$¢$

 S-a întâmplat în 25 februarie 1707: În această zi, s-a născut Carlo Goldoni, dramaturg Italian. Carlo Goldoni s-a născut la Veneţia, Republica Veneţia, azi Italia. Era fiul unui medic veneţian. La vârsta de nouă ani a scris primul eseu, la 14 ani fugea de la şcoală și se alătura unei trupe de teatru ambulant. A absolvit apoi colegiul iezuit din Pavia, a studiat limba franceză. În timpul studiilor la Colegiul Ghislieri, a scris o poezie satiră numita Colossus, la adresa doamnelor din Pavia și a fost exmatriculat, s-a înscris la Universitatea din Pavia pentru a studia dreptul.

În 1730 scria „Gondolierul Veneţian”. A practicat avocatura la Veneţia in perioada 1731-1733 şi la Pisa în perioada 1744-1748, a avut câteva funcţii diplomatice, preocuparea sa de bază a fost scrierea de piese pentru Teatrul San Samuele din Veneţia. A scris în 1732 tragedia Amalasunta, jucată la Milano, în 1736 pleca la Genova şi se căsătorea cu Nicoletta Conio. A scris în această perioadă librete pentru operă. În 1737 devenea director al Teatrului Sf. Ioan Gură de Aur, în prezent Teatrul Malibran, in 1739 devenea consul al Republicii Genova la Veneţia.A scris piesa de succes Arlechin, slugă la doi stăpâni, in 1738 scria prima comedie, L'Umo di mondo.

Din 1748 a început să scrie pentru Teatrul Sant'Angelo, condus de actorul Girolamo Medebac şi în acelaşi an se juca Văduva Veselă la acest teatru, din 1753 până in 1762, a scris pentru Teatrul San Luca, în prezent Teatrul Carlo Goldoni, comediile La locandiera (1753), Le baruffe chiozzote (1762), În 1762, Goldoni aplecat la Paris, s-a implicat in politică. A predat limba italiană prinţeselor din palatul Versailles, fiicele fiicele regelui Ludovic al XV-lea, la in 1783 începea sa scrie Mémoires, lucrare autobiografică finalizată in 1787. A rescris ulterior toate piesele sale concepute in limba franceză, pentru publicul veneţian: Il ventaglio (1764), Il burbero di buon cuore (1893). A scris peste 200 de lucrări, piese de teatru, librete pentru operă, versuri. Carlo Goldoni a murit la 6 februarie 1793, în Paris, Franţa.

Surse:

http://www.italialibri.net/autori/goldonic.html

http://www.orizonturiculturale.ro/ro_studii_Costin-Tuchila-si-Pusa-Roth-despre-Goldoni.html

https://biografieonline.it/biografia-carlo-goldoni

https://www.britannica.com/biography/Carlo-Goldoni

http://biografii.famouswhy.ro/carlo_goldoni/

$$$

 S-a întâmplat în 25 februarie 1817: La această dată, avea loc deschiderea oficială a „Muzeului Brukenthal” din Sibiu, cel mai vechi muzeu din România. Organizat în palatul cunoscutului om politic şi colecţionar de artă sas din Transilvania Samuel von Brukenthal. Baronul Samuel von Brukenthal (1721-1803) a fost singurul exponent al comunităţii săseşti transilvănene căruia i s-au atribuit importante funcţii publice în cadrul statului austriac condus de împărăteasa Maria Theresa (1717 – 1780), cea dintâi funcţie ocupată fiind aceea de cancelar aulic al Transilvaniei. 

Perioada petrecută la Viena în această calitate coincide cu perioada constituirii colecţiei sale de pictură, menţionată în 1773 în Almanach de Vienne drept una dintre cele mai valoroase colecţii particulare ce putea fi admirată în mediul cultural vienez al vremii.Colecţiile iniţiale ale baronului von Brukenthal (constând din pinacotecă, cabinet de stampe, bibliotecă şi o colecţie numismatică) au luat naştere cu precădere în intervalul de timp dintre anii 1759 şi 1774.Se cunosc puţine informaţii privind modul lor de constituire, primele înregistrări referitoare la achiziţii de tablouri în documentele familiei Brukenthal apărând în 1770, dată la care nucleul pinacotecii trebuie să fi fost deja format. Numit Guvernator al Marelui Principat al Transilvaniei, funcţie pe care a ocupat-o între anii1777 şi 1787, Samuel von Brukenthal construieşte la Sibiu un palat în stilul Barocului Târziu, după modelul palatelor vieneze. Întreaga structură a Muzeului Naţional Brukenthal de astăzi a evoluat în timp dintr-un nucleu unic: colecţiile baronului Samuel von Brukenthal şi dintr-o locaţie unică: Palatul Brukenthal.

Deoarece nu a avut descendenţi direcţi rămaşi în viaţă, baronul von Brukenthal lăsa moştenire prin testament palatul, colecţiile şi restul averii sale unui descendent în linie masculină dintre persoanele cu care se înrudea. În cazul în care urmaşii săi aveau să moară la rândul lor fără a avea copii, familia stingându-se, averea urma să fie preluată de Biserica Evanghelică, iar palatul să devină un muzeu deschis publicului larg, eveniment petrecut în anul 1817. Pe parcursul secolului al XIX-lea, principala preocupare a muzeului a fost aceea de conservare a patrimoniului existent şi de lărgire a colecţiilor principale prin intermediul achiziţiilor, dar şi de înfiinţare de noi colecţii mai ales în sfera culturii săseşti. În anul 1948, muzeul a fost naţionalizat, devenind proprietatea statului comunist român. Tot în anul 1948, Societatea Transilvăneană pentru Ştiinţele Naturii din Sibiu îşi încetează activitatea, muzeul aflat sub patronajul acesteia fiind inclus în patrimoniul naţional. În anul 1957, Muzeul de Ştiinţele Naturii devenea parte a Muzeului Brukenthal. Muzeul de Vânătoare „August von Spiess” s-a deschis în anul 1966.1972 este anul deschiderii Muzeului Farmaciei. În anul 1988 a fost inaugurată Secţia Istorie a Muzeului Naţional Brukenthal, în prezent Muzeul de Istorie, în Casa Altemberger. Galeria de Artă Contemporană a Muzeului Naţional Brukenthal este cea mai recentă locaţie (2006).

Surse:

http://stiri.tvr.ro/brukenthal-de-la-baroc-la-gps-muzeul-s-a-deschis-pe-25-februarie-1817_40787.html

http://ghidulmuzeelor.cimec.ro/id.asp?k=537

https://www.descopera.ro/cultura/13887201-ziua-in-care-s-a-deschis-oficial-muzeul-brukenthal-cel-mai-vechi-muzeu-din-romania-tur-virtual

http://www.sibiunews.net/articole/18-cultura/10853-sibieni-pregatiti-va-de-sarbatoare-25-februarie1817-deschiderea-oficiala-a-muzeului-brukenthal-cel-mai-vechi-muzeu-din-romania.html

$$$

 S-a întâmplat în 25 februarie1841: În această zi, s-a născut pictorul francez Pierre-Auguste Renoir. A fost unul din cei mai celebri pictori francezi, creator - împreună cu Claude Monet, Alfred Sisley şi Paul Cézanne - al curentului impresionist. Denumit pe drept „pictorul bucuriilor vieţii", Renoir pictează cu pasiune până în ultima clipă a existenţei sale”. Pierre-Auguste Renoir (n. Limoges – d.2/3 decembrie 1919, Cagnes-sur-Mer) a fost unul din cei mai importanţi pictori francezi, creator - împreună cu Claude Monet, Alfred Sisley, Paul Cézanne - al curentului impresionist. Dragostea lui pentru desen, artă figurativă şi portrete l-a îndepărtat mai târziu de impresionism.  

Sub influenţa lui Ingres, începând din anul 1883, universul său coloristic devine mai blând, pictează trupuri feminine strălucitoare. Denumit pe drept „pictorul bucuriilor vieţii", Renoir pictează cu pasiune până în ultima clipă a existenţei sale. Încă din adolescență lucrează într-o fabrică de sticlărie, în care a început să picteze porțelanuri fine. Concomitent, urmează o cursuri gratuite de desen şi vizitează des muzeul Luvru, pentru a studia lucrările marilor pictori francezi şi pentru a desena copiile celebrelor tablouri sau sculpturi de acolo. Acest lucru l-a ajutat ca la vârsta de 19 ani să fie angajat de muzeu pe post de copiator. În anul 1862 a început să studieze la Ecole des Beaux-Arts de la Paris, învăţând tainele artei sub îndrumarea lui Charles Gleyre. Aici este coleg cu alți tineri artiști precum Alfred Sisley, Frédéric Bazille şi Claude Monet, toţi devenind în timp prieteni de nedespărţit, iar mai târziu fiindu-le apropiaţi şi Camille Pissarro sau Paul Cézanne. 

În anul 1864, Renoir prezintă la Salonul de la Paris, pictura „Esmeralda”, inspirată de un personaj din „Notre-Dame de Paris”, romanul Victor Hugo, iar în anul următor, prezintă, la aceeaşi expoziție, un portret a lui William Sisley, tatăl bogat al artistului Alfred Sisley, prietenul său. În anul 1867, Renoir se mută alături de Monet în casa luxoasă a lui Bazille, unde cei trei pictori se dedică în totalitate lucrului cu pensula. În acelaşi an, Renoir o întâlneşte pe Lise Tréhot, o croitoreasă care a devenit modelul său pentru picturi. Relaţia dintre Pierre şi Lise, nu a fost numai una profesională, cei doi parcurgând şi o aventură romantică, în urma căreia, în 1870 se naşte primul său copil, pe nume Jeanne, pe care Renoir nu îl recunoaşte. În anul 1870 îşi satisface stagiul militar în armata franceză, fiind trimis pe front în războiul franco-prusac, la o unitate de cavalerie. Acolo Renoir se îmbolnăveşte de dizenterie, însă bunul său camarad, Bazille, cade în lupte, în luna noiembrie, aducând o profundă suferinţă pentru artist. În anul următor, Renoir se reîntoarce de pe front, şi alături de Edgar Degas, Pissarro, Monet şi Cezanne decid să își deschidă, pe cont propriu, în anul 1874.Acesta este considerat momentul primei expoziţiii cu lucrări impresioniste, nu înainte ca aceşti mari artişti să înfiinţeze „Societe d’artistes”. Expoziţia avea să fie un eşec, nu şi pentru Renoir, care atrage atenţia editorului Georges Charpentier și a soției sale Marguérite.

La finalul anului 1879, după ce i-a descoperit pe marii maeştri ai Renaşterii, artistul va lucra la formarea propriului stil, aducând o oarecare blândeţe universului său cromatic, alături de ceva mai multă fineţe şi armonie. Este momentul carierei sale în care apare predilecţia pentru a picta trupuri feminine intens luminate, ceea ce îi va aduce, aşa cum aminteam, supranumele de „pictor al bucuriilor vieţii”. În anul 1881, datorită comenzilor de tablouri din partea unor clienţi influenţi şi bogaţi, Monet reuşeşte să călătorească foarte mult în Normandia, Algeria, Italia, pe Coasta de Azur sau Madrid. Studiul creaţiilor marilor artişti întâlnite în acest periplu îl vor ajuta pe Renoir să îşi definească şi mai clar propriul stil. Pe 15 ianuarie 1882 Renoir se întâlnește cu compozitorul Richard Wagner, la Palermo, în Sicilia, unde se spune că a pictat portretul lui Wagner în doar treizeci și cinci minute. În momentul în care vede schiţa, Wagner remarcă: „arăt ca un preot protestant”, iar pictorul este de acord cu el.

În anul 1890 se căsătorește cu Aline Victorine Charigot (1854 – 1915), care avea să îi dăruiască trei copii – Pierre (care va deveni actor de teatru și film), Jean (regizor de film) şi Claude. Având o asemenea viaţă bogată de familie, Renoir a pictat multe scene inspirate de soția sa și de cei trei copii.În 1892, Renoir se îmbolnăvește de artrită reumatoidă, o bolă degenerativă, iar în 1907, urmează sfatul medicilor, şi se mută cu familia la o fermă „Les Collette”, din climatul cald apropiat de coasta mediteraneană. Printre operele sale celebre ale acestei perioade, se găsesc:„Lise cu umbrelă”, „Grădina cu flori”, „Actriţa Jeanne”, „Nud de femeie”, „Lectură”, „La terasă”, „Pont Neuf”, „Loja”, „Portretul doamnei Charpentier”, sau „Moulin de la Galette”.Boala îi afectează articulaţiile iar mânile sale capătă noduli din ce în ce mai pronunţaţi, fapt ce îi va afecta vizibil activitatea artistică. În 1912, Renoir suferă şi un atac vascular cerebral, care îi instalează un grad de paralizie majoră, ţintuindu-l în scaunul cu rotile. Cu toatea acestea, el nu renunţă la creaţia sa artistică, ajungând să picteze cu pensula strâns legată de degetele paralizate.

Nu numai că a continuat să picteze, dar a abordat şi sculptura, reuşind să explice în asemenea măsură ucenicilor săi, încât aceştia transpuneau întocmai ceea ce geniul artistului imagina.Se spune că mâinile lui Renoir nu au atins deloc unele sculpturi, şi, cu toate acestea, ele au rămas ca opere veritabile ale sale. În anul 1915 soţia sa trece la cele veşnice, iar boala sa avansează cu rapiditate, supunându-l la suferinţe fizice cumplite.În anul 1919, Renoir cunoaşte triumful artistic suprem, creaţia sa, portretul „Madame Georges Charpentier” realizat în 1877, fiind expus la muzeul Luvru, iar meritele sale au fost răsplătite, în acelaşi an cu Ordinul Legiunii de Onoare. În acelaşi an, la 3 decembrie, Renoir moare în casa sa din Cagnes-sur-Mer, Franța, fiind înhumat, alături de soția sa, Aline, în orașul natal din Essoyes.

Surse:

https://www.pierre-auguste-renoir.org/

http://www.rador.ro/2016/02/25/portret-pierre-auguste-renoir-pictorul-bucuriilor-vietii-175-de-ani-de-la-nastere/

https://www.theartstory.org/artist-renoir-pierre-auguste.htm

https://www.biography.com/people/pierre-auguste-renoir-20693609

$¢$

 S-a întâmplat în 25 februarie1866: La această dată, avea loc debutul literar al lui Mihai Eminescu, în revista „Familia" din Pesta (mai apoi mutată la Oradesa), cu poezia „De-aş avea...". Prima poezie semnată de Eminescu a fost primită cu entuziasm de către directorul revistei, Iosif Vulcan, cel care i-a şi schimbat numele din Eminovici în Eminescu. 

Primele încercări de poezie ale lui Mihai Eminescu datează din ianuarie 1866, când a debutat cu poezia „La mormântul lui Aron Pumnul", pe care a semnat-o M. Eminovici, închinată memoriei profesorului său şi apărută în broşura scoasă la moartea acestuia, „Lăcrămioarele învăţăceilor gimnăziaşti den Cernăuţi la mormântul prea iubitului lor profesor Arune Pumnul". În acelaşi an începe colaborarea la revista „Familia" din Pesta, a lui Iosif Vulcan, care are meritul de a-l fi descoperit pe viitorul mare poet. La începutul anului 1866, Iosif Vulcan primea la redacţia revistei „Familia”, aflată şi ea la primele apariţii, o scrisoare însoţită de câteva poezii ale unui elev din Cernăuţi. Autorul, care se numea Mihail Eminovici şi se recomandase ca fiind elev „privatist” la gimnaziul din oraş, ruga a i se publica în revistă primele sale încercări poetice.

Plăcut surprins de talentul tânărului de numai 16 ani, Vulcan îi publică una dintre poeziile trimise, „De-aş avea”, în numărul 6, însoţită de o notă plină de generozitate şi de încurajare: „Cu bucurie deschidem coloanele foaiei noastre acestui june numai de 16 ani, care cu primele sale încercări poetice trămise nouă ne-a surprins plăcut”. De asemenea, la „Poşta redacţiei” îi comunica următorul mesaj, care trădează impresia plăcută ce i-a facut-o poezia, dar şi dorinţa de a continua colaborarea: „Cernăuţi. M.E. și corespundinţe am primi cu bucurie.” Va fi avut însă o tresărire când, în dreptul numelui, a văzut trecut Eminescu şi nu Eminovici, aşa cum se semnase el. Ce se întâmplase? Părându-i-se că nu are o rezonanţă clar românească, Vulcan şi-a luat permisiunea de a-l româniza, transformându-l în Eminescu, fără a-i da niciun fel de explicaţii. După o scurtă chibzuinţă, poetul a acceptat noua formă a numelui şi din acel moment tot ce a publicat a semnat numai Mihai Eminescu. Începând cu 1866 şi până în primăvara anului 1883, această primă poezie a fost urmată de încă 18, printre care se află: „O călărire în zori", „Din străinătate", „La Bucovina", „Misterele nopţii", „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie",„ La Heliade", „La o artistă", „Amorul unei marmure", „Junii corupţi", „Pe lângă plopii fără soţ... ", „Şi dacă... ", „Din noaptea... ". 

O primă culegere din opera poetică eminesciană şi singurul volum de poezii tipărit în timpul vieţii lui Mihai Eminescu, care a marcat consacrarea sa definitivă ca mare poet, a apărut la 21 decembrie 1883. Volumul „Poesii" a fost tipărit de Editura Librăriei, Socecu & Comp - Bucureşti, într-o frumoasă ţinută grafică, cu un portret al poetului şi cu o scurtă prefaţă a lui Titu Maiorescu, cel care a îngrijit această primă ediţie a poeziilor eminesciene. Cartea cuprindea 307 pagini, cu gravuri în capul filelor. Este singurul volum de poezii publicat în timpul vieţii marelui poet, alte două ediţii fiind publicate în 1885 şi în 1888. Cartea a fost tipărită în lipsa autorului din ţară, acesta fiind internat într-un sanatoriu din Germania, în 1883 apărând primele semne ale bolii care-l va răpune în cele din urmă.

La moartea poetului, în 15 iunie 1889, revista „Familia” a publicat un număr de doliu, consacrat în întregime activităţii şi operei sale, unde „naşul” său poetic, Iosif Vulcan, scria în necrolog, printre altele:„… A avut şi el soartea celor mai mulţi poeţi mari. A făcut gloria naţiunii sale, dar a fost şi a rămas sărac, a trăit luptîndu-se cu lipse materiale şi a murit în mizerie… Geniul lui nemuritor s-a stins într-un spital, într-o cameră obscură, părăsit de toţi, fără să vie cineva a-i da cele din urmă mîngîieri în starea-i nenorocită, fără să aibă un prieten care s-ăi ţie lumina, cînd marele său spirit avea să părăsească corpul-lut, fără să se găsească o mînă care să-i închidă pleoapele amorţite pentru totdeauna…După cum se ştie, noi am introdus pe Eminescu în literatură şi tot la noi s-a reîntors în culmea gloriei sale, cu 7 din cele de pe urmă şi mai admirabile poesii lirice ale sale. Aici i-a fost leagănul şi mormântul”.

Surse:

http://romanintezet.hu/files/2013/Personalitati.pdf

http://mariaberenyi.hu/Budapest.pdf

http://www.scritub.com/literatura-romana/Fisa-biobibliografica-Mihai-Em1846141819.php

https://revistafamilia.ro/

http://www.bjmures.ro/bd/B/001/39/B00139.pdf

http://foaiaromaneasca.blogspot.com/2016/03/un-secol-si-jumatate-de-la-debutul.html

$$$

 S-a întâmplat în 25 februarie1881: În această zi, a murit Cezar Bolliac, poet şi publicist, participant la Revoluţia de la 1848-1849 din Ţara Românească ( n. 23 martie 1813, Bucureşti). Fiul greco-italianului Anton Bogliako şi al grecoaicei Zinca Kalamogdartis, este crescut şi educat de cel de-al doilea soţ al mamei sale, stolnicul Petrache Pretz. Dobândeşte primele cunoştinţe acasă, având ca profesor pe grecul Neofit Duca. După o scurtă tentativă de carieră militară, îşi continuă studiile la Şcoala centrală din Bucureşti, a lui Wallenstein (1831), apoi la Colegiul „Sfântul Sava” (1832). 

Editează şi conduce mai multe publicaţii: „Curiosul” (1836), „Poporul suveran” (1848), „Expatriatul” (1849), „Buciumul” (1862), „Trompeta Carpaţilor” (din 1865). Colaborează şi la „Convorbiri literare”, „Curierul Românesc”, „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”, „Steaua Dunării”, „Vestitorul Românesc” ş.a. Articolele sale marchează geneza publicisticii politice româneşti moderne. La 17 ani intra în armata naţională, ca iuncher, dar o părăseşte curând. Părea să aibă, precum părintele său, demonul nestatorniciei. Cum mărturiseşte singur, a abandonat şcoala pentru armată, armata pentru litere, iar literele pentru publicistică. În 1836 scoate, cu C.G. Filipescu, publicaţia „Curiosul", suspendată după câteva numere. Este amestecat în conspiraţia revoluţionară a lui D. Filipescu şi de aici i se trage un surghiun, de câteva luni, la mănăstirea Poiana Mărului (1841). În 1842, domnitorul Gheorghe Bibescu îl numeşte procuror la Tribunalul din Bucureşti. Activează în comitetul societăţii secrete „Frăţia", iar în timpul revoluţiei de la 1848 e, împreună cu N. Bălcescu, secretar al Guvernului Provizoriu, care îl rânduieşte vornic al Bucureştilor.Redactor la „Popolul suveran”, militantul paşoptist participă la lucrările pentru eliberarea robilor ţigani. Exilat după înfrângerea revoluţiei, izbuteşte să evadeze la Orşova şi se refugiază la Braşov, unde editează „Espatriatul” (1849) şi pledează pentru apropierea dintre revoluţionarii români şi unguri. 

Hărţuit din pricina unei afaceri cu diamante, fuge la Atena şi, de acolo, la Paris, unde, prin scrisori şi memorii, prin articole şi poezii, susţine cauza Principatelor, făcând o intensă propagandă pentru Unire. În acelaşi scop, scriitorul - care colaborează şi la ziarul „Republica rumână” (1853) - editează foaia „Buciumul” (1857).Revenit în ţară, în 1857, îndeplineşte funcţia de director al „Monitorului Adunării ad-hoc”. Se declară pentru alegerea concomitentă, ca domn, a lui Al. I. Cuza în cele două ţări române. În 1860 devine membru al Curţii apelative din Bucureşti. Reapare în decembrie 1862 „Buciumul”, suspendat în decembrie 1864 de M. Kogălniceanu, dar reluat, în martie 1865, sub alt nume, „Trompeta Carpaţilor”.Director al Arhivelor Statului (1864), ales, în sfârşit, deputat, după tentative infructuoase, Bolliac îşi continuă, periodic, excursiile şi cercetările arheologice, începute în 1845. E desemnat preşedinte al Comitetului arheologic din Bucureşti, iar în continuare, inspector al muzeelor, membru al Societăţii geografice române, membru de onoare al Societe de geographie comparee şi la Socieete francaise de numismatique et d'archeologie. 

În 1877, acest om care nu a cunoscut niciodată odihna e ţintuit de o paralizie, ca urmare a unei congestii cerebrale. Mai supravieţuieşte încă patru ani. Avea nerv polemic şi ştia să-şi orchestreze argumentaţia în perioade ample, de largă respiraţie. Cu intervenţiile sale publicistice incisive, inspirate, Bolliac anticipează şi pregăteşte gazetăria lui Mihai Eminescu.

Surse:

Stoica, Stan (coord.) - Dicţionar biografic de istorie a României, Editura Meronia, Bucureşti, 2008

http://www.autorii.com/scriitori/cezar-bolliac/ 

https://www.artline.ro/Cezar-Bolliac-30462-1-n.html

http://www.poeziile.com/autori/Cezar-Bolliac/biografie.php

https://crispedia.ro/tag/cezar-bolliac-biografie/

$$$

 S-a întâmplat în 25 februarie1881: La această dată, a murit August Treboniu Laurian, filolog, istoric, publicist şi om politic, unul dintre conducătorii Revoluţiei de la 1848 din Transilvania, membru fondator al Societăţii Academice Române (1866), preşedinte al acestui for (1870-1872, 1873-1876) (n. 17 iulie 1810, în Fofeldea, judeţul Sibiu). 

Pe cel pe care astăzi îl numim August Treboniu Laurian îl chema, de fapt, Augustin Trifan. Prin latinizare, Trifan a devenit Treboniu, iar mai târziu s-a îngrijit să îşi atribuie şi prenumele August şi Laurian, ambele însemnând „preamăritul”. August Treboniu Laurian şi-a făcut studiile secundare la Sibiu. După studiile de filosofie de la Cluj, a studiat ştiintele fizice, matematica şi astronomia la Universitatea şi Institutul Politehnic din Viena şi apoi la Göttingen.S-a ocupat şi cu studii filologice ca profesor 1842-1848 la Sf. Sava, apoi la Universitatea din Bucureşti, unde l-a întâlnit pe Nicolae Bălcescu, împreună cu care publică în 1845 prima revistă de istorie românească, numită „Magazin istoric pentru Dacia", care se adresa românilor din toate cele trei principate. Articolele acestei reviste promovează un punct de vedere naţionalist privind vechimea, continuitatea şi unitatea românilor din Transilvania, Moldova şi Muntenia. Augustin Treboniu Laurian e cunoscut şi prin activitatea sa didactică - redactarea şi editarea de manuale şcolare, prin activitatea publicistică sau prin exagerările latiniste, caracteristice mai ales ultimei sale perioade de viaţă. Cărturar de formaţie enciclopedică, Laurian a avut contribuţii esenţiale, de referinţă, pe tarâmul istoriei, remarcându-se mai ales prin preocuparea constantă şi prodigioasă de a publica documente ale istoriei românilor. 

Se poate spune că oglinda activităţii sale istorice o constituie manualul de istoria românilor din 1853, reeditat într-o formă îmbunătăţită în 1862.Referindu-se la manual, Nicolae Iorga îl considera drept „marea sa istorie", purtătoare a unui „spirit nou", deoarece „arareori s-au cercetat pentru o lucrare mai sârguitor izvoarele, rareori s-au prins faptele mai corespunzător cu adevărul".Manualul conţinea un bogat material documentar filtrat prin prisma propriei personalităţi a autorului, beneficiind în acelaşi timp de cercetările acestuia. În fapt, era vorba de o sinteză în toata regula a istoriei românilor, destinată uzului profesorilor, ce lăsa să se întrevadă linia istorismului pe care marşa autorul, consolidând concepte precum românitatea sau unitatea naţională. August Treboniu Laurian a fost un participant activ al Revoluţiei de la 1848 din Ardeal. La îndrumarea lui Nicolae Bălcescu, s-a întors în Transilvania şi a contribuit la organizarea mişcării revoluţionare, ca mobilizator şi conducător, în care încearcă să refacă din imaginaţie limba română din secolul al. XIII-lea. El a pornit de la ideea eronată că menirea gramaticii este de a îndrepta limba şi de a îndepărta cuvintele ce nu par corecte. Limba astfel creată era artificială.

Între 1871 şi 1876, în colaborare cu Ioan C. Massim, profesor la Sf. Sava, a publicat „Dicţionarul limbii române", în două volume (1871-1875) în care, încercând să purifice limba de elementele nelatine, a făcut ca aceasta să semene doar vag cu limba română autentică. Partea I, două volume mari de 1864 pagini, cuprinde numai cuuvinte de origine latină, cele mai multe neintrate în limba română. Partea a II-a, este un glosar de 584 pagini, unde se află cuvintele de origine îndoielnică sau străină care, deşi indispensabile comunicării, sunt propuse să fie eliminate. Ortografia este etimologică. August Treboniu Laurian a fost unul dintre cei mai activi revoluţionari la 1848 şi o personalitate marcantă pentru cultura română. August Treboniu Laurian a murit la 25 februarie 1881, la Bucureşti și a fost înmormântat în Cimitirul Bellu.

Surse:

Predescu, Lucian - Enciclopedia României. Cugetarea, Editura Saeculum, Bucureşti, 1999

Laurian, Marius - August Treboniu Laurian,Conferinţele Bibliotecii ASTRA Sibiu, Sibiu, nr. 95, 2010 

Rusu, Dorina N. - Membrii Academiei Române, 1866-1999, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1999 

https://www.icr.ro/pagini/august-treboniu-laurian

http://www.tribuna.ro/stiri/special/august-treboniu-laurian-povestea-unei-legende-nascute-in-fofeldea-98421.html

https://www.agerpres.ro/flux-documentare/2018/07/17/revolutia-de-la-1848-170-de-ani-august-treboniu-laurian-filolog-publicist-reprezentant-de-seama-al-revolutiei--146083

$¢_

 S-a întâmplat în 25 februarie 2003: În această zi, a plecat în eternitate Alberto Sordi. Alberto Sordi (n. 15 iunie 1920 în Roma - d. Roma) a fost un actor de film, teatru și de televiziune italian şi regizor de film. Împreună cu Nino Manfredi, Ugo Tognazzi, Vittorio De Sica, Marcello Mastroianni şi Vittorio Gassman, a fost unul din stâlpii de rezistenţă ai Comediei Italiene. Nu a fost niciodată căsătorit.

Al patrulea fiu a lui Pietro Sordi, profesor de muzică şi instrumentist în orchestra Operei din Roma şi al Mariei Righetti, învăţătoare, şi-a petrecut primii ai ai vieţii în orăşelul Valmontone. Începând cu şcoala elementară a început să recite, sa improvizeze mici scenete intr-un teatru de păpuşi, să cânte în corul de copii al Capelei Sixtine, dirijat de Lorenzo Perosi. În 1936 a plecat la Milano, pentru a se înscrie la cursul de actorie de la Accademia dei Filodrammatici. Sordi a fost expulzat din Academie din cauza dicţiei si a pronunţiei în dialect. Diploma a obţinut-o mai târziu în particular. Intors la Roma în 1937 şi-a găsit de lucru ca figurant în diverse producţii ale studioului Cinecittà (Scipione l'Africano, Giarabub) şi câştigă concursul organizat de Metro Goldwyn Mayer pentru a dubla vocea lui Oliver Hardy. Ca dublură a lucrat până în1951 împrumutându-şi vocea unor: Bruce Bennett, Anthony Quinn, John Ireland, Robert Mitchum, Pedro Armendariz. A jucat in teatrul de revistă intre anii 1941-1942 în Tutto l'oro del mondo cu compania teatrală a lui Guido Fineschi şi Maria Donati, Teatro della caricatura (1942) Fanfulla, Ritorna Za-Bum (1943) şi Sai che ti dico? (1944) în revistele Un mondo di armonie (1944), Imputati... alziamoci! (1945), Soffia so... (1946), E lui dice... (1947), iar in stagiunea 1952-1953, Gran baraonda 

Apare şi în teatrul radiofonic între 1947-1948.In 1957 Sordi se înscrie la SIAE ca un cântăreţ la mandolină, instrument pe care îl cunoştea foarte bine. A obţinut diploma de compozitor. În cinema, pentru alţi zece ani, interpretează roluri minuscule şi puţin semnificative. Între 1952 şi 1953, popularitatea lui Sordi explodează cu două filme ale lui Federico Fellini, Lo sceicco bianco (1952) şi I vitelloni (1953). Sordi a reuşit în cca. cinci decenii de carieră să facă un portret ideal al italianului obişnuit, cu inima mare şi care visează cu ochii deschişi Dintre rolurile cele mai importante: Gondolierul din Venezia, la luna e tu (1958) a lui Dino Risi, sublocotenentul Innocenzi din Tutti a casa (1960) a lui Luigi Comencini, ziaristul Silvio Magnozzi din Una vita difficile (1961) de Dino Risi, matematicianul închis fără motiv în timp ce se afla în vacanţă în Detenuto in attesa di giudizio (1971) de Nanni Loy (pentru acest rol a luat Ursul de Aur în1972 la Festivalul de la Berlin).

Ca regizor, el a regizat 19 filme începând din 1966, când a realizat: Fumo di Londra şi Scusi, lei è favorevole o contrario? Obţine aprecieri notabile în trei filme alături de Monica Vitti, Amore mio aiutami (1969), Polvere di stelle (1973) şi Io so che tu sai che io so (1982). Dar cele mai bune filme ale sale sunt: Un italiano in America (1967), alături de Vittorio De Sica, Finché c'è guerra c'è speranza (1974), şi al optulea episod al seriei Le vacanze intelligenti - Dove vai in vacanza? (1978).Pe 27 aprilie 1999 i-a fost conferit de către Universitatea din Salerno un premiu „ad honorem" în ştiinţele comunicării.Una din ultimele sale apariţii la televiziune a fost în cadrul emisiunii Porta a Porta a lui Bruno Vespa din 18 decembrie 2001, emisiune ce i-a fost dedicată în întregime. A murit în noaptea dintre 24-25 februarie 2003 la 82 de ani de o bronşită. Pe 27 februarie i s-au făcut funeralii solemne în Basilica di San Giovanni în Laterano, la care au participat cca 500.000 de persoane.

Surse:

http://www.albertosordi.it/

https://www.cinemagia.ro/actori/alberto-sordi-6788/

https://www.britannica.com/biography/Alberto-Sordi

http://www.nostraitalia.it/de/alberto-sordi/