$$$

 10 lucruri pe care nu le ştiai despre Ernest Hemingway

De-a lungul vieţii, Ernest Hemingway, nascut pe 21 iulie 1899 (d. 1961), a pescuit cu mare plăcere peştii-spadă, a iubit la nebunie pisicile polidactile şi a transformat un pisoar într-o fântână artizanală. Este autorul unor romane celebre precum „Bătrânul şi marea“, „Grădina Raiului“ sau „Dealurile verzi ale Africii“, a obţinut Premiul Pulitzer în 1953 şi Nobelul în 1954, fiind unul dintre cei mai important şi influenţi prozatori ai secolului XX.

Felul în care a ales să trăiască, dincolo de literatură, a fost de asemenea inedit. Şi nici moartea lui nu a trecut neobservată – nu l-a omorât nimic, nici numeroasele afecţiuni, boli şi accidente, ci propria lui mână, apăsând pe trăgaci.

A fost un spion KGB ratatÎn ultimii ani de viaţă, Ernest Hemingway devenise paranoic şi credea că autorităţile de la FBI sunt pe urmele sale. El a fost supus mai multor terapii cu electroşoc, în 1960, la recomandarea medicului personal. Mai târziu s-a descoperit că Hemingway chiar fusese supravegheat, fiind pus sub urmărire de Edgard Hoover (primul director FBI).

În 2009, apariţia volumlui „Spies: The Rise and Fall of the KGB in America“ aduce dovezi pentru care FBI a fost îndreptăţit să-l urmărească pe Hemingway, deoarece scriitorul se afla pe lista agenţilor KGB din America. Pe baza unor însemnări ale unui ofiţer KGB care a avut acces la arhivele ruseşti din perioada lui Stalin, cartea arată că autorul american a fost recrutat în 1941, înainte de a face o călătorie în China, primind porecla „Argo“.

Potrivit documentelor sovietice, Hemingway s-a întâlnit cu agenţii ruşi în anii 1940, în Havana şi în Londra, „exprimându-şi dorinţa de a-i ajuta“. În final, s-a dovedit că scriitorul american nu le-a fost de prea mare ajutor sovieticilor, deoarece nu le-a servit niciun fel de informaţie politică şi nu a depus niciodată „muncă practică“. În 1950, „Argo“ nu mai era un om activ al ruşilor. Unii spun că escapadele lui Hemingway ca spion KGB a fost mai degrabă un pretext pentru a căpăta inspiraţie artistică. Alţii spun că paranoia de care suferea şi din cauza căreia credea că este urmărit de FBI a fost şi motivul pentru care şi-a pus capăt zilele.

A luat un pisoar din baia barului preferat şi l-a montat în curtea casei

Nu este un secret că lui Hemingway îi plăcea băutura foarte mult. În momentul în care barul său preferat, Sloppy Joe's, şi-a schimbat sediul, scriitorul a luat unul dintre pisoarele din baia localului şi l-a pus în curtea casei sale din Key West, Florida. Motivul pentru care a făcut asta? Şi-a băut atât de mulţi bani în acel bar încât considera că vasul de toaletă îi aparţinea. Pisoarul s-a transformat într-o fântână de grădină din care se adapă pisicile lui Hemingway.

A avut o pasiune neobşunită pentru pescuit şi urmărirea submarinelor

Ernest Hemingway folosea o armă împotriva rechinilor pentru a-i ţine departe de peştii-spadă, care erau captura lui preferată. În 1938, scriitorul a dobândit un record mondial prin cei şapte peşti-spadă capturaţi într-o singură zi. De asemenea, Hemingway a petrecut o perioadă considerabilă de timp, din vara anului 1942 până la sfârşitul lui 1943, pe o barcă de pescuit realizată din lemn.

S-a plimbat pe apele în zona de nord a Cubei, „vânând“ submarinele naziste cu echipamente de identificare a direcţiei, precum şi cu arma folosită pentru a alunga rechinii şi cu grenade de mână.

A supravieţuit antraxului, malariei, pneumoniei, hepatitei, cancerului de piele, diabetului, accidentelor de avion, rupturii de splină, fracturii de craniu şi de vertebre...

În final, s-a dovedit că singurul lucru care l-a putut omorî pe Hemingway a fost chiar el însuşi. În 1954, scriitorul american a trecut prin două accidente succesive de avion care i-au adus vătămări aproape fatale. Se afla în Africa, împreună cu soţia sa, Mary, când au pornit într-un zbor de agrement, drept cadou de Crăciun pentru Mary.

Avionul s-a prăbuşit, iar Hemingway s-a ales cu o rană la cap, în vreme ce soţia lui a avut două coaste rupte. A doua zi, în timp ce se pregăteau să zboare spre Entebbe (Uganda), unde urmau să primească îngrijiri medicale, avionul a explodat chiar înainte de decolare. Scriitorul a suferit mai multe arsuri, dar şi o comoţie cerebrală destul de serioasă. Când au ajuns în Entebbe, presa locală relata deja povestea morţii lui Hemingway.

S-a sinucis cu arma preferată

Există două presupuneri cu privire la modalitatea în care s-a sinucis autorul american: fie şi-a pus cele două ţevi ale armei în gură, aşa cum le-a arătat cândva unor prieteni, pe când se afla în locuinţa sa din Cuba („Uitaţi, aşa o să fac... Cerul gurii este cea mai moale parte a capului“), fie şi-a trans un glonţ în frunte, chiar deasupra ochilor. Indiferent cum şi-ar fi plasat arma-cumpărată de la Abercrombie &Fitch şi folosită anterior pentru a împuşca porumbei – după ce a apăsat trăgaciul, în dimineaţa zilei de 2 iulie 1961, rezultatul a fost devastator:sânge, creier, oase, dinţi, carne şi păr, împrăştiate peste tot în foaierul casei sale din Ketchum, Idaho.

Şi-a zburat creierii, literalmente. Hemingway fusese acaparat de depresie, nesiguranţă şi alcoolism, care-l chinuiseră timp de decenii. În loc să-şi încheie viaţa în deplină împlinire literară, militară şi sportivă, precum şi în lumina numeroaselor mituri create în jurul propriei persoane, sinuciderea sa a fost un contrapunct pentru celebrarea perpetuă a unui om recunoscut, atunci şi acum, drept cel mai influent – şi mai imitat, totodată – prozator al secolului XX.

A condus un grup francez în războiul contra naziştilor

Tânărul soldat Ernest Hemingway Hemingway a fost corespondent de război în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. El a declarat totuşi că singura contribuţie în contextul războiului a fost în materie de sfaturi şi că titulaturile care i s-au adus au fost simple dovezi de afecţiune din partea soldaţilor. Potrivit declaraţiei scriitorului, a fost primul care a pătruns în Paris, împreună cu unitatea sa, după eliberare şi au cucerit Hotelul şi Barul Ritz de sub ocupaţia nazistă, cu o zi înainte ca forţele Alianţei libere să pătrundă în oraş.

Pisicile cu şase pernuţe, marca lui Hemingway

Casa lui Hemingway din Florida este locuită de 50 de pisici Un căpitan de vas i-a oferit lui Hemingway prima pisică cu şase pernuţe. Din acel moment, scriitorul a devenit cel mai mare iubitor al felinelor care au această particularitate. După 1961, anul morţii sale, casa lui Hemingway din Key West, Florida, s-a transformat în muzeu şi, implicit, în locuinţa pisicilor sale. În prezent, casa găzduieşte aproximativ 50 de pisici, dintre care jumătate sunt polidactile. Termenul de „pisica lui Hemingway“ desemnează tocmai pisicuţele cu şase pernuţe.

Verdictul asupra mărimii organului genital al lui Fitzgerald? „În limite normale“

După ce Zelda Fitzgerald i-a spus lui Scott că penisul lui nu ar putea face nicio femeie fericită, Hemingway a vrut să verifice acest lucru. I-a spus că totul este în regulă cu mărimea organului său genital. „Te priveşti de sus în jos şi de aceea pare scurt“, i-a explicat Hemingway lui Scott Fitzgerald, în romanul „Sărbătoarea continuă“.

Fratele său a fondat o comunitate din şapte persoane, locuind pe o plută

Formaţiunea creată de fratele lui Hemingway, Leicester, în 1964, se numea The Republic of New Atlantis şi era alcătuită din şapte persoane care locuiau pe o plută realizată din oţel şi bambus, ancorată în apele Mării Caraibilor. Mica lor comunitate avea monedă, timbre şi constituţie proprii.

A fost distrusă doi ani mai târziu într-o furtună tropicală. În 1982, Leicester s-a sinucis, la fel cum au procedat Ernest Hemingway însuşi, dar şi sora, tatăl, bunicul şi nepoata lui.

Există o comunitate a celor care seamănă cu Hemingway

Heminglookalikes.com este o grup virtual al oamenilor care arată ca renumitul scriitor american. Toţi participanţii sunt „purtători“ de păr şi barbă albe, exact cum arăta şi Hemingway. Periodic sunt organizate întâlniri cu toţi membrii şi anual are loc concursul care desemnează cea mai fidelă sosie a lui Hemingway.

Sursa: adevarul.ro

$$$

 Legendara Lee Miller a murit pe 21 iulie 1977...

 Fascinanta viața a unei femei fotograf care a fost corespondent de război, model pentru revista Vogue, s-a pozat în cada lui Hitler și a cunoscut-o pe regina-mamă Elena a României

Elizabeth Lee Miller s-a născut pe 23 aprilie 1907, în Poughkeepsie, New York, fiind fiica lui Theodore și a Florencei Miller. Tatăl ei era de origine germană, iar mama de origine scoțiană și irlandeză și a doi frați, Erik și John. Fetița a fost preferata tatălui, fotograf amator, care o punea deseori să-i pozeze. 

Pe când avea șapte ani, Lee a fost violată de un prieten de familie și infectată în urma acestui contact sexual cu gonoree.Tratamentul a durat aproape doi ani și a fost traumatic și invaziv pentru micuță, doctorii și familia fiind siguri că medicamentele îi vor provoca infertilitatea la maturitate. 

Copila a suferit o traumă psihologică majoră, a devenit o inadaptată, iar acest lucru a avut consecințe asupra educației ei, fiind expulzată din aproape toate școlile pe care le-a urmat în timp ce locuia în Poughkeepsie. În 1925, la vârsta de optsprezece ani, tânăra s-a mutat la Paris unde a studiat arta luminii și a costumelor și a luat lecții de design la Școala de scenă Ladislas Medgyes. A revenit la New York în 1926 și s-a implicat într-un program de teatru experimental la Vassar College, apoi s-a înscris în Art Students League din Manhattan, pentru a studia desenul și pictura.

În vârstă de 19 ani, în timp ce traversa o stradă din Manhattan, a fost oprită de Condé Nast, editorul revistei Vogue, care i-a propus o colaborare. Astfel Lee și-a început cariera de model; apărând cu o pălărie albastră și perle într-un desen realizat de George Lepape pe coperta celebrei reviste Vogue pe 15 martie 1927, iar figura ei a fost catalogată de Edna Woolman Chase, redactorul-șef al lui Vogue, ca reprezentativă pentru "fata modernă a Americii anilor '20".

Pentru următorii doi ani, Miller a devenit unul dintre cele mai căutate modele din New York, pozând pentru cei mai cunoscuți fotografi ai epocii - Edward Steichen, Arnold Genthe, Nickolas Muray și George Hoyningen-Huene. O fotografie a tinerei a fost folosită pentru a face publicitate tampoanele igienice Kotex fără consimțământul ei, iar acest eveniment a determinat-o să renunțe la cariera sa de model. Lee a fost angajată în 1929 de un designer de modă pentru a realiza desene cu detalii de modele din picturile renascentiste, dar s-a plictisit de acest job și l-a abandonat în favoarea unei cariere ca fotograf. 

În 1929, Miller a plecat din nou la Paris pentru a-l cunoaște pe Man Ray, un celebru artist suprarealist și fotograf. Deși la început acesta i-a spus că nu o acceptă ca ucenică, Lee Miller a devenit curând modelul și colaboratoarea acestuia, dar și iubita și muza lui. În timp ce se afla la Paris, și-a deschis propriul studio fotografic și, împreună cu Ray, a redescoperit tehnica fotografică a solarizării. În cercul de prieteni ai tinerei Lee Miller se aflau Pablo, Paul Éluard și Jean Cocteau.

După ce l-a părăsit pe Ray, Lee Miller a plecat din Franța în 1932, a revenit la New York și a înființat un studio de fotografie, clienții ei fiind companii celebre precum BBDO, Henry Sell, Elizabeth Arden, Helena Rubinstein, Saks Fifth Avenue, I. Magnin and Co., și Jay Thorpe. Pe parcursul anului 1932, lucrările tinerei au fost incluse în expoziția Modern European Photography din New York și în expoziția Muzeului Brooklyn, alături de fotografi internaționali cu László Moholy-Nagy, Cecil Beaton, Margaret Bourke-White, Tina Modotti, Charles Sheeler, Man Ray și Edward Weston. 

În 1933, Julien Levy a organizat lui Miller singura expoziție personală din viața ei. Un an mai târziu, în 1934, Lee și-a abandonat studioul pentru a se căsători cu omul de afaceri și inginerul egiptean Aziz Eloui Bey, care venise în New York pentru a cumpăra echipamente pentru Căile Ferate Naționale Egiptene. Deși nu a lucrat ca fotograf profesionist în această perioadă, fotografiile pe care le-a făcut în timp ce locuia în Egipt cu Eloui, inclusiv Portretul spațiului, sunt considerate astăzi unele dintre cele mai marcante imagini suprarealiste ale artistei. 

Până în 1937, LeeMiller s-a plictisit de viața ei în Cairo. S-a întors la Paris, unde l-a cunoscut-o pe pictorul suprarealist britanic Roland Penrose cu care a început o relație. Patru dintre fotografiile ei - "Egipt", din 1939, "România", din 1938, "Libia", din 1939 și "Sinai", din 1939, au fost afișate la expoziția din 1940, Surrealism To-Day, găzduită de Galeria Zwemmer din Londra. 

La izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, Miller locuia în Hampstead, la Londra, cu Roland Penrose. Deși prietenii și familia au rugat-o să se întoarcă în Statele Unite pentru a evita războiul, Lee a pornit într-o nouă aventură. S-a angajat ca fotograf oficial de război pentru revista Vogue, documentând operațiunea The Blitz, bombardarea continuă a Angliei de către Germania Nazistă în perioada 7 septembrie 1940 — 10 mai 1941. Lee Miller a a fost acreditată corespondent de război pentru Condé Nast Publications începând din decembrie 1942 și a făcut echipă cu fotograful american David E. Scherman. 

Artista a călătorit în Franța la mai puțin de o lună după Ziua-Z și a fost martoră la eliberarea Parisului, a asistat la bătălia din Alsacia și a surprins cele mai groaznice imagini ale lagărelor de concentrare naziste de la Buchenwald și Dachau. Fotografia lui Scherman care o înfățisează pe Lee Miller într-o cadă din apartamentul lui Adolf Hitler din Munchen este una dintre cele mai cunoscute imagini ale parteneriatul Miller-Scherman. Fiind unul dintre primii vizitatori care au ajuns în apartamentul secret al lui Hitler, Miller a recunoscut că a avut adresa aceea în buzunar ani de zile. După ce a făcut fotografia în cadă, Lee Miller a făcut o baie și a dormit în patul lui Hitler, avea să povestească mai târziu.

În această perioadă, Miller a fotografiat trupuri de copii decedați într-un spital din Viena, a surprins viața la țară din Ungaria postbelică și chiar execuția premierului László Bárdossy. După război, a continuat să lucreze pentru Vogue încă doi ani, devenind fotograf de modă și evenimente cu celebrități. În această perioadă a fost investigată de serviciul de securitate britanic MI5, sub suspiciunea că ar fi fost spioană sovietică. 

În 1946 fotografa a venit în România unde a realizat mai multe fotografii document. Portretul reginei-mamă Elena a României la Castelul Peleș realizat de către Lee Miller a fost publicat în Vogue în mai 1946, materialul despre România fiind un articol însoțit de zece fotografii excepționale reunite sub titlul "Romanian story". Pe regina Elena a descris-o ca fiind o femeie frumoasă, cu simțul umorului și cu o mare doză de farmec. 

După ce s-a întors în Marea Britanie din Europa centrală, Miller a început să sufere de episoade severe de depresie, ceea ce avea să se numească mai târziu tulburare de stres post traumatic (PTSD). A început să bea foarte mult și a devenit nesigură cu privire la cariera și viitorul ei. În 1946, a făcut o călătorie în Statele Unite împreună cu Roland Penrose și l-a reîntâlnit pe fostul ei iubit, Man Ray, în California. 

Când a descoperit că este însărcinată, Lee avea deja 40 de ani, a divorțat de inginerul egiptean Aziz Eloui Bey cu care rămăsese căsătorită legal și, pe 3 mai 1947, s-a căsătorit cu Roland. Fiul lor, Antony Penrose, s-a născut în septembrie 1947 și este astăzi fotograf și custode al impresionantei arhive a părinților săi.

În 1949, cuplul a cumpărat Farley Farm House în Chiddingly, East Sussex. În anii '50 -'60, Farley Farm a devenit un fel de Mecca artistică pentru artiști precum Picasso, Man Ray, Henry Moore, Eileen Agar, Jean Dubuffet, Dorothea Tanning și Max Ernst. Din când în când Lee mai făcea câte o ședință foto pentru Vogue, dar a devenit în timp pasionată de gastronomie. Mereu inovativă, artista s-a specializat în "mâncare istorică", dar imaginile din război, în special cele din lagărele de concentrare, au continuat să o bântuie și să îi provoace frecvente episoade de depresie.

Lee Miller a murit de cancer la Farley Farm House pe 21 iulie 1977, la vârsta de 70 de ani și, conform dorinței ei, a fost incinerată, cenușa fiindu-i împrăștiată în grădina din Farley. 

Arhivele Lee Miller conțin peste 60.000 de fotografii unice, cele mai multe alb-negru, dar și câteva color și înfățișează personalități și artiști, dar și imagini ale celui de-al Doilea Război Mondial.

$$$

 Testamentul Regelui Ferdinand I (integral)

În ziua de 21 Iulie 1927 s-a deschis la Sinaia Testamentul Regelui Ferdinand, care are cuprinsul următor:

Acesta este testamentul meu scris și iscălit de propria mea mână la 2 iunie 1925 în reședința mea de vară Sinaia.

În urma boalei de care cu vrerea lui Dumnezeu şi prin bunele îngrijiri ale medicilor noştri am scăpat cu bine, socotit-am de a mea datorie să-mi aşez dispoziţiile mele testamentare.

Luând hotărârile din urmă şi gândindu-mă la sfârşitul vieţii mele, îndreptez către Atotputernicul prinosul recunoştinţei mele că mi-a îngăduit să-mi consacru munca poporului român, a cărui propăşire a fost, fără preget şi fără încetare, scopul vieţii mele. Neuitatul şi înţeleptul meu unchi, Regele Carol I, în lunga şi slăvita sa domnie a întemeiat puternic şi sănătos noul stat al României, dezvoltând minunatele însuşiri de muncă şi de progres ale poporului ei, redeştepând şi organizând în glorioasa ei armată străbunile virtuţi ostăşeşti ale neamului ei. Rezemat pe aceste virtuţi, la rândul meu am putut desăvârşi opera naţională şi am aflat în clipele celor mai hotărâtoare împrejurări credinţa neclintită şi eroismul neţărmurit al oştirii de care mă simt legat din adâncul sufletului.

A vrut astfel pronia cerească să nu lase fără rod domnia mea şi a dat dragostei mele de neam cea mai scumpă şi sfântă răsplată. Ridic până la ultima suflare ruga mea fierbinte ca să binecuvânteze şi în viitor soarta poporului român şi să hărăzească iubitului meu fiu, viitorul rege al României întregite, ajutor ceresc, ca la rândul său să întărească şi să sporească moştenirea naţională, unind tot mai strâns puterile şi însuşirile românilor din toate ţinuturile şi din toate straturile sociale.

Cu inimă de părinte îndemn pe Carol să nu înceteze în orice clipă şi în orice împrejurare de a-şi închina toate puterile neamului şi statului în a căror slujbă îi este hotărât să trăiască. Multe şi grele sunt grijile domnitorului în truda neîncetată în serviciul statului, ele se stăpânesc însă prin simţul datoriei şi al jertfei de sine;iar în faţa greutăţilor, binecuvântarea lui Dumnezeu şi ajutorul sfetnicilor celor buni nu vor lipsi, precum nu mi-au lipsit în vremea domniei mele. Către aceşti sfetnici îmi îndreptez astăzi gândul recunoscător şi mulţumesc bunătăţii divine care mi-a îngăduit să pot preţui, neasemuit ajutor pentru suveran, sfatul celor credincioşi şi destoinici.

Dar mai presus de alţii recunoştinţa mea merge către aceea care mi-a fost tovarăşă nedespărţită şi sprijin prin sfat şi credinţă în toate vremurile şi în toate împrejurările. Dragostea ei de ţară şi inima ei de mumă îi însufleţi puteri noi pentru a-şi urma şi în viitor binefăcătoarea ei solicitudine. Sunt convins că uniţi în iubire frăţească copiii noştri o vor înconjura şi vor păstra legăturile scumpe care au făcut fericirea vieţii noastre, precum nu mă îndoiesc că poporul meu va avea pentru scumpa mea soţie şi după trecerea mea din viaţă aceeaşi dragoste neschimbată.

Rog a se lăsa ca reşedinţă soţiei mele, Regina Maria, Palatul de la Cotroceni, iar Castelul Pelişor de la Sinaia, împreună cu Casa pentru oaspeţi (Cavalierhaus) şi dependinţele ce ţin de Castelul Pelişor (locuinţa personalului, garajurile şi grajdurile) hotărăsc a rămâne în folosinţa soţiei mele cât timp va trăi. Regina Maria va dispune după a sa voinţă de mobilele din Palatul Cotroceni şi din Castelul Pelişor.

Întreţinerea acestor reşedinţe este în sarcina succesorului meu la tron.

În privinţa părţilor cuvenite copiilor mei hotărăsc astfel:

Fiului meu Carol, Principele moştenitor al României, ca urmaş al meu pe tron îi las, pe lângă partea lui rezervatară, toată cotitatea disponibilă şi hotărăsc să aibă în partea sa de moştenire întreaga moşie Sinaia-Predeal împreună cu Castelul Peleş şi celelalte castele, clădiri şi stabilimente, cu sarcinile prevăzute în acest testament pentru Castelul Pelişor. Îi mai las casele şi clădirile din Bucureşti care sunt absolut necesare. Totodată el va fi dator să plătească legatele prevăzute pentru binefaceri.

Fiului meu Principele Nicolae al României îi las moşia Broşteni din Valea Bistriţei Moldoveneşti şi casele din Bucureşti din strada Imperială cu tot locul lor, unde se află acum Adminstraţia Domeniului Coroanei.

Fiicei mele Elisabeta, Regina Greciei, îi las moşia Zorleni din judeţul Tutova şi un imobil în Bucureşti.

Fiica mea Maria, Regina sârbilor, croaţilor şi slovenilor, îşi va lua partea în efecte şi în bani.

Ultimei mele fiice, Ileana, Principesă a României, îi las moşia Poeni din judeţul Iaşi şi un imobil în Bucureşti.

Toată averea mea în bani, acţiuni, obligaţiuni, fonduri de stat, după plata legatelor va complecta partea rezervatară a fiecăruia din copiii mei.

Împrejurările grele economice de după marele război şi greutăţile familiale nu mi-au îngăduit să-mi văd sporind averea mea personală şi de aceea cu mare părere de rău nu pot face tot binele ce aş dori. Totuşi las în grija fiului meu urmaş la domnie ca, după sfatul ce va lua de la Preşedintele Consiliului de Miniştri, Patriarhul Bisericii Române, Primul Preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Ministrul Casei mele, să distribuie suma de cincizeci milioane lei (socotind leul după valoarea lui faţă de aur, de azi) următoarelor instituţii:

Fundaţiei Universitare Ferdinand I din Iaşi.

Orfelinatului Agricol Ferdinand de pe moşia regală Zorleni, care va rămâne neatins pe această moşie şi întreţinut de viitorul Rege al României.

Academiei Române, pentru ca venitul să servească la un premiu pe numele meu pentru cercetări asupra unor chestiuni economice româneşti.

Societăţii Geografice Române.

Bisericilor Naţionale ortodoxă şi unită, Bisericii catolice, Bisericii protestante şi celei israelite.

Unei instituţii de ajutorare pentru ofiţeri.

Societăţii Astra din Sibiu şi unei societăţi de cultură naţională din Cernăuţi şi din Chişinău.

O sumă se va împărţi pentru săracii din capitalele tuturor judeţelor, după însemnătatea lor istorică şi numărul populaţiei lor.

Distribuirea sumelor de mai sus va fi începută numai după un an de la moartea mea, astfel ca toate dobânzile acestor sume să rămână disponibile.

Hotărăsc ca aceşti bani să fie întrebuinţaţi în modul următor:

Întregul personal superior şi inferior al Curţii Regale, al Casei şi al Administraţiei mele centrale va primi:

Cei cu peste zece ani de serviciu, lefile pe un an întreg, după moartea mea, cum sunt prevăzute în bugetul meu, salariu şi spor.

Cei cu cinci până la zece ani de serviciu, lefile fără spor pe un an întreg.

Cei cu unul până la cinci ani de serviciu, lefile fără spor pe jumătate de an.

Cei cu mai puţin de un an de serviciu, lefile fără spor pe două luni.

Suma ce ar rămâne se va vărsa la fondul de pensii al Casei Regale.

Închei aceste ultime ale mele voinţe cu gândul care mi-a stăpânit toată viaţa, chemând binecuvântarea cerească asupra scumpului meu popor, şi mă închin cu smerenie în faţa hotărârilor lui Dumnezeu şi iscălesc:

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, amin.

Făcut în Sinaia, la două iunie una mie nouă sute douăzeci şi cinci.

A vroit Domnul să încerce Țara și pe mine și pe Regină cu o mare durere prin renunțarea la Tron a Principelui Carol. Până la sfârșitul vieții nu se va șterge din inima mea jalea care m-a cuprins când m-am văznt silit să iau act de această hotărâre a primului meu născut, constatând că din nenorocire această măsură se impunea de interesele Statului și ale Coroanei, care în orice împrejurare am înțeles să mă stăpânească. Schimbarea astfel făcută în moștenirea Tronnlui și în familia regală prin noua situațiune a fiului Meu Carol, mă obligă să aduc următoarele modificări și adaos la testamentul Meu sus scris.

Anulez dispoziția mea cuprinsă în acest testament prin care lăsam fiului meu Carol, toatá quotitatea disponibilă și hotărârea de a cuprinde în partea sa de moștenire întreaga moșie Sinaia-Predeal împreună cu castelul Peleș și celelalte castele, clădiri și stabilimente cu sarcinile prevăzute în acest testament pentru castelul Pelișor, precum anulez și legatele caselor și clădirilor din București care sunt absolut necesare. Hotărăsc ca toată această quotitate disponibilä, atât imobile cât și mobilele de pe Valea Prahovei, cu sarcinile prevăzute ca și cele din București care sunt absolut necesare viitorului rege să revie urmașului meu la Tronul României din familia mea, iar în timpul minorității sale să se bucure de folosința lor iubita mea soție Regina Maria.

Vroesc ca partea rezervată ce se cuvine fiului meu Carol, s-o primească în bani și efecte. Luând aceste noi dispoziții, potrivit dorinței ce totdeauna am avut de a spori mijloacele noului Rege al României, rog Cerul ca să ajute pe iubitul Meu fiu Carol, în noua viață ce singur și împotriva voinței noastre și-a ales-o și să facă urmările acestei alegeri cât mai ușoare pentru el si pentru țară.

Făcut la București în 11 Ianuarie 1927, scris și iscălit cu propria mea mână.

FERDINAND

Sursa:

Realitatea ilustrată, Număr special închinat memoriei Regelui Ferdinand

$$$

 Generalul Eremia Grigorescu, eroul de la Oituz, a murit în timpul epidemiei de gripă spaniolă, pe 21 iulie 1919, la doar 55 de ani...

Eremia-Teofil Grigorescu s-a născut pe 28 noiembrie 1863, la Golășei, lângă Târgu Bujor, în familia unui învățător de țară, fiind cel mai mic dintre cei 4 copii ai familiei. A urmat școala primară și gimnaziul la Liceul Vasile Alecsandri din Galați, apoi Liceul Național din Iași, între 1878-1881. Deși tatăl său a murit cât tânărul era încă în școală și după decesul acestuia familia a trecut prin mari probleme financiare, reușește să-și finalizeze studiile. După susținerea bacalaureatului s-a înscris la Facultatea de Medicină și de Științe la Universitatea din Iași.

Pentru a se putea întreține în facultate a fost nevoit să dea meditații și astfel a cunoscut-o pe viitoarea sa soție, Elena Arapu, care provenea dintr-o familie de militari. Datorită rudelor soției, a renunțat la studierea medicinei și s-a orientat spre o carieră militară, fiind admis în 1882 la Școala Militară de Infanterie și Cavalerie din București.

După terminarea școlii militare, tânărul se căsătorește cu Elena Arapu care devenise profesoară de matematică, fiind prima femeie absolventă a acestei Universității din Iași. Cuplul a avut cinci copii: Traian, care va deveni general de artilerie, Romulus, deputat liberal și fost ofițer, Aurelian, care va fi inginer, Lucreția și Margareta.

După absolvirea școlii militare de ofițeri cu gradul de sublocotenent, Eremia Grigorescu a ocupat mai multe poziții în unitățile de artilerie, iar în timpul Primului Război Mondial, a fost comandant al: Diviziei 15 Infanterie, al Corpului II Armată, al Corpului IV Armată, al Corpului VI Armată și al Armatei 1. Marele său success militar a fost cel din prima bătălie de la Oituz și din cea de-a doua bătălie de la Oituz.

În perioada Primului Război Mondial, Eremia Grigorescu o cunoaște pe Elena Negropontes, în conacul căreia din Oituz se afla comandamentul Diviziei 15 Infanterie. Începe o relație cu aceasta și vor avea un copil, născut la Bârlad, pe 20 noiembrie 1917, pe Dan Ulise Grigorescu. În 1918 Eremia Grigorescu a divorțat de soția sa și s-a căsătorit cu Elena Negropontes, care era fiica lui George Ulise Negropontes, un mare latifundiar, industriaș și comerciant de origine greacă născut la Galați, cel care a finanțat mai târziu construcția Mausoleului de la Mărășești. Generalul a recunoscut copilul și a început o nouă viață alături de proaspăta sa soție care avea 39 de ani.

La începutul lui 1919, Elena și Eremia Grigorescu au fost nași de căsătorie ai căpitanului de artilerie Ion Tâmpeanu care s-a căsătorit cu Elena Lupescu, cea care avea să devină amanta și apoi soția regelui Carol al II-lea.

Generalul Eremia Grigorescu s-a îmbolnăvit de gripă spaniolă în timpul marii epidemii care a lovit Europa după finalul războiului. Avea să moară pe 21 iulie 1919, la vârsta de 55 de ani, la București, unde a și fost înmormântat inițial.

Osemintele sale au fost reînhumate pe 29 august 1924 în sarcofagul central din Mausoleul de la Mărășești. Pe placa sa tombală este înscris: „Străjerii de la Poarta Moldovei, care au pus stavilă poporului vrăjmaș făcând stâncă împrejurul meu, am scris cu sânge pe crestele de la Slănic, Oituz și Cașin: «Pe aici nu se trece»”

$$$

 Destinul lui Nicolae Grigorescu. Cele doua mari iubiri ale pictorului

Nicolae Grigorescu a decedat pe 21 iulie 1907...

 Marele pictor s-a născut pe 15 mai 1838 în satul Pitaru din Dâmbovița, fiind cel de-al șaselea din cei șapte copii ai familiei, dar există date documentare pentru doar patru dintre ei: Nicolae, care a devenit pictor, Gheorghe, zugrav de biserici, Elena, croitoreasă și Maria, care s-a măritat în anul 1844, la doar 13 ani, și a murit destul de tânără.

Tatăl lui Nicolae a fost, după unii biografi, notar în satul Pitaru și apoi îngrijitor al conacului boieresc al lui Filip Lenș, unde familia Grigorescu locuia.

Când Ion Grigorescu a murit în anul 1843, soția sa, Ruxandra, împreună cu copiii, s-au mutat la București, în grădina lui Filip Lenș din Clopotari, apoi la o rudă de-a lor, Popa Volbură din mahalaua Cărămidarilor.

Fratele cel mare, Gheorghe, și-a făcut ucenicia de zugrav de biserici în atelierul lui Anton Chladek, iar Nicolae (Nicu) a intrat ca ucenic la același atelier de zugrăvit. Avea vârsta de 10 ani la acel moment, dar se pare că înainte fusese ajutor pe la mai mulți meșteri zugravi, la Gheorghe Puiu din Olari, apoi la fratele acestuia, Dragomir, și după aceea la Naie Pantelimonescu, care era un pictor de biserici renumit.

După doi ani de ucenicie, Nicolae Grigorescu a părăsit atelierul lui Anton Chladek și a început să lucreze acasă iconițe pe care le vindea apoi pe la târguri. Primele lucrări le face la biserica din Băicoi, icoanele pe care Grigorescu le semnează în anul 1853 fiind datate ca cele mai vechi lucrări ale sale.

Urmează icoanele de la Mănăstirea Căldărușani și icoana Sfântului Spiridon, comandată tânărului artist de corporația băcăuanilor, conform cercetărilor criticului George Oprescu. În ziua de 5 ianuarie 1856, Grigorescu s-a adresat domnitorului Barbu Dimitrie Știrbei cu rugămintea de a-i oferi sprijin pentru a face studii în străinătate. Petiția sa, așa numita jalbă, a fost însoțită de o pictură, intitulată „Mihai scăpând stindardul”.

Din petiția pe care a semnat-o nu se înțelegea însă foarte clar ce anume dorea de la domnitor, iar acesta a bănuit că tânărul pictor voia să urmeze o școală secundară în domeniu, așa că a trimis tabloul la Eforia Școalelor și a precizat că petentul trebuie ajutat să învețe o limbă străină și să-și completeze „învățăturile regulate ale picturii” și de-abia după aceea să fie trimis la cursuri în străinătate.

Eforia a transmis în data de 24 ianuarie 1856 o adresă la Colegiul Sfântul Sava profesorilor Antonin Roques, Constantin Lecca și Limburg, prin care le cerea să se conformeze dispozițiilor domnitorului și să-l primească pe Nicolae Grigorescu la cursuri.

Fiind ocupat cu lucrările de la Căldărușani și mai apoi cu cele de la Zamfira, se pare că Grigorescu nu ar fi urmat totuși cursurile de la Sfântul Sava. Pe 7 septembrie 1856 i-a înmânat caimacanului Alexandru Dimitrie Ghica, aflat în trecere prin zonă, unde artistul zugrăvea biserica mănăstirii Zamfira, o nouă petiție mult mai clară. Rezultatul a fost același, o apostilă adresată Eforiei Școalelor, iar tânărul a continuat să picteze la Zamfira, de unde primea 500 de galbeni, aproape dublu față de indemnizația anuală a unui bursier.

În iulie 1857, Eforia Școalelor a organizat un concurs pentru alegerea unui pictor care să urmeze un stagiu de pregătire de trei ani în Italia, la o secție de grafică. La terminarea studiilor, concurentul urma să revină la București pentru a deveni profesor de desen la gimnaziul capitalei.

Concursul a devenit public în ziua de 7 septembrie 1857 și urma să se desfășoare în perioada 25 – 30 septembrie. Nicolae Grigorescu s-a înscris și a participat la examen, avându-l contracandidat pe Constantin I. Stăncescu, care era absolvent al cursurilor secundare și era elevul particular al pictorului Gheorghe Tattarescu. Cum condițiile concursului erau special create pentru ca acesta din urmă să obțină primul loc, Stăncescu a fost cel care a câștigat bursa pentru Italia, probabil și datorită faptului că Grigorescu nu era încă pictor de șevalet, aceasta fiind o condiție esențială pentru a deveni bursier și în acel moment tânărul Grigorescu a înțeles că nu va ajunge niciodată la studii în străinătate ca bursier al statului.

Întâmplarea a făcut să-l întâlnească pe călugărul Isaia Piersiceanu, iar stăreția Mănăstirii Agapia i-a transmis propunerea de a zugrăvi biserica. Pe când pictorul lucra la Agapia, unul dintre vizitatorii mănăstirii a fost Mihail Kogălniceanu care, văzându-i lucrările, a hotărât ca Grigorescu să primească o bursă în străinătate, fără să se mai organizeze vreun concurs sau să i se pretindă vreo diplomă de studii secundare.

Tânărul a primit o adresă publicată în Monitorul Oficial, prin care i se aduceau elogii pentru opera de la Agapia, felicitări pentru școala de pictură destinată călugărițelor mănăstirii pe care o înființase și posibilitatea de a cere o subvenție anuală pentru a urma cursuri la Paris. La intervenția lui Mihail Kogălniceanu, cuantumul bursei era de 260 de galbeni, suma fiind prevăzută în bugetul Moldovei pentru anul 1862, astfel că, în toamna anului 1861, Nicolae Grigorescu a plecat spre Paris, îmbarcându-se pe un vapor în portul Galați care l-a dus inițial la Viena.

În acea toamnă nu a ridicat însă nicio sumă aferentă bursei ce-i fusese acordată de stat prin influența lui Mihail Kogălniceanu, dar i s-a dat un avans din fondul economiilor și un pașaport gratuit. De la Viena pictorul a plecat la Paris, unde s-a cazat la un hotel din Piața Corneille, apoi în Cartierul Latin.

Informațiile despre studiile pe care Nicolae Grigorescu le-a făcut în Franța sunt puține și pline de incertitudini. După unii biografi ai artistului, acesta a lucrat câteva luni în atelierul pictorului Sébastien Cornu, soțul celebrei scriitoare Hortense Cornu, prietenă a lui Napoleon al III-lea, iar după alții și în atelierul lui Charles Gleyre. Părerile au fost împărțite și vis-a-vis de studiile pe care pictorul le-ar fi făcut la École Nationale Supérieure des Beaux-Arts din Paris.

Totuși, în catalogul expoziției Salonului Oficial din anul 1868, Grigorescu apărea ca fiind elev al lui Sébastien Cornu, iar în toată această perioadă pariziană, a realizat o serie de copii după vechii maeștri ai picturii, fapt dovedit de numeroasele sale vizite la Muzeul Luvru, apoi a avut un stagiu la Barbizon, unde a dus probabil o viață boemă. Nicolae Grigorescu a făcut în această perioadă trei drumuri spre România, întorcându-se acasă în anii 1864, 1867 și 1869.

Situația lui financiară nu se îmbunătățise, cu toate că i se aprobase o suplimentare a bursei, dar în 11 august 1866 pictorul nu primise cei 550 de franci care i se promiseseră, așa cum rezultă dintr-o scrisoare pe care a trimis-o ministerului educației. Cum perioada de studii se apropia de final, în anul 1866, într-o altă scrisoare adresată ministerului, Grigorescu și-a exprimat dorința pentru prelungirea studiilor în Franța. Răspunsul autorităților a fost negativ.

Ajuns la București, Grigorescu a făcut noi demersuri pentru continuarea bursei și, ca urmare, ministerul i-a prelungit-o, dar nu pentru studii la Paris, ci în Italia. Prelungirea a fost însă condiționată de trimiterea în România de copii după mari maeștri, dar nu ale unor opere pe care să le fi ales el, ci ale celor pe care ministerul le-a comandat. În septembrie 1867 pictorul era încă în România, pentru că nu primise banii pentru deplasarea în Italia și în scurt timp a plecat din țară, dar nu în Italia, ci în Franța, la Marlotte, nu departe de Barbizon. În primăvara anului 1869 perioada de prelungire a bursei de studii a expirat și formarea sa profesională era considerată practic încheiată.

În anii 1873-1874 a făcut călătorii de studii în Italia, la Roma, Napoli, Pompei, în Grecia și la Viena, iar în 1877 artistul a fost chemat să însoțească armata română în calitate de „pictor de front” în Războiul Ruso-Turc. Din 1879 până în 1890, Grigorescu lucrează la Paris, în Bretania și la Vitré. Revenit în țară, deschide mai multe expoziții personale la Ateneul Român între anii 1891 și 1904, din 1890 se stabilește la Câmpina, iar în 1899 este numit membru de onoare al Academiei Române.

Una dintre cele mai mari iubiri ale pictorului din perioada sa de tinerețe a fost soprana Carlotta Leria, pe care o cunoscuse pe timpul studiilor la Școala de la Barbizon. Ea este figura feminină care apare în tablourile “Interior de atelier”, “În grădină”, “Pe malul mării” și “La mare”, a fost cumnata istoricului V.A. Urechia, făcuse studii de canto la Paris și a devenit mai târziu profesoară de muzică.

În ultimii ani ai viaeții, Nicolae Grigorescu a trăit împreună cu Maria Dáncs (Dancu sau Danciu), model al picturilor sale târzii, născută în familia lui Dáncs Gábor și Ördög Zsuzsánna din Chiuruș, Covasna. Cuplul a avut un fiu, numit Gheorghe.

Există informații controversate conform cărora pictorul s-ar fi căsătorit în ultima zi a vieții sale cu Maria, mama fiului său. Criticul George Oprescu a menționat faptul că Grigorescu a vrut să legitimizeze relația cu femeia și l-a citat pe doctorul Istrati ca fiind cel care a furnizat informația că această căsătorie s-ar fi realizat în ziua morții artistului. Informația aceasta a fost însă contrazisă de scriitorul Nicolae Petrașcu, care a susținut că evenimentul ar fi fost amânat pentru a doua zi, când a fost, însă, prea târziu. Oprescu a susținut apoi ipoteza lui Petrașcu, aducând în susținerea afirmației sale textul testamentului întocmit de Nicolae Grigorescu.

Petrașcu povestește: „C-o zi înainte de a se pierde, Grigorescu trimise să cheme la el pe d-rul Istrati de acasă și să-l roage cu glas aproape stins: «Să-l cunune cu femeia cu care trăia de 18 ani». Doctorul Istrati i-a promis, dar mai întâi să se facă bine. Grigorescu însă a doua zi, la 21 iulie 1907, și-a închis ochii. Întins în atelier într-un sicriu modest, Grigorescu stătea nepăsător acum, în mijlocul tablourilor sale de pe pereți. Până să vie preotul, am vrut să văd camerele în care trăise el. În ușa celei din urmă, am găsit pe mama copilului lui, îmbrăcată în negru, stând tristă… O întrebai de ultimele momente ale lui Grigorescu și ea îmi răspunse câteva cuvinte cu buzele tremurând. Brună, cu trăsăturile regulate, cu părul castaniu închis, adus puțin pe frunte, cu ochii negri, cu mâinile mici, îmi aminti de unele din figurile lui din tablouri și îndeosebi de țărăncuța din Primăvara”.

$$$

 SPORTIVI DE LEGENDĂ: Mihaela Peneş, olimpica de aur a României la aruncarea suliţei

Mihaela Peneş s-a născut la 22 iulie 1947

A început să practice înotul şi a jucat handbal şi baschet înainte de a se apuca de atletism. Cariera de atlet i-a fost deschisă prin participarea la un concurs de atletism între şcoli, unde a fost observată de antrenorul Lixandru Pandele care a apreciat înclinaţiile spre această disciplină sportivă ale viitoarei campioane olimpice.

În anul 1963, sub îndrumarea profesorului Lixandru Pandele, a devenit recordmană şi campioana naţională de juniori. A fost legitimată la CS Dinamo Bucureşti, avându-l ca antrenor pe Ioan Benga, iar în timpul studenţiei s-a antrenat şi cu profesorul Titus Tatu.

În septembrie 1964, a câştigat titlul de campioană europeană la junioare cu prilejul competiţiei desfăşurate la Varşovia.

Pe plan internaţional, a concurat la Jocurile Olimpice din 1964, de la Tokyo, unde a câştigat medalia de aur. A respectat programul de antrenament transmis pe aeroport de antrenorul său Lizandru Pandele, care nu fusese inclus în delegaţia olimpică. În prima rundă a finalei olimpice, Mihaela Peneş a devenit cea de-a treia atletă la nivel mondial care a aruncat peste bariera de 60 de metri, respectiv 60,54 metri. Rezultatul româncei a surprins-o pe favorita probei Elvira Ozolina, care devenise în acel an prima atletă care a aruncat suliţa peste 60 de metri cu prilejul Campionatelor de atletism ale Uniunii Sovietice, şi alăturându-se şi atletei Elena Gorceakova, care depăşise recordul mondial cu 62.40 metri în runda de calificare. Gorceakova a obţinut doar bronzul, iar Ozolina a terminat pe locul cinci. Mihaela Peneş devenea astfel cea mai tânără campioană olimpică a României, intrând în istoria olimpică a atletismului românesc şi mondial.

$$$

 21 iulie 1808 - S–a născut, la Bocşa, judeţul Sălaj, Simion Bărnuţiu, scriitor, estetician, om politic, conducător al Revoluţiei române de la 1848 din Transilvania (“Romanii si ungurii”, “Pedagogia”) ; (m.1864).

Simion Bărnuțiu (n. 21 iulie 1808, Bocșa, Sălaj – d. 28 mai 1864, Sânmihaiu Almașului) a fost un om politic român, istoric, filozof, și profesor universitar, unul dintre principalii organizatori ai Revoluției de la 1848 în Transilvania. Născut într-o familie săracă, și-a început studiile la școala comunală de la 6 ani. După terminarea școlii, a urmat studiile la gimnaziul din Careii Mari, iar, apoi, Facultatea Teologică din Blaj, unde a fost hirotonit preot celib greco-catolic. De la 23 de ani, din anul 1831, predă istoria universală la o școală în Blaj. Nu și-a mai putut continua studiile istorice, drept consecință a unui proces în care a fost implicat. Din această cauză s-a mutat la Sibiu, unde a urmat Academia Săsească de Drepturi timp de 3 ani. În 1848 a răspândit prin Sibiu cunoscutul său manifest în care milita pentru egalitatea națională. Tot atunci se implică în revoluția română, fiind unul dintre principalii săi lideri. Pe 14 mai 1848 a ținut un important discurs în Catedrala din Blaj, intrat în istorie ca Discursul de la Blaj.

Revoluția odată înfrântă, Bărnuțiu s-a refugiat la Viena, unde a urmat cursurile Universității până în 1853, când a fost forțat să renunțe, ca urmare a intervențiilor poliției imperiale. Se mută în Italia, la Pavia, unde se înscrie la cursurile Facultății Juridice. Își ia doctoratul, iar, apoi, revine la Viena, unde August Treboniu Laurian îi face propunerea de a veni la Iași să predea, invitație pe care o acceptă, fiind la Iași din decembrie 1854. Timp de un deceniu, Bărnuțiu a rămas acolo. În calitatea sa de profesor la Academia Mihăileană (1855-1860) și, apoi, la Universitatea din Iași (1860-1864), Bărnuțiu a format oameni cu o gândire nouă, oameni care, ulterior, au cerut reforme democratice, votul universal, exproprierea moșiilor boierești și a celor mănăstirești.

A murit în 28 mai 1864, la locul numit Gorgana, aparținător satului Sânmihaiu Almașului; în acel moment, Bărnuțiu, grav bolnav, era în drum, împreună cu nepotul său,Ioan Maniu, de la Iași spre Bocșa. A fost înmormântat în curtea bisericii de lemn din Bocșa, pe 3 iunie 1864, de către 30 de preoți, în frunte cu vicarul Silvaniei, Demetriu Coroianu. În 1948 rămășițele lui Bărnuțiu au fost mutate în interiorul mausoleului din Biserica Greco Catolică din Bocșa. A fost unul dintre organizatorii și conducătorii Revoluției Române de la 1848 din Transilvania. A participat la Adunarea Națională de la Blaj din 18/30 aprilie 1848 și la cea din mai 1848. Concepe și distribuie celebrul său manifest Proclamația din 24-25 martie 1848, în care enunță principiile sale, formulate anterior, începând din anul 1842, despre națiunea română și soarta românilor din Transilvania.