$$$

 Steven Seagal l-a vizitat pe Bruce Willis, sperând că prietenul său va putea depăși boala și va continua să trăiască cu putere. După moartea lui Chuck Norris, Steven Seagal nu vrea să vadă încă un prieten apropiat dispărând. 😭

Declinul lui Bruce Willis a început treptat, așa cum începe întotdeauna demența frontotemporală — discret, ambiguu, în moduri pe care cei care iubesc pe cineva le pot explica luni sau chiar ani de zile înainte ca explicațiile să nu mai fie suficiente. Soția sa, Emma Heming Willis, a observat mai întâi schimbări în modul în care vorbea, schimbări pe care inițial le-a atribuit bâlbâielii din copilărie pe care el o gestionase timp de decenii. Fiica sa, Tallulah, a descris o fază timpurie de „lipsă vagă de reacție”, pe care familia a pus-o pe seama problemelor de auz cauzate de anii petrecuți la Hollywood — toate acele explozii, toate acele focuri de armă din filmele Die Hard trase aproape de o ureche neprotejată, pe platou după platou.

Dar schimbările s-au adâncit și s-au extins, iar în martie 2022 familia a publicat o declarație prin care confirma că Willis fusese diagnosticat cu afazie — o afecțiune care afectează capacitatea de comunicare, atât în vorbire, cât și în înțelegerea limbajului vorbit și scris. Lumea a fost îndurerată, în felul specific în care lumea suferă atunci când cineva care a fost o prezență constantă în imaginația colectivă timp de patru decenii devine brusc vulnerabil într-un mod profund uman.

John McClane. Omul care s-a târât desculț prin conductele de ventilație și a salvat Nakatomi Plaza. Omul care a spus „Yippee-ki-yay” și a făcut ca expresia să rămână pentru totdeauna în cultura populară. Acel om nu mai putea găsi cuvintele de care avea nevoie.

Apoi, în februarie 2023, familia a oferit imaginea completă: afazia progresase către demență frontotemporală — FTD — o boală neurodegenerativă care atacă lobii frontali și temporali ai creierului, regiunile responsabile de personalitate, comportament și limbaj. Spre deosebire de boala Alzheimer, care începe de obicei prin afectarea memoriei, FTD începe prin afectarea identității de sine — a capacității de a comunica, de a te exprima și de a fi recunoscut prin propria voce și propriul mod de a fi de către cei care te iubesc.

În prezent nu există niciun tratament care să inverseze sau să oprească evoluția bolii. Familia a descris-o simplu drept „o boală crudă”.

Willis s-a retras imediat din actorie. Avea șaizeci și șapte de ani. Jucase în peste o sută de filme. Fusese, pentru o perioadă din sfârșitul anilor 1980 și pe parcursul anilor 1990, una dintre cele mai profitabile vedete din istoria Hollywoodului — eroul de acțiune apropiat de omul obișnuit, al cărui umor și vulnerabilitate îl făceau accesibil într-un mod în care figurile mai mitologice ale epocii nu reușeau întotdeauna să fie.

Supraviețuise eșecurilor de box office, scandalurilor personale și mecanismului nemilos al unei industrii care își abandonează vedetele cu eficiență industrială. Și apoi o boală despre care aproape nimeni nu auzise înainte ca familia sa să-i rostească numele în public a intrat în viața lui și i-a luat tocmai lucrul care îl făcea Bruce Willis: capacitatea de a răspunde prin cuvinte.

„Prietenul pe care Seagal nu își poate permite să-l piardă”

Există un moment într-o viață marcată de pierderi când acestea încep să se adune mai repede decât poate mintea să le proceseze.

Steven Seagal a ajuns la acel moment undeva în primăvara anului 2026, în cele două săptămâni dintre moartea lui Chuck Norris, pe 19 martie, și propria sa aniversare, pe 10 aprilie. Treisprezece zile în care lumea pe care și-o construise în jurul său — cercul mic și atent ales de oameni pe care îi iubea cu adevărat — s-a dovedit a fi mai fragilă decât fusese dispus vreodată să admită.

Chuck dispăruse. DMX dispăruse încă din 2021, cu o zi înainte de aniversarea lui. Michael Clarke Duncan plecase din această lume încă din 2012. Cercul care odinioară se întindea în multe direcții se contractase, vizibil și ireversibil, într-unul mult mai mic.

Iar acum Bruce Willis se afla într-un pat de spital, iar pe noptieră era un cartonaș pe care scria „Get Well Soon” cu un scris atent și îngrijit. Seagal stătea în pragul ușii cu flori albe în mâini și cu expresia unui om care participase la prea multe înmormântări în ultima vreme și care era hotărât — cu o determinare absolută și neclintită — ca această cameră să nu devină încă una.

Relația dintre Seagal și Willis merge mai adânc decât simplul fapt că au aparținut aceluiași gen cinematografic. Au locuit aceeași epocă a filmului american de acțiune, fiecare reprezentând o energie diferită.

Willis era spiritul ironic și zâmbetul complice — eroul care știa că premisa este absurdă și folosea acea absurditate pentru a crea atât umor, cât și tensiune autentică.

Seagal era convingerea absolută — omul care juca fiecare scenă de luptă ca și cum rezultatul ar fi fost cu adevărat incert și pentru care filosofia artelor marțiale nu a fost niciodată doar un artificiu comercial.

Erau diferiți. Și tocmai de aceea se înțelegeau.

De-a lungul deceniilor, această recunoaștere reciprocă a devenit ceva mai personal. Bărbații care și-au petrecut viața în centrul unui spectacol uriaș — priviți de milioane de oameni, analizați de critici, lăudați și criticați în cicluri nesfârșite — găsesc adesea unul în celălalt un tip de alinare pe care restul lumii nu îl poate oferi.

Cu o altă vedetă de acțiune din aceeași generație nu este nevoie de explicații. Experiența comună a unei astfel de existențe creează o înțelegere care depășește limbajul.

Iar aceasta este ironia crudă a situației de acum.

Pentru că boala care i-a luat lui Bruce Willis cuvintele atacă tocmai limbajul care a existat mereu între doi oameni care s-au înțeles unul pe celălalt fără prea multe cuvinte.

„A intrat oricum”

Seagal stătea în acea cameră de spital cu florile sale, cu costumul său și cu calmul atent păstrat. L-a privit pe Bruce Willis în patul de spital, iar Bruce Willis l-a privit înapoi.

Și ceva a trecut între ei, ceva ce fotografia surprinde fără să îl poată cuprinde pe deplin.

Willis zâmbea.

Nu era zâmbetul prefăcut al cuiva care încearcă să facă față unei situații dificile. Era ceva mai cald și mai autentic decât atât — zâmbetul unui om care vede pe cineva drag intrând pe ușa sa, cineva care a făcut drumul până acolo, a cumpărat flori și a venit fără să fie rugat, pentru că asta fac prietenii.

Iar Seagal, în ciuda distanței pe care și-a păstrat-o întotdeauna față de lume, știe exact ce fac prietenii.

După moartea lui Chuck — la doar treisprezece zile după moartea lui Chuck — Seagal avea nevoie să-i vadă pe cei care îi mai rămăseseră. Avea nevoie să verifice cu propriii săi ochi că încă sunt acolo.

A mers la spital nu doar pentru Bruce, ci și pentru el însuși: pentru a sta alături de cineva care era încă în viață, încă prezent, încă zâmbea cu acel zâmbet strâmb și inconfundabil al lui Bruce Willis, chiar și într-un pat de spital, printre monitoare care bipăiau, perfuzii și un cartonaș pe care erau scrise cuvinte pe care boala le face greu de crezut pe deplin.

Nu vrea să mai piardă pe nimeni.

A spus acest lucru, în diferite forme, încă de la moartea lui DMX — că pierderile l-au schimbat, că fiecare dintre ele ia cu sine ceva ce nu se mai întoarce niciodată, că cercul devine tot mai mic și că înveți să păstrezi ceea ce rămâne cu o strânsoare alcătuită în egală măsură din iubire și teamă.

Florile pe care le-a adus sunt albe.

Alb pentru speranță.

Alb pentru lucrurile pe care nu le poți spune pe deplin, aranjate într-un buchet și purtate pe coridorul unui spital de un bărbat îmbrăcat într-un costum închis la culoare, care și-a îngropat prea mulți prieteni și care stă într-un prag de ușă hotărând, încă o dată, să rămână.

Steven Seagal l-a vizitat pe Bruce Willis, sperând că prietenul său va putea depăși boala și va continua să trăiască cu putere. După moartea lui Chuck Norris, Steven Seagal nu vr ea să vadă încă un prieten apropiat dispărând. 😭

Reîncadrarea do

&&&

 Sean Connery și-a petrecut ultimii ani din viață departe de Hollywood, în Bahamas, într-o casă liniștită cu vedere la mare. Lumea cinematografiei era acum în urmă. Gata cu covoarele roșii, interviurile constante, platourile de filmare puternic luminate. Zilele sale începeau cu sunetul valurilor și lumina care se revărsa încet prin grădina din Lyford Cay.

Se mișca mult mai încet decât în ​​trecut. Uneori se plimba cu soția sa, Micheline Roquebrune, printre palmierii și aleile casei. Alteori stăteau în tăcere, vorbind despre călătorii, artă și anii petrecuți împreună. După decenii de căsnicie, dragostea lor nu mai avea nevoie de gesturi mărețe. Devenise ceva mai liniștit și mai profund.

În 2017, schimbările au început să devină evidente.

Prietenii care veneau să-l viziteze recunoșteau încă privirea intensă a bărbatului care dominase cinematografia în filme precum Dr. No și The Untouchables. Dar existau și momente de confuzie. Connery uita nume în timpul unei conversații, oprindu-se brusc în camerele casei ca și cum nu ar mai ști de ce venise acolo.

Micheline nu pleca niciodată.

Când apărea confuzie, ea îi vorbea calm. Când frustrarea i se umfla în ochi, ea i-a luat mâna și a rămas lângă el până când seninătatea i-a revenit. Căsnicia lor devenise, mai presus de toate, asta: prezență zilnică, răbdare, protecție reciprocă.

Între timp, Connery a continuat să refuze fiecare ofertă de a reveni la film. Scenarii, apariții scurte și oferte speciale continuau să sosească, dar el nu mai voia să se întoarcă în lumina reflectoarelor.

Prefera să-și petreacă zilele citind cărți de istorie și poezie, în timp ce filmele vechi rulau încet la televizor. Unul dintre preferatele sale a rămas Al treilea om. Spunea adesea că finalul acelui film a fost una dintre cele mai frumoase scene filmate vreodată.

Uneori chiar își revedea lucrările vechi.

Când Intangibilii erau la televizor, șoptea câteva replici cu doar câteva secunde înainte ca acestea să apară pe ecran. Și pentru o clipă, aproape că părea să zâmbească amintirilor unei vieți îndepărtate.

În 2018 și 2019, sănătatea lui s-a înrăutățit și mai mult.

Mersul a devenit dificil. Și-a pierdut echilibrul. Mâna lui Micheline era adesea cea care îl ținea în picioare. Totuși, au continuat să existe momente de luciditate.

În timpul unei excursii cu barca în 2019, Sean stătea lângă fiul său, Jason, privind marea din Bahamas. Au vorbit despre Scoția, despre copilăria lor și despre trecut.

La un moment dat, Jason l-a întrebat dacă îi lipsește actoria.

Connery s-a uitat fix la apă câteva secunde înainte de a răspunde:

„Doar când părea magic.”

La începutul anului 2020, își petrecea majoritatea zilelor în pat.

Vocea care umpluse cinematografele se estompa adesea în lungi tăceri. Uneori, credea că este încă pe platourile de filmare și întreba în liniște dacă camerele erau gata să filmeze o scenă.

Micheline era mereu acolo, lângă el.

În dimineața zilei de 31 octombrie 2020, casa era tăcută.

Dincolo, se auzea doar sunetul valurilor.

Cu puțin timp înainte de răsăritul soarelui, Sean Connery și-a deschis ochii pentru ultima oară și s-a uitat la soția sa.

„Mi-ai dat pace”, a șoptit el. Apoi a murit în pace, cu mâna Michel inei strânsă în a lui.

Romondonews24

$$$

 LA MULȚI ANI,ROBERT POWELL!

    Astăzi 82......

     Născut într-o zi de 1 iunie 1944...

    -Actorul care l-a interpretat pe lISUS în celebrul film "lISUS din NAZARET",a reuşit atât de bine să se identifice cu IISUS HRISTOS, încât nu s-a putut desprinde prea uşor de imaginea Mântuitorului nici în viaţa reală, oamenii venerându-l şi cerându-i binecuvântare şi mântuială chiar și  pe reţelele de socializare...

       „Niciodată nu am încetat să spun şi să repet întregii lumi încă din 1977 că eu nu sunt lisus Hristos. Sunt doar un actor britanic şi un comedian. M-am săturat să văd poze afişate în locuri sfinte sau te miri unde. Eu doar am jucat într-un film pentru a-mi câştiga existenţa. Ardeţi pozele cu mine şi veneraţi-l doar pe adevăratul Dumnezeu! Eu sunt doar un actor"    

   Robert Powell

     -Biblia și Viața Mântuitorului au reprezentat tema  fascinante în istoria cinematografiei încă din vremea filmului mut. Un film apreciat de public este "IISUS DIN NAZARET" realizat de Franco Zeffirelli in anul 1977, având ca actor principal pe ROBERT POWELL, despre care există părerea unanim acceptată că a făcut cel mai bun rol al Mântuitorului, din toate timpurile.  

    -Filmul a fost realizat la cererea Papei Paul al VI-lea. Miniserialul  de televiziune de 6 ore si 16 minute , prezintă nașterea, o parte din viață, judecata, moartea și Învierea lui ISUS, așa cum apare în Noul Testament.     A fost difuzat pentru prima oară în Duminica Floriilor si a Sfintelor Paști din anul 1977

     -Pentru rolul lui IISUS au dat probe doi mari actori AL PACINO si DUSTIN HOFFMAN. ZEFFIRELLI, remarcând ochii lui ROBERT POWELL , realizează că acei ar putea fi ochii lui IISUS , si le-a cerut celor de la machiaj și îl machieze așa cum ar fi trebuit să arate Isus . În momentul în care POWELL a ieșit de la machiaj, toată echipa de filmare a încremenit. Se aflase omul perfect pentru a-l întruchipa pe MÂNTUITOR.Astfel,acesta a devenit rolul vieții lui. Actorul a mai jucat și în alte filme, dar nu a reușit să se mai despartă de imaginea lui IISUS. Actorul avea vârsta de 33 de ani, vârsta Mântuitorului, când a primit rolul. Chiar și după aproape 50 se ani 

interpretarea lui ROBERT POWELL în "IISUS DIN NAZARET" rămâne una din cele mai remarcabile performanțe 

actoricești din toate timpurile. Acest rol a avut un impact puternic atât asupra carierei actorului, cât si asupra vieții milioanelor de oameni din întreaga lume.

CONSIDERAȚIE ȘI RESPECT!

 Text preluat

$$$

 La multi ani, 

ROBERT POWELL 

~Vocea și privirea care au dat viață lui Iisus~ 

Pe 1 iunie 1944, în Salford, Greater Manchester, Anglia, se năștea Robert Powell – actorul britanic cu ochi albaștri pătrunzători și voce gravă care a rămas pentru totdeauna în memoria a milioane de oameni ca Iisus din miniseria Jesus of Nazareth (1977).

Copilăria sa a fost marcată de anii de război. Tatăl său era inginer mecanic (ocupație rezervată, deci nu a plecat pe front), iar mama casnică. A crescut cu un frate mai mare, Harry, născut în timpul Bătăliei Angliei. A studiat dreptul la Universitatea din Manchester, dar a descoperit pasiunea pentru actorie și a renunțat la o carieră „sigură”. „Am avut o copilărie obișnuită pentru acea vreme, dar cu umbrele războiului deasupra noastră”, a amintit el.

Succesul a venit treptat: roluri în Doomwatch, Tommy (1975) cu The Who, Mahler (1974) și apoi marea lovitură – Iisus lui Franco Zeffirelli. A jucat zeci de ani în teatru, film și televiziune, câștigând premii și admiratori prin intensitatea și discreția sa. A rămas fidel stilului britanic clasic, evitând excesele Hollywood-ului.

Viața personală i-a adus stabilitate. A cunoscut-o pe soția sa, dansatoarea Barbara „Babs” Lord (din trupa Pan’s People), în culise la BBC. S-au căsătorit pe 29 august 1975, chiar înainte de filmările pentru Jesus of Nazareth. Au împreună doi copii: Barney (n. 1977) și Kate (n. 1979). Robert a fost prezent la nașterile lor și a descris momentul ca pe una dintre cele mai puternice experiențe: „Când l-am văzut pe fiul meu prima dată, am simțit că este prima persoană pentru care aș muri cu dragă inimă. La fel și cu fiica mea.”

Astăzi, la 82 de ani, el și Babs se bucură de câini („nepoții surrogați”) și de o căsnicie solidă de aproape 50 de ani.

„Cred că monogamia e puțin nenaturală, dacă sunt total sincer… dar când găsești persoana potrivită, devine excepțională.” 

– Robert Powell

La mulți ani, Robert! Cu aceeași demnitate și lumină interioară care au luminat ecranul atâția ani. 

Respect!

CULTURA CU RIOZITATI GANDURI

&&&

 S-a întâmplat în 2 iunie1247: La această dată, prin „Diploma Ioaniţilor", regele Béla al IV-lea al Ungariei (1235-1270) îi acorda lui Rembald, preceptorul Ordinului Cavalerilor Ioan de Ierusalim (Ioaniţi), Banatul de Severin; cu acest prilej, documentul semnalează, între Dunăre şi Carpaţi, existenţa unor formaţiuni politice româneşti conduse de voievozii Litovoi şi Seneslau şi de cnejii Ioan şi Farcaş.

Cavalerii Ioaniţi au fost chemaţi de regele Ungariei să apere teritoriul regatului de repetatele invazii ale tătarilor. În schimbul acestor obligaţii, regele le-a dat cavalerilor un teritoriu întins situat între Carpaţi, Dunăre şi Olt, în care se afla Ţara Severinului împreună cu cnezatele lui Ioan şi Farcaş până la Olt, nu şi Ţara voievodului Litovoi care a fost lăsată românilor să o stăpânească în aceleaşi condiţii ca până atunci. Le-a mai dat Cavalerilor şi toată ţara Cumaniei, dacă o pot cuceri, ce se află la răsărit de Olt, cu excepţia Ţării lui Seneslau „voievodul românilor” în aceleaşi condiţii ca şi cele date voievodului Litovoi. Românii menţionaţi trebuiau să dea ajutor armat Cavalerilor Ioaniţi pentru apărarea ţării, iar cavalerii să-i ajute pe români în aceleaşi condiţii.

Au fost astfel amintite în această diplomă de donaţie cinci formaţiuni statale româneşti: Ţara Severinului, Cnezatele lui Ioan şi a lui Farcaş şi Voievodatele lui Litovoi şi Seneslau.Problema localizării acestor formaţiuni statale se mai discută şi azi de istoriografia românească. Important este faptul că după marea invazie a tătarilor din 1241-1242, care a distrus în mare parte viaţa politică, socială şi economică a popoarelor situate la sud-estul Europei, în teritoriile locuite de români a început să se cristalizeze din nou o viaţă politică proprie în forme tradiţionale, cnezatele şi voivodatele, care vor duce în final la întemeierea statului feudal Ţara Românească.

Din acest important izvor istoric rezultă că atât la răsărit de Olt unde se afla Ţara Cumaniei stăpânită de tătari cât şi în teritoriul donat Cavalerilor se aflau unele formaţiuni politice româneşti, unele într-o mai strănsă dependenţă de regatul Ungariei, anume cnezatele lui Ioan şi Farcaş iar altele Voievodatele lui Seneslau şi Litovoi erau lăsate românilor cu obligaţia de a împărţii veniturile şi de a apăra ţara împreună cu cavalerii ioaniţi. Ceea ce n-a remarcat în mod deosebit istoriografia românască în textul Diplomei Cavalerilor Ioaniţi este pasajul care se referă la interdicţia Cavalerilor de a coloniza în teritoriul primit cu populaţie din regatul Ungariei, respectiv din Transilvania. Pasajul este extrem de relevant în ceea ce priveşte tendinţa populaţiei „de orice neam” de a se stabili la sud de Carpaţi. Cavalerii, se precizează în textul Diplomei: „vor avea grijă şi se vor strădui să populeze nu numai regiunile amintite dar şi alte regiuni din Regatul nostru, iar ţăranii (rusticii) din regatul nostru de orice stare şi neam ar fi şi pe saşi şi teutonici din Regatul nostru nu-i va primi să se aşeze în regiunile sus amintite fără îngăduinţa regească osebită”. 

Dacă saşii şi teutonicii au fost nominalizaţi în Diplomă, ceilalţi ţărani „de orice neam”, nu puteau fi decât românii din Transilvania. Această precizare confirmă faptul că tendinţa generală a migrării populaţiei româneşti nu era din sudul Dunării spre Regatul Ungariei, respectiv spre Transilvania, conform teoriei istoriografiei maghiare, ci invers, din nord spre zonele de câmpie de la sud şi est de Carpaţi care se eliberau atunci de stăpânirea tătară, fenomen interzis de regele Ungariei.  Se confirmă astfel relatările cronicarului Anonimus, că în Transilvania existau încă de la sfârşitul secolului al IX-lea şi începutul celui următor, formaţiuni statale româneşti, respectiv Voievodatele lui Gelu, Glad şi Menumorut, unde exista o ţară românească, o ţară mamă, din care românimea a iradiat în tot cursul evului mediu, în funcţie de situaţia politică şi economică, din regatul Ungariei spre alte teritorii româneşti situate la estul şi sudul Carpaţilor. Exemplele cele mai cunoscute sunt cele privitoare la întemeierea Moldovei la care a contribuit voievozii Dragoş Vodă şi Bogdan Vodă originari din Maramureş ca şi Negru Vodă din Făgăraş, considerat primul descălecat al Ţării Româneşti, după relatarea cronicilor muntene din secolul al XVII-lea. Cu această precizare, Diploma Cavalerilor Ioaniţi reprezintă un foarte important izvor istoric privind procesul de continuitate a românilor din Transilvania.

Surse:

http://dspace.bcucluj.ro/bitstream/123456789/48112/1/Pop+Ioan+Aurel-Aspecte+confesionale+si+bisericesti-2002.pdf

http://istorieveche.ro/2015/02/08/diploma-cavalerilor-ioaniti-1247-un-act-si-o-continuitate-romaneasca-la-sud-de-carpati-si-nord-de-dunare/

https://tiparituriromanesti.wordpress.com/2012/10/25/diploma-cavalerilor-ioaniti-2-iunie-1247/

https://www.dacoromania-alba.ro/nr14/diploma_cavalerilor.htm

https://www.scribd.com/doc/49151924/01-Diploma-Cavalerilor-Ioaniti-Bela-al-IV-lea-1247

http://www.istorie-pe-scurt.ro/tara-dinaintea-tarii-romanesti-diploma-cavaleril or-ioaniti/

&&&

 S-a întâmplat în 2 iunie1821: În această zi, s-a născut omul politic Ion C. Brătianu; ministru şi prim-ministru în mai multe rânduri; lider al grupării liberale radicale, a pus bazele Partidului Naţional Liberal (1875), pe care l-a condus până la sfârşitul vieţii; pe plan intern, rol important în elaborarea şi aplicarea sistemului constituţional parlamentar democratic; Guvernele conduse de el au iniţiat măsuri de consolidare a monarhiei, pentru stimularea industriei şi organizarea finanţelor ş.a; membru de onoare al Academiei Române.

Ion C. Brătianu (n. 2 iunie 1821, Piteşti - d. 4 mai 1891, Florica, judeţul Argeş), personalitate marcantă a vieţii politice din România în veacul al XIX-lea, membru de onoare al Academiei Române, a contribuit prin bogata sa activitate la constituirea statului român modern.A fost în centrul eforturilor de unificare a diverselor facţiuni de nuanţă liberală într-o singură formaţiune politică, Partidul Naţional Liberal, fiind ales şi întâiul preşedinte al acesteia.Brătianu s-a situat întotdeauna în prim planul evenimentelor istorice care au marcat destinul poporului român: Revoluţia de la 1848, Unirea Principatelor, cucerirea Independenţei de stat.

Una dintre personalităţile cu o bogată experienţă politică, Ion C. Brătianu a avut o activitate guvernamentală impresionantă, deţinând cel mai lung mandat de prim-ministru al României până în perioada comunistă.În timpul ministeriatelor sale, s-au adoptat măsuri importante pentru modernizarea şi consolidarea statului român. Ion C. Brătianu era al cincilea copil al stolnicului Constantin Brătianu. Doi dintre fraţii săi, Dimitrie şi Teodor, vor îmbrăţişa la rândul lor cariere politice. Primele studii le urmează în localitatea natală sub atenta îndrumare a dascălului Nicolae Simonide. Din adolescenţă, părinţii îl trimit să urmeze o carieră militară şi va face parte, pentru o scurtă perioadă de timp, dintr-un escadron de cavalerie condus de fratele său, Teodor.După terminarea studiilor secundare militare primeşte gradul de praporcic (sublocotenent). Dând dovadă de calităţi intelectuale excelente, începând cu 1841 Brătianu decide să plece la studii universitare în capitala Franţei, unde urmează cursurile Şcolii Politehnice. La Paris, a găsit mediul intelectual şi social adecvat pentru formarea lui ca om politic. În acest mediu îl cunoaşte pe C. A. Rosetti, de cei doi tineri legându-se o strânsă prietenie prin care vor acţiona pentru aplicarea principiilor liberalismului.

La Collége de France, cei doi audiază regulat prelegerile marilor dascăli, Jules Michelet şi Edgar Quinet, care îşi vor pune amprenta asupra dezvoltării lor personale. De la cei aceştia, viitorii lideri radicali vor căpăta ideea conştiinţei naţionale şi valori democratice precum libertatea individului sau egalitate socială.Tot la Paris, Brătianu se remarcă în cadrul acţiunilor „Societăţii studenţilor români” (1845) şi se înscrie în două loji masonice ale radicalilor francezi, în cadrul căreia se formează ca revoluţionar. În aceste cercuri, tinerii români conştientizează idealurile naţionale, fiind cuprinşi de un profund sentiment patriotic.În februarie 1848, în momentul izbucnirii revoluţiei franceze, Brătianu se angajează cu toată hotărârea în mişcările studenţeşti care acţionau pentru răsturnarea regimului Monarhiei din Iulie.

Ion C. Brătianu se întoarce în ţară în momentul avântului revoluţionar. În scurt timp, el devine unul dintre cele mai importante personaje ale revoluţiei din Muntenia. Este numit membru în Comitetul revoluţionar de la Bucureşti, secretar al guvernului provizoriu şi prefect al Poliţiei Capitalei în acele zile de agitaţie.După înfrângerea mişcării revoluţionare, Ion C. Brătianu se refugiază în exil la Paris.De aici continuă activitatea pentru sprijinirea cauzei naţionale a românilor în faţa opiniei publice occidentale. De asemenea, se logodeşte cu Mathilde Kestner. Aflând însă că părinţii ei nu ar accepta plecarea în România, el a renunţat la intenţii. Se va căsători în ţară cu Pia Pleşoianu.

În iulie 1857 majoritatea paşoptiştilor sunt lăsaţi să revină în ţară. Brătianu se angajează din plin în activităţi pentru susţinerea cauzei unioniste.Este ales membru al Divanului ad-hoc şi al Adunării Elective de la Bucureşti, unde votează dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza pe tronul Principatelor Unite.Împreună cu bunul său prieten C. A. Rosetti, Brătianu se afirmă ca lideri ai curentului radical. Prin eforturile celor doi colegi şi prieteni se pun bazele valorilor şi principiilor liberalismului românesc. Ei organizau reuniuni politice denumite ironic de adversari „cursuri”, tocmai pentru caracterul lor instructiv asupra masei de participanţi relativ neexperimentate.

Domnitorul Cuza se arăta reţinut în implicarea radicalilor în afacerile ţării. De aceea, în prima parte a regimului cuzist a obţinut doar portofoliul Finanţelor în Guvernul Nicolae Golescu din Muntenia. După instaurarea regimului personal, Brătianu şi Rosetti se numără printre liderii mişcării de opoziţie împotriva domnului. Ei erau conştienţi că lovitura de stat a suspendat orice manifestare a spiritului liberal şi însăşi opera de modernizare a societăţii româneşti a fost pusă sub semnul întrebării. Sistemul instituţional era în criză deoarece personalul din administraţie, format din partizani ai domnului, se constituiau într-o camarilă ce punea intersele proprii mai presus de interesul naţional.În cele din urmă, forţa unită a opoziţiei reuşeşte să-i impună domnitorului să abdice de la putere printr-un complot bine organizat, pus în practică în seara zilei de 10/11 februarie 1866.

După acest eveniment, Ion C. Brătianu a jucat rolul decisiv în aducerea lui Carol I pe tronul României. Refuzul lui Filip de Flandra i-a determinat pe liderii politici de la Bucureşti să se reorienteze. Noua opţiune, prinţul Carol de Hohenzollern, a fost recomandată de însuşi Napoleon al III-lea, împăratul Franţei. Ion C. Brătianu este trimis de urgenţă la Düsseldorf pentru a obţine consimţământul venirii în România din partea tânărului principe, a familiei sale şi a regelui Prusiei, Wilhelm I. Abilitatea diplomatică a politicianului român nu dă greş, astfel că tânărul Carol acceptă să devină noul „domnitor al românilor”. Mai mult, Brătianu a avut misiunea grea de a-l însoţi spre drumul său la Bucureşti pe tânărul principe, care pe paşaport figura drept cetăţean elveţian din cauza războiului ce se declanşase între Prusia şi Imperiul Habsburgic.

Personalitatea puternică a noului domn i-a luat încă de la început prin surprindere pe radicali. Brătianu s-a numărat printre cei care au alimentat mişcările antidinastice. În august 1870 este acuzat împreună cu alţi radicali de complicitate în evenimentele de la Ploieşti, când un grup de răzvrătiţi proclamase republica. Ordinea a fost restabilită în câteva ore, iar justiţia s-a pronunţat două luni mai târziu, achitându-i pe participanţii civili, printre care şi Brătianu.Aceste evenimente au fost repede uitate, iar Ion C. Brătianu a avut o traiectorie politică fulminantă, devenind cel mai apropiat colaborator al lui Carol I, duet politic care a adus ţării noastre Independenţa de stat.

Liberalismul românesc era reprezentat la jumătatea veacului al XIX-lea de mai multe grupări politice care acţionau separat: moderaţii conduşi de Ion Ghica, gruparea lui Mihail Kogălniceanu de sorginte tot moderată, radicalii conduşi de I. C. Brătianu şi C. A. Rosetti şi fracţioniştii lui Nicolae Ionescu.Între toate aceste grupări existau permanent disensiuni, astfel că pentru a reuşi să se impună valorile liberalismului pe scena politică erau necesare eforturi pentru ca aceste grupări să acţioneze unitar. În acest sens, fondarea Partidului Naţional Liberal a cunoscut mai multe etape.Prima etapă o constituie „Înţelegerea de la Concordia” din anul 1867. Aceasta reprezenta un program comun în unsprezece puncte care se pronunţa pentru modernizarea României. Acest fapt a permis formarea a trei guverne succesive de coaliţie radicală, între 1 martie 1867 şi 16 noiembrie 1868.

Unele neînţelegeri ale radicalilor cu moderaţii, atitudinea de încurajare faţă de mişcările care se puneau la cale în Balcani, dar mai ales presiunea străină în „problema evreiască” va duce la înlăturarea radicalilor de la putere şi la primul eşec în efortul de constituire a partidului. După acest prim eşec, radicalii rămân cei mai bine organizaţi şi încep să acţioneze ca principala forţă de opoziţie, prin majorităţile parlamentare şi prin manifestările populare.Moderaţii, care preluaseră puterea, n-au putut coaliza în jurul lor forţele liberale. În schimb, radicalii s-au întărit prin atragerea de partea lor a lui Ion Ghica şi a susţinătorilor săi, care devine între timp şi prim-ministru (decembrie 1870 – martie 1871). Mai mult, aceştia au profitat de slăbirea monarhiei, mai ales prin scandalul afacerii Strousberg, şi au început să provoace agitaţii antidinastice şi republicane. Carol I a fost profund afectat de aceste manifestaţii şi a fost la un pas de abdicare.

Intervenţia liderului conservator Lascăr Catargiu, care i-a promis constituirea unui guvern puternic, susţinător al dinastiei, l-a convins pe domnitor să renunţe la intenţii. Totodată, liberalii radicali au început treptat să renunţe la convingerile republicane şi să îmbrăţişeze ideea modernizării României într-un regim monarhic constituţional.Perioada opoziţiei din guvernarea conservatoare Lascăr Catargiu (1871 - 1876) a apropiat tot mai mult facţiunile liberale. Conştienţi că nu vor reuşi să promoveze principiile liberalismului acţionând separat, liberalii au strâns rândurile. Încă din primul an liderii grupărilor au semnat împreună documentul intitulat „Adresă la alegători”, semnând ca „membrii ai partidului liberal întrunit”.Prin intermediul presei liberale aceştia expuneau principiile fundamentale ale liberalismului.

În planul conducerii politice, liberalii se pronunţau pentru un guvern românesc „prin naţiune şi pentru naţiune, întemeiat pe adevărata libertate naţională”, dar pentru aceasta presa liberală trebuia să persevereze în a asigura triumful libertăţii electorale, a libertăţii cuvântului, a presei, a întrunirilor, a învăţământului naţional, a dreptului de petiţie şi pentru instruirea juriului.Cu năzuinţe sincere în a crea un regim politic bazat pe democraţie şi liberalism, fracţiunile au început întemeierea de cluburi liberale în oraşele mari ale ţării. Totodată, pentru mobilizarea alegătorilor, a început editarea ad-hoc a unui ziar intitulat „Alegătorul liber” şi organizarea de manifestaţii. Cu toate aceste eforturi, liberalii au pierdut categoric alegerile de la sfârşitul lunii aprilie 1875. Acest fapt a demonstrat încă odată că unitatea liberală trebuia înfăptuită imediat. În aceste condiţii, pe parcursul lunii mai, în casa englezului Lakeman, au loc întruniri frecvente între liderii liberali radicali şi moderaţi, pentru stabilirea unui program politic comun şi o doctrină la care să subscrie toate facţiunile, la dezbateri fiind atras şi conservatorul moderat Emanoil Costache Epureanu. Acest proces a rămas cunoscut în istorie drept „Coaliţia de la Mazar - Paşa”, căci englezul Lakeman fusese ofiţer în armata turcă sub numele de Mazar - Paşa.La 24 mai 1875 s-a fondat Partidul Naţional Liberal. Ion C. Brătianu a fost ales preşedintele noii formaţiuni politice. Programul partidului a fost publicat în „Alegătorul liber” şi reflecta mai mult viziunea moderată a lui Mihail Kogălniceanu, căci Marile Puteri nu-i doreau pe liberali la guvernare fiindcă erau suspectaţi de practici revoluţionare.

Aşadar, radicalii au subscris unei atitudini mai realiste care promova domnia legilor, egalitatea politică, renaşterea valorilor individuale ale cetăţenilor, respectarea principiilor regimului constituţional şi demararea unui amplu proces de reformare a României ca soluţie a modernizării.Unificarea grupărilor liberale într-o singură formaţiune politică a dat roadele mult aşteptate. Primul test la alegerile pentru Senat din martie 1876 a fost trecut cu brio, căci liberalii au câştigat, iar la alegerile pentru Adunarea Deputaţilor din iunie 1876, Partidul Naţional Liberal a obţinut o majoritate covârşitoare.Drumul spre putere a început cu formarea unui „cabinet de tranziţie” în aprilie 1876, condus de Manolache Epureanu.După numai trei luni, acesta îşi depune mandatul şi demisionează din partid, nemulţumit de hotărârea partidului de a trimite în bloc la judecată mai mulţi foşti colegi miniştri în cabinetul condus de Lascăr Catargiu.

După câştigarea alegerilor din iunie 1876, Ion C. Brătianu este numit preşedinte al Consiliului de miniştri (24 iulie). În prima perioadă, guvernul a acţionat pentru adoptarea unor reforme pentru consolidarea statului.Măsurile de politică internă au fost amânate de evenimentele de pe plan extern deoarece se întrevedea izbucnirea unui nou conflict ruso-turc. Exista posibilitatea ca ţara noastră să fructifice în mod pozitiv această nouă dezordine europeană. Înalta Poartă refuzase statului român dreptul de a bate monedă, de a acorda decoraţii şi dreptul de a se numi „România”, astfel că disensiunile ruso-turce tot mai evidente de la începutul anului 1877, care prevesteau un viitor conflict, păreau un bun prilej pentru reafirmarea noului ideal al poporului român, Independenţa de stat.

Liderii politici români doreau un tratat cu Rusia prin care aceasta să recunoască Independenţa României, astfel că la 4 aprilie 1877 este semnată convenţia cu Imperiul Rus. Aceasta permitea armatei ţariste să traverseze teritoriul românesc pentru a ajunge la sud de Dunăre, guvernul imperial obligându-se să respecte „integritatea existentă” şi „drepturile politice” ale României.La 12 aprilie începe de facto războiul ruso-turc. Artileria otomană bombardează localităţile româneşti de la Dunăre, urmată la scurt timp de o ripostă când tunarii de la Calafat deschid focul asupra Vidinului şi a navelor turceşti aflate în port.„Asta-i muzica ce-mi place!” a rostit domnitorul Carol. În şedinţa solemnă a Adunării Deputaţilor din 9 mai 1877, la o interpelare a lui Nicolae Fleva privind situaţia ţării, ministrul de externe Mihail Kogălniceanu rosteşte celebrul discurs ce proclama Independenţa României: „În stare de rezbel cu legăturile rupte, ce suntem? Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare....Ce-am fost înainte de declararea rezbelului? Fost-am noi dependenţi către turci? Fost-am noi provincie turcească? Avut-am noi pe sultan ca suzeran? Străinii au zis acestea; noi nu am zis-o niciodată. Aşadar, domnilor deputaţi, nu am nici cea mai mică îndoială şi frică de a declara în faţa Reprezentanţei Naţionale că noi sîntem o naţiune liberă şi independentă”.La 10 mai Independenţa este proclamată şi în Senat, iar declaraţia este promulgată de domnitorul Carol I şi publicată în Monitorul Oficial. Aceasta trebuia recunoscută pe plan internaţional, iar liderii politici erau conştienţi că Independenţa deplină nu va fi cucerită decât prin „sânge” de poporul român.

Pentru Rusia, frontul din Balcani reprezenta cheia victoriei, astfel că utilizarea teritoriului românesc reprezenta un real avantaj. Conform tratatului, trupele ţariste trec Dunărea prin ţara noastră şi înregistrează câteva succese semnificative. Însă, otomanii conduşi de Osman Paşa reuşesc să respingă atacul asupra Plevnei, iar Rusia înregistrează pierderi uriaşe. Într-o telegramă din 19 iulie marele duce Nicolae cerea ajutorul României, exprimându-şi dorinţa ca armata noastră să treacă Dunărea pentru a consolida frontul balcanic.Insistenţele s-au amplificat într-o altă telegramă din 30 iulie, astfel că participarea României, refuzată iniţial de ţar, devenise indispensabilă. Partea română şi-a exprimat dorinţa pentru semnarea unui tratat în vederea unei viitoare intervenţii a ţării noastre, dar Rusia a refuzat categoric, căci nu vroia să-şi asume consecinţele unui astfel de tratat militar.

În aceste condiţii, la 16 august 1877 are loc o întrevedere între Carol, marele duce Nicolae şi ţarul Alexandru al II-lea, când domnitorului român îi este oferită conducerea reunită a trupelor ruso-române din Balcani. „Mare onoare şi mare răspundere!” notează Titu Maiorescu. Participarea României pe frontul de la Plevna cu 38.000 de ostaşi, 41 de batalioane şi 112 tunuri Krupp, cele mai moderne din Europa, a schimbat radical raportul de forţe în defavoarea turcilor.

Primele operaţii militare nu înregistrează un mare succes şi se încheie doar cu ocuparea redutei Griviţa I la 30 august, unde cad la datorie peste 1.000 ostaşi români. Următorul pas a fost încercuirea Plevnei pentru a o determina să se predea. La 9 noiembrie forţele române cuceresc reduta Rahova, iar, în cele din urmă, turcii se predau la 28 noiembrie 1877. Luptele continuă cu înaintarea ruşilor spre Balcani, trupele noastre având misiunea de a apăra flancul vestic pe direcţia Vidin – Belogradcik. În cele din urmă, otomanii capitulează la 23 ianuarie 1878. În aceeaşi lună, Carol I a adresat marelui duce Nicolae o scrisoare prin care cerea ca România să participe la trativele de pace. Guvernul ţarist nu a acceptat această cerere, astfel că Tratatul de la San Stefano s-a semnat la 19 februarie 1878 fără participarea delegaţilor români.Această decizie a provocat indignare în rândul opiniei publice şi a stârnit protestul vehement al autorităţilor române. La Congresul de Pace de la Berlin (iunie 1878), delegaţia română a fost acceptată doar cu rol consultativ. Ion C. Brătianu şi Mihail Kogălniceanu au fost „auziţi dar nu ascultaţi”. În urma Tratatului de Pace adoptat la 1 iulie 1876, Independenţa României este recunoscută, dar condiţionată de modificarea articolului 7 din Constituţie cu privire la acordarea cetăţeniei şi, în mod neoficial, de rezolvarea problemei din jurul afacerii Strousberg. Totodată, România era nevoită să cedeze Rusiei judeţele din sudul Basarabiei, Cahul, Bolgrad şi Ismail, primind la schimb Delta Dunării, Insula Şerpilor şi Dobrogea.

În timpul marii guvernări liberale, Ion C. Brătianu a adoptat importante măsuri pentru consolidarea şi modernizarea statului român. În 1879, Reprezentanţa Naţională promulgă revizuirea Constituţiei în conformitate cu hotărârile luate de Congresul de Pace. Guvernul a trecut imediat la aplicarea reformelor care au schimbat total faţa României: 3.000 km de căi ferate şi şosele, înfiinţarea Băncii Naţionale (1880), răscumpărarea căilor ferate (1880), proclamarea Regatului (14 martie 1881), aderarea la Dubla Alianţă (1883), legea electorală din 1884, reducerea termenului învoielilor agricole la 2 ani şi jumătate, autocefalia Bisericii Ortodoxe Române (1885), legea pentru încurajarea industriei naţionale (1887).

Ion C. Brătianu a avut cea mai lungă guvernare din istoria modernă, întreruptă doar în perioada 10 aprilie - 8 iunie 1881 când a predat conducerea Consiliului de miniştri fratelui său, Dimitrie C. Brătianu, pentru a prezida ceremonia de încoronare a lui Carol I (10 mai 1881).Ion C. Brătianu avea o puternică personalitate, iar acest lucru a determinat formarea mai multor disidenţe în rândul partidului. Mişcările împotriva guvernării Brătianu au pornit încă din ianuarie 1880 când Gheorghe Vernescu şi susţinătorii săi formează Partidul Liberalilor Sinceri. După mai multe insuccese parlamentare, aceştia vor fuziona pe 17 martie 1884 cu politicienii conservatori, formând o nouă formaţiune politică hibridă intitulată Partidul Liberal Conservator.

Destituirea forţată din funcţia de prim-ministru a alimentat tot mai mult disensiunile dintre cei doi fraţi Brătianu, astfel că Dumitru va acţiona pentru răsturnarea cabinetului condus de fratele său. Din 1882, Dimitrie C. Brătianu şi adepţii săi se organizează în jurul ziarului „Naţiunea”, iar pe 8 noiembrie 1885 vor forma Partidul Liberal Democrat, atrăgându-l de partea sa şi pe Mihail Kogălniceanu. În 1884, Ion C. Brătianu a stăruit pentru o nouă revizuire a Constituţiei, în care să fie stipulată noua titulatură a ţării, Regatul României, dar care să consfinţească şi o nouă lege electorală prin reducerea colegiilor de la IV la III, măsură care era evident în favoarea burgheziei. Constantin A. Rosetti a considerat această lege ca fiind nedemocratică, ceea ce a produs ruptura politică între cei doi vechi prieteni şi fondatori ai liberalismului românesc.

Rosetti a creat o disidenţă în sânul partidului, grupată în jurul ziarului „Lupta”, care, după decesul fruntaşului radical (1885), va fi continuată de Gheorghe Panu sub forma Partidului Democrat Radical (16 aprilie 1888).Toate aceste formaţiuni şi disidenţe s-au grupat sub o singură voce unitară de opoziţie la adresa guvernului şi a personalităţii lui Ion C. Brătianu. Această forţă, cunoscută sub denumirea de „Opoziţia Unită”, a acţionat în mod violent pe tot parcursul anilor '80 pentru răsturnarea guvernului condus de Brătianu.În cele din urmă, la 20 martie 1888, Ion C. Brătianu a fost nevoit să-şi depună mandatul din cauza unei puternice răscoale ţărăneşti izbucnite în primăvara acelui an.

Odată cu plecarea de la putere a fruntaşului liberal,„Opoziţia Unită” nu şi-a mai găsit sensul. În aceste condiţii, toţi foştii disidenţi încep să se întoarcă în sânul Partidului Naţional Liberal, cu excepţia radicalilor lui Panu care vor fuziona cu Partidul Conservator în 1897.În martie 1890 are loc împăcarea istorică între cei doi fraţi Brătianu, iar în noiembrie 1891 are loc destrămarea Partidului Liberal Conservator.În urma acesteia, sincerii se întorc în PNL, iar conservatorii îşi reiau activitatea sub forma Partidului Conservator. Aşadar, la sfârşitul vieţii, Ion C. Brătianu a lăsat Partidul Naţional Liberal ca o formaţiune puternică, unită şi pregătită să promoveze în administraţia statului valorile şi principiile liberalismului.

Spre sfârşitul vieţii îi este recunoscută şi apreciată enorma contribuţie la modernizarea şi consolidarea statului român. La 19 martie 1885 Academia Română îl alege membru de onoare.Contemporanii l-au numit „fondatorul dinastiei de la Florica”, reşedinţa familiei.Trei dintre fii săi, Ionel, Vintilă şi Dinu, dar şi nepotul Gheorghe, au continuat opera politică a părintelui lor. Ion C. Brătianu s-a stins din viaţă pe 4 mai 1891, la vârsta de 70 de ani.La moartea sa exista un stat puternic, cu finanţe solide, un regat independent. La 21 mai 1891, cotidianul francez „La Liberté” îşi deschidea ediţia aducând un elogiu operei politice a lui Ion C. Brătianu:

Surse:

Apostol, Stan, Ion C. Brătianu: Un promotor al liberalismului în România, Bucuresti, Editura Globus, 1993

Neagoe, Stelian, Oameni politici români, Bucureşti, Editura Machiavelli, 2007

Nicolescu, C. Nicolae, Şefii de stat şi de guvern ai României (1859 - 2003), Bucureşti, Editura Meronia, 2003

https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/ion-c-bratianu-vizirul-romaniei-secolului-al-xix-lea

https://www.academia.e du/19814305/1._Ion_C._Bratianu

&&&

 S-a întâmplat în 2 iunie1952: La această dată, începea guvernarea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Născut la 8 noiembrie 1901 într-o familie de muncitori din Bârlad, absolvent a patru clase primare şi trei industriale, Gheorghiu-Dej a lucrat ca ucenic pe la diverse locuri de muncă, angajându-se în cele din urmă electrician la Atelierele C.F.R. din Galaţi. Atras de idealurile miscarii muncitoreşti, s-a implicat in acţiunile revendicative ale  sindicalistilor galăţeni. Acuzat de „agitaţie comunistă”, la 15 august 1931 a fost mutat disciplinar la Atelierele C.F.R. din oraşul Dej, adăugându-şi ulterior ca apelativ numele acestui oraş. Ulterior, a fost  trimis la Atelierele C.F.R. Griviţa din Bucureşti.

S-a înscris în Partidul Comunist din România în anul 1930, iar in 1933 a fost condamnat la 12 ani de închisoare în urma rolului pe care l-a jucat în organizarea grevei de la Atelierele Griviţa.In 1936 este membru al Comitetului Central al PCR, devenind liderul facţiunii din inchisori a partidului.(termenul face distincția dintre comuniștii încarcerați în țară și cei aflați în exil în Uniunea Sovietică – facțiunea moscovită). ste mai apoi transferat în lagărul de la Targu Jiu, unde a fost inchis în aceeaşi celulă cu Nicolae Ceauşescu, devenind mentorul politic al acestuia. Și-a consolidat autoritatea în interiorul organizației de partid a închisorilor cu ajutorul unui grup de agenți sovietici închiși în România: Pintilie Bodnarenko-Pantiușa, Serghei Nikonov – Nicolau, Petea Gonciaruk, Vasile Bucikov, Mișa Posteuca etc

Evadează din lagăr în 1944 iar în 1945 este ales secretar general al PCR, dar nu a reuşit să preia controlul total asupra partidului comunist, decât după ce în 1952 a eliminat din partid membrii facţiunii moscovite, conduse de Ana Pauker.A fost Președinte al Consiliului de Stat al Republicii Populare Române în perioada 21 martie 1961 – 18 martie 1965.Moare în data de 19 martie 1965 în Bucureşti din cauza unui cancer la ficat.  

Influenţa stalinistă s-a manifestat in România în special prin Gheorghiu-Dej. La nivel politic, toate iniţiativele româneşti trebuiau sa aiba aprobarea lui Stalin. Gheorghiu-Dej a manevrat de aşa natură tendinţele antisemite ale liderului de la Kremlin din ultima parte a vieţii sale, pentru a obţine permisiunea de epurare din partid a liderilor de origine evreiască. De asemenea, până la moartea lui Stalin, Gheorghiu-Dej nu a schimbat linia de represiune politica dictată de la Moscova, represiune care viza intreaga societate românească.Regimul Dej a cunoscut trei etape principale ale luptei in interiorul partidului comunist aflat la conducerea ţării, trei ocazii pe care le-a folosit, dupa modelul stalinist, pentru impunerea echipei sale fidele şi pentru eliminarea (epurarea) adversarilor reali sau potenţiali.

Prima etapă a epurărilor întrepinse de Dej a început în 1945, prin lichidarea (asasinarea) grăbita a lui Ștefan Foriș, fost conducator al partidului comunist in timpul războiului şi a culminat cu arestarea, in 1948, a liderului de partid Lucreţiu Patrăşcanu, un comunist cu o buna pregătire intelectuală si foarte ambitios, in care Dej vedea un adversar politic personal.Temându-se ca Hrusciov (noul lider de la după moartea lui Stalin) va dori inlocuirea sa cu Lucreţiu Pătrăşcanu, Dej a decis în 1954 lichidarea fizică a acestui adversar al său, în urma unui proces regizat în culise.

A doua etapă a epurărilor intrepinse la vârful propriului partid i-a avut drept ţinte principale pe Ana Pauker şi pe colaboratorii acesteia, Vasile Luca si Teohari Georgescu, care făceau parte din gruparea moscovită.In 1952, având consimţământul lui Stalin, gruparea lui Dej a pornit ofensiva deschisă împotriva gruparii Anei Pauker, acuzând-o de „politică de stânga”, „împăciuitorism” etc. Ultima etapă a epurării interne a avut loc în iunie 1957, an în care Dej a anihilat, din punct de vedere politic, alti doi lideri de partid susceptibili de a-i deveni adversari: Iosif Chişinevschi şi Miron Constantinescu. Dej a legat de numele adversarilor săi înlăturaţi toate abuzurile, eşecurile si nerealizarile regimului; in locul celor epuraţi, si-a numit oameni fideli, din propria sa echipă.Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost direct implicat în aplicarea terorii comuniste în România. Prin Decretul Prezidiului Marii Adunări Naţionale din 14 ianuarie 1950 au fost legalizate lagărele de muncă, cunoscute inițial ca „Unități de Muncă”.

Scopul acestora era „reeducarea elementelor ostile față de Republica Populară Română și pentru pregătirea și integrarea acestor elemente în viața socială a unei democrații populare în plină construcție a socialismului” (art. 1 al Decretului nr. 6).Persoanele pasibile de a fi internate în lagăre erau definite într-un ordin al lui Gheorghe Pintilie, șeful Securității, emis la 3 aprilie 1950.Erau incluși „toți cei care lansează sau răspândesc zvonuri alarmiste, tendențioase sau ostile, sau ascultă sau răspândesc propaganda nerușinată a posturilor de radio imperialiste; toți cei care defăimează Partidul Muncitoresc Român sau pe conducătorii săi, sau Uniunea Sovietică și conducătorii ei; toți acei cetățeni români care au frecventat sau frecventează bibliotecile și ambasadele puterilor capitaliste în România”. 

În primăvara anului 1950, în perioada ruperii de facto a relațiilor cu țările occidentale, regimul comunist a început să-i aresteze pe cei care frecventau institutele și bibliotecile occidentale. Mulți studenți au fost arestați, între care a fost și Șerban Papacostea, reținut pentru că a frecventat biblioteca franceză din București.A fost deținut la lagărul de muncă de la Capul Midia (este de menționat că după 1990, Papacostea a fost directorul Institutului de Istorie „N. Iorga” din București, între 1990 și 2001, precum și membru al Academiei Române). La 22 august 1952, Consiliul de Miniștri a adoptat rezoluția 1554 prin care lagărele erau desemnate „colonii de muncă”.Documentul a fost semnat de Gheorghiu-Dej, în calitate de președinte al Consiliului. Rezoluția introducea pedeapsa domiciliului forțat, sau exilul intern, pentru cei care nu fuseseră „reeducați” în închisoare sau în lagărele de muncă.Erau incluși aici foști moșieri, bancheri și comercianți angrosiști, rudele apropiate de sex feminin ale celor care părăsiseră țara înainte de 1944 (legionarii).Erau excluși de la aceste prevederi artiștii, sculptorii, compozitorii și academicienii „care lucrează cinstit și sunt utili societății”.

Atitudinea politica a lui Gheorghiu-Dej a fost ambivalentă. Dacă în 1954 el hotăra eliberarea a numeroşi prizonieri politici, în acelaşi an Securitatea organiza un nou val de arestări ale oponenţilor regimului şi de noi epurări.Mulţi dintre supravieţuitorii acestui nou val de arestări au fost eliberaţi abia în 1964, când Dej mai era încă în fruntea partidului şi statului. Influența politică sovietică din timpul lui Stalin s-a materializat prin crearea companiilor mixte Sovrom,instrumente de jefuire a poporului român  prin care economia română, pusă la remorca celei sovietice  a fost transformată după modelul economiei planificate centralizate a URSS. Dintre acestea, cele mai importante pentru Uniunea Sovietică au fost Sovrompetrol și Sovromtransport, care au intrat în funcțiune imediat. Ultimul sovrom, „Sovromcuarțitul”a fost revândut de sovietici românilor abia în anul 1956, punându-se astfel capăt unei forme de exploatare economică directă de către ocupantul rus.

La nivel politic, toate inițiativele românești trebuiau să aibă aprobarea lui Iosif Stalin. Gheorghiu-Dej a manevrat de așa natură tendințele antisemite ale liderului de la Kremlin din ultima parte a vieții sale, pentru a obține permisiunea de epurare din partid a liderilor de origine evreiască, acuzați de „cosmopolitism”.În această acțiune, Gheorghiu-Dej s-a bazat pe Departamentul Securității Statului, creat cu sprijinul sovietic. Mișcarea lui politică s-a înscris în cadrul mai general al epurărilor Proceselor de la Praga și al Complotului doctorilor de la Kremlin. Gheorghe Gheorghiu-Dej nu poate totuși să fie considerat un antisemit. Deși cei mai mulți politicieni epurați erau evrei (în frunte cu Ana Pauker), în tabăra proprie se aflau în egală măsură evrei, așa cum a fost Gheorghe Gaston Marin. Gheorghiu-Dej a țintit în principal creșterea gradului de control asupra partidului și s-a folosit de naționalism și antisemitism pentru a câștiga simpatia populară. În 1958, Dej convinge guvernul sovietic să retragă ultimele trupe ale armatei roşii de pe teritoriul României. .

În data de 19 martie 1965, Gheorghe Gheorghiu-Dej moare de cancer la ficat, existând teorii conform cărora a fost iradiat intenţionat în timpul ultimei sale vizite la Moscova, din cauza politicii tot mai independente pe care o imprimase Partidului Muncitoresc Român al cărui conducător era.Fruntaşul comunist Gheorghe Apostol afirma ca Dej l-ar fi numit pe el succesor la conducerea partidului, însă Ion Gheorghe Maurer a manevrat lucrurile de aşa manieră încât sa fie ales conducător al  partidului Nicolae Ceausescu,(unul dintre protejații liderului decedat și un personaj de prim-plan în partid).

Probabil cea mai reprezentativă acţiune  politică a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost aceea de  indepărtare a României de modelul de conducere sovietic. În 1958, după moartea lui Stalin, Dej a introdus un nou mod de guvernare, un comunism de tip naţional, eliberat de influenţa URSS.Declaraţia  PMR din aprilie 1964 a statuat independenţa partidului comunist român  fata de Moscova, asigurând şi o anumita susţinere a populaţiei faţă de liderii partidului.Viaţa culturală şi educaţia s-au liberalizat, dar nu total, în România. Legăturile culturale şi ştiinţifice cu ţările din Occident, practic rupte după 1948, sunt reluate si ajung la un nivel modest, dar promiţător.Dej reia şi legatura cu Iugoslavia, al carei lider comunist, Iosip Broz Tito, fusese un adversar redutabil al lui Stalin.

Totuşi, este de reţinut faptul că, din punct de vedere politic, partidul unic şi-a mentinut neştirbit controlul intern asupra societăţii şi nu a cedat nici unul din prerogativele sale dictatoriale.Deasemenea s-a creat o legatură intre SUA şi România, presedintele Lyndon B. Johnson spunând despre România că este o ţară comunistă prietenoasă. John McGee, diplomat reprezentant al Marii Britanii la Bucuresti, trimitea pe 8 iunie 1964 un document către toate ambasadele Regatului Unit din ţările comuniste în care era scris: „Comunicatul emis pe 2 iunie, după intâlnirile bilaterale dintre România şi SUA la Washington, a contribuit la crearea unei atmosfere emoţionante, mulţumind şi insufleţind deopotrivă inaltele cercuri oficiale, cât şi oamenii de pe strada”. „Conducătorii români caută o intensificare pe toate fronturile a relaţiilor cu Vestul, dar aceasta este o diferenţă de grad, nu de gen, consecvenţa cu progresul in aceeaşi direcţie de-a lungul ultimilor trei ani, şi nu implică in niciun fel abandonarea poziţiei lor – comuniştii convinşi aplică politici comuniste – adică sunt nerabdători să promoveze interesele româneşti prin menţinerea şi lărgirea unor relaţii de prietenie de toate felurile cu toate celelalte state: Uniunea Sovietică, SUA, China comunistă, Regatul Unit al Marii Britanii, Franţa, Africa şi ţările asiatice.”

Între 1950 şi mijlocul anilor ’60, România a devenit prima ţară din blocul comunist care a făcut comerţ independent cu vestul. Succesul eforturilor de a extinde relatiile eterne romane a fost evident la înmormântarea lui Gheorghiu-Dej, unde au participat 33 de delegaţii straine, inclusiv una trimisa din Franţa de catre Charles de Gaulle. Politica lui de interacţiune economică cu vestul a pregătit terenul pentru succesorul lui, Nicolae Ceausescu.

Gheorghe Gheorghiu-Dej este considerat „artizanul” industrializării României şi cel care a făcut posibilă detaşarea ţării de sub dominaţia de tip imperialist a URSS. Tot el i-a fost mentor politic celui care avea să fie ultimul preşedinte comunist din Romania, Ceaușescu, răsturnat violent de la putere în decembrie 1989. După moarte, trupul îmbălsămat al lui Gheorghiu-Dej a fost depus într-un mausoleu din Parcul Libertății din București, fiind  exhumat după revolta anticomunistă din 1990 și reînmormântat în cimitirul Bellu (Șerban-Vodă).

Surse:

https://www.digi24.ro/special/campanii-digi24/23-august/gheorghe-gheorghiu-dej-primul-sef-de-stat-comunist-el-poarta-raspunderea-victimelor-regimului-109483

https://www.academia.edu/33069514/BIOGRAFIILE_LUI_GHEORGHE_GHEORGHIU-DEJ_%C3%8ENTRE_POPULARIZAREA_DE_PRIM%C4%82_INSTAN%C8%9A%C4%82_%C5%9EI_CONSTRUC%C8%9AIA_UNUI_CULT_AL_PERSONALIT%C4%82%C8%9AII

http://www.comunismulinromania.ro/index.php/gheorghiu-dej-biografie/

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2018/02/11/o-biografie-neromantata-a-sefului-comunist-gheorghe-gheorghiu-dej-video/

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2018/02/11/o-biografie-neromantata-a-sefului-comunist-gheorghe- gheorghiu-dej-video/