_$$S-a întâmplat la 15 octombrie1884: În această zi, s-a născut inginerul român Ion Constantinescu. El a brevetat, în 1919, aparatul telegrafic, aparat care stă la baza teleimprimatoarelor moderne. Inginerul Ion C. Constantinescu (n. Recea, comuna Valea Mare, judeţul Olt - d. 5 februarie 1963, Bucureşti) a fost inventatorul aparatului teletipografic şi proiectantul primei centrale telefonice automate, „Dacia II”. Studiile liceale le-a încheiat la Şcoala de telegrafişti, iar apoi s-a înscris la Facultatea de matematici a Universităţii din Bucureşti. A continuat studiile la Şcoala superioară de electricitate din Paris, iar apoi a devenit profesor universitar la Institutul Politehnic din Bucureşti (1924-1950). În cadrul Institutului Politehnic din Bucureşti, a fost cel care a pus bazele învăţământului superior de telecomunicaţii. În timpul studiilor de la Paris a obţinut un brevet de invenţie francez pentru aparatul teletipografic care stă la baza teleimprimatoarelor moderne. În 1925 a studiat propagarea undelor electromagnetice, stabilind condiţiile pentru obţinerea dipolilor complementari. A fost cel care a studiat şi proiectat în 1927 prima centrală telefonică automată, „Dacia II”. Opera: Manual de aparate şi instalaţiuni telegrafice şi telefonice, Bucureşti (1923) Curs de transmisiuni telegrafice şi telefonice (1928) Curs de unde electromagnetice şi circuite electrice (1941) Transmisii electromagnetice (1947) Surse: Stanciu, N., Dicţionar tehnic de radio şi televiziune, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975

 S-a întâmplat la 15 octombrie1884: În această zi, s-a născut inginerul român Ion Constantinescu. El a brevetat, în 1919, aparatul telegrafic, aparat care stă la baza teleimprimatoarelor moderne. Inginerul Ion C. Constantinescu (n. Recea, comuna Valea Mare, judeţul Olt - d. 5 februarie 1963, Bucureşti) a fost inventatorul aparatului teletipografic şi proiectantul primei centrale telefonice automate, „Dacia II”.

Studiile liceale le-a încheiat la Şcoala de telegrafişti, iar apoi s-a înscris la Facultatea de matematici a Universităţii din Bucureşti. A continuat studiile la Şcoala superioară de electricitate din Paris, iar apoi a devenit profesor universitar la Institutul Politehnic din Bucureşti (1924-1950). În cadrul Institutului Politehnic din Bucureşti, a fost cel care a pus bazele învăţământului superior de telecomunicaţii. În timpul studiilor de la Paris a obţinut un brevet de invenţie francez pentru aparatul teletipografic care stă la baza teleimprimatoarelor moderne. În 1925 a studiat propagarea undelor electromagnetice, stabilind condiţiile pentru obţinerea dipolilor complementari. A fost cel care a studiat şi proiectat în 1927 prima centrală telefonică automată, „Dacia II”.

Opera:

Manual de aparate şi instalaţiuni telegrafice şi telefonice, Bucureşti (1923)

Curs de transmisiuni telegrafice şi telefonice (1928)

Curs de unde electromagnetice şi circuite electrice (1941)

Transmisii electromagnetice (1947)

Surse:

Stanciu, N., Dicţionar tehnic de radio şi televiziune, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975

$$$

 S-a întâmplat la 15 octombrie1940: La această dată, avea loc premiera americană, la  New-York, a filmului „Dictatorul" de Chaplin. Este primul film vorbit al lui Chaplin şi primul film antinazist. Pelicula „Dictatorul“ (The Great Dictator) este scrisă şi regizată Charles Chaplin, cel care joacă şi rolul principal. Lansat pe marele ecran la data de 15 octombrie 1940, filmul este o satiră la adresa lui Adolf Hitler şi a  nazismului. Filmul lui Chaplin este excepţional, mai ales pentru faptul că, deşi filmările au început în 1937, a prefigurat politica agresivă a lui Hitler ce a condus la cel de-al doilea război mondial.

Filmul lui Chaplin este excepțional mai ales pentru acea perioadă (1940), când Statele Unite ale Americii nu se aflau încă în război cu Germania nazistă, mai ales datorită faptului că este o satiră curajoasă de condamnare a lui Hitler și a nazismului și de asemenea pentru portretizarea persecuțiilor la adresa evreilor din Europa. El este celebru atât datorită faptului că este primul film vorbit al lui Chaplin, cât și datorită succesului său comercial foarte mare.

Chaplin interpretează în film un dublu rol: cel al bărbierului evreu și cel al dictatorului fascist al Tomaniei, Adenoid Hynkel, personaj modelat după conducătorul Germaniei, Adolf Hitler. Țara în care se petrec aceste evenimente se numește Tomania (și simbolizează Germania nazistă). Numele aghiotanților lui Adenoid Hynkel sunt similare celor ale aghiotanților lui Hitler. Garbitsch (pronunțat ca și „garbage" -gunoi, o traducere apropiată ar fi Gunoisch), mâna dreaptă a lui Hynkel este foarte apropiat ca nume cu Joseph Goebbels, iar Feldmareșalul Herring este modelat după comandantul flotei aeriene Luftwaffe, Hermann Göring. Italia fascistă este transformată în „Bacteria", iar ducele Benito Mussolini este denumit ca Benzino Napaloni (o combinație între benzină și napalm). O mare parte din film este reprezentată de scenele în care Hynkel și Napaloni discută cu privire la invadarea Austriei (în film Austria (Osterreich) este denumită Osterlich).

Filmul conţine multe scene comice savuroase şi memorabile:dansul dictatorului Hynkel cu un balon pe care este desenat globul pământesc în biroul său, frizerul evreu, care bărbiereşte un client pe muzica lui Brahms în „Dansul Maghiar nr. 5“, mişcându-se cu briciul pe ritmul muzicii şi discursul lui Hynkel, care reprezintă o adevărată caricatură a stilului oratoric al lui Adolf Hitler, studiat cu mare atenţie de Chaplin.Filmul se termină cu scena în care bărbierul, fiind confundat cu dictatorul, se adresează unei mari audiențe și prin radio întregii națiuni, înainte de invadarea statului Osterlich de către Tomania (o aluzie evidentă la Anschluss-ul de către Germania a Austriei la data de 12 martie 1938). Chaplin își axează discursul pe explicarea motivelor care necesită încetarea ostilităților. Discursul controversat al lui Chaplin ar fi putut contribui la încetarea războiului, dacă statele beligerante l-ar fi luat în serios.Semnele făcute de jandarmi pe vitrinele magazinelor populației evreiești din Ghetou sunt scrise în film în limba Esperanto, o limbă pe care Hitler a condamnat-o ca fiind creată de către evrei.

Surse:

https://www.imdb.com/title/tt0032553/

https://www.cinemagia.ro/filme/the-great-dictator-dictatorul-4805/

https://www.britannica.com/topic/The-Great-Dictator

https://procinema.protv.ro/stiri/de-ce-dictatorul-al-lui-charlie-chaplin-este-considerat-unul-dintre-cele-mai-curajoase-filme-ale-epocii.html

https://www.nytimes.com/1940/10/16/archives/the-screen-in-review-the-great-dictator-by-and-with-charlie-chaplin.html

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/dictatorul-intre-ironie-si-premonitie

$$_

 S-a întâmplat la 15 octombrie…

- Ziua internaţională a nevăzătorilor, denumită şi „Ziua bastonului alb”. A fost instituită de Organizaţia europeană pentru bunăstarea nevăzătorilor la Varşovia, Polonia, în 1993

- Ziua mondială a femeilor din mediul rural. A fost recunoscută de către Adunarea Generală a ONU prin Rezoluţia 62/ 136. Astfel a fost apreciată la nivel internaţional atât importanţa cât şi contribuţia femeii din mediul rural la dezvoltarea societăţii.

- 427: A fost fondat oraşul Phenian (Pyongyang), actuala capitală a Coreei de Nord;

- 1451: Este ucis, la Reuseni, domnul Moldovei, Bogdan al II-lea (1449-1451), tatăl lui Ştefan cel Mare;

- 1595: A început bătălia de la Giurgiu; Mihai Viteazul zdrobeşte ariergarda lui Sinan-Paşa şi cucerete cetatea Giurgiu (15/25 - 20/30 1595);

- 1608: S-a născut celebrul fizician si matematician italian Evangheliste Torricelli; a inventat barometrul cu mercur (1643) si a dedus formula care-i poartă numele. (m. 25.10.1647);

- 1800: S-a născut medicul şi naturalistul Mihai Zotta; alături de Iacob Cihac a întemeiat, în 1833, Societatea de medici şi naturalişti din Iaşi;

- 1809: S-a născut poetul autodidact rus Aleksei Koltov. Criticul literar V. Belinski a numit versurile lui Koltov „aur curat al poeziei” ruse;

- 1815: Napoleon Bonaparte îşi incepe exilul în Insula Sfânta Elena. 

- 1817: A murit Tadeusz Kosciuszko, erou al luptei pentru independenta nationala a Poloniei (n. 4.02.1746);

- 1844: S-a născut filosoful, poetul şi filologul Friedrich Nietzsche („Așa grăit-a Zarathustra”, „Dincolo de bine şi de rău”) (m. 25.08.1900);

- 1858: A murit Carl Mosander, chimist si mineralog (n. 10.09.1797);

- 1863: A murit inventatorul submarinului CSS H. L. Hunley.Horace L. Hunley a fost un avocat pasionat de submarine. Acesta a ajutat la schiţarea şi construirea a trei modele diferite de submarine. Primul submarin a fost construit în New Orleans şi a fost scufundat în mod intenţionat in 1862. Cel de-al doilea s-a pierdut în Mobile Bay, Alabama. Hunley a finanţat construirea celui de-al treila submarin singur şi a vrut să fie primul care îl incearcă. Pe 15 octombrie 1963, Hunley împreună cu alţ şapte membri ai echipajului au murit atunci când submarinul, care purta numele inventatorului, s-a scufundat în apele din Charleston. 

- 1884: S-a născut inginerul român Ion Constantinescu; a brevetat, în 1919, aparatul telegrafic, ce stă la baza teleimprimatoarelor moderne;

- 1893: S-a născut Carol al II-lea de Hohenzollern-Sigmaringen, rege al României (1930-1940). Carol al II-lea (n. 15 octombrie 1893 - d. 4 aprilie 1953) a fost rege al României între 8 iunie 1930 şi 6 septembrie 1940, când a trecut prerogativele sale regale în favoarea fiului său Mihai. Cunoscut şi sub numele de Carol Caraiman, nume ales de tatăl său Ferdinand şi folosit de Carol după ce a fost dezmoştenit şi radiat din Casa Regală a României (între 1925 şi 1930) în urma renunţării lui Carol la calitatea de prinţ moştenitor. Carol este fiul cel mare al regelui Ferdinand al României şi al soţiei sale regina Maria.

- 1900: A murit compozitorul, pianistul, dirijorul si pedagogul  ceh Zdenek Fibich;

- 1908: S-a născut economistul John Kenneth Galbraith, teoretician al managementului („Societatea perfecta”, „Capitalismul american”);

- 1917: S-a născut Arthur M. Schlesinger, istoric şi scriitor american, fost consilier special al lui Kennedy. Detinator al premiului pentru cea mai bună lucrare din domeniul istoriei si biografiei şi al premiului Pulitzer pe 1965. Autor al lucrărilor „The Age of Roosevelt”, „Kennedy or Nixon”, „The Imperial Presidency”;

- 1917: Este împuşcată celebra Mata Hari (acuzată de spionaj în favoarea Germaniei) (n. 7.08.1876);

- 1920: S-a născut cineastul Henri Verneuil („Des gens sans importance”, „Une manche et la belle”, „Carnaval”, „Maxime”) (m. 11.01.2002);

- 1920: S-a născut Mario Puzo, regizor şi scriitor american, câştigator a 2 Premii Oscar, cunoscut în special pentru romanele sale despre Mafie, şi în special „Naşul" (1969) (d. 02.07.1999);

- 1922: La Alba Iulia au avut loc ceremoniile de încoronare a lui Ferdinand de Hohenzollern-Sigmaringen (1914-1927), ca rege al tuturor românilor şi a Mariei, ca regină. 

-1928: Primul zbor comercial transatlantic pentru un Zeppelin. Dirijabilul LZ 127 aterizeaza la New Jersey, SUA, dupa 4 zile de zbor. Plecat la 11 octombrie din  Friederichstafen, Germania, cu 57 persoane la bord, este primul dirijabil aflat in zbor comercial transatlantic.

 - 1931: S-a născut compozitorul şi dirijorul Vladimir Rotaru, maestru emerit în arte din R. Moldova;

- 1934: A murit juristul şi omul politic republican Raymond Poincaré, preşedinte al Republicii Franceze (1913-1929);

- 1935: A murit celebrul actor român Constantin I. Nottara;

-1936: A murit actorul şi regizorul Léonce Perret, creatorul personajului Léonce, din seria comediilor de scurt metraj realizate în perioada 1910-1916 (n. 1880);

- 1940: Premiera americana, la  New-York, a filmului „Dictatorul" de Chaplin. Este primul film vorbit al lui Chaplin şi primul film antinazist.

- 1946: S-a încheiat Conferinţa de pace de la Paris (29.07.-15.09.1946); s-au discutat proiectele de pace între statele coaliţiei antifasciste şi foştii aliaţi ai Germaniei hitleriste din Europa (Bulgaria, Finlanda, Italia, România şi Ungaria);

- 1948: S-a născut solistul Cris de Burgh („Lady in red”, „Into the light”).

-1957: A murit Henry Van de Velde, arhitect, pictor şi designer de mobilier belgian. Henry Van de Velde (n. 3 aprilie 1863) a fost un arhitect, decorator de interioare, designer, pictor şi designer de mobilier belgian, care este cel mai cunoscut pentru artefactele, piesele de mobilier şi clădirile sale realizate în stilul Art Nouveau. Ulterior, Van de Velde a adăugat portofoliului său artistic şi artefacte realizare în maniera Art Deco. Alături de Victor Horta, Van de Welde este considerat unul din fondatorii şi printre cei mai importanţi reprezentanţi ai stilului şi curentului artistic Art Nouveau din Belgia. Henry Van de Velde a petrecut cea mai mare parte a vieţii sale de maturitate artistică în Germania, având o influenţă decisivă asupra arhitecturii şi designului german de la începutul secolului al 20-lea.

-1953: Sir Winston Churchill primeşte Premiul Nobel pentru Literatură.Pe lângă prestigioasa sa activitate politică, militară şi statală, Winston Churchill a avut o imensă activitate literară în domeniile memorialisticii, istoriei şi publicisticii, fiind şi un excepţional orator.

- 1954: S-a stins din viaţă, la Bucureşti, pictorul român Costin Petrescu (n.1871). A executat portrete (Regele Carol I; Regele Ferdinand I), compoziţii cu subiecte istorice, picturi murale în frescă (fresca din sala de concerte a Ateneului Român). A pictat în interior bisericile „Sf. Silvestru” din Bucureşti, Catedrala Încoronării din Alba Iulia şi altele.

- 1959: S-a născut Sarah Ferguson, Ducesa de York;

- 1973: A murit Bikila Abebe, celebru atlet african (n. 7.08.1932).

- 1973: A avut loc prima prezentare a sistemului operational UNIX;

-1990: A fost abolitaă în Republica Africa de Sud, Legea asupra locurilor publice separate (Separate Amenities Act), numita si legea aparteidului;

-1990: S-a atribuit Premiul Nobel pentru Pace liderului sovietic Mihail Gorbaciov, pentru rolul determinant în procesul de pace la nivel internaţional şi în evolutia relaţiilor Est-Vest de la confruntare la negocieri, pentru contribuţia la dezarmare şi la evoluţia spre democraţie în Europa de Răsărit;

- 1993: Nelson Mandela şi F.W. de Klerk au fost distinşi cu Premiul Nobel pentru Pace pentru lupta lor împotriva Apartheidului şi pentru instaurarea democraţiei în Republica Africa de Sud.

- 1997: A fost lansată (de la Cape Canaveral/Florida), spre Titan (cel mai mare satelit al planetei Saturn), sonda spaţială americano-europeană „Cassini-Huygens"; aceasta a ajuns pe orbita lui Saturn în iulie 2004, având misiunea de a studia planeta Saturn, celebrele ei inele, dar mai ales cel mai mare satelit al acesteia, Titan. Cassini-Huygens este o navă spaţială/sondă spaţială robotizată lansată împreună de NASA, ESA şi ASI care studia planeta Saturn şi sateliţii săi naturali. Nava spaţială Cassini este prioectată de NASA şi a fost denumită după astronomul italiano-francez Giovanni Domenico Cassini. Agenţia Spaţială Europeană a realizat sonda spațială Huygens, numit după astronomul, matematicianul şi fizicianul olandez Christiaan Huygens. Ansamblul Cassini-Huygens  a fost lansat pe 15 octombrie 1997, şi după o lungă călătorie interplanetară, a intrat pe orbită în jurul lui Saturn pe 1 iulie 2004.

- 2001: India atacă Pakistanul din cauza creşterii tensiunilor dintre cele două ţări în regiunea Kasmirului, pe fondul vizitei în Pakistan a secretarului de stat american, Colin Powell;

- 2003: A fost lansată prima nava cosmică chineză („Shenzou - 5”), avându-l la bord pe locotenent - colonelul Yang Liwei;

- 2005: Începe Festivalul „Prix Europa” - Concursul International de Radio si Televiziune. Se va desfasura la Berlin, în perioada 15-22 octombrie 2005, sub patronajul Consiliului Europei, al Fundaţiei Culturale Europene, al Uniunii Europene de Radio şi Televiziune (EBU), precum şi sub patronajul personal al Preşedintelui Parlamentului European.

Cum mi-am construit casa visurilor mele cu buget nelimitat

 

Abia aștept să mă retrag din activitatea de zi cu zi. Știu ... Am profesat una dintre meseriile cele mai nobile , medicina. Și mi-a plăcut. Dar la un moment dat ar fi timpul să pun halatul alb in cui și să merg mai departe spre o viață de tihnă lăsând locul liber unuia mai tânăr...

Și cum o viață nouă implică și o casă nouă... Să începem să visăm. Și cum avem un Depozit Virtual pentru materiale de construcții, drumul de la vis la realitate este extrem de scurt

Ce înseamnă „ casa visurilor mele’’ pentru mine? Înseamnă acel loc familiar căruia poți să îi spui „acasa”, unde poți oricând să te refugiezi la finalul zilei, pentru un moment de reculegere de relaxare, de odihnă. Este acel loc fascinant atât prin simplitatea sa cât și prin aspectul complex care poate asigura toate funcțiile posibile. Acel loc care poate fi găsit oriunde și oricând, in orice timp și loc. Nu este nevoie să fie socotit un palat in accepțiunea proprie, dar trebuie să poată avea atribuții în acest sens pentru cel care își dorește să stea în el.

„Casa visurilor mele”? Aparent banală dar superbă pentru mine, așa cum o văd eu. Superbă pentru că îmi satisface tot confortul fără a avea ceva anume. Superbă pentru că este diferită de tot ceea ce este în jur, chiar dacă nu pare sa fie altfel. Superbă pentru că este mereu altfel și permanent aceeași, un loc al contrastelor.

Locul unde se află... Oriunde ar fi. Nu contează. Își păstrează același farmec aparte zi de zi, clipă de clipă. Oamenii din jurul meu? Nu ii cunosc pe toți deși se pare că îi cunosc dintotdeauna. Îi simt mereu aproape deși fiecare dintre ei își duce viața lui proprie de parcă ceilalți din jur nici măcar nu ar exista. ..

Arhitectura? Extrem de banală, se integrează perfect in toată zona. Dar este extrem de diferită de tot ceea ce este oriunde altundeva. Poate fi reprodusă oricând deși mereu se cer făcute modificări.

Funcționalitatea? Perfectă. Adaptabilă oricărei cerințe cu modificări minore. Și este exact ceea ce îmi trebuie, căci viața mea se schimbă mereu cu viteze amețitoare și cerințele sunt diferite de la o zi la alta. Și nevoile nu te lasă nici măcar să respiri...SI in plus nu îmi pot permite schimbarea de dragul schimbării doar pentru că am nevoie de ceva diferit la un moment dat.

Casa visurilor mele? Extrem de primitoare oricând aș intra in ea. Îmi oferă tot ceea ce am nevoie încă înainte de a cere ceva precis și complet pentru că așa a fost amenajată din start. Extrem de simpla prin complexitatea ei pentru că trebuia să amenajez maxim de confort in minimum de spațiu.

Trebuie ținut cont și de încă un lucru: renovarea întregii locuințe la nevoie. Renovare și chiar reparații capitale atunci când se impune. Și asta înseamnă răscolirea întregului spațiu într-un imens șantier, deranj total, materiale de construcții în cantități mari și din toate sursele. Totul trebuie să se potrivească perfect și extrem de rapid tocmai pentru că totul trebuie să fie gata din nou la timpul potrivit. Tocmai pentru că spațiul trebuie să revină la destinație în momentul potrivit, pentru rolul potrivit, exact așa cum trebuie să fie mereu. Și fără deranj inutil, fără eforturi suplimentare prea multe și prea mari. Dică fără să se simtă...

Casa visurilor mele... Știam că va fi a mea. Că este a mea. Că va deveni a mea la un moment dat. Și într-adevăr a fost a mea la un moment dat. Dar pentru asta trebuie să fie a mea pentru totdeauna și tocmai de aceea să am grijă de ea mereu. Așa cum am avut grijă atunci când i-am dat viață, prima sau una noua... La fiecare reamenajare sau renovare trebuie mereu aceeași grijă ca întotdeauna. Mereu grija unui nou început. Pentru că tocmai așa este, un nou inceput. Trebuie făcută la fel ca înainte și totuși mereu ceva nou in plus. Pentru că trebuie să corespundă unor cerințe specifice și unor nevoi aparte...Și totul trebuie făcut din mers cu locatarii pe poziție... Și respectandu-le confortul necesar zi de zi... Asta înseamnă materiale de construcții prompt și la îndemână mereu in cantități potrivite... Materiale de construcții care sunt folosite prompt. Aduse doar in cantități necesare pentru fiecare etapă și reîmprospătate pe măsură ce se consumă.

Casa visurilor mele. Aceeași pentru toată viața, chiar dacă este, la un moment dat, alta. Și este normal să fie mereu alta în măsura în care nevoile diferă de la o etapă la alta a vieții...Și este normal să satisfacă toate aceste nevoi atâta timp cât cel care locuiește aici își dorește acest lucru.

Casa visurilor mele nu este doar ziduri, pereți... Este și sufletul din ea, vecinii din jurul nostru care ne deschid ușa întrebând mereu de ce ne este nevoie. Visuri... Speranțe de mai bine...

Articol scris pentru proba SuperBlog

@@@

 SIMONE BOUÉ

„CIORAN N-A VORBIT NICIODATĂ DE MINE”

A fost partenera de viaţă a marelui nostru gân­ditor, cu care a împărţit aceeaşi man­sardă mai bine de 50 de ani....

     - O relaţie ti­midă şi discretă, care le-a scăpat, decenii la rând, şi celor mai avizaţi biografi. Interviul de mai jos a fost realizat la PARIS, în 1996, la un an de la dispariţia lui EMIL CIORAN. Prezenţă excesiv de rezervată, SIMONE BOUE a refuzat să-şi facă un titlu de glorie din aso­cierea numelui său cu al lui EMIL CIORAN. A oferit ex­trem de puţine interviuri, doar două sau trei, cel de faţă fiind „smuls” la ru­gă­minţile şi presiunile insistente ale lui MARIE FRANCE IONESCO, fiica dra­maturgului EUGEN IONESCU. Autorul interviului, pro­fesorul universitar NORBERT DODILLE, era în vremea aceea director al Institutului Francez de la BUCUREŞTI. SIMONE BOUÉ s-a stins din viaţă un an mai târziu.....

– SIMONE BOUÉ, cine sunteţi şi cine eraţi îna­inte să-l cunoaşteţi pe CIORAN? Ştiu că v-aţi născut în VENDÉE şi aţi făcut studii de engleză.

– Mi-am început stu­diile la Universitatea din POITIERS şi apoi am obţinut o bursă la PARIS, ca să-mi pregătesc examenul de ti­tu­larizare. Am ajuns deci în capitală în 1940, în plin război, şi m-am instalat la un cămin studenţesc pe BOUL, SAINT-MICHEL. Avea şi o cantină, deschisă pen­tru toţi studenţii. Acolo l-am cunoscut pe CIORAN.

– Vă mai amintiţi ce impresie v-a făcut?

– Era foarte diferit de toţi ceilalţi. Poate şi din cauza vârstei, avea 31 de ani. Stăteam la coadă să-mi iau mâncare. Dar trebuia să completăm un cupon înainte de a ajunge la casă, cu data şi numele. CIORAN nu s-a aşezat la coadă, a venit lângă mine şi m-a abordat, întrebân­du-mă în ce zi suntem. Era 18 noiembrie 1942. Îmi amintesc perfect, fiind­că era ziua mea.

– Şi de atunci aţi lo­cuit împreună?

– Nu chiar imediat. Între timp, s-a terminat războiul şi am primit un post de profesoară de engleză tocmai la MULHOUSE. Acolo am petrecut şi primul Paşte împre­ună. CIORAN a venit cu bicicleta şi am făcut turul Alsa­ciei. După un an, CIORAN şi-a pus în mişcare toate cu­noştinţele şi, mulţumită unor intervenţii, am primit post la ORLÉANS, apoi la VERSAILLES şi, într-un final, la PARIS, unde ne-am mutat împreună. Dar am fost ne­voită să mai închiriez încă o cameră alăturată, ca să am o adresă separată în ochii părinţilor mei. Pe vre­muri, să locuieşti cu un bărbat, necăsătorită, nu era atât de uşor.

– Aţi vorbit recent despre faptul că i-aţi găsit, fă­când ordine, caietele personale. Ce conţin ele? Sunt un fel de jurnal?

– Erau nişte caiete puse deoparte, pe care scria „à detruire” („de distrus”). Sunt notaţii de gânduri, stări şi întâmplări, fără dată. Uneori, printre rânduri, găseşti scris „noapte atroce” sau „dureri îngrozitoare”. Am descoperit în ele un alt CIORAN, pe care nu-l ştiam.

– La ce vă referiţi?

– Ce scrie e de o tristeţe sfâşietoare. Revine con­stant sentimentul eşecului existenţial. E foarte dureros pentru mine să citesc aşa ceva, să-mi dau seama că a fost atât de adânc locuit de nefericire. În viaţa de zi cu zi, CIORAN nu era deloc o fiinţă sinistră. Era un om vesel, cu umor. Şi aş spune că nu-i scăpau bucuriile şi frumuseţea lumii. Dar nu scria decât atunci când era trist, în accesele lui de disperare, totdeauna noaptea. A şi zis-o cândva: „Dacă sunt sinistre cărţile mele, e pentru că nu scriu decât atunci când îmi vine să-mi trag un glonţ în cap”.

– Vorbeşte şi de dvs. în aceste caiete?

– Vorbeşte numai şi numai de el. De mine niciun cuvânt. Deşi, citind, mi-am amintit că cele mai multe întâmplări le trăiserăm amândoi.

– CIORAN era foarte discret cu viaţa lui pri­vată…

– N-a vorbit niciodată de mine. De altfel, trăiam vieţi paralele. Eu eram pro­fesoară. Când mă în­tor­ceam acasă, nu-i vor­beam niciodată de ce am făcut la liceu. Nu l-ar fi interesat.

– Şi totuşi, îi eraţi in­dispensabilă.

– Nu cred. S-ar fi des­curcat la fel şi fără mine.

– Nu vă deranjează că nu vorbeşte nicăieri de dvs.?

– Nu, doar mă uluieşte.

– Dar când îşi primea prietenii eraţi acasă, nu?

– Cei foarte apropiaţi mă cunoşteau, desigur. Prin anii ’50, CIORAN ieşea mult, absolut independent de mine. Pe atunci, eram obsedată să nu mă culc prea târziu, pentru că aveam cursuri grele a doua zi. În plus, eram foarte sălbatică şi timidă. Scriitoarea JEANNINE WORMS l-a primit ani de zile în vizită, fără măcar să bănuiască faptul că exist. CIORAN nu vorbea niciodată de mine. Şi nici eu sub nicio formă n-aş fi vrut să le vorbesc de el alor mei.

– De ce?

– Ce le-aş fi putut spune? Că sunt cu cineva, apatrid, fără profesie, fără bani, fără nimic? Oricât de deschişi la minte ar fi fost ai mei, asta n-ar fi acceptat-o. După ce ne-am mutat amândoi pe RUE de L’ODEON, au venit să mă viziteze. A trebuit s-o mint pe mama că mi-am găsit un coleg de apartament. Am mutat o mobilă în faţa unei uşi, ca să aibă impresia că locuim în camere separate.

– Să fii independent şi în acelaşi timp să ai un cămin călduţ: visul oricărui bărbat. Ce şansă a avut cu dvs.!

– Oh, nu! Nu văd lucrurile aşa. Şi sunt convinsă că nici el nu le vedea aşa. Mi-ar fi prea greu să vă explic ce fel de relaţie am avut.

– Era un om dificil?

– Îmi amintesc prima vizită a lui CONSTANTIN NOICA. Când am rămas o clipă singuri, m-a întrebat verde-n faţă. „Cum îl puteţi suporta pe CIORAN?”. Şi i-am zis: „Dar şi el mă suportă pe mine”. Adevărul e că CIORAN era pur şi simplu imprevizibil. Nu te plictiseai nicio­dată cu el. Dar era imposibil să faci vreun plan. De pildă, hotăram să plecăm la DIEPPE, în vacanţă. Înainte de a pleca, scoteam absolut tot din priză, go­leam fri­giderul. Ajungeam la DIEPPE, făceam alte cumpărături, umpleam acolo frigiderul, şi nici nu ne instalam bine, că spunea: „Gata, plecăm”. Aruncam tot ce era în fri­gider, reveneam la PARIS şi trebuia să facem iar cum­părături.

– Şi cum îi suportaţi toate capriciile astea?

– Am avut nenumărate accese de revoltă. Dar cu timpul, le împaci pe toate, dacă vrei să trăieşti cu celă­lalt. Ajungi la un modus vivendi. Şi el trebuia să suporte chestii, cu siguranţă. Deşi, în mare, cu mine se convieţuia mai uşor.

– Nu v-aţi dorit niciodată un copil cu el?

– Un copil cu CIORAN? Am avut timp de două săp­tămâni o pisică, dată în grijă de o prietenă italiancă. CIORAN se înţelegea extraordinar cu ea. Atunci am înţe­les că semăna el însuşi cu una. Trebuia să am grijă de amândoi. Erau la fel de capricioşi şi imprevizibili.

– Plecaţi în vacanţe?

– Plecam cu bicicleta sau pe jos, cu câte un rucsac în spate. Uneori, puneam şi cortul. Eu aş mai fi oprit la câte-o gazdă, dar el era foarte „spartan”. Desco­periserăm drumurile de pe marginea ca­na­lelor, aveau un farmec teribil. Am făcut zeci de kilometri aşa. Plimbările lungi îi plăceau peste măsură. Să plece cu bicicleta sau să meargă pe jos însemna să golească conştiinţa, să nu mai existe decât în peisaj, în mişcarea pasului.

– Ieşeaţi şi peste graniţe?

– Am fost în SPANIA (pentru care avea o mare pa­siune), dar şi în ITALIA şi ANGLIA. De cele mai multe ori am făcut turul lor pe biciclete. În AMERICA a fost invitat de foarte multe ori, dar a refuzat să meargă. Îi era teamă de avion, n-a zburat nici măcar o dată în viaţă. În 1951, am primit eu o bursă FULLBRIGHT. Nu voia să mă lase să plec. Dar era o şansă extraordinară pentru mine, aşa că n-am cedat. M-a condus la aeroport, era palid şi m-a privit tot timpul cu reproş. Am plecat cu un sentiment de culpabilitate.

– Cu trenul mergea totuşi, nu?

– Da, dar odată ce se trezea în tren, urmau scene incredibile. Avea mereu câte ceva în urechi, se temea de orice curent de aer. Se aşeza şi apoi schimba locul de două, trei ori.

– În ce punct se afla cariera lui literară când l-aţi cunoscut?

– Scria în română. Ştiam că în ROMÂNIA era cineva. În FRANŢA însă era un anonim. În caietele sale, îşi po­vesteşte vizitele la editura GALLIMARD. Trebuia să-şi repete numele, nimeni nu-l cunoştea, se simţea exact ca târfa cu care nu vrea să urce nimeni. Toată viaţa lui a fost un şir lung de umilinţe. Succesul a venit foarte târziu, abia cu „EXERCIŢII DE ADMIRAŢIE ”, în 1986. Şi cred că a murit fără să ştie că a fost recunoscut.

– Şi totuşi, nu e ciudat să te simţi subestimat de contemporani, dar în acelaşi timp să refuzi interviuri şi premii?

– Avea ideea fixă că mai bine să fii necunoscut, decât celebru. Dispreţuia gloria. Nu accepta să apară la televizor şi pentru că nu voia să fie re­cunoscut pe stra­dă. Dacă era întrebat: „Sunteţi CIORAN?”, răspundea „Nu!”. Mă tulbură să-mi amin­tesc, dar mai târziu, când era foarte bolnav şi avea deja pierderi de memorie, cine­va l-a oprit pe stra­dă şi l-a întrebat dacă e CIORAN. El a răspuns: „AM FOST!”.

Web

$$$

 S-a întâmplat la 1 octombrie1890: În această zi, s-a născut Constantin C. Nottara, compozitor, violonist şi critic muzical român, fiul actorului Constantin I. Nottara (d. 1951). A studiat vioara la Conservatorul din Bucureşti cu Robert Klenk, compoziţia cu Alfons Castaldi şi teoria cu Dumitru Georgescu Kiriac, perfecţionându-se la Paris. Printre lucrările sale se numără un poem pentru vioară şi orchestră (1920), o suită (1930), „Poemul Păcii” (1948), baletul mimodramă „Iris”, operele „La drumul mare” (după Cehov, 1941), „Se face ziuă” (după Zaharia Bârsan, 1943), Ovidiu (după Vasile Alecsandri, 1950). Aflată la început sub influenţa impresionismului francez, creaţia lui Nottara s-a integrat treptat tendinţei primelor decenii ale secolului XX de formare a unui stil naţional românesc.

Constantin C. Nottara rǎmâne una dintre personalitǎțile de primǎ linie din muzica româneascǎ a primei jumǎtǎți din secolul al XX-lea, compozitor, violonist - concertist, profesor, dirijor și critic muzical. A fǎcut parte din generația care l-a secondat pe George Enescu în consolidarea școlii muzicale moderne românești.

S-a nǎscut la 1 octombrie 1890 în familia celebrului actor Constantin I. Nottara și a fost stimulat de mic spre muzicǎ de mama lui, cântǎreața și pianista Elena Nottara - eleva lui George Ștephǎnescu. Pregǎtirea lui Constantin C. Nottara s-a realizat în trei centre muzicale. La București a început studiul viorii cu Nicolae Cerchez, iar din 1900 pânǎ în 1907 urmeazǎ cursurile Conservatorului de Muzicǎ și Declamațiune, unde i-a avut profesori pe Robert Klenck (vioarǎ), Dumitru Georgescu Kiriac (teorie-solfegiu) și Alfonso Castaldi (armonie, compoziție, dirijat). La Paris începe în 1907 studiile de vioară cu George Enescu și Henri Berthelier, totodatǎ urmeazǎ cursuri de compoziție la conservatorul din capitala Franței. 

La Berlin începe din 1909 ultima sa etapǎ de studii. Pânǎ în 1913 urmeazǎ cursuri la Konigliche Akademie der Kunstler la clasa de vioarǎ a lui Karl Klinger, pe lângǎ celelalte materii, se afirmǎ ca violinist în recitaluri și concerte, ca membru în diferite orchestre și formații de cvartet de coarde. Reîntors în țarǎ, activitatea sa se amplificǎ: fondeazǎ un cvartet de coarde care îi poartǎ numele, apare ca solist în concerte apreciate de presa vremii, se numǎrǎ printre membrii fondatori ai Societǎții Compozitorilor Români, fondeazǎ Orchestra Municipiului București și dirijeazǎ Orchestra Radio în perioada 1933 - 1938, apare în recitaluri alǎturi de George Enescu (interpretând în primǎ audiție româneascǎ Cvartetul de coarde op. 22 nr. 1 de George Enescu), publicǎ studii și cronici muzicale în reviste românești, ca și în Zeitschrift für Musik din Leipzig; din 1918 devine profesor de vioarǎ la Conservatorul din București, preluînd și alte clase, precum cea de muzicǎ de cameră și cea de orchestrǎ. Din activitatea pedagogicǎ se retrage dupǎ 29 de ani, în 1947. „La catedrǎ, ca și la pupitru, artistul și pedagogul Constantin C. Nottara își îmbinǎ eforturile într-un admirabil, sincer și susținut elan didactic" (Constantin Brǎiloiu). Constantin C. Nottara s-a stins din viațǎ în 19 ianuarie 1951, la București.

Compozițiile lui Constantin Nottara acoperǎ toate genurile, denotǎ o înaltǎ mǎiestrie și exceleazǎ printr-o melodicǎ generoasǎ. De la Siciliana op. 1 nr. 1 pentru vioarǎ și pian (1913), dedicatǎ lui George Enescu și pânǎ la Nonetul pentru suflǎtori și coarde (1950) inspirația autorului s-a axat pe douǎ categorii. Din prima categorie amintim creațiile dedicate viorii sau corzilor, în general: Sonata op. 1 nr. 2 în re minor pentru vioarǎ și pian (1914), Poemul pentru vioarǎ și orchestra (1920 ) - distins cu Premiul de Compoziție George Enescu, Suita în stil românesc pentru pian și violoncel (1949) Suita pastoralǎ în Re major pentru vioarǎ și pian (1949), Concertul în re minor pentru vioarǎ și orchestra (1950). Cea de-a doua categorie reflectǎ atracția cǎtre genul dramaturgic al operei, baletului și al muzicii de teatru, atracție fireascǎ datoritǎ mediului artistic în care a crescut și s-a format. Operele La drumul mare dupǎ Cehov (1932), Cu dragostea nu se glumește dupǎ Alfred de Musset(1933), Se face ziuǎ dupǎ Zaharia Bârsan (1943) le-a compus pe librete proprii. Ultima operǎ, consideratǎ și cea mai valoroasǎ, Ovidiu, dupǎ piesa lui Vasile Alecsandri, a rǎmas neterminatǎ; revizuirea întregii partituri, ca și finalizarea actului al V-lea fiind întreprinse de compozitorul Wilhelm Georg Berger.

Stilul lui Constantin Nottara poate fi apreciat ca eclectic. Pentru multe lucrǎri s-a inspirat din folclorul românesc: Suita româneascǎ pentru pian, Variațiuni simfonice pe un cântec din Bihor (1943), Schițǎ simfonicǎ olteneascǎ (1932). Existǎ o serie de creații în care valorificǎ alte tipuri de cântece populare: portughez (Jocuri din Portugalia), ceh (Impresii din Cehoslovacia), rus (La drumul mare), francez (Cu dragostea nu se glumește) De-a lungul carierei sale a fost apreciat și a primit multe distincții la București,Paris, Praga și Lisabona.

Surse:

Academia Republicii Populare Române, Dicţionar Enciclopedic Român, Editura Politică, Bucureşti, 1962-1964

http://217.73.168.35/~cr/index.php?page=person&id=146

http://www.bestmusic.ro/constantin-c-nottara/biografie-constantin-c-nottara/

http://www.clasic.radio/articol/constantin-c-nottara/2072 551/5331/2

&&&

 S-a întâmplat la 1 octombrie 1924: La această dată, avea loc adoptarea calendarului gregorian de către Biserica Ortodoxă Română. Trebuie să amintesc faptul că, din păcate, România a fost una dintre ultimele ţări europene care au adoptat calendarul gregorian. După înfăptuirea Unirii de la 1918, a apărut problema unificării stilului calendaristic, întrucât stilurile practicate în diferitele provincii istorice erau şi ele diferite. Transilvania şi Bucovina foloseau deja calendarul gregorian, în timp ce Regatul României şi Basarabia foloseau stilul vechi. Necesitatea reformei calendarului era una de ordin intern şi extern, de consolidare şi modernizare a noului stat unitar. 

Alinierea la standardele europene era considerată o condiţie a progresului şi modernizării, în contextul în care, pe plan internaţional, se căutau soluţii pentru unificarea diferitelor unităţi de măsură. Aşadar trecerea la stilul nou s-a făcut în anul 1919, data de 1 aprilie devenind oficial data de 14 aprilie. Calendarul gregorian, adoptat de România în 1919, l-a substituit pe cel iulian, sau „pe stil vechi”. Numele „gregorian” vine de la Papa Grigore al XIII-lea, a cărui astronomi constataseră că în Calendarul Iulia se acumulase o întârziere semnificativă, din cauza unei erori de calcul (până în 1582 erau circa 10 zile). Papa Grigore a fost cel care a dispus reformarea calendarului iulian şi a introdus noul calendar, corectat, care astăzi îi poartă numele.

Calendarul gregorian de la 1582 a fost adoptat rapid în mai toată lumea catolică. Lumea protestantă l-a preluat şi ea mai târziu, însă ţările ortodoxe, din raţiuni dogmatice, îl evitaseră complet. În ţările ortodoxe, printre care şi România, calendarul iulian s-a păstrat până în primele decenii din secolul XX, după care a fost abandonat în favoarea calendarului gregorian. În România, printre cele mai afectate de menţinerea calendarului iulian erau industria şi comerţul, în special acele părţi care intrau frecvent în contacte la nivel extern. Comercianţii şi industriaşii români care făceau schimburi cu străinătatea erau nevoiţi să respecte patru scadenţe pe lună, faţă de două cât era obişnuit (la 1 şi 15 ale lunii, atât după calendarul românesc, cât şi după cel occidental). O altă problemă deosebită se punea şi în cazul statisticii. Statisticile româneşti erau greu de folosit, iar unele instituţii sau ministere erau obligate prin forţa lucrurilor să redacteze statistici în stilul nou. Astfel, băncile, poşta, telegraful, căile ferate şi altele, au fost nevoite să adopte anticipat calendarul gregorian. Reţinerile faţă de introducerea calendarului gregorian îşi aveau originea în special în dogmele religioase, dar şi aici exista o breşă, întrucât Biserica română avea în sânul ei precedentul bisericilor din Transilvania şi Banat, unde Pe ansamblu, se crease un decalaj între România şi Europa de Vest, tocmai într-un moment în care contactele se intensificau şi nevoia de „sincronizare” se simţea tot mai acut. Astfel, spre exemplu, atunci când în Europa Occidentală se sărbătorea Anul Nou, în România era abia noaptea dintre 19 spre 20 decembrie.

Pe fondul euforiei create de trecerea în noul secol, în România s-a pus serios problema trecerii efective la noul calendar, care urma să apropie ţara de Occident şi de modernitate. Anticipând trecerea în secolul al XX-lea, Societatea de Ştiinţe din Bucureşti a însărcinat o comisie specială care urma să studieze problema şi să redacteze un proiect de lege pentru introducerea calendarului gregorian. Intenţia era ca schimbarea să aibă loc la 19 iulie 1900, dată care ar fi urmat să devină 1 august 1900. Din comisie au făcut atunci parte N. Coculescu, Spiru Haret, St. Hepitei, C. Miclescu, Ermil Pangrati, nume mari din ştiinţa românească de la acea dată. Raportul întocmit de această comisie a fost prezentat în Parlament la 15 martie 1900. Trimis mai departe, proiectul de reformă s-a blocat în comisiile de specialitate şi peste el s-a aşternut uitarea.

Unirea din 1918 a repus în discuţie problema adoptării unui stil calendaristic unitar. Încă din ianuarie 1919, Ministerul de Război a solicitat introducerea stilului gregorian, întrucât armata întâmpina numeroase dificultăţi, erori şi confuzii, în organizarea unitară în toate provinciile. Astfel, la 1/14 februarie s-a introdus stilul gregorian la nivelul forţelor armate. În data de 5/18 martie 1919, Consiliul de Miniştri a adoptat Decretul-lege nr. 1.053 pentru „Adoptarea calendarului gregorian pe ziua de 1 aprilie 1919”, publicat în Monitorul Oficial în 6 martie. A intrat în vigoare pe întregul cuprins al ţării, cu toate că existau diverse probleme de adaptare, în special în Basarabia, care nu era pregătită administrativ pentru trecerea la noul calendar şi a cărei populaţie s-a dovedit mai reticentă. Conform decretului, ziua de 1 aprilie 1919 stil vechi devenea oficial ziua de 14 aprilie stil nou. Începând cu această dată, toate datele din România s-au scris conform calendarului gregorian.

Dacă instituţiile statului au adoptat prin lege calendarul gregorian în 1919, nu acelaşi lucru s-a întâmplat cu Biserica Ortodoxă Română. Instituţia era pusă într-o situaţie delicată din acest punct de vedere: pe de-o partea ea nu putea ignora uzanţele societăţii, pe de altă parte, întâmpina o problemă de ordin dogmatic. De altfel întreaga comunitate a bisericilor ortodoxe din estul Europei se găsea în aceeaşi situaţie, impunându-se tot mai mult luarea unei decizii în acest sens. În urma conferinţei pan-ortodoxe de la Constantinopol din 1923, Biserica ortodoxă Română a hotărât înlocuirea calendarului iulian cu cel gregorian. Hotărârile conferinţei de la Constantinopol au provocat disensiuni în urma cărora lumea ortodoxă s-a împărţit în două: pe de o parte Biserica Ortodoxă Greacă, Română, Bulgară, Patriarhia Constantinopolului, a Alexandriei şi mai târziu a Antiohiei, care au acceptat noul calendar gregorian, şi, pe de altă parte Biserica Ortodoxă Rusă, Sârbă şi părţi din Biserica Ortodoxă Greacă, Bulgară şi Română, Sf. Munte Athos şi Patriarhia Ierusalimului, care au păstrat calendarul iulian până astăzi. Biserica Ortodoxă Română a trecut la noul calendar anul următor, în octombrie 1924. Cu toate acestea, mai mulţi ierarhi nu au acceptat schimbarea calendarului bisericesc şi au hotărât să se desprindă de Biserica oficială, continuând să urmeze calendarul iulian. Ei au înfiinţat Biserica Ortodoxă de Stil Vechi.

Pentru a obţine data corespunzătoare stilului nou, la data în stilul vechi se adaugă astfel:

10 zile pentru intervalul 4 octombrie 1582 - 28 februarie 1700;

11 zile pentru intervalul 1 martie 1700 - 28 februarie 1800;

12 zile pentru intervalul 1 martie 1800 - 28 februarie 1900;

13 zile pentru intervalul 1 martie 1900 - 1 octombrie 1924.

Surse:

Smeu, Georgeta, Dicţionar de Istoria Românilor, Editura Trei, Bucureşti, 1997

Agrigoroaiei, Ion, România interbelică, vol.1, Editura Universităţii „Al. I. Cuza", Iaşi, 2001

Bulei, Ion, Lumea românească la 1900, Editura Eminescu, 1984

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2017/09/30/1-octombrie-1924-biserica-ortodoxa-romana-a-adoptat-calendarului-gregorian-timpul-liturgic-continua-sa-fie-masurat-diferit-in-bisericile-ortodoxiei/

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/reforma-calendarului-a-adus-schisma-in-b iserica-ortodoxa