$$$

 VARLAAM MOȚOC

Viata

Mitropolitul Varlaam Motoc a fost unul din cei mai mari ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Romane, din intreaga sa istorie. S-a nascut in judetul Vrancea, in anul 1580, dintr-o familie de tarani razesi foarte iubitori de Hristos. Din botez se chema Vasile. Deci, fiind chemat sa slujeasca Biserica lui Hristos si primind o educatie aleasa, din copilarie a intrat in obstea Manastirii Neamt. Apoi, auzind de vestitul egumen Dosoftei de la Schitul lui Zosima si de petrecerea sihastrilor de pe valea paraului Secu, tanarul Vasile Motoc s-a stabilit aici prin anii 1590-1592. Timp de peste cincisprezece ani a fost intru toate ascultator dascalului sau, egumenul Dosoftei, deprinzand de la el dragostea de Dumnezeu si multa cunostinta de carte.

In anul 1606, egumenul Dosoftei se muta din viata aceasta, iar in anul 1608, ieromonahul Varlaam este ales egumen al Manastirii Secu. In toamna anului 1632, arhimandritul Varlaam este ales, hirotonit si asezat mitropolit al Moldovei in locul inaintasului sau Atanasie, atunci raposat, pastorind Biserica lui Hristos timp de 21 de ani.

Apasat de batranete, in anul 1653 se retrage la metanie, iar in 1657, la 19 decembrie, se muta din viata aceasta si este inmormantat alaturi de biserica.

Fapte si cuvinte de invatatura

1. Acest vas ales al lui Hristos a fost din pruncie umbrit de darul Duhului Sfant si inzestrat cu multa intelepciune si ravna spre cele dumnezeiesti. Caci neavand parinti bogati si invatati, s-a facut parinte luminat al Moldovei, invatand pe toti frica de Dumnezeu si dreapta credinta ortodoxa.

2. In Schitul lui Zosima, tanarul Varlaam intrecea pe ceilalti parinti cu blandetea, cu ascultarea si cu sfintenia vietii lui, incat de toti era iubit si cinstit ca un adevarat calugar si parinte duhovnicesc. Se mai spunea despre dansul ca mereu cerceta pe marii sihastri ce se nevoiau atunci pe valea Secului, anume: Moise, Prohor, Veniamin, Spiridon si Chiriac, ca si pe cei din muntii Sihlei si Agapiei, invatand de la fiecare dragostea de Dumnezeu, rugaciunea lui Iisus, bunacredinta si savarsirea a toata fapta buna.

3. Dogmele credintei ortodoxe, invataturile Sfintilor Parinti si adancul teologiei, ieromonahul Varlaam le-a deprins de la dascalul sau, egumenul Dosoftei, si de la episcopul de Roman, Mitrofan, cu metania din Secu. De la dansii a invatat inca limbile greaca si slavona si a luat binecuvantare sa traduca si sa scrie carti in limba noastra romaneasca.

4. Ca egumen al Manastirii Secu, arhimandritul Varlaam a povatuit cu multa intelepciune duhovniceasca aceasta obste timp de 24 de ani, reusind sa creasca multi fii sufletesti si sa formeze pe valea Secului o adevarata lavra monahala, vestita in toata Moldova, Manastirea Secu devenind o vatra isihasta de rugaciune, de gandire si de traire ortodoxa. Prin anii 1625-1630, Manastirea Secu se numara alaturi de marile manastiri: Neamt, Slatina, Putna, Bistrita, Agapia, Probota, Moldovita si Dragomirna.

5. In obstea sa, egumenul Varlaam respecta intru totul asezamantul ctitorului fondator, Nestor Ureche, care era foarte apropiat de tipicul Muntelui Athos. Dupa slujbele bisericesti, monahii se indeletniceau cu ascultarea in obste si cu lucrul mainilor la chilii. Iar citirea Sfintilor Parinti si rugaciunea lui Iisus erau obligatorii pentru toti fiii sai duhovnicesti.

6. Una din indeletnicirile marelui staret era si traducerea operelor Sfintilor Parinti din limbile greaca si slavona in grai romanesc, ca sa fie pe intelesul tuturor. Astfel, arhimandritul Varlaam traduce din slavona, impreuna cu cativa ucenici, "Scara" Sfantului Ioan Scararul, precum si alte scrieri, ce se citeau zilnic la biserica, la trapeza si la chilii. Prin aceasta, egumenul Varlaam facea in Moldova primii pasi de inlocuire a limbilor straine, greaca si slavona, cu limba vorbita a poporului. Leastvita (Scara) Sfantului Ioan Scararul este printre primele opere patristice filocalice traduse in limba romana si dovedeste preocuparea duhovniceasca a monahilor nostri pentru cunoasterea si imitarea Sfintilor Parinti.

7. Acest smerit egumen ducea o viata duhovniceasca atat de aleasa, incat in putini ani se facuse cunoscut peste tot, prin manastiri, prin sate si targuri, la dregatori, la episcopi si chiar la insusi domnul tarii, Miron Barnovschi (1626-1629), care il avea de duhovnic. Zilnic alergau la el tarani, sihastri, egumeni si boieri pentru sfat si spovedanie, caci era povatuitor iscusit si cautat de toti. De asemenea, veneau la chilia lui saraci si vaduve de prin sate pentru milostenie, iar el ii ospata la trapeza cu multa dragoste, ii mangaia parinteste si ii libera cu pace.

8. Aceeasi grija parinteasca avea egumenul Varlaam si de numerosii sihastri ce se nevoiau in Muntii Neamtului si mai ales pe valea Secului, la Sihla si la Sihastria. Caci prin aceste locuri straluceau pustnici mari si foarte sporiti in bunatati, cum erau Cuviosii Rafail si Partenie de la Agapia, Pahomie, Serghie si Ioan, Visarion si Stefan, pustnici din Poiana Trapezei si mai ales vestitul duhovnic Atanasie de pe "Valea Sihastrilor". Pe toti acestia ii cerceta egumenul Varlaam, le ducea cele de nevoie si cerea de la ei binecuvantare si cuvant de folos.

9. Vestea intelepciunii sale atragea la Manastirea Secu numerosi ucenici. Unii dintre ei au ajuns mai tarziu calugari iscusiti, buni slujitori ai Bisericii lui Hristos, duhovnici cautati de multa lume, traducatori de carti in grai romanesc, egumeni si incepatori de obste si chiar episcopi in eparhiile Moldovei. Dintre acestia pot fi amintiti: mitropolitul Ghedeon, mai intai episcop la Husi, intre anii 1645-1653, apoi mitropolit al Moldovei, intre anii 1653-1659 si 1664-1671, si mitropolitul Sava, fost episcop la Husi, Radauti si Roman, intre anii 1653-1660, apoi mitropolit, intre anii 1660-1664. Iar dintre egumeni, ucenici ai staretului Varlaam, se pot aminti ieromonahii Efrem, Ghedeon, Teodorit, Paisie, Gheorghe, Ghenadie si altii.

10. Pentru sfintenia vietii sale si pentru intelepciunea cu care era inzestrat de Dumnezeu, arhimandritul Varlaam, egumenul Manastirii Secu, a fost ales de tot poporul mitropolit si pastor duhovnicesc al Moldovei, in toamna anului 1632. La 23 septembrie acelasi an a fost hirotonit arhiereu si asezat la carma Bisericii in prezenta a mii de credinciosi, calugari, egumeni si dregatori de la Iasi, in frunte cu domnul si toti arhiereii. Si a fost mare bucuria atunci peste toata Tara Moldovei, caci toti se foloseau de blandetea, de smerenia si de cuvintele lui cele pline de intelepciune.

11. Cea dintai grija a marelui ierarh a fost sa-si hraneasca poporul cu carti de slujba si de invatatura crestineasca in limba romaneasca. De aceea a intemeiat la Manastirea Sfintii Trei Ierarhi din Iasi prima tipografie din Moldova. Aici a tiparit mitropolitul Varlaam, in romaneste, trei carti din cele mai importante pentru acele timpuri, scrise de el in cinstea Preasfintei Treimi, si anume:

12. Explicarea Evangheliilor la Duminici, la praznice imparatesti si la sfintii mari de pe tot anul, tiparita in anul 1643 cu numele de "Carte romaneasca de invatatura". In popor a fost numita cel mai obisnuit "Cazania lui Varlaam", cu 75 de predici in 500 de file;

13. Sapte Taine ale Bisericii, tiparita la Iasi in anul 1644, cu 339 file;

14. Raspunsul la Catehismul calvinesc, tiparita tot la Iasi, in anul 1647. Prin aceste trei carti, mitropolitul Varlaam s-a dovedit a fi, pentru toti credinciosii romani, un bun cunoscator si exeget al Sfintei Scripturi, un adevarat dascal de morala si profund catehet si un mare ierarh aparator al Ortodoxiei romanesti, renumit pana in zilele noastre.

15. Vazand pastorul cel bun al lui Hristos ca turma sa nu intelege slujbele Bisericii facute in limbi straine, s-a nevoit sa talmaceasca toate evangheliile de peste an, pe intelesul credinciosilor, intr-o frumoasa si curata limba romaneasca. Caci se gandea nu numai la credinciosii din Moldova, ci si la cei din Tara Romaneasca si mai ales din Transilvania, care erau de secole sub jug strain si mereu siliti sa renunte la credinta ortodoxa si la limba stramosilor nostri. Tocmai de aceea, inteleptul ierarh si-a intitulat Cazania "Carte romaneasca de invatatura", caci era adresata "la toata semintia romaneasca" cu scopul de a-i uni pe toti sub aceeasi credinta si limba parinteasca.

16. Cazania mitropolitului Varlaam este cea mai importanta carte veche de invatatura duhovniceasca, alaturi de Biblia lui Serban din anul 1688. Datorita limbii sale atat de curgatoare si invataturii ei datatoare de viata, aceasta carte a avut cea mai larga raspandire pe pamantul tarii noastre, mai ales in Transilvania, unde se mai pastreaza astazi peste 350 de exemplare in manuscris. Setea de Hristos ca si unitatea de credinta, de limba si de simtire au facut pe multi credinciosi din Transilvania sa o scrie cu mana, pentru a circula mai usor si a fi citita din casa in casa. Cazania de la Iasi a fost multa vreme pentru romani cea dintai carte de religie, de citire, de invatatura si de mangaiere duhovniceasca, pe limba si intelesul tuturor.

17. Auzind marele ierarh ca in Transilvania se raspandea calvinismul, care schimba dogmele credintei ortodoxe si nu marturisea cele sapte Taine si intelegand ca unii romani ardeleni sunt atrasi la calvinism, a scris o carte de invatatura ortodoxa intitulata "Sapte Taine ale Bisericii". Prin aceasta carte, mitropolitul Varlaam explica pe intelesul poporului cele sapte Taine intemeiate de Hristos si lasate Bisericii Sale. Totodata, apara sfintenia si rolul Bisericii si indemna pe toti la pocainta, binestiind ca indepartarea de la dreapta credinta si de la faptele bune duce la pierderea mantuirii si la dezbinarea neamului.

18. Ajungand mitropolitul Varlaam cu solie de pace in Tara Romaneasca si afland ca la Alba Iulia se tiparise in anul 1640 un catehism calvinesc "plin de otrava de moarte sufleteasca", s-a aprins cu mare ravna pentru apararea credintei ortodoxe. Deci, intorcandu-se in Moldova, a scris o carte de aparare a Ortodoxiei intitulata "Raspunsul la Catehismul calvinesc". Apoi a adunat la Iasi, in anul 1645, sinod de ierarhi romani din ambele tari, care au aprobat "Raspunsul" scris de mitropolitul Varlaam si au condamnat Catehismul calvinesc, declarandu-l "plin de otrava de moarte sufleteasca". Astfel, mitropolitul Varlaam s-a dovedit primul apologet al Bisericii Ortodoxe Romane si cel dintai ierarh, care convoaca un sinod local pe pamantul tarii noastre.

19. In "Raspunsul la Catehismul calvinesc", marele ierarh combatea cu multa indrazneala invataturile reformatorului Calvin, inlocuindu-le cu dogmele credintei ortodoxe, dovedind din Sfintele Scripturi ca adevarul se afla numai in Biserica Ortodoxa intemeiata de Hristos. Prin aceasta, mitropolitul Varlaam s-a aratat un mare teolog ortodox si un bun cunoscator al invataturii protestante, facandu-se vestit, atat in Tarile Romane, cat si in intreaga Ortodoxie.

20. Acest mare mitropolit era numit pe drept cuvant parinte duhovnicesc al tuturor romanilor, caci era iubit de toti si se ingrijea, dupa a sa putere, pentru mantuirea si unirea lor prin marturisirea aceleiasi credinte in Iisus Hristos si pastrarea fiintei noastre strabune. Cele trei carti ale sale au fost scrise indeosebi pentru romanii din Transilvania, unde s-au si raspandit cel mai mult. Mitropolitul Varlaam s-a dovedit, astfel, cel dintai ierarh care a luptat pentru unitatea tarilor romane si unul din principalii fauritori ai limbii scrise romanesti.

21. Inteleptul pastor al Moldovei, la rugamintea mitropolitului Petru Movila al Kievului, a organizat la Iasi, in trapeza Manastirii Sfintii Trei Ierarhi, in anul 1642, un sinod al Bisericilor Ortodoxe greaca, rusa si romana, in vederea aprobarii Marturisirii Ortodoxe. Timp de 43 de zile, membrii celor trei Biserici, sub conducerea mitropolitului Varlaam, au discutat punct cu punct, au indreptat si au aprobat Marturisirea de Credinta, scrisa de mitropolitul moldovean Petru Movila. Astfel, prin grija bunului pastor al Moldovei, a avut loc, pentru prima data, in istorie un sinod inter-ortodox pe pamantul tarii noastre.

22. La indemnul mitropolitului Varlaam, Vasile Lupu a zidit in Iasi una din cele mai frumoase biserici din tara, biserica Manastirii Sfintii Trei Ierarhi, pe care o sfinteste cu multi clerici in ziua de 6 mai, 1639. In aceasta obste se nevoiau ca la o suta de monahi din cei mai invatati si alesi traitori si lucratori ai rugaciunii, slujitori, duhovnici, cateheti, psalti, tipografi si traducatori de carti. Aici, marele mitropolit a infiintat prima tipografie din Moldova, precum si o vestita scoala duhovniceasca, cu ajutorul mitropolitului Petru Movila, unde se faceau cursuri in greaca, slavona si latina. Aceasta scoala a functionat 20 de ani.

23. Platindu-se din vistieria tarii toate datoriile Bisericii din Constantino- pol, patriarhul si sinodul daruiesc Moldovei moastele Cuvioasei Parascheva, spre mangaierea poporului binecredincios. Sfintele moaste au fost aduse in tara cu mult alai, insotite de mare multime de clerici, calugari si zeci de mii de credinciosi cu faclii aprinse in maini. In intampinarea lor au iesit la locul numit "Valea Vladicai" insusi domnul si mitropolitul Varlaam cu toata suita tarii. Iar in ziua de 13 iunie, 1641, au intrat in Iasi cu mult popor, in sunet de clopote si le-au asezat cu mare cinste in biserica Manastirii Sfintii Trei Ierarhi. De atunci se face in fiecare an pelerinaj la moastele Cuvioasei Parascheva, in ziua de 14 octombrie.

24. Mitropolitul Varlaam 1-a indemnat pe Vasile Lupu sa zideasca si alte manastiri si biserici, precum: Manastirea Agapia Noua (1644), prin dania hatmanului Gavril, fratele domnului; Manastirea Hlincea-Iasi, Manastirea Golia-Iasi, biserica Sfantul Ioan Botezatorul din Iasi, biserica Sfantul Atanasie din Copou-Iasi, biserica din satul Serbesti-Neamt, biserica Stelea din Targoviste, biserica Sfanta Parascheva din Liov si numeroase danii la celelalte manastiri. Pe toate aceste lacasuri le-a sfintit bunul pastor al Moldovei si le-a impodobit cu calugari si cu aleasa viata duhovniceasca.

25. Sub pastoria acestui mare ierarh, manastirile din Moldova au trait o epoca de mare pace si inflorire duhovniceasca. Peste tot a randuit egumeni luminati si duhovnici buni, facand astfel sa sporeasca numarul monahilor in viata de obste, ca si al sihastrilor din schituri si paduri. Manastirile cu cea mai inalta viata duhovniceasca, sub mitropolitul Varlaam, erau: Sfintii Trei Ierarhi, Putna, Slatina, Moldovita, Voronet, Dragomirna, Neamt, Secu, Agapia, Probota, Tazlau si mai ales Bisericani, singura manastire din tara cu regula de viata achimita (neadormita), dupa modelul Manastirii Studion din Constantinopol. In toate manastirile functionau adevarate scoli duhovnicesti de caligrafi, traducatori, miniaturisti si zugravi de icoane. Iar "muntii fosneau de pustnici", in vremea sa.

26. Auzindu-se pana la Constantinopol de petrecerea si intelepciunea mitropolitului Varlaam, precum si de inflorirea Bisericii din Moldova sub pastoria sa, Sinodul Marii Biserici 1-a propus, in anul 1639, printre cei trei candidati, de patriarh ecumenic, fiind ales apoi Partenie. Este pentru prima si ultima data cand un ierarh roman candideaza la scaunul de patriarh ecumenic.

27. Acest venerabil pastor duhovnicesc al Moldovei s-a dovedit a fi, de asemenea, si un iscusit facator de pace, dupa cuvantul Mantuitorului Hristos, Care zice: Fericiti facatorii de pace, ca aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema (Matei 5, 9). Inca pe cand era egumen la Secu, a fost trimis de Miron Barnovschi si mitropolitul Anastasie Crimca in fruntea unei solii la tarul Rusiei si la mitropolitul moldovean Petru Movila de la Kiev. In anul 1632 s-a dus iarasi in fruntea unei solii de pace la Constantinopol, mijlocind pentru un domn pamantean pe scaunul Moldovei.

28. In anul 1644 este trimis de Vasile Lupu, in fruntea unei alte solii de pace, la domnul muntean Matei Basarab, cu care era de mult in neintelegere. Astfel, blandul mitropolit Varlaam a reusit sa impace pentru totdeauna pe cei doi domni si Bisericile Ortodoxe surori, aducand in mijloc numele lui Iisus Hristos, Care se numeste Domn al pacii si amintind ca si unii si altii sunt frati de o credinta, de o limba si de un neam. Ca semn al impacarii, mitropolitul Varlaam a indemnat pe Vasile Lupu sa zideasca biserica Stelea din Targoviste, iar pe Matei Basarab, sa zideasca biserica Manastirii Soveja in tinutul Vrancei, numita multa vreme Manastirea "Dobromira", adica "Buna pace".

29. Grija marelui ierarh pentru mantuirea turmei sale era tot asa de mare ca si grija pentru luminarea "semintiei romanesti" cu carti de invatatura crestineasca pe limba poporului. In cei 21 de ani de rodnica pastorie s-a straduit, dupa a sa putere, sa zideasca numeroase biserici prin sate si orase si sa faca tot felul de danii si inzestrari la schituri si manastiri. In cele trei scaune episcopale a pus episcopi dintre cei mai evlaviosi, iar la parohii a hirotonit preoti invatati, plini de frica de Dumnezeu, care in fiecare sarbatoare citeau predica zilei din cazanie, pe intelesul credinciosilor. In felul acesta, calugarii, preotii si ierarhii aparau dreapta credinta, invatau poporul sa duca o viata morala si-l tineau unit si strans legat de Hristos, de Biserica si de parinti.

30. Asa a pastorit mitropolitul Varlaam Biserica Moldovei timp de 21 de ani, jertfindu-se, dupa a sa putere, pentru intarirea si apararea credintei ortodoxe in tarile romane, pentru mantuirea turmei incredintate lui de Hristos si pentru unitatea si luminarea poporului prin carti scrise in grai limpede romanesc. Apoi, ajungand la batranete si dorind sa se pregateasca de obstescul sfarsit, in anul 1653 s-a retras din scaun la Manastirea Secu, metania sa.

31. Vechile documente marturisesc ca mitropolitul Varlaam a avut intotdeauna o deosebita grija de manastirea sa de metanie, unde a crescut si s-a format duhovniceste. Ca "orice agonisita dobandea, o daruia Manastirii Secu". A mai daruit obstii de aici un frumos sacos arhieresc in fir de argint, carti de cult, vase si alte obiecte bisericesti. La fel si sora sa dupa trup, Ecaterina, fratele sau si nepotul sau, preotul Ursul din satul Cofetesti, tinutul Putnei, au facut pretioase danii Manastirii Secu, intru pomenirea lor si a marelui mitropolit.

32. In traditia locului se spune ca mitropolitul Varlaam, cat a trait la Secu, nu statea fara lucru, ci mereu se ruga, mergea la biserica, citea, traducea si scria carti ziditoare de suflet. Intrucat cunostea pe multi sihastri si calugari cu viata imbunatatita, se spune in traditie ca mitropolitul a scris si un pateric cu numeroase vieti de cuviosi parinti, traitori in codrii si manastirile Moldovei. Acest pateric al mitropolitului Varlaam s-a pastrat un timp in manuscris in biblioteca Manastirii Secu. Mai tarziu, un calugar aghiorit l-a instrainat, ducandu-l in Muntele Athos, unde apoi s-a pierdut.

33. In toamna anului 1657, marele ierarh si parinte al Moldovei, mitropolitul Varlaam, simtindu-si aproape obstescul sfarsit, a impartit toata averea sa, a chemat la sine pe duhovnicul Dosoftei, egumenul Manastirii Neamt, si a primit Preacuratele Taine. Apoi, dand tuturor sarutarea cea mai de pe urma, si-a dat sufletul in bratele Marelui Arhiereu Iisus Hristos, impacat cu sine, cu Biserica si cu neamul sau. Asa a trait si asa s-a nevoit pentru mantuirea turmei sale mitropolitul Varlaam!

$$$

 VALHALLA

Valhalla („Sala Celor Uciși”) este tărâmul vieții de apoi din mitologia nordică pentru eroii căzuți, aleși de Valkyria lui Odin pentru a deveni membri ai armatei ce va lupta împotriva forțelor haosului la Ragnarök . Conceptul de Săli ale lui Odin pare să se fi dezvoltat dintr-o viziune anterioară a vieții de apoi a unui războinic ca un câmp de luptă.

Numele Valhalla provine din cuvântul nordic Valholl, unde holl se referea inițial la o stâncă, stânci sau munți, nu la o sală, și era înțeles ca Stânca celor Uciși. În această viziune anterioară, Valkiriile erau înțelese ca demoni ai morții care duceau sufletele războinicilor căzuți pe un fel de câmp de luptă etern presărat cu pietre sau unul sub un lanț muntos. Nu este clar când Valholl s-a schimbat în familiarul Valhalla, o sală a eroilor și regilor serviți de Valkiriile, dar această imagine a fost stabilită până în secolul al X-lea în poemul Grímnismál .

Grímnismál a fost adunată împreună cu alte lucrări în Edda Poetică în secolul al XIII-lea, iar această carte, împreună cu Edda în proză (scrisă în același timp de mitograful Snorri Sturluson, l. 1179-1241), sunt cele două surse principale ale conceptului de Valhalla. Imaginea Sălii Eroilor a lui Odin este printre cele mai cunoscute din mitologia nordică și apare frecvent în artă, filme, muzică și jocuri video. Deși adesea menționată ca „viața de apoi nordică”, era doar unul dintre cele cinci (și posibil mai multe) tărâmuri ale morților, dar este cel mai clar descris și cel mai des menționat ca o viziune grandioasă a destinației eroilor căzuți.

Tradiție orală și surse

Mitologia, legendele și istoria nordică au fost transmise oral de generații în generație până la sosirea și acceptarea creștinismului în jurul anului 1000. Alfabetul runic al țărilor scandinave era folosit doar pentru pietre memoriale sau pentru transmiterea de mesaje scurte; runele nu erau destinate textelor lungi. Poveștile zeilor și eroilor care alcătuiesc mitologia nordică erau memorate de poeți ( skalds ), care le cântau pentru public și le învățau protejaților care le cântau pentru generația următoare.

Edda în proză a lui Sturluson este opera la care se face cel mai des referire în prezent pentru mitologia nordică în general și pentru Valhalla în special.

Până în secolul al XIII-lea, scribii creștini începuseră să noteze unele dintre aceste versete, acestea fiind adunate în lucrarea cunoscută sub numele de Edda poetică, care prezintă povești scrise începând cu secolul al X-lea. Savantul și mitograful islandez Sturluson s-a bazat pe aceste lucrări, pe altele care nu mai există, și pe tradiția orală pentru a-și crea Edda în proză , lucrarea la care se face cel mai des referire în prezent pentru mitologia nordică în general și pentru Valhalla în special.

Se crede că Sturluson a adăugat propriile sale înflorituri poetice poveștilor anterioare și este responsabil pentru concepția greșită populară conform căreia Valhalla este „viața de apoi nordică”, deoarece îi dedică detalii considerabile. Valhalla este, așa cum s-a menționat, menționată în lucrările anterioare, iar acestea au adesea legătură cu moartea unui erou sau cu poveștile despre Odin și venirea lui Ragnarök, dar existau și alte tărâmuri pentru sufletele morților - chiar și pentru cei care au murit în luptă - pe lângă Sala lui Odin.

Tărâmurile nordice ale vieții de apoi

Existau cinci tărâmuri în care călătoreau sufletele morților după moarte și, în unele cazuri, nu exista un motiv clar pentru care mergeau într-unul în loc de altul:

Pe lângă aceste cinci, există un altul la care se face aluzie în unele poezii, cunoscut sub numele de Glæsisvellir („Câmpiile Strălucitoare”), menționat și ca Ódáinsakr („Câmpul Ne-Morților”), care pare să fi fost o livadă sau o parte a unei livezi lângă Sala lui Odin. Era condusă de un rege înțelept pe nume Gudmund. Tărâmul este descris în Saga Hervarar , citată aici de savantul HR Ellis Davidson:

Gudmund și oamenii lui au trăit vieți de nenumărate ori și, din această cauză, păgânii cred că în regatul său se afla Câmpul Nemorților și că toți cei care veneau acolo întorceau spatele bolii și bătrâneții și nu voiau să moară. După moartea lui Gudmund, oamenii lui îl venerau și îl numeau zeu . Cei care intrau în tărâmul lui Gudmund erau întâmpinați de fiicele sale ca iubite, astfel încât țara sa putea fi descrisă pe bună dreptate drept Țara Femeilor . ( Mituri și Simboluri , 185)

Glæsisvellir ar fi putut fi o versiune timpurie a lui Fólkvangr („tărâmul oamenilor”) unde, se pare, călătoreau sufletele celor care mureau de moarte naturală. Totuși, Freyja aduse acolo și războinici pentru a-i umple sala Sessrúmnir („camera cu multe locuri”) și, probabil, pentru a aștepta venirea lui Ragnarök, la fel cum făceau eroii din Valhalla. Se spunea că valkiriile lui Odin luau jumătate din eroii oricărei bătălii, iar Freyja cealaltă jumătate, dar nu se oferă niciun motiv pentru care cele două zeități le-au ales pe cele pe care le-au ales. S-ar putea ca Freyja, din familia zeilor Vanir, să prețuiască un alt tip de erou decât Odin, din familia asgardiană, sau pur și simplu că au fost de acord să-i împartă pe cei căzuți în jumătate. Fólkvangr este descris ca o lume frumoasă cu câmpuri, flori și pâraie, dar nu este clar de ce un suflet a ajuns acolo în loc să ajungă în Hel.

Hel era în primul rând pentru cei care mureau de boală sau de bătrânețe, dar se pare că oricine, chiar și un zeu, putea ajunge acolo. Nu era un tărâm al pedepsei, ci un tărâm rece al întunericului și ceții, prezidat de jötunn-ul (cineva din Jotunheim) Hel, fiica lui Loki , care a fost mai mult sau mai puțin închis acolo de Odin ca Regină a Morților. Spiritul zeului Baldr merge la Hel după ce este ucis de fratele său Hodr, care este păcălit de Loki în crimă. Soția lui Baldr, Nanna, merge și ea la Hel, la fel ca Hodr după ce este ucis de Váli. Niciunul dintre acești zei nu moare de bătrânețe sau de boală, așa că, în mod clar, Hel era deschis către o serie de tipuri diferite de suflete care, se pare, ar fi putut la fel de ușor să meargă în Fólkvangr sau chiar în Valhalla.

Tărâmul Ran se afla adânc sub mare, în caverne întunecate, unde sufletele celor înecați își petreceau viața de apoi. Ran, soția zeului mării Aegir, lua sufletele marinarilor luate de pe corăbiile lor și le ducea în lumea ei, unde avea grijă de ele. Nu se menționează că aceste suflete ar fi părăsit vreodată tărâmul lui Ran, nici măcar la Ragnarök, deși peșterile ei subacvatice au fost cel mai probabil distruse în acel eveniment, împreună cu tot ce se afla în Cele Nouă Tărâmuri ale cosmologiei nordice .

Sufletul putea, de asemenea, să se stabilească în propriul mormânt sau cavou după moarte și să-și trăiască viața de apoi în pace sau, dacă era înclinat, să terorizeze cartierul și să provoace probleme. Movila funerară ca destinație finală a cuiva pare să fi fost printre cele mai vechi credințe și ar fi putut da naștere conceptului de Valhalla, în care un războinic era înmormântat cu arme, armură, uneori un cal sau un câine și alte bunuri funerare considerate necesare în viața următoare. În timp, această înțelegere a unui războinic complet echipat pentru a continua lupta a încurajat viziunea unui tărâm în care mulți războinici trăiau într-o sală mare unde li se furnizau tot ce le trebuia și practicau arte marțiale zilnic.

Valhalla

Este posibil să fi existat și alte tărâmuri ale vieții de apoi sau doar cinci care au fost denumite cu nume diferite. Glæsisvellir ar fi putut fi o versiune a lui Fólkvangr, așa cum s-a menționat, dar, deoarece era asociat cu Odin, ar fi putut fi și o versiune a lui Valhalla. Davidson notează:

Cu siguranță, nu pare să existe niciun temei pentru presupunerea că a existat vreodată o credință într-un tărâm universal al morților, în care toți călătoresc după moarte. Se fac în mod continuu contraste între tărâmurile lumii supranaturale, iar noi avem zei și giganți , giganți frumoși și giganți de gheață... Astfel de imagini contrastante pot fi fragmentare și confuze, dar pot fi și de o vechime considerabilă. Un factor important care a determinat soarta oamenilor după moarte a fost rangul lor pe pământ. ( Mituri și simboluri , 188)

Această considerație este cea care, cel mai probabil, a încurajat dezvoltarea Ragnarök-ului dintr-un câmp al celor uciși în Sala Eroilor a lui Odin. Deși un rege sau un mare războinic ar fi putut crede la început că s-a mulțumit să-și petreacă viața de apoi în mormânt, în cele din urmă li s-a dat marea sală, acoperită cu scuturi de aur și susținută de mânerele sulițelor, mai potrivită poziției lor în viață și sacrificiului în luptă. Arme strălucitoare de zale serveau drept perne pe bănci în loc de fân, iar camera avea mese lungi la care războinicii se ospătau după o zi lungă de luptă, moarte și înviere.

Eroii din Valhalla au fost aleși în mod intenționat ca armata care urma să fie condusă de Odin la Ragnarök și, prin urmare, se credea că se angajează într-un antrenament perpetuu pentru marea bătălie de la sfârșitul timpurilor. Sala avea 540 de uși - cel puțin una cu un lup ca gardian și un vultur zburând deasupra - prin care 800 de războinici puteau mărșălui simultan, iar în timpul zilei, practicau arta războiului , ucigând și fiind uciși, doar pentru a deveni din nou întregi seara și a ospăta împreună. Războinicii din Valhalla erau cunoscuți sub numele de einherjar („armata unuia singur”), înțeleși ca cineva care putea gestiona orice situație dată, dar care totuși își perfecționa abilitățile în pregătirea pentru Ragnarök, așa cum este descris în capitolul 41 din Gylfaginning din Edda în proză :

În fiecare zi, de îndată ce sunt îmbrăcați, își pun imediat armura și ies în curte, se luptă și se înving unii pe alții. Acesta este jocul lor; iar când se apropie timpul cinei, călăresc acasă în Valhalla și se așază să bea, așa cum se spune aici: Toți einherjarii din curtea lui Odin / Îi dau lovituri în fiecare zi / Pe cei uciși îi aleg și îi îndepărtează de luptă / Mai târziu stau împreună îndrăgostiți.

Nu ducea lipsă de mâncare și băutură, deoarece Bucătarul Zeilor, Andhrimnir, îl prăjea pe marea bestie Saerimnir (uneori numită mistreț) la o flacără neîncetat arzătoare, iar în fiecare seară Saerimnir se regenera pentru a oferi carne pentru ziua următoare. Capra Heidrun furnizează mied nesfârșit din ugerul său, în timp ce cerbul Eikthyrnir picură apă rece din coarne, care oferă Valhallei și tuturor tărâmurilor ape curate și limpezi.

Odin stă pe tronul său în mijlocul sufletelor regilor și eroilor, cu cei doi corbi ai săi - Huginn și Muninn - pe umeri. Corbii zboară prin lume în fiecare zi și îi aduc vești lui Odin la cină, așa că el știe tot ce se întâmplă în Cele Nouă Tărâmuri în orice moment. Odin însuși nu mănâncă cu ceilalți, ci bea doar vin - își dă porția de carne celor doi lupi ai săi, Geri și Freki - în timp ce Valkiriile care au adus sufletele în sală le servesc acum la mesele lor.

Ragnarök

Nu există niciun concept de timp atașat tărâmului Valhalla – acesta nu corespunde niciunui eveniment pământesc – și nu se știe cât timp luptă și se ospătează războinicii unii cu alții, dar se înțelege că acesta nu este un tărâm etern. În capitolul 38 din Gylfaginning, se precizează clar că „toți acei oameni care au căzut în luptă de la începutul lumii au venit acum la Odin în Valhalla”, iar Gylfaginning afirmă ulterior că vor rămâne acolo doar până la Ragnarök, când vor muri a doua oară alături de Odin, Thor și alți zei.

Zeii nordici nu erau nemuritori. Ei erau menținuți tineri și puternici prin zeița Idunn și merele ei magice, din care trebuiau să mănânce periodic pentru a alunga bătrânețea și moartea. La Ragnarök, erau la fel de vulnerabili la orice armă sau pericol ca și muritorii, iar unii dintre ei, împreună cu marii campioni ai Valhallei, aveau să cadă în fața forțelor haosului conduse de Loki, copiii săi Fenrir , Jörmungandr și Hel, și a armatei morților, giganții focului sub conducerea lui Surtr și a altora.

Povestea Ragnarök sugerează că războinicii căzuți sunt aleși nu doar de Odin și Freyja, ci și de Hel pentru armata ei de morți, așa cum se spune în capitolul 51 din Gylfaginning : „toți campionii din Hel îl urmează pe Loki”, iar „campioni” este același termen folosit pentru einherjarul din Valhalla. Oricât de mult timp ar fi stat einherjarul în Sala lui Odin, muritorii din epoca vikingă (cca. 790 - cca. 1100) înțelegeau că evenimentul care anunța sfârșitul zilelor - moartea frumosului zeu Baldr - se întâmplase deja și că numărătoarea inversă până la Ragnarök începuse deja. Oamenii aveau să știe de apropierea sa iminentă prin semne precum schimbările climatice și o prăbușire a valorilor și obiceiurilor de mult timp.

Într-un moment dat, rânduit de Soartă (cunoscute sub numele de Norne ), forțele haosului aveau să rupă legăturile în care zeii le ținuseră și să atace lumea ordonată. Capitolul 51 din Gylfaginning descrie adunarea armatelor pe câmpul de luptă de la Vigrid:

Când aceste vești se vor împlini, atunci Heimdall se va ridica și va sufla puternic în Cornul Gjallar și îi va trezi pe zei, iar aceștia vor ține sfat împreună. Atunci Odin va călări la Fântâna lui Mimir și va cere sfatul lui Mimir pentru el și oastea sa. Atunci frasinul lui Yggdrasil va tremura și nimic nu va fi atunci lipsit de frică în cer sau pe pământ. Atunci Aesiri își vor pune hainele de război și toți Campionii și vor înainta pe câmpul de luptă. Odin va călări primul cu casca de aur și sulița sa care se numește Gungnir. El va înainta împotriva [lui Fenrir], iar Thor va sta în față de cealaltă parte a lui.

Odin este ucis de Fenrir, care este apoi ucis de fiul lui Odin, Vidarr, în timp ce Thor îl ucide pe Jörmungandr, Șarpele Midgard , dar moare ulterior din cauza otravei acestuia. Loki și Heimdall se ucid reciproc, în timp ce zeul Freyr este ucis de gigantul focului Surtr, înainte ca Surtr să dea foc lumii, iar Cele Nouă Tărâmuri să fie distruse. Se presupune că eroii din Valhalla cad în flăcările lumii pe care au cunoscut-o dintotdeauna slujindu-i Domnului lor Odin și, deși nu sunt menționate, se crede că Valkyriile care le-au selectat și apoi le-au slujit au pierit și ele la Ragnarök.

Concluzie

Deși eroii sunt uciși a doua oară, ei cad luptând cu curaj pentru cauza ordinii și sunt în cele din urmă victorioși, chiar și în înfrângere, pe măsură ce zeii triumfă asupra haosului și o lume nouă se ridică din distrugerea celei vechi. Cu toate acestea, unii cercetători au susținut că această viziune a sfârșitului lumii și a renașterii este o contribuție creștină la un ciclu mitic mai vechi care s-a încheiat cu moartea zeilor și distrugerea Celor Nouă Tărâmuri, lipsindu-i speranța de înviere. Davidson, de exemplu, observă cum referințele timpurii la Valhalla indică faptul că nu era nimic mai mult decât un alt termen pentru tărâmul morților:

Valhalla, în loc de un paradis luminos al războinicilor, pare într-adevăr a fi un sinonim pentru moarte și mormânt, descrisă imaginativ în poeme și parțial raționalizată de Snorri. Această lume a condus-o Odin ca Zeul Morților [și] din moment ce cei care cădeau în luptă ajungeau să-i fie dedicați de către închinătorii săi, aspectul războinic avea să fie în mod natural accentuat. ( Zei și mituri , 153)

Savantul Daniel McCoy observă, de asemenea, cum credințele scandinave precreștine nu par să susțină conceptul de renaștere, ci să sublinieze în schimb o moarte glorioasă, care va fi amintită în cântecele poeților. Deși această afirmație merită luată în considerare, este aproape imposibil de știut care erau credințele scandinave precreștine, deoarece nu există nicio înregistrare scrisă a acestora. Cu toate acestea, dovezile arheologice și scrierile ulterioare sugerează cu tărie o credință în viața de apoi și într-un fel de renaștere într-un tărâm după moartea cuiva.

Se pare probabil că Valhalla a fost odată concepută doar ca un câmp de luptă pentru cei uciși, dar s-a dezvoltat în ceva mai mult, fie înainte, fie după apariția creștinismului, deoarece nu satisfăcea nevoile oamenilor. Cei care cădeau cu curaj pentru o cauză ar fi fost considerați că merită mai mult în viața de apoi decât să rătăcească pe un câmp de cadavre, sulițe rupte și căști zdrobite. Cei vii simțeau în mod clar că merită o sală cu acoperiș aurit, cu ospățuri nesfârșite și miez de paie nemărginit, înconjurată de frumoase scutiere, în compania regelui zeilor însuși. Această viziune oferea consolare celor rămași în urmă și speranță celor care se riscau în mod regulat în luptă. Oricare ar fi fost Valhalla inițial, nevoia oamenilor de o viziune mai măreață a făcut-o faimoasă ca Sala Eroilor, ca re onorează pe cei căzuți și care se vor ridica pentru a lupta din nou.

$$$

 VALERIA MESSALINA

Ea avea în jur de 15 ani și era frumoasă, în timp ce el avea peste 50 de ani și era viitorul împărat al Imperiului Roman . În anul 38 d.Hr. (datele variază), Tiberius Claudius Caesar Augustus — cunoscut în istorie sub numele de Claudius — s-a căsătorit cu verișoara sa de gradul doi, Valeria Messalina. Aceasta nu a fost o căsătorie făcută în rai; unii chiar susțin că ea s-a căsătorit cu el doar pentru a se alinia uneia dintre cele mai puternice familii din imperiu . Oricare ar fi motivul ei, istoria și-l va aminti ca împăratul care saliva și se bâlbâia, iar pe ea ca una dintre cele mai autoritare, viclene și ambițioase femei din întreaga istorie.

Tinereţe

Se știu puține lucruri despre Messalina înainte de a se căsători cu Claudius. S-a născut în jurul anilor 20-22 d.Hr., fiind al doilea copil și prima fiică a unei familii romane destul de reputate . Era înrudită cu împăratul Augustus - de fapt sora sa Octavia - atât prin tată, cât și prin mamă. Mama ei a fost Domitia Lepida Minor, nepoata lui Marc Antoniu, în timp ce tatăl ei (vărul primar al mamei sale) a fost Valerius Messalla Barbetos, consul și membru de încredere al casei împăratului Caligula .

Viitorul soț al Mesalinei a fost cineva despre care mulți credeau că nu va ajunge niciodată la nimic - propria sa mamă l-a numit monstru. Fusese căsătorit de două ori înainte de a se căsători cu Messalina, mai întâi cu Plantia Urgulanilla (divorțată din cauza unui presupus adulter) și apoi cu Aelia Paetina (divorțată pentru a se căsători cu Messalina). Noua sa mireasă avea să-i nască doi copii: în 39 d.Hr. Claudia Octavia (ea avea să se căsătorească în cele din urmă cu fiul vitreg și moștenitorul lui Claudius, Nero ) și în 41 d.Hr. Tiberius Claudius Germanicus , mai cunoscut sub numele de Britannicus , născut cu doar trei săptămâni înainte ca Claudius să fie găsit tremurând în spatele unei perdele și numit împărat. A primit numele de Britannicus după victoria lui Claudius în Britania . Nașterea sa i-a oferit Messalinei un control suplimentar asupra lui Claudius, deoarece i-a oferit un moștenitor. Din păcate, Britannicus avea să fie otrăvit de fratele său vitreg, Nero, în 55 d.Hr.

Relația cu Claudius

Controlul Mesalinei asupra adesea credulului Claudius a devenit evident la scurt timp după ce împăratul a ordonat întoarcerea nepoatelor sale din exilul din Portia - fiicele fratelui lui Claudius, Germanicus - Agrippina (care avea să devină soția numărul patru a lui Claudius) și Julia Livilla. Ambele fuseseră exilate de fratele lor Caligula după ani de abuz. La întoarcerea lor la Roma , Claudius le-a returnat atât moșiile, cât și banii. Messalina a devenit geloasă, în special pe frumoasa Julia, care se îndrăgise de împărat; unii cred că Messalina se temea că cele două surori și soții lor ar putea revendica tronul, înlăturându-l atât pe Claudius, cât și pe soția sa. Messalina a adus acuzații, printre altele, împotriva Juliei și l-a convins pe Claudius să o exileze. Julia avea să moară în cele din urmă în exil de foame. Soțul ei, Marcus Vinicius, a fost, de asemenea, executat sub acuzația de adulter. Agrippina a rămas cu înțelepciune în umbră. Utilizarea acuzațiilor inventate, precum cele împotriva Juliei, nu s-a limitat la ea; Messalina a adus acuzații - de obicei un complot suspect de a-l răsturna pe Claudius - împotriva oricui i se opunea, iar timidul Claudius nu a putut sau nu a vrut să i se opună.

Unul dintre numeroasele defecte ale Mesalinei - și cel mai adesea asociat cu ea - a fost lipsa de fidelitate față de soțul ei. De asemenea, ai milă de oricine s-a îndrăgostit. Unul dintre cele mai bune exemple în acest sens a fost cel al propriului ei tată vitreg. După moartea soțului ei , mama Messalinei s-a căsătorit cu Appius Silanus, guvernatorul estului Spaniei. Din păcate pentru Silanus, Messalina s-a îndrăgostit de noul ei tată vitreg; cu toate acestea, acesta i-a respins avansurile repetate. În anul 42 d.Hr., ca răzbunare pentru această respingere, împărăteasa l-a convins pe prietenul ei Narcis , secretarul lui Claudius, să susțină că a avut o viziune în care Silanus l-a înjunghiat pe împărat. Pentru a-l influența și mai mult pe împărat, Messalina a susținut că a avut un vis similar. Claudius, un ferm susținător al unor astfel de prevestiri, l-a executat pe Silanus. Pasiunile ei, fie că este vorba de Mnester dansatorul, fie de tatăl ei vitreg, au fost subiect de zvonuri și bârfe timp de generații. Aceste zvonuri includ presupusele seri în care lucra deghizată la un bordel local.

O „represiune” a conspirațiilor reale sau imaginare a urmat execuției lui Silanus, cu numeroase morți și, bineînțeles, confiscarea averilor. Insațiabilă Messalina nu și-a limitat pasiunea doar la răzbunare. De asemenea, se bucura de achiziționarea de obiecte. Un bun exemplu în acest sens a fost atunci când și-a îndreptat atenția către frumoasele Grădini ale lui Lucullus, deținute de Valerius Asiaticus. Desigur, ca întotdeauna, le dorea și știa cum să le obțină. Ca și în cazul altora, Valerius a fost acuzat de o conspirație împotriva împăratului și a fost programat pentru execuție, dar în loc să fie executat, i s-a permis să se sinucidă. Grădinile erau acum ale ei. Mulți dintre senatorii mai perspicace au câștigat favoarea lacomei Messaline, folosindu-i influența asupra lui Claudius în propriul lor avantaj.

Căderea

Până în anul 48 d.Hr., stilul de viață al Mesalinei și lipsa flagrantă de respect pentru reputația soțului ei și valorile romane nu au putut continua la nesfârșit. Căderea ei a venit când a întâlnit un senator roman pe nume Gaius Silius care, în ciuda respingerii inițiale, a căzut pradă farmecelor Mesalinei. În acest moment, Claudius devenea de râsul multora care știau de adulterele Mesalinei, dar se temeau să se apropie de împărat. Istoricii discută dacă Claudius știa de indiscrețiile soției sale sau pur și simplu a ales să le ignore. Dragostea Mesalinei pentru Gaius a determinat-o să formuleze un plan prin care ea și el să-l răstoarne pe Claudius (el l-ar adopta pe Britannicus) și să conducă imperiul împreună. În timp ce Claudius era plecat din oraș , ea l-a forțat pe Gaius să divorțeze de soția sa, Junia Silius, și să se căsătorească cu ea într-o ceremonie simplă. Messalina a mutat chiar și mobilă din palat în casa lui.

Narcis, care fusese martor la nuntă, și-a dat seama de posibilele consecințe ale acțiunilor Mesalinei și l-a informat pe Claudius, implorându-i iertare pentru propria participare. S-a răspândit rapid vestea că Claudius era „hotărât să se răzbune”. Realizând că Claudius ar putea ezita și o ierta pe Mesalina, s-au luat măsuri pentru a împiedica întâlnirea lor. În cele din urmă, Messalina a înțeles că mersese prea departe și a încercat să-l convingă pe împărat trimițându-i pe Octavia și Britannicus să-l convingă pe Claudius să o ierte pe mama lor. Messalina a fost trimisă în „grădina” ei; Claudius avea să o vadă a doua zi dimineață. Istoricul Tacitus a scris:

Deși pericolul i-a luat orice putere de gândire, Messalina s-a hotărât imediat să-și întâlnească soțul și să-l înfrunte, o cale în care găsise adesea siguranță; în timp ce le-a poruncit lui Britannicus și Octaviei să se grăbească să-și îmbrățișeze tatăl. [...] Între timp, Messalina, în grădinile lui Lucullus, se lupta pentru viață și scria scrisori de rugăminte, alternând între speranță și furie.

Gaius și mulți dintre ceilalți invitați la nuntă au fost executați imediat. Tacitus a scris: „Ceilalți invitați fugeau în toate direcțiile când au apărut centurionii și i-au pus pe toți în lanțuri unde i-au găsit, fie pe străzile publice, fie ascunși.” Un curier a fost trimis la Messalina cu ordinul ca aceasta să se sinucidă; însă, când acest lucru a eșuat, mesagerul însuși a înjunghiat-o. Tacitus a spus despre sinucidere: „...ea și-a înțeles soarta și și-a pus mâna pe pumnal. În teroarea ei, îl aplica fără succes la gât și la piept, când o lovitură a tribunului a străpuns-o.” După ce a aflat de moartea soției sale, Claudius nu a mai manifestat nicio emoție, „niciun semn de ură, bucurie, furie sau tristețe”. În lucrarea sa Cei doisprezece Cezari, Suetonius a menționat foarte puțin despre Messalina, afirmând doar:

S-a dovedit că nu numai că era vinovată de alte crime rușinoase, dar mersese până acolo încât să comită bigamie cu Gaius Silius și chiar să semneze un contract de căsătorie formal în fața martorilor, așa că Claudius a executat-o...

După Messalina, Claudius a susținut că va rămâne celibatar. Din păcate, a apărut Agrippina — soția numărul patru — și, la fel ca celelalte alegeri ale sale pentru o soție, aceasta nu avea să fie mai bună, deoarece singura ei ambiție era să-și pună fiul Nero pe tron.

###

 UN GENIU AL SUFERINȚEI

Cel mai subestimat scriitor al Rusiei, Vsevelod Garșin (1855-1888), și-a fascinat contemporanii. O personalitate cult, ale cărui lecturi publice suscitau reacții extatice, carismaticul Garșin a fost descris de o tânără ca „modelul perfect pentru o icoană a Mântuitorului. Ochii săi mari, întunecați și profunzi mă priveau… cu o asemenea blândețe melancolică de parcă mi-ar fi cerut mie, o simplă adolescentă, să am milă de el și de întreaga lumea”. Cel mai mare pictor al epocii, Ilia Repin, l-a portretizat stând la birou, uitându-se spre privitor cu ochii săi adânci, vii, din care se revarsă mila.

Născut într-o familie de aristocrați scăpătați, Garșin a crescut printre niște oameni care cu greu ar fi putut eșua în a-i trezi interesul pentru suferință, cruzime și compătimire. Bunicul din partea tatălui, Egor Akhipovici, era faimos pentru răutatea pe care o manifesta față de iobagi și adesea se prevala de „dreptul” său de a îndepărta în noaptea nunții mirele de mireasă. Îngrozit de aceste nenorociri, tatăl lui Garșin, Mihail Egorovici, a evadat în armată, unde, în contrast absolut față de Egor Akhipovici, refuza să aplice până și cele mai elementare pedepse pentru soldații țărani ca să-i disciplineze. Mama lui Garșin, Ekaterina Stepanova Akimova, a fost, în cuvintele lui Garșin „o femeie excepțional de bine educată”. Tatăl lui Garșin s-a împrietenit cu socrul său, un om atât de bun încât și-a ipotecat moșia pentru a-și hrăni țăranii înfometați. Vecinii îl considerau nebun.

Când mama lui Garșin a fugit de acasă cu amantul, un revoluționar, nu s-a mai întors ani buni la copilul ei. Se pare că acest abandon a stimulat melancolia profundă de care Garșin va suferi pentru tot restul vieții. „Expresia de tristețe de pe fața mea probabil că a început în această perioadă”, avea să explice el. În timpul gimnaziului avea să sufere prima cădere psihică. Nu l-a ajutat nici vestea că fratele său mai mare s-a sinucis. „O, mamă, cât de deznădăjduit sunt! Nici nu pot să plâng: nu am un locșor al meu”.

S-a înscris într-un institut minier, dar și-a dat seama rapid că își dorește să devină scriitor și s-a bucurat când i-a fost publicată prima povestire: „M-am simțit la fel ca eroul meu favorit, David Copperfield, când mi-a fost acceptat articolul”.

Operele complete ale lui Garșin încap într-un singur volum. A fost un maestru al conciziei, la fel ca Cehov și Isaac Babel. Povestirile sale, care ridică probleme morale și filosofice profunde în doar câteva pagini, sunt aproape insuportabil de tulburătoare. Nu ai nicio greutate în a identifica autorul cu personajul din portretul lui Repin.

„Acest martir al spiritului suferea de o boală din care e imoral să îți revii”, susținea un contemporan despre Garșin. Unii cititori, ca replică la dubiile unora legate de figuri foarte idealizate ca Alioșa Karamazov al lui Dostoievski, îl dădeau drept contraexemplu pe Garșin.

Alioșa Karamazov trece printr-o criză spirituală din care iese ca un adevărat „campion” capabil să înfrunte provocările vieții, dar pentru Garșin răul și suferința nu puteau fi îndurate, drept pentru care a suferit mai multe căderi psihice, iar în cele din urmă s-a sinucis.

Cehov, care adora povestirile lui Garșin, a contribuit la un volum de povestiri închinat memoriei scriitorului, cu una din cele mai bune scrieri ale sale „O cădere nervoasă”. Compasiunea reprezenta valoarea supremă pentru Cehov, iar povestirile sale descriu suferința și ratarea inutilă rezultate din eșecul oamenilor de a se pune în locul celorlalți. Garșin pare să demonstreze pericolul unei compasiuni prea mari (…)

Deși se opunea oricărei forme de violență, Garșin s-a înrolat ca soldat la începutul războiului cu Turcia. A mers la război nu pentru a ucide, ci pentru a trăi suferința soldaților simpli. „E mai moral să stai acasă, cu mâinile în sân, în timp ce soldatul moare pentru noi?”, se întreba el.

Tema principală a lui Garșin o reprezintă dezamăgirea care rezultă invariabil când idealurile naive se lovesc de realitate. În poveștile sale, consecința este dezgustul.

Succesul povestirilor lui Garșin provine din abilitatea lui de a surprinde patosul experienței idealistului în același timp în care transmite aparența lui celorlalți. Cititorii simt o apropiere de perspectiva internă fără să uite că reprezintă o formă de boală.

Perspectiva aceasta dublă era specifică lui Garșin. Spre deosebire de mulți populiști, el nu se putea dedica în totalitate, astfel încât poetul revoluționar Yakubovici l-a descris drept un „Hamlet al vremurilor noastre”. În eseul său celebru „Hamlet și Don Quijote”, Turgheniev a identificat două tipuri rusești: un idealist incorigibil, imun la contraargumente și dovezi, celălalt un sceptic paralizat întotdeauna de îndoială. Garșin se regăsea în amândoi.

Istoria culturală rusă oferă un număr de idealiști care sfârșesc prin a face mai mult rău decât bine. Lecția experienței rusești este probabil aceea că nimic nu face mai mult rău decât încercarea a aboli cu totul răul. A învăța această lecție nu duce la cinism. Adevăratul înțelept descoperă cum să aline suferința fără să presupună că simplul impuls spre asta garantează o îmbunătățire reală.

$$$

 BOLSESLAV PRUS - UMBRE

Pe măsură ce razele soarelui încep să se estompeze pe cer, amurgul se ridică de la pământ. Amurgul reprezintă miile de regimente invizibile și miliardele de soldați ai magnificei armate a nopții. Această armată imensă luptă cu lumina de la începutul lumii, retrăgându-se în fiecare dimineață, câștigând în fiecare seară, domnind până la răsăritul soarelui, iar în timpul zilei, învinsă, ascunzându-se în locuri departe de vedere.

Așteaptă în peșterile munților, în subsolurile orașelor și, mai des, în adâncurile pădurilor și lacurilor. Așteaptă în peșteri subterane, tranșee, colțuri de case și crăpături din ziduri, a căror vârstă se măsoară în secole. Trăiește în fiecare crăpătură a scoarței copacilor, în fiecare cută a hainelor, se află sub cel mai mic fir de nisip, se încurcă în cea mai fină pânză de păianjen și așteaptă. Dacă este speriată și alungată dintr-un loc, își schimbă locul în același moment, dar caută o ocazie să se întoarcă în locul de unde a fost alungată și să ocupe poziții neocupate și să invadeze întreaga lume.

Pe măsură ce soarele apune, armatele alatoranilor se mișcă în liniște și precauție din locurile lor, în rânduri strânse. Ocupă coridoarele, cornișele, scările slab luminate, pe sub perdele; se strecoară prin ușile pivnițelor, prin ferestre în străzi, atacă în tăcere pereții și podurile și se ghemuiesc pe acoperișuri, așteptând cu răbdare momentul în care norii roșii din vest se vor estompa.

Încă un minut și va avea loc o explozie teribilă de întuneric, îndreptată direct de la pământ spre cer. Animalele se vor ascunde în vizuinile lor, oamenii se vor închide în casele lor, iar viața se va zbârci și va îngheța ca o plantă complet deshidratată. Culorile și liniile se vor răspândi, vor deveni nimic, emoția, vinovăția și crima vor stăpâni lumea.

Și într-un astfel de moment, o figură umană ciudată apare pe străzile Varșoviei cu o mică flacără deasupra capului. Aleargă repede pe trotuar, ca și cum ar încerca să scape de întuneric, își aprinde lumina iubită și dispare ca o umbră.

În fiecare zi ca aceasta, tot anul. Fie că primăvara adulmecă parfumul florilor în pajiști, fie că fulgerele din iulie izbucnesc, fie că vânturile furioase de toamnă ridică nori de praf pe străzi, fie că fulgii de zăpadă se învârt în aerul iernii, acest om aleargă pe trotuarele orașului cu focul său, aprinde luminile și dispare ca o umbră.

De unde vii și unde dispari ca să nu-ți putem nici vedea fața, nici auzi vocea? Ai o mamă sau o soție care te așteaptă să te întorci? Te primesc copiii, își pun lanternele într-un colț, se urcă în genunchi și te îmbrățișează? Ai prieteni cu care îți împărtășești bucuriile și necazurile sau, cel puțin, cunoștințe cu care vorbești despre treburile tale zilnice?

Cel puțin, ai o casă unde te putem găsi? Ai un nume pe care să-l putem chema pe numele tău? Dar nevoile și sentimentele tale care te fac o persoană exact ca noi? Sau ești cu adevărat o făptură fără trup, tăcută, impalpabilă, de aceea apari doar seara și dispari ca o umbră când se aprind luminile?

Mi-au spus că acest om există cu adevărat și mi-au dat chiar și adresa lui. M-am dus la adresa aceea și l-am întrebat pe măturător:

„Omul care aprinde felinarele locuiește în casa asta?

” „Da.” „Îmi poți arăta unde este?

” „În coliba aceea.”

Coliba era încuiată. M-am uitat pe fereastră: un pat fusese așezat lângă perete, iar lângă el atârna un felinar de un stâlp lung. Felinarul însuși nu era acolo.

„Spune-mi măcar cum arată.

” „De unde să știu eu!”, a ridicat măturătorul din umeri.

„Nu l-am văzut niciodată în acțiune”, a adăugat el, „pentru că nu stă niciodată acasă ziua.” Șase luni mai târziu m-am dus din nou acolo.

— Ce s-a întâmplat, este felinarul acasă acum?

— Eh-eh! – s-a plâns măturătorul.

– Nu, nu va fi. L-au îngropat ieri. E mort.

Apoi s-a gândit. 

I-am mai pus câteva întrebări și m-am dus la cimitir. 

— O, groparule, poți să-mi arăți unde ai îngropat felinarul ieri?

— Felinarul? — mi-a repetat întrebarea.

— Dumnezeu știe! Exact treizeci de pasageri au venit aici ieri.

— L-au îngropat în locul rezervat săracilor.

— Erau exact douăzeci și cinci.

— Era într-un sicriu nevopsit.

— Erau șaisprezece.

Așa că nu i-am putut vedea fața, nu i-am putut afla numele și nici nu i-am putut găsi mormântul. Chiar și după moartea sa, a rămas același ca atunci când era în viață: o făptură care era vizibilă doar în umbră, tăcută și impenetrabilă ca o umbră. 

Așa cum în amurgul vieții, unde nefericita rasă umană trăiește orbește, unde unii sunt striviți de obstacole, alții cad în abisuri și nimeni nu cunoaște calea cea dreaptă și unde nenorocirile, nevoia și ura așteaptă o persoană legată de lanțuri de atașament, tot așa aleargă și felinarii încoace și încolo pe calea întunecată și pierdută a vieții. Fiecare dintre ei își poartă propria flacără mică pe cap, fiecare își luminează propriul drum, trăind neobservat, neapreciat de nimeni, și apoi dispărând - ca o umbră...

Traducere

_$_$

 UMBERTO ECO

Umberto Eco, care a murit la vârsta de 84 de ani, a fost un om polifactic de o inteligență uimitoare. Romanele sale, care uneori aveau aspectul și atmosfera unor enciclopedii, combinau influențe culturale, de la T.S. Eliot la benzile desenate cu Charlie Brown. Din punct de vedere lingvistic, acestea erau în același timp amuzante și puternic intelectuale. Pentru relaxare, Eco punea melodii renascentiste la flaut și citea dicționare (era maestru în mai multe limbi străine).

Primul roman decisiv al lui Eco, „Numele trandafirului”, a fost publicat în 1980. O reinterpretare artistică a romanului Conan Doyle, cu Sherlock Holmes transplantat în Italia secolului al XIV-lea, bagajul de erudiție arcană al cărții a fost conceput pentru a flata inteligența cititorului obișnuit. Într-un fel, așa cum Eco a fost primul care a recunoscut, romanul său polițist medieval era un Arthur Hailey de lux , cu ingenioase ornamentele moderniste. Tradus ulterior în 30 de limbi, romanul s-a vândut în peste 10 milioane de exemplare în întreaga lume și a fost adaptat într-un film cu Sean Connery în rolul călugărului-detectiv William de Baskerville.

De la „O sută de ani de singurătate” nu se mai avusese un succes atât de consensual pe piața cărților. Alergătorii din Central Park ascultau Numele trandafirului la walkman-urile lor. Talentul traducător de engleză al lui Eco, William Weaver , a construit o extensie a casei sale toscane cu veniturile (pe care a numit-o camera Eco).

Totuși, succesul filmului „Numele trandafirului” a cântărit puternic asupra lui Eco. Când regizorul francez Jean-Jacques Annaud și-a lansat filmul după roman în 1986, Eco a refuzat să vorbească cu ziarele despre asta. În fiecare seară, când se întorcea la apartamentul său din Milano, spunea că „abia putea deschide ușa” pentru acumularea de cereri de interviu. În privat, Eco a considerat filmul lui Annaud o parodie a romanului său și i-a găsit pe călugări (cu excepția celui interpretat de Connery) „cu un aspect prea grotesc”. Cu toate acestea, Eco a aprobat decorurile de film în stilul lui Piranesi ale lui Annaud, despre care a fost de acord că sunt „minunate”.

La sfârșitul anului 1986, când l-am vizitat pe Eco la Universitatea din Bologna, unde preda ca profesor de semiotică, o ramură abstractă a teoriei literare, părea neliniștit și a mărturisit că se simțea „prins” de faima sa. Târându-se morocănos prin birou, a ridicat și a trântit cărțile. Purta un ceas de mână digital mare, cu funcție de calculator.

Vogue italiană tocmai afirmase că Eco scria un roman bazat pe viața lui Mozart. „Nu este adevărat! Mă simt șantajat de jurnaliști, de mine însumi, de editorul meu. Nu mă mai simt liber. Când am scris Numele trandafirului, am făcut-o pe jumătate pentru distracție – un act liber. Acum mă întreb: «Scriu o carte nouă pentru că vreau sau pentru că se așteaptă de la mine?»” Eco a fost un intervievat politicos, deși ciudat de formal („Îmi permiteți să vă ofer încă un whisky?”); a preferat să-și numească engleza, vorbită cu un accent american perceptibil, „pidgin fluent”.

Universitatea din Bologna fusese un focar al activismului roșu italian, iar facultatea de filosofie, unde își avea biroul Eco, era adesea împodobită cu sloganuri politice și încercări grosolane de pictură de acțiune. Eco nu a fost impresionat de lucrările de artă. „Graffiti-ul nu mai este la fel de spiritual ca în anii '60”, s-a plâns el. Cu toate acestea, Bologna i-a oferit lui Eco o experiență directă și neprețuită a extremismului politic și a conspirației.

Al doilea său roman, Pendulul lui Foucault (1988), a fost un thriller a cărui acțiune se petrece în mijlocul unor cabale și conventicule obscure, precum Ordinul Hermetic al Zorilor Aurii și Societatea Rozicruciană. Eco a văzut paralele politice moderne cu aceste secte și cu altele; într-adevăr, loja masonică P2 și marginea de extremă stângă a Brigăzilor Roșii se dedau unui secret și unui fanatism similar. Eco era încântat de termenul italian dietalogia , care se traduce, nu foarte fericit, prin „în urmă” și presupune că clici secrete, camarile și consorții manipulează peste tot scandalurile politice. În toate lucrările sale, ficțiune și non-ficțiune, Eco a demonstrat un entuziasm italian clasic pentru conspirație și arcane.

Deși Pendulul lui Foucault a oferit un deznodământ splendid și macabru (cu un personaj principal lăsat atârnat de un pendul conceput pentru a demonstra rotația Pământului), romanul a fost considerat a fi cam prea lung, cu porțiuni opace. Recenzându-l pentru Observer, Salman Rushdie a mărturisit: „Cititorule, l-am urât”.

Mulți se întrebau încotro va merge Eco în continuare. Al treilea roman al său, Insula zilei de dinainte (1994), a fost scris după formule literare stricte și conținea mai multă subtilitate academică și o erudiție arcană. Per total, se citește ca un exercițiu de stil, cu accent pe compoziția formală, mai degrabă decât pe sentiment și expresie.

Fiul Giovannei (născută Bisio) și al lui Giulio Eco, s-a născut în Alessandria, un oraș mic din regiunea Piemont din nord-vestul Italiei. Tatăl său provenea dintr-o familie cu 13 copii și era contabil într-o fabrică locală de metalurgie. Eco și-a petrecut anii de formare în capitala Piemontului, Torino, unde a absolvit universitatea în 1954, specializarea filosofie și literatură medievală. Prima sa carte publicată, Estetica lui Toma d'Aquino (1956), a fost scrisă în timpul serviciului militar al autorului. A fost o examinare elegantă a principalelor idei estetice ale civilizației latine medievale.

Tânărul Eco vedea deja lumea ca pe o rețea de semne și simboluri care așteaptă să fie descifrate. Pasiunea sa pentru cultura medievală s-a consolidat de-a lungul anilor, iar mai târziu a decodificat cu bucurie ceea ce el numea „avalanșa de cărți și desene animate pseudo-medievale de tip pulp”, precum Camelot 3.000 și Sabia sălbatică a lui Conan Barbarul. Niciun text sau film nu a fost vreodată prea josnic sau trivial încât să nu poată fi analizat semiotic.

După absolvirea facultății, Eco a lucrat la Milano timp de mai mulți ani ca jurnalist, editând programe culturale pentru rețeaua de televiziune de stat italiană RAI. În 1959 a devenit redactor senior de non-ficțiune la editura Bompiani din Milano, funcție pe care a deținut-o până în 1975.

La Milano, Eco s-a amestecat cu scriitori, muzicieni și pictori avangardiști și a dezvoltat o dragoste pentru regretatul James Joyce, precum și pentru asperitățile atonale ale lui Karlheinz Stockhausen și versurile simboliste ermetice ale lui Stéphane Mallarmé. Inaccesibilitatea feroce a acestor opere moderniste părea să-l entuziasmeze pe Eco. Și în toamna anului 1963, împreună cu câțiva experimentaliști cu aceleași idei, a contribuit la înființarea Grupului 63, o asociație culturală care respingea „conservatorismul” în arte și își propunea să producă romane și poezii ultramoderne proprii. Eforturile literare ale Grupului 63 par acum puțin prolixe și pedante; dar Eco, trebuie să-i recunoaștem, a înțeles devreme că o ficțiune fără o poveste nu își valorează greutatea în hârtie. Altfel, romanele sale nu ar fi devenit bestselleruri.

În 1966, Eco a fost numit profesor de semiotică la Politehnica din Milano, iar doi ani mai târziu, în 1968, a publicat lucrarea sa „Structura absentă”, care a însoțit textul său anterior, „Cartea deschisă” (1962), ca un clasic al genului. Scrierile sale culturale au început să apară într-o varietate de publicații naționale; publicul italian a ajuns să-l cunoască pe Eco prin intermediul rubricii sale săptămânale pline de umor, „La Bustina di Minerva”, pentru revista L'Espresso.

Colecții ale rubricii au fost publicate ulterior în limba engleză sub titlurile Faith in Fakes, Travels in Hyperreality (1986) și How to Travel with a Salmon and Other Essays (1994). În aceste cărți, interesele lui Eco au deviat de la falsurile prerafaelite la gențile Louis Vuitton contrafăcute, de la Cupa Mondială la vedeta porno americană și candidata la vicepreședinție Marilyn Chambers . Asta făcea Eco cel mai bine: aplica judecata literară asupra materialelor efemere.

În 1971, Eco a devenit primul profesor de semiotică la Bologna, cea mai veche universitate din Europa. Bologna este inima gastro-erotică incontestabilă a Italiei, iar Eco savura bucătăria bogată a orașului, precum și numele sale obscene ale străzilor medievale (via Fregatette, „Strada cu sâni frecați”, era una dintre preferatele sale). Corpulent, cu o barbă neagră mare și o voce răgușită (rezultatul a 60 de țigări pe zi, reduse în anii următori la câte un trabuc ocazional), a fost un tăietor de șanțuri pe viață.

Prelegerile sale de la universitate, urmate cu nerăbdare de semioticieni, analizau romanele cu James Bond, revistele de benzi desenate Mad și, cu aceeași efervescență, fotografii cu Marilyn Monroe . Pe tot parcursul mandatului său de profesor la Bologna, Eco a negat că ar fi „denaturat intelectual situația” vorbind despre David-ul lui Donatello în același timp cu, să zicem, mobilier de grădină din plastic.

Când întreaga lume este o rețea de semne, spunea el, totul cere exegeză. Manifestările marginale ale culturii nu ar trebui ignorate, explica el: în secolul al XIX-lea, Telemann era considerat un compozitor mult mai mare decât Bach; în același timp, peste 200 de ani, Picasso ar putea fi considerat inferior reclamelor la Coca Cola. (Și cine știe, adăuga Eco în glumă, într-o zi am putea considera Numele trandafirului inferior romanelor nebunești ale lui Harold Robbins .)

În analiza sa mandarină a banalului exterior, Eco a fost influențat de eseistul și guru-ul contraculturii franceze Roland Barthes. Cu toate acestea, în timp ce Barthes a scris despre detergent de rufe, despre chipul Gretei Garbo sau despre noul model Citroën într-un stil subtil, paradoxal și provocator, eseurile lui Eco au arătat o anumită lăudăroșie și aroganță grosolană; în Italia, nu a fost întotdeauna considerat un scriitor de proză literară foarte distinsă. (Am observat personal că mintea lui funcționa ca un blender de bucătărie: „Într-o mână, un strop de Toma d'Aquino, un praf de Borges, niște semiotică tăiată cubulețe și – gata! – revarsă un eseu «interesant»”.) Eco a dat dovadă de cea mai bună formă atunci când a compus parodii livrești și continuări parodice ale unor romane celebre. (Într-una dintre acestea, naratorul din „În căutarea timpului pierdut” de Marcel Proust moare la Dublin după ce a citit „Ulise” de Joyce și a băut prea multă Guinness.)

Profesorii universitari italieni sunt așteptați să participe la dezbaterile publice, iar Eco nu a dezamăgit. „Jurnalismul”, a anunțat el cu încrederea în sine caracteristică, „este datoria mea politică”. Mai mult: „Cred că este datoria mea ca savant și cetățean să le arăt oamenilor cum suntem înconjurați de mesaje”. În această privință, Eco nu era atât de diferit de alți comentatori media din campusuri, precum Susan Sontag și Marshall McLuhan . La fel ca aceștia, uneori putea părea pseudo-cerebral. Într-un eseu, Eco a discutat despre confortul mulat al propriilor săi blugi Levi's. „Ei bine, cu noii mei blugi, viața era în întregime exterioară: mă gândeam la relația dintre mine și pantalonii mei și la relația dintre pantalonii mei și societatea în care trăiesc... Atinsesem o conștientizare de sine epidermică.”

Cel de-al patrulea roman al lui Eco, Baudolino , care a apărut în Italia în 2000, a avut loc în Constantinopolul bizantin. O poveste-aventură plăcută, era încărcată cu excentricități tipografice, note de subsol, jocuri numerologice și inventare deja familiare ale autorului. Cartea a avut un mare succes în Italia, deși unii critici au obiectat cu invidie că Eco se vânduse faimei. În zilele dinainte de a deveni împăratul bestsellerurilor internaționale, el a scris o critică ironică a romanelor cu 007, în care Ian Fleming apărea ca un Mickey Spillane de lux , concepând cinic divertisment pentru un public de cititori atât „popular, cât și serios”. Totuși, Baudolino, nu foarte diferit de Numele trandafirului, a atras un public de cititori remarcabil de similar. Indiferent de meritele sale ca romancier, Eco a fost un autopromotor excepțional de perspicace: nu se întâmplă des ca un academician să țină companie în topurile de cărți cu Jackie Collins și Dick Francis .

Când următorul său roman, Flacăra misterioasă a reginei Loana , inspirat din tinerețea sa din Italia din timpul războiului, a fost publicat în 2004, el a declarat că va fi ultimul: „Cinci sunt de ajuns”. Titlul romanului a fost preluat dintr-o carte de benzi desenate din epoca fascistă, La misteriosa fiamma della regina Loana, de care Eco se bucurase ca și copil pro-Mussolini, crescând în nord-vestul Piemontului. A continuat să citească și să se bucure de benzi desenate (nu în ultimul rând superba serie italiană Diabolik) după ce s-a pensionat de la Universitatea din Bologna ca profesor emerit în 2008. Opera sa literară a continuat să fie prolifică și a inclus încă două romane, Cimitirul din Praga (2010), în care personajele exprimau diatribe antisemite tulburătoare, și Numero Zero (2015), un thriller extrem de ascuțit, plasat la Milano în 1992, în care Eco a explorat latura mai întunecată a Italiei secolului XX și așa-numita „strategie a tensiunii”, unde șefii serviciilor secrete italiene ar fi complotat cu miniștrii cabinetului pentru a implica stânga în acte de terorism și a readuce fascismul. Romanul, cu paginile sale rapide și puțin scrise, fericit lipsite de verbositatea ocazională a lui Eco, a ajuns în topul bestsellerurilor din Italia.

Eco a lăsat în urmă soția sa, Renate (născută Ramge), cu care s-a căsătorit în 1962 și cu care a avut un fiu, Stefano, și o fiică, Carlotta.

$$$

 ULYSSE DE MARSILLAC

Ulysse de Marsillac (n. 1821, Montpellier, Franța – d. noiembrie 1877, București, România) a fost un publicist și jurnalist francez care s-a stabilit în București în anul 1852. A fost profesor la mai multe licee din Paris și a fost adus la București de Iordache Slătineanu. În perioada 1854 - 1877 aproape toate generațiile care au învățat limba franceză l-au avut ca profesor. A fost profesor la Școala militară, la Colegiul Național Sfântul Sava, apoi la Facultatea de Litere. În 1861 a fondat gazeta bisăptămânală „La Voix de la Roumanie” care a apărut până la 1866; redactor șef pentru „Le Moniteur Roumain” între 1868-1870, editează între 1870-1876 „Le Journal de Bucarest”.

A scris și „Guide du Voyageur a Bucarest”, apărut în București, în anul 1877. Ulysse de Marsillac a publicat la București, în 1871, cartea cu titlul Son Altesse Charles I, Prince des Roumains, Lucrarea, una de popularizare și având 235 de pagini, este o trecere în revistă a trecutului românilor pornind de la daci și până în anul 1870. Cartea include și un capitol referitor la lovitura de stat de la 11 februarie 1866, precum și un capitol dedicat principelui Carol I.