"Cine ar fi crezut că propriul meu copil va deveni mai străin decât străinii?" șoptește Maria în timp ce strânge la piept fotografia îngălbenită în care fiica ei, Ileana, zâmbește timid în rochița de absolvire a gimnaziului. Astăzi, pentru a treia lună consecutiv, pensia ei de 1800 de lei trebuie să hrănească trei suflete, iar telefonul Ilenei rămâne mut.
Soarele încă nu s-a ridicat deasupra dealurilor din Vălenii de Munte, dar Maria e trează de la patru. A aprins focul în soba de teracotă și a pus de mămăligă, în timp ce-și face griji pentru ziua care urmează. Pe masă, caietul Anei, nepoata de 12 ani, e deschis la tema pentru română, neterminată. Lângă el, un plic cu scrisul medicului: "Tratament urgență George. Rifampicină - 3 cutii". George, nepotul de 8 ani, tușește din camera alăturată. Pneumonia lui recidivează pentru a treia oară în acest an.
"Doamne, Ileana, unde ești?" murmură bătrâna, încercând să calculeze cum va face față cheltuielilor din această lună. Pensia ei, alocațiile copiilor și cei 200 de lei obținuți din vânzarea ouălor la piața din sat abia ajung pentru mâncare. Dar medicamentele lui George?
Ileana a plecat în Italia acum patru ani, lăsându-și copiii "temporar" în grija mamei sale. La început, banii veneau lunar, însoțiți de videoapeluri în care Ileana le arăta copiilor apartamentul în care făcea curățenie, parcurile din Milano, și le promitea că "în curând" vor fi împreună. Apoi, transferurile au devenit neregulate. Videoapelurile - din ce în ce mai scurte. Iar de trei luni, telefonul Ilenei răspunde doar cu robotul: "Numărul format nu este disponibil momentan."
Ana intră în bucătărie, cu ochii încă plini de somn. La 12 ani, umerii ei mici poartă deja responsabilități de adult. Își îmbrățișează bunica și se apucă să termine tema la română, în timp ce Maria îi pregătește sendvișul pentru școală.
"Buni, azi vine doamna de la protecția copilului?" întreabă Ana, fără să-și ridice privirea din caiet.
Maria simte un nod în stomac. Da, asistenta socială va face vizita lunară. Și ce îi va spune? Că fiica ei a dispărut? Că medicamentele lui George costă cât jumătate din pensie? Că acoperișul casei are nevoie de reparații înainte de venirea iernii?
"Vine, draga bunicii. Dar tu să-ți vezi de școală. Mă descurc eu cu doamna."
***
E aproape ora prânzului când telefonul vechi al Mariei sună prelung. Număr necunoscut, cu prefix străin. Inima îi tresare.
"Alo? Ileana?"
"Mamă..." Vocea Ilenei sună diferit. Mai sigură, mai... îngrijită. "Mamă, îmi pare rău că n-am putut suna. Am avut... multe schimbări."
Maria își ține respirația. "Copiii te-au întrebat de tine. George e iar bolnav, Ileana. Pneumonie. Medicamentele sunt scumpe și..."
"Mamă, ascultă-mă," o întrerupe Ileana. "Am cunoscut pe cineva. Se numește Marco. E... e patronul firmei unde fac curățenie. Ne-am căsătorit luna trecută."
Tăcerea se așterne grea. Maria simte cum bucătăria începe să se învârtă în jurul ei.
"Și copiii tăi?" reușește să articuleze.
Ileana tușește ușor. "De asta te sun. Marco nu știe de ei. El... el crede că sunt mai tânără. Am spus că am 28, nu 35. Și că nu am fost căsătorită niciodată."
**Doar cei care au crescut copii în România anilor '90 pot înțelege cu adevărat sacrificiile unei generații de bunici care și-au văzut copiii plecând și nepoții rămânând.**
"Înțeleg," spune Maria, deși nu înțelege. Cum poate o mamă să-și nege proprii copii? "Deci nu mai trimiți bani?"
"Mamă, nu pot acum. Marco ar vedea transferurile. Plus că... suntem ocupați. Deschide un restaurant, cu mine ca parteneră. Și... așteptăm un copil."
Un copil. Ileana va avea un alt copil, în timp ce Ana și George cresc fără mamă, într-un sat uitat de lume din Prahova.
"Felicitări," reușește Maria să spună, simțind cum i se frânge inima. "Dar ce facem cu Ana și George? Sunt copiii tăi, Ileana."
Tăcerea de la celălalt capăt al firului spune tot. Apoi, Ileana vorbește precipitat:
"Mi-am făcut un plan. În doi ani, când restaurantul merge bine, îi voi spune lui Marco adevărul. Sau poate... poate ar fi mai bine să rămână cu tine. Tu i-ai crescut mai mult decât mine oricum. Ei te iubesc, mamă."
Maria închide ochii. Îi vede pe Ana și George jucându-se în curtea casei. Îl vede pe George tușind în somn. O vede pe Ana întrebând, seară de seară: "Crezi că mama ne mai sună vreodată?"
"Și ce le spun copiilor? Că mama lor are o altă viață, o altă familie, că i-a șters din existență?"
"Nu fi dramatică, mamă. Nu i-am șters. Doar... am nevoie de timp. Voi trimite bani când pot, promit."
După ce închide, Maria rămâne nemișcată la masa din bucătărie. Prin fereastra mică, vede rufele întinse pe sârmă, legănându-se în vântul de octombrie. Uniforma școlară a Anei. Pijamalele lui George. O viață suspendată între promisiuni neonorate.
**Ne plângem că s-a pierdut respectul pentru bătrâni în România de azi, dar uităm că mulți dintre ei sunt ultimul bastion al familiei tradiționale, crescând a doua generație de copii, fără recunoaștere și fără ajutor.**
Seara, când copiii adorm, Maria își face curaj și deschide Facebook-ul, pe telefonul vechi, primind de la vecinul care i-a instalat aplicația. Nu folosește des "rețelele", cum le spune Ana, dar acum trebuie să știe.
O găsește ușor. Ileana Rossi, nu Ileana Popa. Fotografii într-un apartament elegant din Milano. Ileana și un bărbat chipeș, de vârstă mijlocie, ciocnind pahare de șampanie. Ileana într-o rochie albă, simplă dar elegant. Ileana cu mâna pe un abdomen care abia începe să se rotunjească. #newlife #amoremia #milanodavivre.
Nicio urmă a vieții ei anterioare. Nicio fotografie cu Ana sau George. Niciun indiciu că această femeie zâmbitoare, aparent fericită, are doi copii care o așteaptă într-o casă bătrânească din România.
***
A doua zi, Maria ia o decizie. Merge la primărie, apoi la notariat. Completează formulare, semnează declarații. La 67 de ani, cere custodia legală a nepoților ei.
"Sunteți sigură, doamnă Popa?" o întreabă notarul. "E o responsabilitate mare la vârsta dumneavoastră."
Maria își îndreaptă spatele. "Mai sigură decât a fost fiica mea când i-a abandonat."
Seara, când Ana o întreabă iar de mama ei, Maria se așază pe marginea patului și o mângâie pe păr.
"Mama ta are o viață nouă acum, în Italia. Și noi vom avea o viață nouă aici. Eu, tu și George. O familie."
"Dar ea când se întoarce?" insistă Ana, cu ochii aceia mari care văd prea multe pentru vârsta ei.
Maria inspiră adânc. Ce poți să-i spui unui copil abandonat? Ce minciuni frumoase pot alina o inimă care începe să înțeleagă trădarea?
"Nu știu când se întoarce, dragă. Dar știu că eu nu plec nicăieri."
În noaptea aceea, Maria scrie o scrisoare lungă. Nu pentru Ileana, ci pentru Ana și George. O scrisoare pe care o vor citi când vor fi mari. Despre o generație de părinți care au plecat să găsească o viață mai bună și au găsit alte vieți. Despre copiii lăsați în urmă, care învață să trăiască cu absența. Despre bunici care devin părinți pentru a doua oară, la vârsta când ar trebui să se odihnească.
**Oare cum vom judeca, peste ani, acest exod al părinților care și-au lăsat copiii "temporar" în România, în căutarea unui viitor mai bun? Câți dintre acești copii vor deveni adulți marcați de abandonul mascat în sacrificiu?**
Undeva în Milano, Ileana începe o viață nouă, cu un nume nou, o identitate curățată de trecutul ei românesc. Iar în Vălenii de Munte, Maria aprinde focul în sobă și face mămăligă pentru copiii care nu sunt ai ei, dar care sunt tot ce are.