$$$

 ALEXANDRU BASSARAB

Alexandru Bassarab , sau Basarab (7 august 1907 – 8 iulie 1941), a fost un pictor, gravor și politician român. Câștigându-și reputația pentru munca sa de pionierat în linogravură și xilogravură , a explorat neotradiționalismul, naționalismul românesc și folclorul românesc și a fost în cele din urmă atras în politică alături de Garda de Fier . A contribuit la conducerea mai multor grupuri artistice asociate sau integrate cu Garda, a contribuit la propaganda fascistă a acesteia și a servit pentru scurt timp în Adunarea Deputaților . A supraviețuit reprimării de la sfârșitul anilor 1930, revenind la o activitate apolitică alături de Grupul Grafic și explorând moștenirea artei bizantine .

Sub Statul Național Legionar , Bassarab a revenit în grații ca unul dintre principalii iconografi politici, îndemnându-i și pe alții să contribuie cu artă „epică” în sprijinul regimului. Arestat în timpul luptelor civile de la începutul anului 1941 , Bassarab a avut voie să se revanșeze pe Frontul de Est . A murit acolo, în circumstanțe misterioase, în timp ce opera sa continua să fie cenzurată acasă.

Bassarab s-a născut în Bacău , unde a absolvit liceul. Probabil elev al lui Ion Theodorescu-Sion la Școala Națională de Arte Frumoase , în anii următori a urmat cursurile Facultății de Drept a Universității din București, la școala privată de artă condusă de Constantin Vlădescu, unde printre profesorii săi s-au numărat Nicolae Tonitza , Francisc Șirato și Petre Iorgulescu-Yor . Bassarab a debutat ca pictor - în mai 1931, o natură statică a sa a fost expusă la Salonul Oficial din București . După cum a remarcat colegul său artist Mac Constantinescu , aceasta a fost „tratată cu sensibilitate, într-o paletă atât sobră, cât și distinsă”. Devenea specialist în tehnica linegravurii, fiind lăudat și pentru lucrările sale în xilogravură. A continuat să expună pânze în diverse locații, dar, așa cum a remarcat la acea vreme criticul de artă Alexandru D. Broșteanu , acestea erau „timide”, mult mai puțin „rotunjite” decât xilogravurile sale. Același lucru a fost susținut și de Petru Comarnescu , care sugerează că Bassarab „nu a stăpânit niciodată pe deplin jocul culorilor”. 

Bassarab s-a alăturat Gărzii de Fier , o mișcare fascistă autohtonă, în 1932 și, ca aspirant la propagandă, a contribuit la înființarea clubului său artistic, numit după Ștefan Luchian , și a Lojei Idei Româniae . Această întreprindere l-a implicat și pe poetul Horia Stamatu , care, într-o scrisoare retrospectivă din 1985, se prezenta drept teoreticianul grupului. De asemenea, potrivit lui Stamatu, alți membri au fost George Zlotescu , Alexandru Ciucurencu și Constantin Joja - precum și, mai marginal, Ion Țuculescu , adus de Zlotescu. Din octombrie 1934, alături de Stamatu, Zlotescu, Ciucurencu, Ioan Victor Vojen , Dan Botta și Radu Gyr , Bassarab a fost activ și în colectivul de artă Arta și Omul . Fondată ca o întreprindere apolitică de Tonitza, aceasta fusese preluată de intelectuali legionari, exprimându-și respingerea democrației liberale și îmbrățișarea corporatismului .

În paralel, lucrările apolitice ale lui Bassarab au fost prezentate la Saloanele Oficiale. Deși nu a reușit să câștige premii acolo, statul român a achiziționat o serie de gravuri ale sale în 1934 și 1935. La începutul anului 1936, portretele și peisajele urbane în diverse medii au fost prezentate ca o expoziție personală de artă la Galeria Mozart. Editorialistul Alexandru Balteș a fost impresionat de realizările sale și, în special, de utilizarea contururilor, „concisă, sobră și expresivă”. El l-a declarat pe Bassarab un „bard al mahalalei bucureștene ”. Colegul său, N.I. Lazăr, a remarcat, dimpotrivă, că „vederile bucureștene” ale lui Bassarab au fost mai puțin realizate decât celelalte lucrări ale sale. Per total, Lazăr l-a evaluat pe Bassarab drept „încă începător”. Alături de Stamatu, Bassarab a lucrat la o ediție a baladelor lui François Villon : Stamatu le-a tradus, iar Bassarab a conceput literele. Deși lucrarea nu a fost niciodată tipărită sub formă de carte, ea a circulat ca o copie brută printre intelectualii din București. Mihail Polihroniade și-a folosit gravurile pentru opera sa de propagandă, Tabăra de muncă , care a apărut la editura Universul în 1936. 

Ca și colaborator la revista Ideea Românească , în iunie 1937, Bassarab a scris manifestul „ Revoluția așezării românești ” (împreună cu Stamatu, Zlotescu și Pavel Costin Deleanu ). Acesta a declarat falimentul arhitecturii moderniste ca element de bază al „internaționalismului” localizat, pledând în schimb pentru actualizarea formelor tradiționale românești. Potrivit istoricului Roland Clark, Bassarab și Zlotescu rămân „cei mai buni pictori [ai Gărzii]”, ambii fiind ghidați de neotradiționalismul lui Theodorescu-Sion; toți trei erau îndatorați folclorului românesc , înfățișând țăranii ca „figuri active, eroice”, „dinamici, virili, hotărâți”. Arta lor, considerată de cronicarii de extremă dreapta o întreprindere „pur românească”, a fost expusă în mod proeminent la sediul Gărzii din București, Casa Verde , în timpul unei expoziții din septembrie 1937. A fost prezentat acolo doar cu xilogravurile sale, inclusiv Arhanghelul („Arhanghelul”) și o serie de reprezentări ale principalilor lideri ai Gărzii. Stamatu își amintește, de asemenea, de o „expoziție magnifică” a grupului său, ținută la Sala Dalles „în toamna anului 1937”. Tot în 1937, Bassarab și Zlotescu au ilustrat memoriile lui Neculai Totu despre participarea gărzilor la Războiul Civil Spaniol . 

Bassarab se alăturase deja noului personaj juridic al Gărzii, numit „Partidul Totul pentru Țară” (TPȚ), și era președinte regional în județul Ialomița — deținând și gradul de Comandant Ajutor („Comandant adjunct”). El însuși a candidat pe listele județene TPȚ la alegerile din decembrie 1937. Conform relatării campaniei de către Polihroniade, Bassarab a reușit să-i păcălească pe politicienii rivali, în special pe cei ai Partidului Național Creștin , asigurându-se că rezultatele au fost calculate corect. Drept urmare, „lista gărziștilor a ocupat primul loc în Ialomița”. Pe 4 decembrie, s-a întors în orașul său natal, unde liderul Gărzii, Corneliu Zelea Codreanu, inaugura o cooperativă de consum exclusiv creștină, boicotând în mod specific comercianții evrei români . 

Pe 15 decembrie, Bassarab, Deleanu și Mircea Eliade se aflau la Țăndărei pentru înmormântarea lui Ion Târcolea, care fusese ucis în timpul confruntării electorale. Bassarab însuși a ocupat un loc de deputat din Ialomița în Adunarea Deputaților , dar l-a pierdut imediat când regele Carol al II-lea a ordonat o reprimare. Ulterior, dictatura Frontului Renașterii Naționale l-a ținut pe Bassarab sub supraveghere atentă, documentând participarea sa (alături de Polihroniade, Ion Zelea Codreanu și Bănică Dobre) la reuniunea clandestină a legiștilor de la Călărași (februarie 1938). Pe 15 februarie, Bassarab s-a căsătorit cu învățătoarea Elena Cantaragiu la o biserică din Bucureștii Noi , în fața unui public din care s-au numărat CZ și IZ Codreanu, alături de Eliade, Polihroniade, Haig Acterian și Constantin Gane . 

În februarie 1940, Bassarab li s-a alăturat lui Zlotescu și Valentin Hoeflich pentru o altă expoziție la Sala Dalles. Editorialistul Ion Zurescu a remarcat abordarea sa „îndrăzneață” și asemănările sale tot mai mari cu arta primitivă . Conflictul dintre Carol și conducerea legii gărzilor escaladase până atunci într-un conflict armat. Pe 17 martie 1940, Bassarab, la fel ca Gyr, Radu Meitani și Ștefan Palaghiță , au semnat o scrisoare care le afirma loialitatea față de tron, descriindu-se drept legionarii de ieri („foști legieri”). n acest context, Bassarab a expus cu colectivul cunoscut sub numele de Grupul Grafic , alături de Marcel Olinescu . Opera lor era apolitică, puternic inspirată de arta bizantină - în acest context, Bassarab a rămas mai naturalist , păstrând elemente de perspectivă . Printre fondatorii Grupului Grafic s-a numărat și Aurel Mărculescu , care era atât evreu, cât și antifascist. 

În septembrie 1940, Carol a abdicat, iar Garda a preluat conducerea, instaurând un „ Stat Național Legionar ”; Bassarab, Olinescu și Gheorghe Ceglokoff au reformat Grupul Grafic , care era acum asociat în mod deschis cu Garda și expunea la Sala Dalles. Bassarab a expus acum lucrări cu un caracter extrem de politic, inclusiv portrete ale unor eroi populari precum Horia, alături de comandanți ai Gărzii, precum CZ Codreanu, Ion Moța și Gheorghe Clime . Ion Frunzetti , susținător al Gărzii și critic de artă, l-a lăudat ca „cronicarul unui destin”, cu „o anumită duritate tracă ”. Pe 11 noiembrie, Ministerul Artelor a preluat controlul asupra Breslei Artiștilor și i-a desemnat noua conducere - printre noii directori numărându-se Bassarab, Oscar Han și Marius Bunescu . [Numit în alte funcții înalte în domeniul propagandei, Bassarab a stârnit controverse sugerând că artiștii ar trebui să abandoneze pictura de șevalet în favoarea muralismului „epic” . 

În acest interval, Garda i-a acordat fondatorului său asasinat și exhumat, Codreanu, o a doua înmormântare fastuoasă. Ceremonia a avut loc la Biserica Sfântul Ilie Gorgani din București, iar intrarea în biserică a fost flancată de două postere gigantice cu arhangheli, versiuni masiv mărite ale gravurilor liniare desenate de Bassarab în 1935. Acestea seamănă foarte mult cu Nașterea , un alt desen de Bassarab. Acolo, patronul Gărzii, Arhanghelul Mihail , veghează asupra unui prunc la picioarele sale. Deasupra, o legendă indică data nașterii lui Codreanu, conferind imaginii un impact religios și propagandistic. Un alt desen al său se inspiră din folclor pentru a-l plasa pe Codreanu în contextul legendei Mioriței . În decembrie 1940, Bassarab a organizat o expoziție, Munca legionară , tot la Sala Dalles, care reprezenta o fuziune între artă și ideologia legionară. Au fost prezenți Traian Brăileanu , ministrul artelor, și comandantul de gardă Horia Sima . În același loc găzduia și bazarul caritabil Ajutorul Legionar , organizat de văduva lui Codreanu. Printre participanți s-au numărat Maria Antonescu , soția conducătorului Ion Antonescu , precum și Alexandru și Elena Bassarab. 

Tot în decembrie 1940, propria revistă a lui Brăileanu, Însemnări Sociologice , a publicat articolul lui Bassarab, „ Viața legionară, isvor de creație ”. Pe 13 ianuarie 1941, a fost reprezentant al guvernului pentru o altă ceremonie, ținută la Casa Verde în memoria lui Moța, Codreanu și a altor figuri legionare. Câteva zile mai târziu, Garda a căzut de la putere , iar Bassarab a fost arestat la ordinul Conducătorului Antonescu. Când România a intrat în al Doilea Război Mondial în iunie 1941, ca parte a Operațiunii Barbarossa , Bassarab a fost plasat într-o unitate de front cu risc ridicat de pierderi, participând la recuperarea Basarabiei ( Operațiunea München ). A dispărut în afara orașului Țiganca . Au început să circule legende conform cărora ar fi fost ucis în timp ce demina un câmp cu mâinile goale. O altă relatare spune că ar fi fost luat prizonier de Armata Roșie , reținut la Chișinău și, în cele din urmă, tăiat cu baioneta când a protestat împotriva torturii unui ofițer român. Cea mai probabilă versiune este că a fost capturat și împușcat la Țiganca, ca represalii pentru tratamentul aplicat de români prizonierilor sovietici. 

Un necrolog scris de Comarnescu a fost publicat în Revista Fundațiilor Regale , lăudându-l pe Bassarab ca „muncitorul-artist” care, murind, s-a ridicat la înălțimea „perspectivei sale eroice asupra artei”: „i s-a dat să realizeze mai mult ca soldat român decât ca artist, în ciuda debutului său foarte solid.” Opera de propagandă a lui Bassarab a fost interzisă oficial la scurt timp după căderea lui Antonescu , deoarece noul regim și Comisia Aliată au luat măsuri drastice împotriva tuturor formelor de literatură și artă fascistă. Văduva sa, care avea o diplomă în filologie, nu s-a recăsătorit niciodată. A supraviețuit ascensiunii și decăderii României comuniste și a murit în 1999, la vârsta de 95 de ani. Fiul lor Șerban, născut în 1940, a urmat o carieră de matematician. Opera tatălui său a fost din nou explorată după Revoluția Română din 1989 . În 1999, Petre Oprea a republicat cronici de artă de Bassarab, Stamatu și Zlotescu, menționând că ierarhiile lor estetice au fost adesea confirmate de posteritate.

$$$

 BARON 52

Baron 52 a fost indicativul de apel al unui avion EC-47 al Forțelor Aeriene ale Statelor Unite , care transporta opt membri ai echipajului, doborât deasupra Laosului în zorii zilei de 5 februarie 1973, la o săptămână după ce Acordurile de Pace de la Paris au pus capăt oficial implicării Statelor Unite în războiul din Vietnam . Rămășițele a patru membri ai echipajului au fost recuperate de la locul accidentului, dar cele ale celorlalți patru nu au fost niciodată găsite. Deși guvernul SUA consideră că au fost uciși în acțiune și chiar în 1996 i-a trecut în evidență ca „înregistrați”, membrii familiilor și susținătorii prizonierilor de război/înapoi în viață cred că cei patru au supraviețuit accidentului și au fost luați captivi și, eventual, trimiși în URSS. Culegătorii de informații și echipamentul lor ar fi fost foarte apreciați de sovietici, care au menținut o prezență atât în Laos, cât și în Vietnamul de Nord. Incidentul a fost prezentat în mai multe programe de știri la nivel național și într-un episod din 1991 al serialului de televiziune american Unsolved Mysteries . 

Misiunea

Deși Acordurile de Pace de la Paris puseseră capăt oficial rolului direct al Statelor Unite în războiul din Vietnam, la doar o săptămână după semnarea lor, Forțele Aeriene Americane au trimis un avion de colectare a tancurilor de război electronic EC-47Q într-o misiune nocturnă de radiogoniometrie pentru a monitoriza traseul Ho Și Min și a localiza tancurile nord-vietnameze care se deplasau spre sud. Avionul, cu numărul de coadă 43-48636, aparținea Escadrilei 361 de Război Electronic Tactic și și-a început misiunea de la Baza Forțelor Aeriene Regale Thailandeze din Ubon . Echipajul de zbor făcea parte și din Escadrila 361, în timp ce echipajul de colectare care ocupa spatele avionului era din Detașamentul 3, Escadrila 6994 de Securitate. Deasupra Laosului, avionul a început să fie atacat de antiaerian și s-a prăbușit în provincia Salavan , Laos, la aproximativ 80 km est de orașul Salavan și la 32 km de granița cu Vietnamul de Sud, într-un loc din junglă, la 13 km de trei drumuri principale care duceau în teritoriul deținut de nord-vietnamezi. (15°37'55.0"N 106°59'58.0"E)

Echipaj

Escadrila 361 de Război Electronic Tactic: 

Căpitanul George R. Spitz – Pilot

Lt. Severo J. Primm III – Copilot

Căpitanul Arthur R. Bollinger – Navigator

Locotenentul Robert E. Bernhardt – al treilea pilot

Escadrila 6994 de Securitate: 

SSgt. Todd M. Melton – Operator Radio

Sgt. Joseph A. Matejov – Operator Radio

Sergent Peter R. Cressman – Operator radio

Sergent Dale Brandenburg – Tehnician de reparații sisteme

Eforturi de recuperare

Locația epavei a fost descoperită pentru prima dată de echipa de căutare și salvare a Forțelor Aeriene ale SUA pe 7 februarie 1973. S-a stabilit că avionul s-a prăbușit cu susul în jos în junglă; ambele aripi fuseseră sfâșiate. O echipă formată din trei parașutiști și un expert în informații s-a aflat la sol timp de aproximativ o oră și a găsit trei cadavre în epava carbonizată, cele ale lui Spitz, Primm și Bollinger în cabină, încă prinse în scaune. În afara epavei, au găsit corpul locotenentului Bernhardt. În spatele avionului, au observat că ușa de acces fusese îndepărtată (nu a fost niciodată localizată), centurile de siguranță ale echipajului erau descheiate și toate echipamentele sensibile top secret lipseau, la fel ca și parașutele echipajului din spate. 

Pe 9 februarie 1973, rămășițele lui Bernhardt au fost recuperate și identificate cu siguranță patru zile mai târziu. Pe 22 februarie, ceilalți patru bărbați au fost declarați uciși în acțiune, în ciuda faptului că nu a fost confirmată soarta lor. 

Controversă

Familiile membrilor echipajului dispăruți cred că există dovezi că aceștia au evadat și au fost luați captivi de Armata Populară din Vietnam (APV). Aceștia invocă informații din rapoartele oficiale, cum ar fi faptul că centurile lor de siguranță erau descheiate și rămășițele lor nu se aflau la locul accidentului, pentru a-și susține convingerile că echipajul din spate a avut timp să evacueze. În plus, în jurul orei 8:00 dimineața, pe 5 februarie, postul de ascultare a serviciilor secrete americane de la baza de luptă Phu Bai din Vietnamul de Sud a interceptat comunicațiile APV din zonă, indicând că transportau patru aviatori capturați. Astfel de comunicații au continuat să fie interceptate în următoarele trei luni. De asemenea, este înregistrată o interceptare radio Pathet Lao privind patru „pirați ai aerului” capturați în ziua în care Baron 52 a fost doborât; nicio altă aeronavă americană nu a fost doborâtă în acea zi. Un agent laotian care lucra în secret pentru SUA a raportat că a observat transportul a patru prizonieri de-a lungul drumului din apropierea locului accidentului. Toate aceste înregistrări au rămas clasificate de guvernul SUA. Aceste dovezi au fost prezentate pentru prima dată publicului american de către editorialistul Jack Anderson în cadrul programului de știri american Good Morning America, în 1978. În timpul reportajului lui Anderson, acesta a declarat că „un purtător de cuvânt al Pentagonului este acum de acord că există o mare probabilitate că acești patru bărbați au fost supraviețuitori ai accidentului. Cu toate acestea, Pentagonul a oferit în mod deliberat familiilor informații false”. 

În 1992, în fața Comitetului Selectiv al Senatului pentru Afaceri cu Prizonieri de GOW/MIA , un reprezentant al Agenției de Informații a Apărării a mărturisit că poziția guvernului era că aceste rapoarte nu aveau legătură cu Baron 52; această mărturie a fost repetată în 1994 în fața Subcomisiei Camerei Reprezentanților pentru Asia și Pacific din cadrul Comitetului pentru Afaceri Externe. În noiembrie 1992, guvernul laosian a permis unei echipe să inspecteze locul accidentului, unde , după aproape 20 de ani, a fost găsită la vedere o plăcuță de identificare cu numele sergentului Matejov. De asemenea, au fost recuperate 23 de fragmente osoase și jumătate dintr-un dinte, care au fost duse la Laboratorul Central de Identificare din Hawaii, unde Ellis R. Kerley a declarat public că fragmentele osoase „nu pot fi dovedite în mod concludent a fi umane”. Conform unei mărturii ulterioare date în fața Subcomisiei Camerei de către Albert Santoli , Kerley a fost înlocuit de „un locotenent-colonel al Armatei SUA, dentist de profesie, care are o experiență criminalistică limitată”, iar fragmentele osoase au fost declarate a fi rămășițele tuturor celor patru membri rămași ai echipajului. Familiile au solicitat efectuarea analizelor ADN ale fragmentelor osoase și ale dinților, dar cererile lor au fost respinse de guvern. 

Pe 27 martie 1996, fragmentele osoase au fost înmormântate la Cimitirul Național Arlington într-o înmormântare colectivă. Familiile tuturor celor opt bărbați au participat, deși familiile celor patru membri ai echipajului din spate erau acolo pentru a „onora sacrificiul” echipajului de zbor și nu credeau că fragmentele osoase erau cele ale lui Melton, Matejov, Cressman sau Brandenburg. Fratele mai mic al lui Matejov, John Matejov, a solicitat ajutorul atât al senatorilor din Wyoming, cât și al congresmenilor, solicitând Pentagonului informații suplimentare și apelând direct la președintele Obama. Fostul secretar adjunct al Apărării, Roger Shields, a declarat că guvernul „a acționat «pricipit» pentru a-i declara pe Matejov și pe ceilalți trei membri ai echipajului dispăruți morți”. În cartea lor, The Men We Left Behind , Mark Sauter și Jim Sanders au scris că „Numele au fost eliminate de pe lista (de persoane dispărute) deoarece reprezentau un inconvenient care i-ar fi complicat viața lui Henry Kissinger”. Kissinger a negociat Acordurile de Pace de la Paris și a fost responsabil pentru îndeplinirea promisiunii președintelui Nixon de a aduce acasă toți prizonierii de război . Aceștia au mai susținut că „bărbații nu erau morți, iar Pentagonul știa acest lucru” și că incidentul a fost mușamalizat deoarece zborul era ilegal conform acordului de la Paris. 

Congresul a revizuit statutul celor patru membri ai echipajului în 2016. Statutul unuia dintre cei patru membri ai echipajului nu a fost schimbat în MIA în 2016. Începând cu septembrie 2020, întregul echipaj este înregistrat de Agenția de Contabilitate a POW/MIA a Apărării ca fiind contabilizat.

$$$

 BARTOLOMEO CAPORALLI

Bartolomeo (di Segnolo) Caporali (Perugia, cca. 1420 – Perugia, cca. 1503–1505) a fost un pictor și miniaturist italian din Perugia, Umbria, în perioada Renașterii timpurii. Stilul său a fost influențat de artiștii umbrieni Gozzoli și Boccati , doi dintre primii săi mentori, și a continuat să evolueze pe măsură ce au apărut pe scenă artiști umbrieni mai tineri, precum Fiorenzo di Lorenzo , Perugino și Pinturicchio . Deși a fost în primul rând pictor, este cunoscut și pentru executarea de misale, lucrări de restaurare, aurire, steaguri, bannere și decorațiuni festive, ceea ce vorbește despre stilul său artistic decorativ, orientat spre detalii. Printre cele mai faimoase lucrări ale sale se numără Madonna și sfinți (1487) pentru biserica Santa Maria Maddalena din Castiglione del Lago , Fecioara și Pruncul între doi îngeri rugători și Adorația păstorilor.

Caporali s-a născut în orașul Perugia, Italia, în 1420. Provinea dintr-o familie de artiști, inclusiv fratele său, Giapeco Caporali, și fiul său, Giovanni Battista Caporali . Tatăl său a fost un soldat înalt calificat și cavaler complet blindat, fiind numit „omul de armă”. Caporali s-a căsătorit cu Brigida di Giovanni Cartolari înainte de 1480 și împreună au avut șapte copii: trei fiice, Candida, Lucrezia și Laura și patru fii, Giovanni, care a fost și pictor, Ser Camillo, Giampaolo și Eusebio. Conform registrelor imobiliare, a locuit într-o casă din vecinătatea orașului San Martino din Perugia în 1456, pe care o deținea împreună cu fratele său Giapeco. 

Pe lângă faptul că era artist, Caporali a fost și foarte implicat în politica orașului Perugia. A fost prior al orașului său, camerlingo al Companiei Iluminatorilor, a fost ales căpitan al poporului și a deținut funcții de conducere în Breasla Pictorilor din Umbria de mai multe ori de-a lungul carierei sale. Opinia sa era foarte apreciată în comunitatea artistică, deoarece era frecvent solicitat să estimeze valoarea operelor altor artiști. Era cunoscut pentru temperamentul său emoțional extrem de echilibrat, iar într-un caz este descris ca fiind „flegmatic”. 

Moartea sa a avut loc între 1503 și 8 octombrie 1505, deoarece un document din acea dată îl descrie pe fiul său, un canonic de la San Lorenzo, drept Ser Camillus quondam Bartholomei Caporalis, sau „al răposatului Bartolomeo Caporali”. Ultimul document găsit care îl menționează pe Caporali în viață datează din 1503. 

Caporali avea un stil artistic care poate fi cel mai bine descris ca fiind cameleonic, deoarece era magistral în a absorbi noile tehnici, abilități și mode de la contemporanii săi. Deși opera lui Caporali era cel mai bine cunoscută în Umbria, el a colaborat constant cu pictori renascentiști provinciali pentru a învăța, a stabili rețele și a-și dezvolta stilul. 

Un atribut cunoscut al operei lui Carporali este atenția sa acută la detalii. Acest lucru poate fi observat în detaliile deosebite din hainele figurilor sale, menite să ofere substanță și să diferențieze țesăturile; robele îngerilor săi au o grosime catifelată, iar Madonele sale au draperii duble complexe pictate pe pelerinele lor. În plus, opera sa este cunoscută pentru expresiile faciale blânde ale subiecților săi și transparența deosebită a nuanței pielii lor. Note puternice de aur în carne, ochi mari, infantili, cu linii dure, negricioase, sub pleoapele superioare, degete prea lungi și guri sensibile desenate de tușe lungi și paralele de pensulă sunt toate detalii care definesc opera sa. 

Ca majoritatea pictorilor renascenști, stilul lui Caporali s-a transformat de-a lungul carierei sale, fiind introdus și influențat de diverși artiști. Acest model se baza adesea pe artiștii care au călătorit și au lucrat în Umbria, precum și pe contemporanii mai tineri și mai talentați din Perugia, de la care a învățat și a împrumutat. Printre acești artiști s-au numărat Gozzoli, Boccati, Benozzo, Bonfigli, Perugino, Fiorenzo di Lorenzo și Pintoricchio. În special în ultimele sale lucrări, Caporali a început să producă strict lucrări legate de masa impersonală a picturilor religioase umbriene, inspirate de Pintoricchio. Calitatea operei sale a scăzut drastic odată cu trecerea timpului, până în punctul în care mâna sa este aproape de nerecunoscut în ultimele sale picturi. 

Se știu puține lucruri despre pregătirea lui Caporali, însă există doi bărbați care i-au influențat, fără îndoială, cariera artistică. Mulți istorici de artă susțin că a studiat sub îndrumarea lui Benozzo Gozzoli, ale cărui influențe se observă în multe dintre lucrările anterioare ale lui Caporali. Cu toate acestea, conform înregistrărilor oficiale, Gozzoli nu a călătorit în Umbria până la vârsta de aproximativ 30 de ani. Alții susțin că Caporali a fost elevul lui Giovanni Boccati, însă există aceeași problemă cronologică, deoarece Boccati nu a locuit în Perugia decât în 1445. Prin urmare, nu se știe cine i-a introdus pentru prima dată pe Caporali sau pe fratele său în arta picturii . Cu toate acestea, majoritatea istoricilor de artă atribuie cea mai mare parte a pregătirii lui Caporali lui Gozzoli.

Cea mai veche mențiune documentară despre Bartolomeo Caporali este înscrierea sa în Breasla Pictorilor din Perugia în anul 1442. În plus, la sfârșitul secolului al XV-lea, o importantă școală locală de pictură s-a dezvoltat în Perugia, principalii săi exponenți incluzându-se pe Benedetto Bonfigli , Bartolomeo Caporali, Fiorenzo di Lorenzo, Bernadro Pinturicchio și, mai târziu, marele Perugino. Deși a colaborat cu toți acești artiști, Caporali a lucrat îndeaproape cu Bonfigli la începutul carierelor lor. De fapt, istoricii artei moderne au dificultăți în a distinge între lucrările lor timpurii din cauza asemănărilor puternice în ceea ce privește tehnica, cel mai probabil pentru că au fost educați sub influențe similare, dacă nu chiar de același maestru. 

După moartea tatălui lor, în 1452, Bartolomeo și fratele său au renunțat la moștenire și s-au mutat la Porta Eburnea. Aici apare prima mențiune a operei lui Bartolomeo în 1454, când pictează o Maestă și o Pieta pentru Palazzo dei Priori din Udienza dei Calzolari . Această comandă a dus la obținerea statutului de maestru independent și foarte apreciat. [Din acest moment, Bartolomeo a primit numeroase comenzi și și-a extins rețeaua de contacte colaborând la proiecte cu artiști celebri precum Giapeco, Boccati și Bonfigli. Dorința sa de a colabora, precum și de a stăpâni noi tehnici și abilități pentru a ajunge pe piețe mai largi, vorbește despre talentul său de om de afaceri și de persoană care stabilește rețele de contacte. Cu toate acestea, majoritatea lucrărilor din această perioadă timpurie a carierei sale nu sunt documentate și este dificil de identificat cu cine a colaborat la lucrările care pot fi identificate ca fiind ale sale. 

Una dintre primele sale lucrări majore a fost Fecioara cu Pruncul între doi îngeri rugători . Realizată în jurul anului 1450, această pictură este pe panou cu tempură, ulei și fundal de aur și este în stare bună. Desenul liniar și tratamentul complex al faldurilor hainelor amintesc de opera lui Bonfigli, indicând faptul că el și Caporali au avut o relație profesională cu mult înainte de prima lor colaborare cunoscută din 1467. În plus, această lucrare se distinge prin plasarea îngerilor pe un registru superior, ceea ce sugerează profunzime. 

Până în a doua jumătate a anilor 1460, Bartolomeo părea să-și fi consolidat locul de maestru în Italia. Acest lucru se datorează creșterii numărului de documente și conservării operelor sale din această perioadă, atât în Perugia, cât și în Roma. În timp ce continua să realizeze obiecte pictate și aurite pentru municipalitatea Perugia și abația San Pietro pentru a obține un venit constant, Bartolomeo a lucrat și la comenzile sale mai faimoase. 

O astfel de lucrare este Adormirea Maicii Domnului din Mănăstirea Santa Giuliana, Perugia. Finalizată în 1469, este o frescă monumentală cu o compoziție în tonuri deschise, distinsă prin țesături formale bogate și elegante pe îngeri și Fecioară. A avut un mare succes datorită „arhaismelor sale compoziționale rafinate, în armonie cu decorațiunile mai vechi ale [abației]” și reprezintă capacitatea lui Caporali de a încorpora cu succes tehnici și stiluri noi în spații mai vechi.

Misalul Caporali este remarcabil din mai multe motive. În primul rând, a fost o carte religioasă decorată care conținea textele liturghiei, ceea ce este diferit de majoritatea proiectelor la care a lucrat Bartolomeo. În al doilea rând, acest misal în special a fost un proiect comun cu fratele său, Giapeco. Acest misal a fost executat pentru mănăstirea franciscană San Francesco, Montone, lângă Perugia, o mănăstire exclusiv masculină ale cărei rămășițe există și astăzi. Misalul în sine a fost finalizat în 1469. În al treilea rând, acesta a supraviețuit complet, cu toate cele patru sute de folii ale sale, într-o stare extrem de bună. Cea mai proeminentă decorațiune a misalului este atribuită a trei iluminații pe pagină întreagă. Comparativ cu alte misale din această perioadă, misalul Caporali a fost spectaculos decorativ. 

Fecioara cu Pruncul și Șase Îngeri pare a fi prima pictură în ulei din acest oraș, o onoare care, până la descoperirea sa, fusese acordată de Vasari lui Perugino. 

Adorația păstorilor (1477–79) reprezintă capacitatea sa de a-și etala abilitățile dobândite de la mentori și de a experimenta cu medii noi. Utilizarea vopselei în ulei i-a permis să acorde o atenție sporită detaliilor prin utilizarea unor noi instrumente caligrafice, o abilitate pe care a preluat-o de la Bernardino Pintoricchio, care petrecuse o perioadă în atelierul lui Bartolomeo cu câțiva ani mai devreme. Cam în aceeași perioadă, fratele lui Bartolomeo, Giacomo, a murit în 1478. Ulterior, a fost numit să finalizeze mandatul lui Giacomo ca trezorier al Breslei Miniaturiștilor. În timpul în care a ocupat această funcție, a pictat o miniatură reprezentând Buna Vestire în cărțile corale ale Mănăstirii San Pietro din Perugia. 

În anii 1480, Bartolomeo s-a orientat spre „stilul blând” dezvoltat de Perugino pe pereții Capelei Sixtine și l-a adus la Perugia. O lucrare care exemplifică acest lucru este Madonna de la pervaz, finalizată în 1484 și comandată de familia Alessandri și de juriști perugieni. Asistentul său la acea vreme era Lattazino di Giovanni, despre care se crede că a lucrat alături de el în această perioadă. 

Istoricii artei au opinii diferite cu privire la gradul de influență al lui Caporali asupra picturii renascentiste. În timp ce Fliegel îl vede ca pe un influențator major asupra unor artiști umbri obiectiv mai importanți, precum Fiorenzo di Lorenzo și Perugino, alții îl consideră pe contemporanul lui Caporali, Bonfigli, superior acestuia și își asumă rolul de influență în regiunea umbria din această perioadă. După cum a scris Van Marle, „Când nu a avut de învățat de la un artist mai provincial, a avut tendința de a coborî la un nivel aproape provincial.” 

Cu toate acestea, puține lucrări documentate ale unor artiști renascenți mai puțin cunoscuți, precum cea a lui Caporali, au supraviețuit. Drept urmare, a existat o tendință de a acorda atribuții în jurul câtorva personalități artistice recunoscute ale perioadei, când, de fapt, acestea ar putea aparține unor maeștri mai puțin cunoscuți, precum Caporali. În cazul lui Caporali, o lucrare susține că tripticul Giustizia și altarul de la Galeria Națională sunt probabil opera sa și a lui Sante di Apollonio, în loc de a fi ale lui Fiorenzo di Lorenzo, căruia îi sunt atribuite în prezent. Aceasta ar dezvălui utilizarea ideilor din surse padovane și marchigiene în cadrul unor structuri picturale care fac referire la opera lui Benozzo Gozzoli, combinată cu un efort hotărât de a stăpâni stilul lui Perugino. Semnificația sa constă în faptul că ar putea exista mai multe opere de artă din această perioadă atribuite marilor pictori care ar putea aparține unor pictori renascenți mai puțin cunoscuți.

Lucrări majore

Fecioara și Pruncul între doi îngeri rugători , 1450, colecție privată în Franța

Madonna și Pruncul întronați cu patru îngeri , 1450, Galleria degli Uffizi, Florența, Italia

Buna Vestire , un triptic pictat împreună cu Bonfigli (1467–1468), Biserica San Domenico (Sf. Dominic), Perugia

Maesta and a Pieta , ~1460, Palazzo dei Priori din Udienza dei Calzolari

Adormirea Maicii Domnului , 1469

Sfântul Francisc de Assisi, Herculan, Luca și Iacob cel Mare , Muzeul Ermitaj , Sankt Petersburg

Fecioara, Pruncul și Îngerii (1477-1479), Galeria Națională a Umbriei , Perugia

Fecioara cu Pruncul și Șase Îngeri, 1477–1479 , Galeria Națională a Umbriei

Crucifix (1460-1470), San Michele Arcangelo

Îngerul Bunei Vestiri și Fecioara Buna Vestire (1460-1470), Galleria Nazionale dell'Umbria, Perugia

Adorația păstorilor (1477–79)

Gonfalon cu Madona Milostivirii și Sfinților (1482), Museo di San Francesco, Montone

Madonna and Saints (1487) pentru biserica Santa Maria Maddalena din Castiglione del Lago

Fecioara și Pruncul între doi îngeri rugători

Pietà (1486), cathédrale de Pérouse

Călugărul Silvestrian și un frate laic

Misal Caporali, 1469, Perugia, Muzeul de Artă din Cleveland

$$$

 BONIFACIO BEMBO

Bonifacio Bembo , numit și Bonfazio Bembo sau pur și simplu Bembo, a fost un artist renascentist din nordul Italiei, născut la Brescia în 1420. A fost fiul lui Giovanni Bembo, un pictor activ în perioada sa. Ca pictor, Bonifacio a lucrat în principal în Cremona . A fost patronat de familia Sforza și a fost însărcinat să picteze portretele lui Francesco Sforza și ale soției sale, Bianca Maria Visconti . Cercetătorii l-au recunoscut ca fiind artistul care a produs un pachet de cărți de tarot pentru familiile Visconti-Sforza, care acum se află în Colecția Cary de cărți de joc de la Universitatea Yale . În secolul trecut, istoricii de artă au început să pună la îndoială autenticitatea operelor sale, crezând că singurele două lucrări sigure sunt portretele lui Francesco și Bianca Maria Sforza . Se crede că a murit cândva înainte de 1482.

Bonifacio Bembo s-a născut la Brescia, Italia, în 1420, într-o familie de pictori italieni. A fost fiul lui Giovanni Bembo, un pictor activ în Cremona între 1425 și 1449. Frații săi, Benedetto și Andrea, au fost, de asemenea, pictori activi în zonele Cremona și Parma . Bonifacio a avut și un nepot pe nume Giovanni Francesco Bembo , care a devenit pictor. În total, se crede că există nouă artiști cu numele de familie Bembo care au fost activi în Cremona din 1425 până la începutul anilor 1600. Pe baza scrisorilor scrise de Bembo, acesta a susținut că este un susținător al lui Francesco Sforza în 1447, în urma morții lui Filippo Maria Visconti , Ducele de Milano . Sforza a devenit în cele din urmă Duce de Milano în 1450 și, datorită sprijinului pe care Bembo i-l arătase cu câțiva ani înainte, i-a comandat numeroase lucrări. La 23 aprilie 1474, Galeazzo Sforza, ducele de Milano, le-a acordat lui Bembo și descendenților săi cetățenia milaneză. Patronajul familiei Sforza a continuat până în 1477, când Bembo pare să dispară din evidențele istorice. 

Fabrică

Bonifacio a fost activ între 1447 și 1478. A pictat portrete, fresce, scene biblice și a conceput și cărți de tarot. Este cunoscut pentru frescele găsite în capela ducală a Castelului Sforzesco din Milano . De asemenea, a pictat portretele lui Francesco Sforza și ale soției sale, Bianca Maria Visconti. Aceste portrete sunt expuse în biserica Sant'Agostino din Cremona. 

Cea mai veche lucrare atribuită a sa este capela Cavalcabò din aceeași biserică Sant'Agostino. Giovanni Cavalcabo a plătit pentru decorarea capelei în 1447, iar finalizarea acesteia a durat aproximativ cinci ani. În mod ciudat, nu există nicio legătură între Bembo și capelă; cu toate acestea, după publicarea lucrării lui Wittgen în 1936, capela i-a fost atribuită. În timp ce picta decorațiunile capelei, Bembo a dat dovadă de un stil rafinat, demonstrând influența lui Michelino da Besozzo și a fraților Zavattari. Frescele din capelă înfățișează evangheliști și încoronarea lui Hristos și a Fecioarei. Culori strălucitoare iluminează frescele, în timp ce toate figurile sunt desenate folosind linii subțiri și curbate.

El a pictat un altar-pictură care comemorează ziua nunții, 25 octombrie, a Biancăi și a lui Francesco Sforza pentru capela lor din Sant'Agostino în 1462. Cu toate acestea, încă nu fusese plătit pentru altar-pictură până în 1469. Bembo a pictat și altarul Catedralei din Cremona în 1467. 

După succesiunea lui Galeazzo Maria Sforza în 1466, munca lui Bembo pentru familia Sforza s-a intensificat. În 1468, familia Sforza l-a trimis la Pavia , unde a lucrat timp de trei ani. Acolo, a pictat decorațiuni seculare înfățișându-i pe Duce și Ducesă vânând și cinând. [În vara anului 1472, a început să lucreze la o capelă votivă a Sfintei Maria din afara orașului Vigevano, împreună cu Leonard Ponzoni, la cererea lui Galeazzo Sforza.

În 1460, Bembo a fost însărcinat de Francesco Sforza să picteze un portret al său și al soției sale. Portretele au fost inițial atârnate pe stâlpi în afara capelei Sfinților Daria și Grisante, tot în biserica Sant'Agostino din Cremona. Apoi au fost transferate pe pânză și mutate în interiorul capelei, unde ambele atârnă și astăzi. Capul bine conservat și detaliat al lui Francesco Sforza demonstrează că Bembo a fost un pictor de portrete competent. Detaliile aluniței de pe obrazul lui Francesco, pliurile bărbiei și buzele strânse au fost toate surprinse cu linii umbroase și demonstrează competența lui Bembo ca artist. 

În 1473, a început să dirijeze lucrările care urmau să fie efectuate în capela ducală din Castello Sforzesco. Doar câteva dintre frescele din capela ducală au supraviețuit și astăzi. Este dificil de determinat rolul precis jucat de Bembo în decorarea capelei, deoarece a lucrat alături de alți artiști, ceea ce avea să devină o temă în viața sa ulterioară. În 1474, a lucrat la o capelă din biserica Santa Maria da Caravaggio alături de Giacomino Vincemala. [De asemenea, a lucrat îndeaproape cu alți asociați la polipticul din Pavia, unde a lucrat cu Vincenzo Foppa și Zanetto Bugatto . În 1476 a pictat frescele Procesiunii Magilor și Buna Vestire în Capela Collegio Castiglioni din Pavia . Munca sa pentru curtea Sforza s-a încheiat oficial în urma asasinării lui Galeazzo Sforza în 1477. Este, de asemenea, bine cunoscut pentru pictura sa Iisus printre doctori, care se află în Palatul Pitti din Florența. 

Istoricii de artă cred că stilul său s-a îmbunătățit de-a lungul anilor, pe măsură ce a învățat cum să reprezinte cu acuratețe spațiul. În ciuda unui număr considerabil de lucrări atribuite, doar portretele familiei Sforza îi aparțin cu siguranță. Au existat multe dezbateri cu privire la autenticitatea operelor sale, deoarece unele dintre lucrările sale anterioare sunt diferite unele de altele, ca și cum ar fi fost realizate de persoane diferite. Este dificil de evaluat amploarea operei sale din cauza predominanței numelui Bembo în regiune. În plus, având în vedere că Bonifacio are doar două lucrări securizate, este aproape imposibil să se determine stilul său cu un eșantion atât de mic. Sunt necesare investigații suplimentare înainte de a se putea face afirmații concludente cu privire la autenticitatea operelor sale. Multe dintre lucrările sale atribuite pot fi găsite în muzee și galerii din Italia. Încoronarea Fecioarei poate fi găsită în Cremona, în timp ce Desenele sale care ilustrează povestea lui Lancelot pot fi găsite în biblioteca din Florența. 

Una dintre cele mai cunoscute lucrări ale lui Bonifacio este pachetul de cărți de tarot pe care l-a pictat pentru Bianca Maria Visconti și Francesco Sforza la mijlocul secolului al XV-lea, probabil după 1455. Acest pachet este cunoscut sub numele de Visconti-Sforza sau „Tarotul Colleoni”. Cărțile de tarot au început să apară puțin înainte de mijlocul secolului al XV-lea, ceea ce l-a făcut pe Bembo unul dintre primii artiști care au pictat un pachet de cărți. Bianca Maria și soțul ei au ales să-l lase pe Bembo să picteze cărțile, deoarece el era pictorul lor preferat. În total, Bembo și atelierul său trebuie să fi pictat șaptezeci și opt de cărți din pachetul complet. Cu toate acestea, modelarea putti-urilor pe șase atuuri este diferită de stilul lui Bembo și se crede că au fost pictate pentru a înlocui cărțile pierdute. Vechea atribuire lui Antonio Cicognara este acum revizuită, deoarece Franco dei Russi ar putea fi artistul care le-a pictat. Dintre aceste șaptezeci și opt, patru s-au pierdut de-a lungul istoriei: Diavolul, Turnul, Cavalerul de Monede și Trei de Spade. Trei de Spade a fost pierdut cândva după 1903 de către contele Alessandro Colleoni, care moștenise șaptezeci și cinci de cărți. Pachetul este compus din patru culori principale cunoscute sub numele de Spade ( pică ), Cupe ( coppe ), Monede ( denari ) și Beage ( baston ). În plus, pachetul avea o a cincea culoare de douăzeci și unu de atuuri și o carte joker cunoscută sub numele de Bufnița. Bembo și asistenții săi au pictat manual fiecare carte individuală cu îndemânare, reușind să încorporeze motto-ul Visconti în multe cărți din cele patru culori principale. La a cincea culoare, a reușit să adauge figuri Sforza. Se crede că pachetul a fost pictat în jurul anului 1455, deoarece figurile cu trei inele ale lui Francesco Sforza pot fi găsite pe cărțile Împărat și Împărătesă. Fiecare carte a fost pictată și iluminată pe carton gros și măsoară 175 pe 87 de milimetri. 

Având în vedere frumusețea și eleganța lor, cărțile erau foarte rar jucate, dacă erau folosite deloc, de către familia Sforza, din cauza uzurii relative a acestora în comparație cu alte pachete de cărți pe care familia le deținea. Chiar și astăzi, frumusețea cărților are un impact asupra oamenilor. Italo Calvino a scris Castelul Destinelor Încrucișate pe baza pachetului de cărți creat de Bembo. Astăzi, cărțile pot fi găsite în două locuri diferite, deoarece setul a fost destrămat de-a lungul anilor. Biblioteca și Muzeul Morgan din New York a achiziționat 35 dintre cărți în 1911 și acestea au rămas acolo de atunci. La Biblioteca Morgan, cărțile sunt păstrate în plicuri transparente, astfel încât să poată fi examinate fără a fi manipulate. De asemenea, sunt păstrate într-o cutie franceză din secolul al XIV-lea, decorată în relief cu scene cavalerești. Treisprezece cărți sunt deținute de familia Colleoni , care le-a moștenit de la familia Donati și sunt depuse la Accademia Carrara din Bergamo . În cele din urmă, Accademia Carrara deține celelalte 26 de cărți de joc, care au fost lăsate moștenire instituției în 1900 de Francesco Baglioni, un prieten al contelui Colleoni, care le schimbase cu Colleoni.

$$$

 CONSTANTIN PREZAN - MAREȘALUL REÎNTREGIRII

Deși, mai potrivit - ca titlu - ar fi fost „Comemorarea Mareșalului Reîntregirii”, nu cred că o asemenea acțiune mai poate avea corespondent în realitatea politică românească. Mai ales, când vine vorba de Eroilor Neamului. „De ce?” și „Cum?” rămânând întrebări fără de răspuns, ca și retorica în argumentare. Dar, să facem abstracție de orice și să ne reamintim totuși că, în anul 1943, la 27 august, după o grea suferință, trecea într-o altă dimensiune ultimul dintre reprezentanții generației, care ne-a lăsat unul dintre cele mai frumoase capitole ale Istoriei Naționale: Marea Unire și Reîntregirea teritorială a României - Mareșalul Constantin Prezan. Acela, despre care Mareșalul francez Ferdinand Foch, comandantul forțelor Antantei de pe Frontul Occidental, afirma, categoric, că a fost: „unul dintre cei mai mari strategi ai Primului Război Mondial, cel căruia Antanta, ca și România, îi datorează atât de mult”.

Stupefiantă această artă a morții, mai ales când în loc de „nemurire”, de pildă - din considerente absolut lumești - suntem nevoiți să optăm, nedefinit, pentru „o altă dimensiune”. Pentru că, dacă ar fi vorba despre „nemurire”, măcar anual ar trebui să cinstim memoria Mareșalului, ca și a tuturor acelora care au adus contribuții de seamă României și poporului său, de-a lungul zbuciumatei sale existențe. Ar trebui... dincolo de orice retorică însă, astăzi - când alte interese guvernează peste Țară - nici măcar un deziderat. Dar, să revenim la subiect; așa, cel puțin de dragul celor care încă mai simt românește.

Funeraliile organizate, în 30 august, au fost mai mult decât impresionante: la ceremonia conducerii pe ultimul drum, alături de Majestatea Sa Regele Mihai I, de alți reprezentanți din conducerea statului, de generali și ofițeri cu funcții importante, au participat o serie de personalități politice și culturale, un număr impresionant de militari activi și în rezervă din mai toate garnizoanele, precum și o masă enormă de localnici.

Onorurile și celelalte aspecte de protocol au fost asigurate de soldații Regimentului 7 „Racova nr.25”, al cărui „cap” era decedatul și ai Regimentului 7 Infanterie. Omagiul adus Mareșalului a fost de excepție, pentru că - se spune - că, odată cu proslăvirea cuvenită, se aducea cinstire tuturor Eroilor Neamului Românesc și tuturor ostașilor, indiferent de națiune, care și-au dat suprema jertfă pe câmpurile de bătaie, chiar dacă în numele altor idealuri.

Cuvântul de rămas bun i-a revenit fostului său subordonat, Șeful Secției Operații în Marele Război, despre care s-a afirmat că: „prin timbru și conținut, a impresionat asistența, în chipul cel mai profund posibil”. Acesta a evidențiat că: „Mareșalul Constantin Prezan a fost un simbol de muncă, de patriotism, de credință neclintită și de sacrificiu”. Totodată, a remarcat nedreptățile la care a fost supus, deopotrivă, de autorități, de politicieni și, mai ales, de către detractorii săi, care nu l-au slăbit cu niciun prilej. În context, exemplificăm, cu absența sa de la aniversarea a 5 ani de la luptele de la Mărăști, Mărășești și Oituz, când același mareșal francez, intrigat, avea să-i admonesteze pe guvernații acelui timp, spunându-le: „Luați aminte domnilor, o țară - fie ea mare sau mică - întotdeauna este judecată după cum știe să-și cinstească eroii!

Astăzi, la peste un secol de la acel eveniment, constatăm cu tristețe că realitatea nu diferă. Dimpotrivă, unei personalități de seama Mareșalului nu i se mai acordă nicio atenție. Uităm cu o condamnabilă ușurință că acest mare erou al României a fost Adjutant de Partea Română al Regelui Ferdinand, în calitatea acestuia de Comandant al Frontului Româno-Rus, că a fost unicul șef al Marelui Cartier General și că a fost delegat de rege, în funcția de Comandant al Armatei Române. Asta, ca să nu detaliem asupra succeselor obținute în fruntea Armatei de Nord, ca și prestațiilor în calitate de Adjutant al Principelui Ferdinand, ca Prim-sfetnic al Regelui Carol al II-lea, membru în Consiliul de Coroană, Cap al Cavalerilor Ordinului „Mihai Viteazul” (deținător al tuturor ordinelor), senator de drept, membru de onoare al Academiei Române și al Academiei Oamenilor se Știință. 

Mai mult decât orice indiferență, ca să nu spunem desconsiderare, cu puține zile în urmă, așa, ca din întâmplare, amintindu-se despre decesul sublocotenentului Ecaterina Teodoroiu, pe una dintre rețelele de socializare era expus un raport al generalului Ernest Broșteanu, comandant de DivizieI 11 Infanterie, prin care solicita onoruri militare pentru „Eroina de la Jiu. Raport, pe care - chipurile - ar fi fost semnătura generalului Constantin Prezan, în calitate acestuia de „comandant al Armatei I”, prin care nu aproba. Un fake news de toată nimicnicia, prin care, sigur, se urmărea întinarea memoriei Mareșalului, în loc de orice comemorare.

Nemulțumirea personală a fost cu atât mai mare, cu cât, respectiva știre mi-a fost trimisă de un fost coleg, care, după toate aparențele, nu știa că, în 22 august 1917, comandant al Armatei I era generalul Constantin Christescu (de competența căruia era o asemenea aprobare), iar generalul Constantin Prezan era șef al Marelui Cartier General. Mai mult, că sublocotenent Ecaterina Tedoroiu, chiar a fost înmormântată cu onoruri militare în Valea Zăbrăuciorului, la 23 august 1917, alături de mormântul căpitanului Dumitru Morjan, comandantul companiei a 6-a, ucis cu numai o zi înainte.

Față de asemenea tertipuri de înjosire a Eroilor Neamului Românesc, reamintim câteva din considerentele pentru care, peste amintirea Mareșalului, de-a lungul vremurilor, s-a menținut trasă cortina nerecunoștinței: Mareșalul a luptat, cu succese de proporții, împotriva germanilor și austro-ungurilor, a eliberat teritoriul românesc al Transilvaniei, Crișanei și părții din Maramureșul istoric, a ordonat trecerea Tisei și înaintarea spre Budapesta, a asigurat prin reale acțiuni de acoperire desfășurarea în ordine a Marii Uniri, a facilitat revenirea la patria-mumă a Basarabiei și Bucovinei, a alungat administrația și trupele bulgare din întreaga Dobroge (inclusiv din Cadrilater), precum și sârbii din Banat, a apărat Basarabia pe râul Nistru și în Nord, în întreaga Bucovină, a participat la împiedicarea bolșevizării Ungariei și a instaurat ordinea în Țară, după retragerea germanilor (a se vedea volumele nostre „Viața Mareșalului Prezan”, „Bătăliile Mareșalului Prezan” și „Mareșalul Prezan - artizan și apărător al Marii Unirii”). În adaos, Mareșalul a fost cel care a reprimat intențiile grupării bolșevice de la Socola de a-l ucide pe Regele Ferdinand și pe primul-ministru Ionel I. C. Brătianu, în aceeași sinistră idee a sovietizării României.

Sigur, față de asemenea aspecte de inducere în eroare a românimii, îndeosebi a tinerilor neavizați, de denigrare a istoriei naționale, organele avizate ar trebui să intervină cu fermitate, în pofida tuturor celor ce încearcă să ne întineze trecutul și să dea o altă față realității. Indiferent din ce parte a societății, ca și a lumii, apar asemenea ingerințe; inclusiv din partea alogenilor care, de ani buni, răstălmăcesc adevărul și, permanent, se manifestă potrivnic, rău-intenționat și nerecunoscător, alimentează falsul și printr-o manipulare deșănțată încearcă să ne scoată din propria istorie. Asta, ca să nu mai scormonim și în negura perspectivei și să extindem la țară.

Personal, așa, precum ultimul optimist, încă mai am speranțe în revenire și într-un trai mai bun pentru acest minunat popor. Repet, de prea mult timp, amăgit, sărăcit și manevrat.

Doamne, ocrotește-i pe români!

$$$

 CULTURA CUCUTENI

Cultura Cucuteni sau inceputul civilizatiei europene 

Cultura Cucuteni a aparut si s-a format in spatiul tarii noastre in urma cu cateva mii de ani. Ne-a lasat mostenire cea mai frumoasa ceramica pictata din Europa, in acea perioada. Misterul, inca nedezlegat, este legat de disparitia subita a populatiei, fara a lasa nici o urma.

Cultura Cucuteni denumita astfel acum mai bine de un secol, dupa localitatea omonima din apropiere de Iasi unde au fost facute primele descoperiri de ceramica pictata, este una dintre cele mai vechi civilizatii din Europa. Studiile ulterioare si datarile fragmentelor de vase au stabilit adevaruri uluitoare: Cultura Cucuteni este mai veche decat civilizatia sumeriana si micile vase de lut, pictate cu motive unice in Europa, au fost realizate inaintea piramidelor egiptene!

Aceasta cultura s-a extins pe perioada a 2000 de ani (intre 4600/4500 – 2750 i.Hr.) pe o suprafata de 350.000 de km², ce cuprinde teritorii care astazi se gasesc in Romania, Republica Moldova si Ucraina. Denumirea oficiala, recunoscuta pe toate meridianele, este Cucuteni-Tripolie (Trypillia, localitatea din apropere de Kiev, capitala Ucrainei de azi).

Se presupune ca populatia are origini anatoliene. Un grup mare, prepoderent masculin, a trecut Bosforul si a migrat din estul si centrul Turciei de astazi catre podisurile si campiile dintre Carpati si Nipru, ocupand un spatiu imens. 

Din analizele genetice ale putinelor fragmente de schelet descoperite in siturile arheologice, cucutenienii aveau o talie medie (pana la 1,65 m) si trasaturi armeonide (tenul mai inchis la culoare si ochii ” codati „). Au adus cu ei animale mari, in special bovide, dar si oi si capre . Nu aveau cai (si nici pisici), asa ca viteza lor de deplasare era cea a vacilor (maxim 2km/ora). 

Unul din misterele inca neelucidate al acestei culturi este omogenitatea motivelor picturale de pe vase, in conditiile in care suprafata pe care s-au facut descoperiri este una uriasa, iar populatia era foarte redusa numeric (densitatea asezarilor si a populatiei era foarte mica). Inca nu s-a formulat o ipoteza legata de felul in care s-a pastrat si s-a transmis, atat de omogen, aceasta preocupare a confectionarii de vase de lut, pe un teritoriu atat de vast. Din acest punct de vedere, se poate afirma fara niciun dubiu ca civilizatia cucuteniana s-a raspandit cu o viteza mai mare decat crestinismul!cultura cucuteni cea mai veche civilizatie din europa

Misterul, insa, abia acum incepe

Aceasta populatie a venit, a intemeiat asezari permanente (de 15-20 de case, uneori ajungand la 30.000 de case-adevarate protoorase) si a disparut fara urma. Nu se stie pe unde a trecut Dunarea, Prutul si Nistru, pentru ca nu exista niciun semn, pe niciunul dintre maluri!?

Nu s-au gasit necropole. Nu se stie ce faceau cu mortii (majoritatea civilizatiilor lumii se cunosc dupa necropole). De la ei nu avem decat ceramica pictata, deosebit de frumoasa. Toate descoperirile se opresc in jurul anului 3000 i.Hr. Analogiile cu Biblia ar putea lega disparitia civilizatiei Cucuteni de Potop …Foarte probabil. Oricum cercetarile continua si, in mod sigur, se vor gasi noi dovezi ale inceputurilor civilizatiei in zona tarii noastre.

$$$

 CUM S-A UNIT MARAMUREȘUL CU ȚARA

Vechi leagan de cultura si civilizatie româneasca, tara Maramuresului, locul de bastina al voievozilor Dragos si Bogdan, este cuprins între muntii vulcanici din gurpa nordica a lantului carpatic (tibles, Gutâi, Oas), masivul Rodnei si Muntii Maramuresului. tara Maramuresului reprezinta una din cele mai mari depresiuni intracarpatice, cu o suprafata de aproape 10 000 km2.

Abrodarea problemei Maramuresului istoric în contextul creat de organizarea lumii dupa primul razboi mondial prin Conferinta de Pace de la Paris a adus în atentia opiniei publice românesti o serie de realitati pâna atunci neglijate. Punerea în discutie a frontierei de nord-vest a României a condus si la elaborarea unor ample memorii de catre autoritatile locale din Maramures, menite sa aduca la cunostinta pozitia acestora în ceea ce priveste trasarea noilor granite.

Prin Tratatul de Alianta încheiat la 4/17 august 1916 la Bucuresti între România si Marea Britanie, Franta, Rusia si Italia, mai exact în conformitate cu articolul 4 din tratat, frontiera nord-vestica a tarii se fixa pe talvegul Tisei, astfel încât în componenta statului român intra doar o treime din vechiul comitat Maramures. La baza acestei decizii politice credem ca au stat argumente de ordin etnic, datele statistice din momentul respectiv indicând preponderenta elementului rutean în defavoarea celui românesc în Maramuresul de la nord de Tisa, dar mai ales necunoasterea sau omiterea realitatilor de ordin istoric, economic etc. specifice tarii Maramuresului. Caracterul secret al tratatului, prevazut prin articolul 7, a împiedicat opinia publica sa aiba cunostinta de respectiva prevedere.

Telegrame catre Bratianu

Rezolutia Adunarii Nationale de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918 stipula chiar din articolul 1 ca: "Adunarea Nationala a tuturor românilor din Transilvania, Banat si tara Ungureasca, adunati prin reprezentantii lor îndreptatiti la Alba Iulia, 1 decembrie 1918, decreteaza unirea acelor români si a tuturor teritoriilor locuite de dânsii cu România". La baza respectivei prevederi se afla principiul nationalitatilor.

Atunci când Stefan Cicio-Pop si-a terminat cuvântarea strigând: "Traiasca România Mare de la Nistru si pâna la Tisa!", maramuresenii prezenti au protestat afirmând ca ei nu au venit la Alba Iulia pentru a pune hotar pe Tisa, ci au venit ca sa împinga hotarul pâna la granita Galitiei, ca România sa cuprinda între hotarele ei si Maramuresului românesc de peste Tisa. La acestea Stefan Cicio-Pop a dat lamuriri, declarând ca expresia "pâna la Tisa" se refera numai la tinuturile dinspre Ungaria si ca tinuturile românesti dinspre Galitia, desi situate dincolo de Tisa, vor apartine României, subliniindu-si convingerea cu strigatul: "Traiasca România Mare de la Nistru si pâna dincolo de Tisa!".

Dezideratele sustinute de maramureseni la Alba Iulia nu au fost urmate de catre diplomatii români prezenti la Conferinta de Pace de la Paris. Astfel, Ion I. C. Bratianu si Nicolae Misu, expunând la 31 ianuarie — 1 februarie 1919 revendicarile teritoriale ale României, pastreaza, în ceea ce priveste hotarul de miazanoapte, frontiera trasata în 1916. Aceasta situatie a încurajat Cehoslovacia sa solicite la 13 februarie 1919 încorporarea "tarii locuite de rutenii din Ungaria", desi Cehoslovacia, din perspectiva istorica, nu avea nici un drept asupra acestor teritorii, mai ales în ceea ce priveste Maramuresul istoric. Cererea Cehoslovaciei a fost acceptata la lucrarile Conferintei de Pace si s-a materializat prin trasarea unei linii de frontiera care atribuia statului cehoslovac teritoriul rutenilor din zona subcarpatica.

In acesl stadiu al negocierilor, contextul international se complica prin declansarea de catre Ungaria (unde în octombrie 1918 se instaurase puterea sovietelor, a ofensivei care viza recucerirea teritoriului românesc pierdut si jonctiunea cu trupele bolsevice din Ucraina si Rusia. Actiunea a obligat armata româna sa contraatace. Victoriile acesteia sunt mentionate clar în telegramele trimise lui Ion I. C. Bratianu aflat în Conferinta de la Paris: "La dreapta am atins (Huszt, limita etnografica"; "Am luat Satmarul, de asemenea limita etnografica". Continutul acestora reda nu numai avansarea armatei române, ci si limita geografica stabilita în functie de preponderenta populatiei românesti vizata de aceasta.

 

Imposibilitatea armatei cehe de a face fata ifensivei maghiare si propunerea facuta României de a ocupa Rutenia si partea de miazazi a Galitiei, pentru a asigura legatura între armata polona si cea româna, cooroborate cu dorinta de a bloca orice comunicare directa între ucraineni si rusii bolsevici, a determinat depasirea Tisei si ocuparea întregii zone subcarpatice, inclusiv a Maramuresului de la nord de Tisa.

Memorii

La 3 august 1919 însa se comunica României frontiera cu Cehoslovacia, trasa de Consiliul Suprem al Puterilor Aliate si Asociate, care mentinea cursul Tisei ca linie de frontiera, dar numai pe o portiune delimitata astfel: "de la un punct comun celor trei frontiere ale României, Galkitiei si Cehoslovaciei o linie orientata sensibil catre vest-sud-vest prelungita printr-o linie care atinge râul Tisa la nord de confluentul acestuia râul Viseu, apoi continua spre vest talvegul Tisei pâna într-un punct la cca. 9 km vest de Apsa de Jos..., o linie care sa întâlneasca si sa urmeze linia de despartire a apelor între Tisa si Tur". Recunoasterea pe plan international a acesteia a fost confirmata prin semnarea la 10 septembrie 1919, la Saint-Germaine en Laye, Tratatului de pace cu Austria, care în articolul 53 stipula: "Austria recunoaste, precum au facut-o deja Puterile Aliate si Asociate, deplina independenta a statului cehoslovac care va cuprinde si teritoriul autonom al rutenilor de la sudul Carpatilor".

Refuzul lui Ion I. C. Bratianu de a semna acest tratat datorita unor clauze considerate de el inacceptabile pentru România a dus la amânarea ratificarii de catre statul român a acestui act international. Ragazul a fost folosit de oficialitatile române, centrale si locale, pentru a pregati documentatia necesara care sa probeze dreptul asupra întregului Maramures.

Intre timp si în tara s-au conturat opinii privind problema Maramuresului. Astfel, printr-un memoriu întocmit la Sibiu la 5 octombrie 1919 si adresat Ministerului de Razboi, prefectul judetului Maramures prezenta înmod obiectiv cauzele concrete care l-au determinat sa depaseasca granita impusa prin tratatul din 1916 si sa introduca administratia româneasca si la nord de Tisa. El pune accentul în special pe necesitatea mentinerii unei vieti economice care sa permita furnizarea produselor alimentare în zona si mentinerea functionalitatii mijloacelor de comunicatie, folosindu-se totodata de argumente de ordin istoric: "Judetul Maramures întreg este un vechi leagan al românului recunoscut de istorie în care valurile rutenesti venite din alte tari au îngropat o multime de elemente românesti care asteapta sa fie reînviate"; "Maramuresul prezinta nu numai o unitate geografica bine definita si foarte pronuntata, ci o unitate organica indivizibila".

La 9 decembrie 1919 senatorii si deputatii din Maramures, Ugocea si Satu mare adresau guvernului un memoriu "nu numai în interesul local, ci si în interesul întregii Românii Mari si a întregului neam românesc", solicitând ca granitele Maramuresului sa fie stabilite conform liniei de demarcatie trasate în luna iunie 1919 de catre Comandantul trupelor române de comun acord cu Comandamentul trupelor cehoslovace.

Cam în aceeasi perioada Alexandru Vaida-Voevod, ministru de stat în timpul guvernului Vaitoianu, înainteaza un raport documentat asupra Maramuresului, cerând toate comunele românesti de peste Tisa împreuna cu hotarele lor si propunând p frontiera care începea la vst de teceu si continua pe culmea muntilor spre nord, vizând încorporarea în granitele statului român a plaselor Sighet, Tisa, Taras si jumatate din Teceu.

Cea mai veche episcopie

Concomitent cu aceste actiuni au avut loc si primele alegeri generale parlamentare libere la care a participat si populatia întregului Maramures. Astfel, în primul Parlament al României Mari au existat si ruteni care si-au exprimat dorinta de a se uni cu România, fapt semnalat prin mai multe memorii adresate anterior regelui si Consiliului Dirigent.

La 1 decembrie 1919 s-a constituit noul guvern condus de Alexandru Vaida-Voevod, care avea sa semneze tratatul de pace cu Austria, România recunoscând astfel încorporarea Maramuresului de la nord de Tisa la statul cehoslovac. In acelasi timp însa, presedintele Consiliului de Ministri au numit pe lânga delegatia româna ca expert pentru Maramures pe dr. G. Iuga, deputat de Maramures, care în timul sederii sale la Paris întocmeste mai multe memorii, documentatii, harti dovedind caracterul românesc al Maramuresului de la nord de Tisa si drepturile istorice ale României asupra acestui teritoriu. Totodata, el initiaza tratative cu delegatia cehoslovaca pentru rectificarea liniei de frontiera preconizata si face lucrari pregatitoare pentru ca problema sa fie prezentata Conferintei de Pace, în cazul în care tratativele cu cehoslovacii n-ar fi condus la rezultatul dorit.

Redam în continuare câteva pasaje dintr-un astfel de memoriu în care autorul subliniaza toate argumentele care îndreptatesc statul român sa revendice acest teritoriu:

"Consiliul Suprem pâna acum nu a comunicat României direct si oficial linia de frontiera cu Cehoslovacia; rugam Conferinta sa binevoiasca si a lua în considerare urmatoarele propuneri:

Linia de frontiera... sa se stabileasca definitiv conform liniei demarcationale ce s-a croit în luna iunie 1919, de catre Comandamentul trupelor cehoslovace de comun acord cu Comandamentul trupelor române. Aceasta linie a fost stabilita pe culmea înaltimilor la fata locului de catre experti militari ai ambelor state vecine si intersate tinându-se seama de interese locale, istorice si administrative.

Teritoriul ce zace spre este de aceasta linie graviteaza spre Tisa si este parte întregitoare a Transilvaniei, formând o unitate geografica indivizibila.

 

Pe baza istorica am avea dreptul sa pretindem mai mult decât s-a stabilit prin linia de demarcatiune. Provincia numita Maramures este ´Leaganul Neamului RomânescS, unde poporul român a trait mai multe veacuri sub voievozi independenti si cuprindea în sine aproape tot teritoriul locuit azi de ruteni atât în Maramures, cât si în comitatele vecine: Bereg si Ung. Chiar si ungurii, inamicii nostri cei mai neîmpacati, recunosc acest fapt istoric. In memoriul lor Chestia Ruteana înaintat Conferintei de Pace ei recunosc ca cei dintâi locuitori ai Maramuresului au fost românii. De asemenea si istoricii rusi recunosc acest fapt...

...De partea dreapta a caii ferate si a soselei principale este situata renumita comuna istorica Peri, care a fost sediul primei si celei mai vechi episcopii românesti în decursul mai multor veacuri. Poporul român doreste reînfiintarea acestei episcopii istorice în acelasi loc pe care îl considera si azi ca loc sfânt...

    ...Teritoriul dintre linia demarcationala si Tisa nu a putut fi ocupat militara si nici administrat de catre Cehoslovacia pentru ca geograficeste graviteaza spre România, din aceste motive chiar Comandamentul cehoslovac ne-a propus sa-l ocupam noi, sa-l alimentam si sa-l administram..."

Posibilitatea fructificata

Memoriul se încheia cu urmatoarele concluzii:

"Chestiunea acestui teritoriu, desi neînsemnat ca marime, din consideratiile mai sus însirate, este de o mare însemnatate pentru România. Daca Conferinta de Pace nu ar acorda României acest mic tinut, el va forma o rana vesnica, un izvor vesnic de conflicte între România si Cehoslovacia, cu care România doreste sa întretina raporturile cele mai bune.

Pe baza acestor consideratiuni propunem ca frontiera între România si Cehoslovacia sa fie stabilita definitiv pe linia de demarcatiune de az".

Cehoslovacii pareau dispusi spre concesii teritoriale în schimbul încheierii unei aliante militare, ceea ce îl face pe Alexandru Voda-Voievod sa declare la 16 decembrie 1919 în Camera Deputatilor ca "spera sa gaseasca remediul pentru salvarea integrala a Maramuresului". Tratativele româno-cehoslovace decurgeau în conditii favorabile pentru România. La 15 martie 1920 Osusky, seful delegatiei cehe, îl înstiinta pe seful guvernului român ca frontiera Maramuresului era pe cale de a fi rezolvata. In acest stadiu al negocierilor intervine schimbarea de guvern din România, cabinetul Vaida fiind înlocuit cu unul condus de Averescu. Evenimentul este folosit de cehoslovaci ca pretext pentru întreruperea negocierilor, argumentând ca în urma demisiei guvernului Vaida delegatia româna nu mai dispunea de împuternicirea legala pentru a putea semna acordul încheiat.

La 1 aprilie 1920 prin adrese trimise Ministerului Afacerilor Straine si Ministerul de Razboi, reprezentantul Cehoslovaciei în România reînnoia în numele guvernului sau cererea de evacuare de catre trupele române a teritoriului din nordul Tisei, informând totodata partea româna de disponibilitatea Ministerului de Externe cehoslovac de a negocia cu statul român o rectificare de frontiera care ar urma sa fie stabilita de o comisie mixta româno-cehoslovaca.

Ca urmare, Legatia cehoslovaca din România era anunatta la 18 aprilie 1920 de hotarârea guvernului român de a-si retrage trupele, cerându-i-se ministrului Cernak sa comunice numele delegatului militar cehoslovac însarcinat sa regleze cu Marele Cartier General Român problemele de detaliu privind retragerea trupelor române. Se dadea astfel curs stipulatiilor Tratatului de pace cu Austria care prevedea ca teritoriul autonom al rutenilor din zona subcarpatica sa fie încorporat Cehoslovaciei, prevederi la care România consimtise prin semnarea lui. Pe de alta parte se sublinia disponibiliatea statului român de a începe tratativele cu statul cehoslovac vizând obtinerea unei frontiere mai bune pentru România, interesata sa integreze teritoriile de la sudul Tisei în procesul de unificare a întregului teritoriu national, ceea ce în conditiile geografice respective presupunea obtinerea cailor de acces spre aceste teritorii.

Prin semnarea Tratatului de la Trianon (4 iunie 1920) se reconfirma pe plan international apartenenta Maramuresului de la nord de Tisa la Cehoslovacia.

Sursa: 

Magazin istoric