece zile de la întâlnirea amintită, la 27 aprilie, preşedintele Tribunalului Braşov comunică oprirea procesului, iar la 5 mai anunţă renunţarea la acuzare din considerente politice, în aceeaşi zi, Cârţan fiind eliberat, după ce a fost obligat să semneze o declaraţie prin care se obligă să renunţe la toate cărţile şi sumele de bani confiscate şi la eventuale despăgubiri. Acţiunea penală împotriva lui Badea Cârţan se transformase într-un proces al cărţilor româneşti, care va dura un an de zile şi care se va finaliza prin arderea acestora. Badea Cârţan şi-a petrecut ultimii ani din viaţă călătorind neobosit între Ardeal şi România, fiind hăituit în continuare de autorităţile maghiare. El se interesa de situaţia şcolilor confesionale româneşti, folosind legăturile sale cu înalţii ierarhi ai bisericii ortodoxe. În Bucureşti, porţile palatului regal îi erau întotdeauna deschise şi însuşi regele Carol I nu evită să stea de vorbă cu ciobanul îmbrăcat în sarică şi încălţat cu opinci.

În iarna anului 1910, în timp ce se îndrepta spre Ardeal, în zona Poiana Bălţii, Badea Cârţan a fost surprins de o avalanşă de zăpadă, care l-a ţinut îngropat timp de trei zile, şi din care a ieşit cu mare greutate. Scapă cu greu şi se întoarce în sat unde rudele şi prietenii îl tratează ca să se vindece de congestia pulmonară până în primăvara lui 1911. În iulie 1911 pleacă din nou spre România, însă la câteva zile ajunge la Poiana Ţapului, unde primise găzduire în casa doamnei Lahovary, soţia ministrului nostru la Roma. Aici este chemat un medic care realizează că zilele lui Badea Cârţan sunt numărate. Scriitorul Mugur Gheorghe, care i-a privegheat ultimele clipe din viaţă, i-a spus: „Bade Gheorghe eşti un erou. Ai luptat toată viaţa ca nimeni altul, pentru ţara şi poporul românesc. Urmaşii nu te vor uita!”. 

La 7 august 1911, Badea Cârţan trece în eternitate, fiind înmormântat în costum mocănesc şi cu căciulă ciobănească, în cimitirul din Sinaia. I-au fost alături, pe ultimul drum, doamna Lahovary, sute de intelectuali şi locuitori din Sinaia, Buşteni şi Poiana Ţapului. La căpătâiul său au luat cuvântul personalităţi culturale şi politice care au elogiat întreaga viaţă a celui dispărut. Pe crucea de piatră de deasupra mormântului său stă scris: „Aici doarme Badea Cârţan, visând întregirea neamului său”. Badea Cârţan nu a fost niciodată căsătorit şi nu a avut urmaşi. Preotul Vulcan din Cârţişoara, cel care l-a susţinut permanent pe Badea Cârţan, a murit în anul 1938, nu înainte de a comunica fiicei sale dorinţa sa de a fi donată casa părintească pentru a se amenaja în ea un muzeu în aintirea marelui patriot care a fost Badea Cârţan. Astfel că, într-o curte largă, în care se află o casă ţărănească cu cerdac, pe două laturi ale ei, se află acum „Muzeul Etnografic şi Memorial Badea Cârţan” din Cârţişoara, înfiinţat în anul 1968, în care sunt expuse icoane pe sticlă, lucrate de Matei Păcuraru – Ţimfora şi de fiul lui Ion, amândoi din Oprea – Cârţişoara. Mobilierul este format din scaune, blidare şi lăzi de zestre, iar într-o altă încăpere sunt expuse pahare, sticle, căni şi alte obiecte ale manufacturii sticlăriei de la Cârţişoara. Pe pereţi se află expuse cahle de teracotă de fabricaţie locală, cu o vechime de peste două sute de ani. În cea de a treia încăpere sunt păstrate amintirile lui Badea Cârţan, câteva cărţi colectate de el şi salvate de la confiscare şi ardere, portrete şi fotografii. Aici pot fi admirate, printre altele, „Cronica” lui Şincai, „Descrierea Moldovei”, a lui Dimitrie Cantemir, „Crestomaţia română”, de I. Menliu sau „Istoria sfîntă a Noului Testament” – datată 1898. Prin întreaga sa existenţă, prin credinţa şi valorile sale de ţăran simplu, Badea Cârţan a rămas o figură de excepţie pentru istoria neamului românesc.

Surse:

Metea Octavian, Patriotul Badea Cârţan, Editura Militară, 1972

Cărăbiş Vasile, Badea Cârţan. Propagandist de cărţi româneşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985

Suciu, Ştefan, Procesul lui Badea Cârţan, Braşov, 2000

Ţeposu, Otilia, Urme de opinci în istorie: Badea Cârţan, Formula AS, nr.716/2006

https://adevarul.ro/locale/sibiu/cine-fost-adevarat-badea-cartan-taranul-carturar-invatat-citeasca-ciobanie-devenit-celebru-drum-jos-roma-1_57483ef35ab6550cb85bf0d7/index.html

http://www.rador.ro/2017/08/07/portret-badea-cartan-cel-mai-citit-dintre-taranii-romani-un-militant-pentru-reintregirea-neamului/

https://momenteistorice.ro/badea-cartan-un-dac-coborat-de-pe-columna-lui-traian/

https://www.sibiul.ro/personalitati-sibiene/badea-cartan.html

$$$

 S-a întâmplat în 24 ianuarie1859: La această dată, avea loc Unirea Principatelor Române. Practic, Adunarea Electivă a Ţării Româneşti îl alegea, în unanimitate, pe domnul Moldovei, Alexandru Ioan Cuza, şi ca domn al Ţării Româneşti (la 5/17 ianuarie 1859 Adunarea Electivă a Moldovei îl alesese, în unanimitate, ca domn pe colonelul Al. I. Cuza) (24.I/5.II). Unirea Principatelor Române sub conducerea lui Alexandru Ioan Cuza a fost primul pas important pe calea înfăptuirii statului național unitar român.

Unirea celor două principate a fost un proces care a început în 1848, bazat pe puternica apropiere culturală și econunirea-principatelor-romaneomică între cele două țări. În anul 1848 s-a realizat uniunea vamală între Moldova și Țara Românească, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu. A urmat apoi Războiului Crimeii (1853 – 1856), în urma căruia Franţa, Anglia şi Imperiul Otoman au ieşit victorioase în faţa Imperiului Rus. În anul 1858, Marile Puteri s-au reunit în cadrul Conferinţei de la Paris, finalizată cu o Convenţie, încheiată la 7/19 august, care s-a referit şi la problematica românească. Astfel, printr-un act internaţional care ţinea cont doar parţial de voinţa românilor, s-au stabilit norme fundamentale referitoare la situația politico-juridică a Principatelor și reorganizarea lor. Pe baza Convenției de la Paris, se introducea principiul separației puterilor, ele urmând să fie exercitate, în fiecare Principat, de către domn și Adunarea electivă, ambele lucrând și cu participarea unui organ comun, Comisia centrală, înlocuind astfel Regulamentele Organice, actele pe baza cărora funcţionaseră cele două ţări române până atunci. Desigur că reglementările au avut la bază şi sprijinul declarat al împăratului Napoleon al III-lea, care dorea ca în estul Europei să existe un bastion profrancez, care să contracareze influenţa Rusiei.

Practic, Convenţia de la Paris consfinţea unirea formală într-un stat cu numele Principatele Unite, alegerea a doi domni, două adunări, două guverne, organizarea a două instituţii comune la Focşani – Comisia Centrală şi Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie –, abolirea monopolurilor şi a privilegiilor de clasă. Deşi au existat şi voci care erau împotriva unirii, mai ales în Moldova, existând temeri că desemnarea Bucureştiului drept capitală va face ca Moldova să-şi piardă din influenţă, divanurile ad-hoc organizate în anii 1857 şi 1858 au demonstrat dorinţa de unire a populaţiei. A urmat toamna anului 1858, când în principate a început organizarea alegerilor pentru domnitor. La 5 ianuarie 1859, în Moldova, Adunarea electivă formată din 48 de deputaţi l-a ales în unanimitate ca domn pe Alexandru Ioan Cuza, şeful partidei unioniştilor moldoveni. În Ţara Românească, unde alegerile urmau să se ţină pe 24 ianuarie, locţiitorii domneşti erau antiunionişti, iar Adunarea electivă era dominată de conservatori, astfel că bucureştenii au fost mobilizaţi pentru a susţine candidatura lui Cuza.În şedinţa din 24 ianuarie 1859, deputatul Vasile Boerescu a propus candidatura lui Alexandru Ioan Cuza, care a fost votat în unanimitate, stârnind mânia Porţii Otomane și a Austriei, care au considerat alegerea drept o încălcare a Convenției de la Paris, însă în textul actului nu se prevedea ca domnii aleși în cele două Principate să fie persoane distincte. Astfel, Cuza a devenit domnitor al celor două principate, iar unirea lor a fost recunoscută de către marile puteri pe parcursul domniei sale.

Faptul împlinit la 24 ianuarie 1859 era considerat de Poarta Otomană și de Austria drept o încălcare a Convenției de la Paris, însă în textul Convenţiei din 1858 nu se stipula ca domnii aleși în cele două Principate să fie persoane separate. În 1862, cu ajutorul unioniștilor din cele două țări, Alexandru Ioan Cuza a unificat Parlamentul și Guvernul, realizând unirea politică, iar după înlăturarea sa de la putere în 1866, unirea a fost consolidată prin aducerea pe tron a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen. Prin Constituția adoptată la 1 iulie 1866, Principatele Unite încep să se numească oficial România pentru ca la 1 decembrie 1918 s-a înfăptuit Marea Unire a Transilvaniei cu România creându-se actualul stat.

Alexandru Ioan Cuza, înfăptuitorul unirii de la 24 ianuarie 1859 se trăgea dintr-o veche familie de moldoveni din părţile Fălciului, familie de cluceri, spătari, comişi, ispravnici. Cuza s-a născut la 20 martie 1820. A învăţat până în 1831 la Iaşi, unde a avut colegi pe câţiva dintre viitorii săi colaboratori, între ei Vasile Alecsandri. E trimis apoi la Paris, unde îşi ia bacalaureatul în litere. S-a întors apoi în ţară şi a înrolat în armată. S-a căsătorit în 1844 cu Elena Rosetti. În timpul evenimentelor din 1848 Cuza a fost în primele rânduri. A luat cuvântul la adunarea de la hotelul „Petersburg” din Iaşi, cerând înfăptuirea unor reforme democratice. Printre fruntaşii adunării arestaţi din ordinul domnitorului Mihai Sturza s-a aflat şi Cuza; a reuşit apoi să scape de sub pază şi să fugă în Transilvania. Cuza are ocazia să participe la Marea Adunare de la Blaj de la 3/15 mai 1848, după care se retrage în Bucovina. În timpul domnitorului Grigore Ghica s-a reîntors în ţară şi în perioada pregătirii Unirii îndeplinea funcţia de pârcălab de Galaţi. Ca forma de protest faţă de falsificarea alegerilor pentru adunările ad-hoc din Moldova, Cuza şi-a dat demisia din funcţia de pârcălab. Patriot cu idei liberale, nu radicale însă, Cuza a fost acceptat chiar şi de partizanii celor doi Sturza care candidau susţinuţi de conservatori. La 5 ianuarie 1859, el a fost ales cu unanimitatea voturilor deputaţilor prezenţi în Moldova.

După domnie a plecat în exil, la Viena, apoi la Paris, unde îşi manifestă interesul de a lucra în continuare în interesul ţării pentru aducerea unui principe străin, aşa cum făgăduise şi să nu se lase dominat de sentimentul de răzbunare pe care i-l provocase actul abdicării forţate de la 11 februarie 1866. Deşi Cuza a dorit întotdeauna să revină în ţară, principele Carol a considerat că nu este oportun din cauza situaţiei politice din cel moment. Ulterior Cuza este răpus de boală şi se mută la Florenţa, însă moare la Heidelberg unde plecase la tratament, la data de15 mai 1873, la vârsta de doar 53 de ani. Este înmormântat iniţial la Biserica Domnească de lângă Palatul de la Ruginoasa, conform dorinţei sale, iar după al doilea război mondial, osemintele sale au fost mutate la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi.

Domnia lui Alexandru Ioan Cuza, deși scurtă (1859-1866), a fost perioada de maximă dezvoltare a României moderne. Prin recunoașterea Unirii depline, crearea primului Parlament unic al României si al primului guvern unitar, prin reformele sale: adoptarea primei Constituții românești, reforma electorala, secularizarea averilor mănăstirești, reforma agrara, a învățământului, domnia lui Alexandru Ioan Cuza a pus bazele dezvoltării moderne a României.Primul pas important pe calea înfăptuirii statului național unitar român a fost făcut la 24 ianuarie 1859, dar Unirea s-a desăvârşit în 1918 în Alba Iulia.

Surse:

http://stiri.tvr.ro/in-24-ianuarie-1859-unirea-principatelor-romane-primul-pas-catre-statul-na-ional-unitar-roman_827133.html

https://www.agerpres.ro/documentare/2019/04/01/unirea-principatelor-romane-din-1859-dubla-alegere-a-lui-alexandru-ioan-cuza-recunoscuta-la-paris--284144?fbclid=IwAR36SQwcKLYIF5zy1Ry6eMmuqTAROy_w9fjDS23cPMyilIKHBq3AyqwTdhA

https://basilica.ro/160-ani-de-la-unirea-principatelor-romane-actul-fundamental-prin-care-s-au-pus-bazele-statului-national-roman/

https://www.academia.edu/10333981/Unirea_Principatelor_romane_sub_Alexandru_Ioan_Cuza

http://www.tribunainvatamantului.ro/la-ceas-aniversar-unirea-principatelor-romane/

http://www.rador.ro/2018/01/24/documentar-unirea-principatelor-romane-24-ianuarie-1859-3/

$$$

 S-a întâmplat în 24 ianuarie1893: În această zi, apărea (bisăptămânal, până la 12/24.V.1902, cu întreruperi), la Bucureşti, revista umoristică şi literară „Moftul român”, sub conducerea lui Ion Luca Caragiale (director) şi Anton Bacalbaşa (prim-redactor) (24.I/5.II).

Revista umoristică „Moftul român" a apărut în trei serii: prima, între 24 ianuarie şi 23 iunie 1893; a doua, între 1 aprilie şi 18 noiembrie 1901; a treia - 12-28 mai 1902. Prima serie a revistei, fondată de Ion Luca Caragiale şi Anton Bacalbaşa, a avut, iniţial, ca subtitlu „Revistă spiritistă naţională". Printre rubricile revistei se aflau „Cronica literară", „Mofturi", „Culmi" şi una de anunţuri editoriale, semnată de cei doi fondatori. Fiecare număr era însoţit pe copertă de o caricatură - oameni politici români şi străini, instituţii etc. Aici a publicat Caragiale, până în anii 1901-1902, multe din schiţele şi pamfletele sale. Printre colaboratori s-au numărat: A. Urechia, Al. Cazaban, Vasile Pop, I. Petrovici, I. Al. Brătescu-Voineşti, D. Teleor, Emil Gârleanu, Petre Liciu.

Procedeul întrebuinţat frecvent era parodia. Se parodiază poezia epocii, stilul cronicarilor dramatici şi al criticilor literari, stilul publiciştilor sau al politicienilor, sunt ridiculizate mai ales ambiţiile nejustificate, reputaţiile nemeritate.În luna ianuarie 1990 a apărut, la Bucureşti, o nouă serie a revistei, purtând acelaşi titlu, cu Mihai Ispirescu în funcţia de redactor-şef. Colectivul editorial dorea să ducă mai departe „hazul nostru născut din necaz, hazul cel de toate zilele, din care ne tragem tăria, tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte". Revista a fost relansată la data de 10 octombrie 2010, cu apariție lunară, și avându-l ca director editorial pe Miron Manega.

Surse:

„Dicţionarul general al literaturii române'' , Ed. Univers Enciclopedic, 2005

https://ziarullumina.ro/societate/timp-liber/123-de-ani-de-la-primul-moft-roman-108765.html

https://www.icr.ro/praga/februarie-calendar-literar-ion-luca-caragiale

https://www.scribd.com/document/400453836/Moftul-Roman-1893-01-01

https://www.agerpres.ro/documentare/2019/01/15/doza-de-cultura-revista-moftul-roman--241052

$$$

 S-a întâmplat în 24 ianuarie1905: În această zi, s-a născut Grigore Vasiliu Birlic (n. Fălticeni - d. 14 februarie 1970, București),unul dintre cei mai mari actori români de comedie. A jucat în multe piese de teatru, precum și în filme. Numele de naștere era Grigore Vasiliu, Birlic fiind doar o poreclă pe care a primit-o datorită succesului din piesa Birlic, jucată la începutul carierei sale.

Grigore Vasiliu Birlic s-a născut la Fălticeni, judeţul Suceava. Numele său de naştere era Grigore Vasiliu, iar Birlic era o poreclă pe care a primit-o datorită succesului înregistrat cu piesa având acelaşi nume. Această piesă a fost jucată la începutul carierei sale, porecla fiind adăugată apoi ca supranume. A absolvit, în anul 1924, cursurile Liceului „Nicu Gane” din Fălticeni, apoi s-a înscris la Facultatea de Drept Cernăuţi. În timpul studiilor a făcut şi figuraţie la Teatrul Naţional din Cernăuţi. Aşa a fost remarcat de directorul Dragoş Protopopescu. La recomandare a fost distribuit de regizorul Aurel Maican în comedia „Musca spaniolă” de Arnold şi Bach. În urma succesului de care s-a bucurat în faţa publicului, a fost angajat actor la Teatrul Naţional din Cernăuţi. Tot aici s-a mai remarcat în piesa „Amanetul” de Holberg, sub îndrumarea regizorală a lui Victor Ion Popa. S-a remarcat şi în rolul Agamiţă Dandanache din piesa „O scrisoare pierdută” de I. L. Caragiale. După mai multe tentative nereuşite, a fost admis la Conservatorul de Artă Dramatică din Cernăuţi. Ulterior s-a mutat la Conservatorul din Bucureşti. Calităţile actoriceşti, expresivitatea i-au fost remarcate de regizori.

Regizorul Aurel Maican îl aduce în 1933 la Bucureşti, unde avea să joace în anii următori. A jucat pe scenele diverselor companii particulare, în piese regizate de Sică Alexandrescu şi Ion Iancovescu. S-a remarcat mai cu seamă pe scena Teatrului Vesel, înfiinţat de regizorul Sică Alexandrescu împreună cu dramaturgul Tudor Muşatescu. A jucat în „Micul Weber”, „Otto Elefantul” de Arnold şi Bach, „Arde nevastă-mea” de A. Vercourt şi Jean Bever. Alte piese: „Prostul din baie” de Ernest Fiese şi Karl Fellman, „Aşternutul de mătase” de A. Birabeau şi G. Dolley. A mai jucat în „Părintele căţeilor” de Glinger şi Taussig, „Împăratul” de Luigi Bonelli. A urmat rolul titular din farsa „Birlic” de Arnold şi Bach. A fost adaptată special pentru el de dramaturgul Tudor Muşatescu şi de regizorul Sică Alexandrescu.

Grigore Vasiliu a înregistrat un succes uriaş. Identificarea actorului cu acest rol l-a determinat să-şi ia pentru totdeauna numele personajului interpretat. Grigore Vasiliu Birlic a jucat în numeroase piese de teatru, precum şi în numeroase filme, excelând în roluri în comice. După naţionalizarea teatrelor particulare în 1948, s-a întors ca actor la Teatrul Naţional din Bucureşti.A jucat şi pe scena Teatrului de Comedie din Bucureşti, una dintre piese fiind „Burghezul gentilom” de Moliere (1961). Majoritatea pieselor lui Caragiale în care a fost distribuit au fost montate la Teatrul Naţional din Bucureşti de Sică Alexandrescu. A interpretat rolurile Coana Eftimiţa în „Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea”, Crăcănel în „D’ale carnavalului”. A jucat rolul lui Iordache Brânzovenescu în „O scrisoare pierdută”. A mai jucat în „Doctor fără voie” de Moliere, „Mielul turbat” de Aurel Baranga, „Revizorul” de N. V. Gogol. A jucat în „Steaua fără nume” în „Ultima oră” de M. Sebastian, toate în regia lui Sică Alexandrescu.

A jucat, de asemenea, în „Nunta lui Krecinski” de Suhovo-Kobâlin, în piesa „Topaze” a lui Marcel Pagnol. De asemenea, a jucat în „Omul cu mârţoaga” de George Ciprian. În cinematografie a debutat în anul 1934 în filmul „Bing-Bang” (alături de Stroe şi Vasilache, care semnează şi regia). Apoi, au urmat: „Doamna de la etajul II” (1937), regia Dezideriu Major; „Viaţa învinge” (1951), regia Dinu Negreanu. A jucat în „Vizita”, „Lanţul slăbiciunilor” (1952), regia Jean Georgescu; „Arendaşul Român” (1952).Un rol memorabil a fost în „O scrisoare pierdută” (1953), regia Sică Alexandrescu, Victor Iliu.Aici a jucat alături de Alexandru Giugaru, Marcel Anghelescu, Ion Finteşteanu. A mai jucat în „Directorul nostru” (1955), regia Jean Georgescu (alături de Al. Giugaru, Radu Beligan şi H. Nicolaide). În „Două lozuri” (1957) în regia Aurel Miheleș, Gheorghe Naghi. A jucat în „D-ale carnavalului” (1958), regia Gheorghe Naghi, Aurel Miheleș. În „Doi vecini” (1958), regia Geo Saizescu; „Băieţii noştri” (1959), regia Anastasia Anghel, Gheorghe Vitanidis. În „Telegrame” (1959), regia Aurel Miheleș, Gheorghe Naghi (alături de Ştefan Ciubotăraşu, Alexandru Giugaru, Marcel Anghelescu, Mihai Fotino, Dem Rădulescu.

A jucat în „Aproape de soare” (1960), regia Savel Stiopul; „Bădăranii” (1960), după Carlo Goldoni, regia Sică Alexandrescu, Gheorghe Naghi.Importante sunt și rolurile din „Întâlnirea” (1961), regia Aurel Miheleș. Au rămas memorabile și rolurile din „Post-restant” (1961), regia Gheorghe Vitanidis, „Doi băieţi ca pâinea caldă” (1962), regia Andrei Călăraşu. A mai jucat în „Lumină de iulie” (1963), regia Gheorghe Naghi; „Paşi spre lună” (1963), regia Ion Popescu-Gopo. Acest rol a fost jucat alături de Radu Beligan, Florin Piersic ş.a.. A mai jucat în „Mofturi 1900” (1964), regia Jean Georgescu; „Titanic vals” (1964) de Tudor Muşatescu, regia Paul Călinescu.

A fost memorabil în „Serbările galante” (1965), regia Rene Claire; „Corigenţa domnului professor” (1966), regia Haralambie Boroş.Și în „Steaua fără nume” (1966), regia Henri Colpi. Printre rolurile care l-au făcut celebru se numără Lefter Popescu din „Două lozuri”, Crăcănel din „D’ale carnavalului”, Costăchel Gudurău din „Telegrame”, Spirache Necşulescu din „Titanic vals”, Jupân Canciano din „Bădăranii”, Brânzovenescu din piesa „O scrisoare pierdută” ş.a.A interpretat, de asemenea, numeroase roluri în piese de teatru radiofonic.

Birlic a fost căsătorit de două ori, întâi cu actriţa Angela Mateescu, apoi cu actriţa Valeria Nanci. Nu a avut copii. Cea de-a doua soţie, Valeria Vasiliu Birlic, a jucat alături de soţul ei în filmul „Titanic vals” (1964). A jucat şi la Teatrul Naţional în piesa „Topaze” (1968) de Marcel Pagnol. Marele actor Grigore Vasiliu Birlic a primit în 1953 titlul de Artist Emerit. Titlul era „pentru merite deosebite, pentru realizări valoroase în artă şi pentru activitate merituoasă”.Apoi a primit titlul de Artist al Poporului. În 1967 a fost distins cu Ordinul Meritul Cultural clasa I. Acesta îi revenea „pentru activitate îndelungată în teatru şi merite deosebite în domeniul artei dramatice”. A murit la 14 februarie 1970 la Bucureşti, fiind înmormântat în Cimitirul Bellu.

Surse:

https://www.cinemagia.ro/actori/grigore-vasiliu-birlic-3645/

https://asociatia-birlic.ro/

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/povestea-impresionanta-a-marelui-birlic-de-ce-a-fost-nevoit-sa-dea-examen-de-sapte-ori-pana-sa-devina-unul-dintre-cei-mai-mari-actori-romani-din-istorie

http://www.rador.ro/2019/01/24/portret-grogore-vasiliu-birlic-un-geniu-al-satirei-farsei-si-comediei/

https://www.agerpres.ro/documentare/2018/08/16/romani-celebri-grigore-vasiliu-birlic-un-geniu-al-comediei–160521

$$$

 S-a întâmplat în 24 ianuarie…

– „Ziua Unirii Principatelor Române” – sărbătoare naţională; Unirea Principatelor Române de la 24 ianuarie 1859 este considerată a fi primul pas important pe calea înfăptuirii statului naţional unitar român. După ce, la 5/17 ianuarie 1859, Alexandru Ioan Cuza a fost ales în unanimitate domn al Moldovei, de către Adunarea Electivă a Moldovei, la 24 ianuarie/5 februarie, este ales şi domn al Ţării Româneşti, de către Adunarea Electivă a Ţării Româneşti. Ţelul comun a fost atins la 1 decembrie 1918, când a avut loc Unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România

– „Ziua Academiei de Poliţie”, stabilită de Senatul Academiei de Poliţie la 24 ianuarie; a fost aleasă această dată deoarece Academia poartă numele domnitorului Alexandru Ioan Cuza, care are şi meritul de a fi înfiinţat primele formaţiuni de poliţie modernă şi primele formaţiuni de pompieri

– 41: A fost asasinat împăratul roman Caligula (Caius Julius Caesar Germanicus), renumit pentru cruzimea şi extravaganţa hotărârilor sale (n. 12 î.H.)

– 76: S-a născut Publius Aelius Traianus Hadrianus (d.10 iulie 138), cunoscut ca Hadrian, împărat roman (117-138). Hadrian a fost al treilea dintre așa-zișii „cei cinci împărați buni ai Imperiului Roman”.

– 1458: Matia Corvin, al doilea fiu al lui Iancu de Hunedoara, era ales rege al Ungariei, cu sprijinul nobilimii mici şi mijlocii şi al trupelor de mercenari conduse de Mihail Szilágyi. Domnia sa (32 de ani) a fost una dintre cele mai strălucite din istoria Ungariei

– 1679: S-a născut filosoful german Christian Wolff (m. 1754)

– 1705: S-a născut cântăreţul italian de operă (sopranist) Farinelli (numele real: Carlo Broschi) (m. 1782)

– 1732: S-a născut Pierre-Augustin de Beaumarchais, dramaturg şi prozator francez (m. 1799)

– 1752: S-a născut Muzio Clementi, pianist, profesor, dirijor şi compozitor italian (m. 1832)

– 1776: S-a născut E.T.A. (Ernst Theodor Amadeus) Hoffmann, scriitor şi compozitor romantic german (m. 1822) 

– 1791: A murit sculptorul francez Étienne-Maurice Falconet (n. 1716)

– 1847: S-a născut actorul Ion Anestin (m. 1919)

– 1849: S-a născut Gheorghe Cârţan („Badea Cârţan”), ţăran autodidact din Ţara Făgăraşului; a răspândit cărţi româneşti în satele transilvănene; a călătorit pe jos până la Roma pentru a vedea Columna lui Traian şi alte mărturii despre originea latină a poporului român (m. 1911)

– 1851: A murit compozitorul italian Gaspare Luigi Spontini (n. 1774) 

– 1852: A murit poetul slovac Ján Kollár (n. 1793)

–1859: Avea loc Unirea Principatelor Române. Adunarea Electivă a Ţării Româneşti îl alegea, în unanimitate, pe domnul Moldovei, Alexandru Ioan Cuza, şi ca domn al Ţării Româneşti (la 5/17 ianuarie 1859 Adunarea Electivă a Moldovei îl alesese, în unanimitate, ca domn pe colonelul Al. I. Cuza) (24.I/5.II)

–1862: Se deschidea, la Bucureşti, primul Parlament al Principatelor Unite. Domnitorul Alexandru Ioan Cuza (1859-1866) proclama în mod solemn, în faţa Adunărilor Elective ale Moldovei şi Ţării Româneşti, reunite în şedinţă comună, „Unirea definitivă a Principatelor”, iar oraşul Bucureşti era desemnat capitala ţării (24.I/5.II)

–1864: Apărea Legea privind înfiinţarea Curţii de Conturi, instituţie pentru verificarea şi controlul administrării şi mânuirii banilor publici (24.I/5.II)

– 1874: S-a născut filosoful Grigore Tăuşan; lucrări de istoria filosofiei şi de etică; membru de onoare al Academiei Române din 1939 (m. 1952)

– 1889: S-a născut (la Boboştiţa, Albania) Victor Eftimiu, dramaturg, poet, prozator, memorialist şi publicist; membru titular al Academiei Române din 1948 (m. 1972)

–1891: Îşi începea activitatea în mod oficial Liga pentru Unitatea Culturală a Tuturor Românilor (Liga Culturală), înfiinţată la 17/29.XII.1890, la Bucureşti. Liga a desfăşurat o bogată activitate culturală şi politică de sprijinire a luptei poporului român de pe ambele versante ale Carpaţilor pentru unitatea sa politică, reuşind ca până în 1914 să-şi creeze numeroase secţii în majoritatea oraşelor din ţară şi în unele centre universitare din străinătate: Paris, Londra, Berlin, Anvers, Bruxelles ş.a. (24.I/5.II)

–1893: Apărea (bisăptămânal, până la 12/24.V.1902, cu întreruperi), la Bucureşti, revista umoristică şi literară „Moftul român”, sub conducerea lui Ion Luca Caragiale (director) şi Anton Bacalbaşa (prim-redactor) (24.I/5.II)

– 1905: S-a născut Grigore Vasiliu Birlic (n. Fălticeni - d. 14 februarie 1970, București), unul dintre cei mai mari actori români de comedie. A jucat în multe piese de teatru, precum și în filme. Numele de naștere era Grigore Vasiliu, Birlic fiind doar o poreclă pe care a primit-o datorită succesului din piesa Birlic, jucată la începutul carierei sale.

–1913: Apărea (lunar, până în iulie 1917), la Vălenii de Munte, iar din 1915, la Craiova, revista literară „Drum drept”, sub conducerea lui Nicolae Iorga

– 1916: S-a născut pictoriţa şi graficiana Wanda Sachelarie-Vladimirescu (m. 2008) 

– 1921: S-a născut Sorana Coroamă-Stanca, regizor, profesor, dramaturg, critic teatral şi publicist; soţia lui Dominic Stanca, scriitor şi actor (m. 2007)

– 1932: S-a născut actorul Silviu Stănculescu (m. 1998)

– 1932: S-a născut actriţa Leonie Waldman-Eliad, considerată o stea a cântecului evreiesc din România (m. 2015)

– 1944: S-a născut interpretul de muzică uşoară şi actorul Cristian Popescu

– 1945: S-a născut Silviu Angelescu, critic literar, romancier, folclorist, profesor universitar de etnologie şi folclor

– 1946: S-a născut Daniela Gruşevschi, artist decorator

–1946: Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU) a adoptat prima sa Rezoluţie, privind crearea Comisiei pentru energie atomică, care avea drept scop să prezinte propuneri referitoare la utilizarea în scopuri paşnice a energiei atomice şi eliminarea armelor atomice sau a altor arme de distrugere în masa

– 1949: S-a născut ÎPS Andrei Andreicuţ (prenumele la naştere: Ioan), arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului şi mitropolit al Clujului, Maramureşului şi Sălajului

– 1950: S-a născut (în Alger) actorul francez Daniel Auteuil

– 1961: S-a născut actriţa de film de origine germană Nastassja Kinski 

– 1962: A murit pictorul, sculptorul, scriitorul și pedagogul francez André Lhote (n. 1885)

– 1965: A murit Sir Winston Churchill, om politic britanic; ministru în repetate rânduri din 1906; şeful guvernului de coaliţie în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial (1940-1945) şi al guvernului conservator între anii 1951 şi 1955; scriitor; Premiul Nobel pentru literatură pe 1953 (n. 1874)

– 1983: A murit regizorul american de film George Cukor (n. 1899)

–1984: Antreprenorul şi inventatorul american, Steve Jobs şi inginerul american de origine poloneză, Steve Wozniak au cucerit piaţa prin lansarea unui model revoluţionar Macintosh, primul computer comercial din lume. Carcasa acestuia conţinea un monitor de 9 inch (23 cm) şi venea împreună cu o tastatură şi un mouse. „Debutul” Machintosh a fost anunţat de faimoasa reclamă de 1,5 milioane $, regizată de Ridley Scott. Această reclamă este considerată un eveniment crucial pentru succesul Apple

–1986: Inaugurarea oficială a primei părţi a celei de-a doua magistrale a metroului bucureştean (IMGB-Piaţa Unirii)

–1990: Decretul-lege 40/24.I.1990 al Consiliului Frontului Salvării Naţionale (CFSN) privind adoptarea noului imn de stat al României, „Deşteaptă-te, române” („Un răsunet”), pe versuri de Andrei Mureşanu şi pe muzica presupusă (eronat) a lui Anton Pann. Conform Constituţiei României, imnul este considerat simbol naţional, alături de drapelul tricolor, stema ţării şi sigiliul statului. Ca urmare a unei hotărâri a Senatului României, începând din 1998, la 29 iulie se sărbătoreşte, anual, „Ziua Imnului Naţional al României – Deşteaptă-te, române!”

– 1990: A murit Leon Kalustian, eseist, memorialist şi ziarist; în 1949 a fost arestat de autorităţile comuniste (n. 1908)

– 2003: A murit industriaşul italian Giovanni Agnelli, fost preşedinte al grupului „Fiat”, considerat un adevărat „monarh” al industriei de automobile italieneşti (n. 1921)

– 2006: A murit istoricul Gheorghe Platon; cercetări şi lucrări referitoare îndeosebi la istoria modernă a României; membru titular al Academiei Române din 1993 (n. 1926) 

– 2010: A murit regizorul de teatru şi film Horea Popescu (n. 1925)

– 2011: A murit Bernd Eichinger, producător de filme, scenarist şi regizor german (n. 1949)

– 2012: A murit Theo Angelopoulos regizor, scenarist, producător şi actor de film grec (n. 1935)

– 2012: A murit actorul american James Farentino (n. 1938)

– 2013: A murit scriitorul american Richard G. Stern (n. 1928)

– 2013: A murit umoristul, scenaristul şi regizorul Dan Mihăescu; realizator de emisiuni de divertisment, a lucrat aproape 30 de ani în Televiziunea Română (n. 1933)

– 2015: A murit prezentatorul american de televiziune Joe Franklin, considerat inventatorul formatului TV de tip talk-show; a fost inclus în Cartea Recordurilor Guiness pentru talk-show-ul cu cea mai mare perioadă de difuzare (43 de ani) (n. 1926)