$$$

 El i-a luat tinerețea, trupul și maternitatea — iar apoi a convins lumea întreagă că problema era ea.

A părăsit-o după zece sarcini în cincisprezece ani.

A numit-o „deficitară mintal” în paginile ziarelor naționale.

A păstrat nouă dintre cei zece copii ai lor.

Iar propria ei soră a rămas în casa lui.

Aceasta nu este o notă marginală în istoria literaturii.

Este viața redusă la tăcere a lui Catherine Hogarth — o femeie ștearsă, pentru ca Charles Dickens să poată rămâne eroul moral al Angliei.

O TÂNĂRĂ FEMEIE ȘI UN GENIU AFLAT ÎN ASCENSIUNE (1835)

Catherine avea nouăsprezece ani când l-a întâlnit pe Charles Dickens.

El avea douăzeci și trei — strălucitor, ambițios, plin de energie, un tânăr jurnalist care lucra la ziarul tatălui ei, Evening Chronicle.

Captiva publicul cu ușurință. Scria neîncetat. Era sigur că măreția îl aștepta.

Catherine era blândă, artistică, sensibilă.

Cânta, desena, provenea dintr-o familie respectată din Edinburgh.

După standardele epocii victoriene — era soția ideală.

S-au căsătorit în 1836 — chiar în momentul în care cariera lui Dickens a explodat datorită „Documentelor clubului Pickwick”.

Curând după nuntă, Catherine a rămas însărcinată.

Apoi din nou.

Și din nou.

Și încă o dată.

ZECE COPII. UN SINGUR TRUP. FĂRĂ IEȘIRE.

În cincisprezece ani, ea a născut zece copii.

Zece sarcini.

Zece nașteri.

Zece perioade grele de refacere — într-o epocă fără:

contracepție,

anestezie,

înțelegerea depresiei postnatale.

Charles Dickens devenea tot mai celebru.

Catherine Dickens devenea tot mai epuizată.

Trupul ei se transforma.

Puterea ei se stingea.

Viața ei se restrângea la un ciclu neîntrerupt: naștere, alăptare, îngrijire, epuizare.

În timp ce el călătorea, susținea lecturi publice, edita reviste și își clădea imperiul literar — Catherine trăia într-o casă care nu dormea niciodată.

La patruzeci de ani, petrecuse aproape două decenii fie însărcinată, fie cu un nou-născut în brațe, fie într-o oboseală fără sfârșit.

CÂND FEMEIA SE FRÂNGE — BĂRBATUL ÎȘI PIERDE RĂBDAREA

În anii 1850, Dickens era deja cel mai cunoscut scriitor din lumea anglofonă.

Catherine — suprasolicitată, epuizată, îmbătrânită înainte de vreme sub povara datoriei.

Atunci el a început să rescrie povestea.

În scrisorile către prieteni o numea:

„incompetentă”,

„lentă”,

incapabilă să conducă gospodăria — o gospodărie cu zece copii și musafiri permanenți.

S-a mutat într-un dormitor separat.

Iar în 1857 a cunoscut-o pe Ellen Ternan.

Ea avea optsprezece ani.

El — patruzeci și cinci.

Faimos. Căsătorit. Intangibil.

Și s-a îndrăgostit de ea.

UN SISTEM CREAT ÎMPOTRIVA FEMEILOR

Catherine știa.

Soțiile știu întotdeauna.

Dar Anglia victoriană nu îi lăsa nicio opțiune.

Divorțul necesita:

un act al Parlamentului,

dovada adulterului plus încă o abatere.

O femeie care își părăsea soțul pierdea:

copiii,

veniturile,

reputația.

Catherine a îndurat.

Până în 1858 — când Dickens a decis că prezența ei devenise incomodă.

CRIMA PERFECTĂ: DISTRUGEREA REPUTAȚIEI

Nu își putea permite un divorț — scandalul i-ar fi ruinat imaginea publică.

Așa că a ales ceva mai crud.

A impus separarea.

Apoi i-a distrus numele.

Catherine a fost alungată din casa familiei.

Nouă copii au rămas cu el.

I s-a permis să îl vadă doar pe unul — fiul cel mare, Charley, care a ales să trăiască alături de mama lui.

Chiar și sora ei, Georgina Hogarth, a rămas cu Dickens:

a crescut copiii lui Catherine,

i-a administrat casa,

iar prezența ei a rănit-o și mai adânc.

„SOȚIA MEA ESTE INSTABILĂ MINTAL”

Dickens a făcut ceva de neimaginat.

A publicat o declarație în The Times, în care afirma că:

Catherine este instabilă psihic,

este o mamă nepotrivită,

iar el — este victima.

Societatea l-a crezut.

De ce nu l-ar fi crezut?

El era autorul care făcea Anglia să plângă pentru Micul Tim.

„Conștiința morală” a națiunii.

Catherine nu avea voce.

Femeilor nu li se permitea să își contrazică soții în presă.

Ea a fost condamnată la tăcere.

DOUĂZECI ȘI UNU DE ANI DE IZOLARE

A mai trăit încă douăzeci și unu de ani în liniște.

Își vedea rar copiii.

Cei mai mulți au ales partea tatălui — din credință, din teamă sau pentru moștenire.

Nu s-a recăsătorit niciodată.

Nu s-a apărat public.

A tăcut — până când o fiică a avut curajul să vorbească.

FIICA SPUNE ADEVĂRUL

După moartea ambilor părinți, Kate Perugini a rupt tăcerea.

Ea a spus că mama ei a fost tratată cu cruzime.

Că tatăl ei a fost nedrept.

Că asupra lui Catherine a fost aruncată propria lui neliniște.

Înainte de moarte, în 1879, Catherine i-a încredințat lui Kate un pachet de scrisori.

Scrisori de dragoste.

Scrisori din timpul în care Dickens o iubea — când o numea:

„șoricelul meu drag”,

„porcușorul meu iubit”.

Ultima ei dorință:

„Dă-le Muzeului Britanic, pentru ca lumea să știe — că odată m-a iubit.”

Fără ură.

Fără acuzații.

Doar adevăr.

CE A ÎNȚELES ISTORIA PREA TÂRZIU

Astăzi știm că:

timp de treisprezece ani a întreținut-o pe Ellen Ternan,

i-a asigurat locuință,

și probabil a avut un copil cu ea.

În public — predicator al moralei.

În privat — omul care i-a distrus viața soției sale.

Catherine a îndurat în tăcere.

Legea a ținut-o captivă.

Societatea a condamnat-o.

Istoria a uitat-o.

Până la scrisori.

Astăzi, ele sunt păstrate în Muzeul Britanic — dovadă că povestea pe care Dickens a vândut-o lumii a fost incompletă.

IRONIE CRUNTĂ

Charles Dickens a scris despre nedreptate.

Despre femei zdrobite de sisteme fără ieșire.

Și exact asta a făcut — soției sale.

Catherine Hogarth a născut zece copii.

Și-a pierdut casa.

Și-a pierdut reputația.

Și-a pierdut cea mai mare parte a familiei.

Iar ultimul ei mesaj, rostit în liniște, către lume, a fost:

„Spuneți-le că odată m-a iubit.”

Nu a cerut milă.

A cerut adevăr.

Și, în cele din urmă — istoria a auzit-o.

.

.

.

(Materialul are exclusiv caracter informativ și artistic. În cazul apariției unor întrebări suplimentare, vă rugăm să apelați la specialiști calificați. Menționarea mărcilor comerciale nu reprezintă reclamă sau colaborare. Este posibilă utilizarea surselor deschise și a elementelor create cu ajutorul #AI)

$__

 În ianuarie 1985, zăpada ajungea la geamul de la etajul întâi al blocurilor, iar copiii săpau tuneluri întregi prin troienele care blocau străzile săptămâni la rând.

Iarna lui 1985 a fost una dintre cele mai aspre din istoria României. La Cluj-Napoca, din 1 ianuarie a nins în fiecare zi până pe 12 ianuarie, când stratul de zăpadă atingea în oraș aproape jumătate de metru. La Dej, pe 14 ianuarie dimineața, termometrele arătau minus 32,2 grade Celsius.

Pe străzile din orașe se formau troiene uriașe. Mașinile dispăreau complet sub nămeți, doar antenele radio mai ieșeau la suprafață. Blocurile păreau mai joase decât de obicei, ferestrele de la parter erau complet îngropate. Copiii trebuiau să sară să atingă stâlpii de iluminat. Adulții săpau cu lopata ore întregi doar ca să ajungă de la bloc până la stradă.

Autoritățile interziseseră circulația mașinilor personale din cauza viscolitului și a troienelor. Tramvaiele circulau prin tuneluri săpate de armată. În București, soldații săpau zile întregi ca să degajeze liniile, iar vehiculele treceau prin canyon-uri de zăpadă mai înalte decât ele. Străzile erau ale copiilor, ale săniilor, ale bătăilor cu bulgări.

Pentru copiii anilor '80, iarna aceasta era paradisul pe pământ. Dimineața, la 7, când se întuneca încă afară, ieșeau deja pe uliță cu săniile. Nimeni nu stătea înăuntru când era zăpadă de un metru pe stradă. Nu existau telefoane mobile, nu existau console de jocuri, nu exista internet. Exista doar tu, zăpada și toți copiii din cartier.

Cei mai curajoși își făceau tuneluri prin troienele de pe marginea drumului. Săpau câte patru-cinci ore cu mâinile goale, cu lopețele improvizate din lemn, până creau pasaje întregi prin zăpadă. Un tunel avea trei-patru metri lungime și ajungea până la fereastra de la parter a blocului.

Construcția unui tunel era o operațiune serioasă. Primul copil săpa intrarea, împingând zăpada în lateral. Al doilea lărgea interiorul, creând un coridor suficient de mare pentru a trece un copil în genunchi. Al treilea venea din spatele blocului și săpa în sens invers, până când cele două echipe se întâlneau la mijloc.

Când tunelul era gata, momentul adevărului venea: cine îndrăznea să treacă primul prin el? Zăpada putea să cedeze oricând. Ai putea rămâne blocat înăuntru, îngropat sub tone de zăpadă. Părinții țipau înfricoșați când îi vedeau intrând pe acolo, dar copiii nu ascultau. Aveau propriul lor oraș subteran, invizibil pentru adulți.

Bătăile cu bulgări erau război adevărat. Se făceau echipe întregi: blocul 3 contra blocului 5, strada Florilor contra străzii Trandafirilor. Se construiau fortificații din zăpadă, se pregăteau depozite de bulgări timp de o oră înainte de atac.

Copiii se organizau ca niște generali. Comandantul echipei împărțea rolurile: "Tu faci muniție, tu aperi flanul stâng, voi atacați pe dreapta!" Cei mai mici făceau bulgări și îi stivuiau în depozite. Cei mijlocii apărau fortificația. Cei mari conduceau atacul.

Regulile erau simple dar stricte: nu lovești în cap, nu folosești gheață pură în bulgări, nu te bați cu fetele decât dacă ele încep primele. Cine încălca regulile era exclus din echipă pentru restul iernii. Era o chestiune de onoare.

Fortificațiile erau construcții impresionante. Se rula zăpada în bile uriașe, fiecare cât un butoi. Apoi se stivuiau în formă de zid, se întărea structura cu zăpadă moale care înghețau peste noapte. Dimineața, fortificația era solidă ca betonul. Puteai sta în spatele ei și bulgării inamici se spăreau în ea fără să facă nicio daună.

Igluurile se făceau după regulile învățate de la băieții mai mari, care le învățaseră de la băieții și mai mari înainte. Nimeni nu știa de unde venise cunoștința, dar toată lumea știa cum se face un iglu.

Se modela zăpada în cuburi mari, aproximativ 30 pe 30 de centimetri. Se aranjau circular, fiecare rând puțin mai înclinat spre interior. Se făcea cupolă, ultimul cub de sus fiind piesa cheie care ținea toată structura. Cei care reușeau să facă un iglu stabil în care să încapă trei copii erau respectați ca niște arhitecți.

Înăuntru se așternea un sac de iută găsit prin magazii, se aduceau câteva conserve goale ca mobilier, o cutie de pantofi ca masă. Și gata, aveai bază secretă pentru toată iarna. Unii copii stăteau înăuntru ore întregi, planificând atacuri, ascunzând comori, povestind despre cum o să fie când o să crească mari.

Săniile erau simple: două scanduri de lemn, două șipci metalice pe dedesubt, fixate cu cuie de tatăl care lucra la întreprindere. Unii aveau noroc și primeau sănii cumpărate din magazin, cu vopsea roșie și frâne cu pedală. Dar cele artizanale alergau la fel de bine pe derdelușul de lângă bloc.

Derdelușurile erau pantele naturale sau artificiale de lângă blocuri. Cel mai bun derdeleș din cartier era o pantă lungă de aproape 100 de metri, perfect pentru viteză maximă. Copiii o urcau cu sania în spate, obosind după fiecare coborâre, dar neputând să se oprească. Una, încă una, ultima și gata. Dar ultima nu venea niciodată.

Recordul de viteză era sacru. Cine cobora cel mai repede în poziție culcată pe sanie, cu capul înainte, era respectat de toți. Cine reușea să stea în picioare pe sanie în timpul coborârii era considerat nebun, dar admirat. Cădeau toți, se loveau, își rupeau hainele, își vindecau rănile și continuau.

Întoarcerea acasă seara era un ritual. Copiii intrau în casă la 6-7 seara, complet uzi, cu picioarele înghețate, cu nasul roșu și cu mâinile amorțite. Mama îi dezbrăca în hol: "Nu intra în casă așa! Stai pe preș!"

Hainele se puneau la uscat pe calorifer. Bocancii lângă sobă. Mănușile ude se întindeau pe sârmă deasupra caloriferului. Ciorapii de lână, complet muiați, se puneau pe țeava caldă de la căldură. Dimineața, totul era uscat și gata pentru o nouă zi de bătălie.

Dar nimănui nu-i păsa de frig, de umezeală, de mâinile înghețate. A doua zi dimineață, la 7, copiii erau din nou afară. Zăpada nu aștepta pe nimeni, iar iarna aceea părea că nu se va termina niciodată.

În 1954, la Călărași, stratul oficial de zăpadă măsurat era de 173 de centimetri, iar troienele ajungeau și la 5 metri înălțime în sudul țării. În 1984, la Vaslui, casele de la țară erau îngropate în zăpadă, iar oamenii trebuiau să sară prin ferestre pentru a ieși afară. Dar iarna lui 1985 rămâne în memoria colectivă ca ultima mare iarnă a copilăriei fără tehnologie.

Astăzi, când vezi ierni cu 10 grade în ianuarie și copii care stau în casă la tabletă, e aproape imposibil să-ți imaginezi că acum 40 de ani zăpada ajungea la etajul întâi, iar copiii se jucau afară de dimineața până seara, fericiți și înghețați, construind tuneluri și igluuri care rămâneau în picioare până în martie.

Pentru că în ianuarie 1985, când România era îngropată sub metri de zăpadă și temperaturile coborau la minus 32 de grade, copiii nu stăteau înăuntru la căldură. Ieșeau afară și transformau apocalipsa de iarnă într-un paradis de zăpadă.

$$$

 În ianuarie 1963, râul Dâmbovița prin București era înghețat complet, dar preotul a aruncat crucea de Bobotează direct în apa înghețată, iar 23 de bărbați au sparg gheața cu topoarele și ciocane timp de 40 de minute pentru a ajunge la apă și a scoate crucea, transformând ritualul religios într-o demonstrație brutală de credință și îndărătnicie.

Iarna lui 1963 fusese neobișnuit de geroasă. Din decembrie 1962, temperaturile nu se ridicaseră deasupra lui minus 15 grade. Râul Dâmbovița, care de obicei înghețată doar parțial, era acum un bloc solid de gheață de la un mal la altul. Grosimea gheții depășea 40 de centimetri.

De Bobotează, 6 ianuarie, biserica ortodoxă organizează ritualul Agheasmei Mari, sfințirea apei. Preotul aruncă o cruce de lemn în apă, iar tinerii din parohie se aruncă după ea. Cel care recuperează crucea primește binecuvântare pentru tot anul și respect din partea comunității.

În mod normal, aceasta însemna să sari în apa rece, să înoți câțiva metri și să prinzi crucea. Greu, rece, neplăcut, dar fezabil. În 1963, lucrurile erau complet diferite. Nu exista apă lichidă. Exista doar gheață solidă.

Cu două zile înainte de Bobotează, comunitatea din cartierul Rahova s-a adunat la biserică pentru a discuta situația. Părintele Dumitru, 58 de ani, cu 30 de ani de preoție, era ferm: ritualul trebuie respectat. Crucea va fi aruncată în Dâmbovița, chiar dacă râul e înghețat.

"Dar părinte, cum să aruncăm crucea în gheață? Rămâne acolo, pe suprafață. Nu intră în apă", a spus cineva din mulțime.

"Atunci vom sparge gheața", a răspuns preotul. "Vom face o gaură până la apă. Și acolo vom arunca crucea. Așa cum cere tradiția."

Dimineața de 6 ianuarie, la ora 10, câteva sute de credincioși s-au adunat pe malul Dâmbovității, lângă pod. Temperatura era minus 18 grade. Vântul bătea tăios de pe râul înghețat. Oamenii tremurau în hainele groase de iarnă, dar nimeni nu pleca.

Preotul a coborât pe gheață, urmat de câțiva bărbați care cărae instrumentele: topoare, ciocane grele, târnăcoape. Au ales locul potrivit, aproximativ la 10 metri de mal, unde râul era mai adânc și curentul sub gheață mai puternic.

Primul bărbat a ridicat toporul. A lovit gheața cu toată puterea. Pocnet puternic, dar gheața a rezistat. Doar o crăpătură mică, de câțiva centimetri. A lovit din nou. Același rezultat. Gheața era incredibil de dură, compactată de săptămâni de ger continuu.

Au început să lucreze în echipă. Doi bărbați cu topoare loveau alternativ, în același loc. Alții cu ciocane grele spărgeau bucăți mai mari după ce topoarele creau crăpături. Muncă grea, epuizantă, în ger.

După 10 minute, reușiseră să spargă doar stratul de suprafață, primii 5-10 centimetri. Sub el, gheața era și mai dură, mai densă. Mâinile bărbaților erau amorțite de frig și de vibrațiile loviturilor. Dar continuau.

Mulțimea de pe mal privea în tăcere. Unii se rugau. Alții își băteau palmele una de alta pentru a se încălzi. Copiii întrebau când se aruncă crucea. Nimeni nu știa cât va dura.

După 20 de minute, gaura avea aproximativ 20 de centimetri adâncime și un metru diametru. Bucăți mari de gheață erau scoase și aruncate în lateral. Bărbaților li se vedea suflarea în aerul rece. Hainele lor erau ude de transpirație în ciuda gerului. Fețele roșii de efort.

La jumătatea orei, au ajuns la 30 de centimetri adâncime. Încă nu ajunseseră la apă. Gheața continuă, solidă, refuzând să cedeze. Unii bărbați se retrăgeau, epuizați, înlocuiți imediat de alții care luau topoarele și continuau.

În minutul 35, toporul unui bărbat a străpuns ultimul strat de gheață și a lovit apa. Toți au auzit sunetul diferit - nu mai era poc uscat al toporului în gheață, ci un pleosc clar. Apă. Ajunseseră în sfârșit.

Gaura s-a lărgit rapid acum. Ultimii centimetri de gheață erau mai fragili, mai ușor de spart. În următoarele 5 minute, au creat o deschidere de aproximativ 1,5 metri diametru. Apa neagră, rece, se mișca încet sub gheață. Aburii ușori se ridicau din gaură - apa era mai caldă decât aerul de deasupra.

Preotul s-a apropiat de gaură. A ținut crucea de lemn sus, a rostit rugăciunea de sfințire a apei. Vocea lui răsuna în tăcerea dimineții. Apoi a aruncat crucea. Aceasta a căzut în apa neagră și a dispărut sub suprafață.

Acum venea momentul crucial. Cine sare după cruce? În mod normal, zeci de tineri s-ar fi aruncat simultan. Acum, situația era diferită. Temperatura apei era la limita de îngheț, în jur de zero grade. Temperatura aerului minus 18. Gaura era mică, abia suficientă pentru un om. Cine intră trebuie să iasă rapid, altfel riscă hipotermia severă în secunde.

S-a făcut o tăcere lungă. Toți bărbații care spărseseră gheața se uitau unii la alții. Nimeni nu se oferea. Era prea periculos, prea rece, prea îngust.

Apoi un bărbat a făcut un pas înainte. Nicolae Popescu, 26 de ani, docker în portul Dâmboviței, căsătorit de un an, fără copii încă. "Eu merg", a spus simplu.

S-a dezbrăcat până la brâu. Și-a scos cizmele. A rămas în pantaloni groși de in. Familia lui a încercat să îl oprească. "Mori acolo, Niculae! E prea frig!" Dar el și-a făcut cruce și s-a apropiat de gaură.

A stat pe marginea găurii, respirând adânc, pregătindu-se. Apoi s-a lăsat să cadă. Plosc puternic când corpul a lovit apa. Zgomotul ăla, apa înghețată primind un om cald, toată lumea de pe mal l-a simțit în oase.

Nicolae a dispărut complet sub apă. Unul, doi, trei secunde. Mulțimea reținea respirația. Patru, cinci secunde. Unde e? De ce nu iese?

La șapte secunde, a apărut la suprafață, scoțând capul din apă cu o explozie de aer. În mâna dreaptă ținea crucea. A prins-o. Dar acum trebuia să iasă.

Problema era că gheața de la marginea găurii era alunecoasă. Nu avea unde să se prindă. Încerca să își ridice corpul, dar mâinile alunecau. Apa îl trăgea în jos. Și frigul acum îl lovise - șocul termic al corpului cald în apă înghețată.

Doi bărbați s-au aruncat imediat pe gheață, întinzându-și mâinile. L-au prins de brațe și l-au tras cu putere. Nicolae s-a ridicat pe jumătate din gaură, dar piciorii lui încă atârnau în apă. Un al treilea bărbat l-a prins de pantaloni și toți trei au tras simultan.

Nicolae a ieșit din apă, zăcând pe gheață, tremurând violent, ținând încă crucea în mână. L-au învelit imediat în pături groase, cojoacele, tot ce aveau oamenii. L-au purtat la mal, l-au dus direct la o casă apropiată unde ardea sobă.

Preotul a luat crucea din mâna lui Nicolae. "Dumnezeu să te binecuvânteze pentru curaj", a spus. Apoi a ridicat crucea spre mulțime. Oamenii au aplaudat. Unii au plâns. Femeile făceau cruce. Era un moment de credință pură, primitivă, puternică.

Nicolae a stat două zile la pat, recuperându-se după expunerea la frig. Dar nu a făcut hipotermie severă, nu a avut degerături grave. Tinerețea și constituția puternică l-au salvat. A supraviețuit.

Anul următor, când a venit Bobotează, râul nu era înghețat. Apa curgea liberă. Zeci de tineri s-au aruncat după cruce în mod tradițional. Părea banal după drama din 1963. Nimeni nu a uitat însă acel an când 23 de bărbați au sparg 40 de centimetri de gheață cu topoarele timp de 40 de minute pentru a face o gaură în care un om curajos să sară în apă înghețată și să scoată crucea.

Astăzi, când ritualul Bobotezei se desfășoară în piscine încălzite sau în râuri cu echipe de salvare, cu ambulanțe în stand-by, cu măsurători exacte ale temperaturii apei, este aproape imposibil să înțelegi ce însemna în 1963 să spargi gheața de 40 de centimetri cu toporul, să sari în apa înghețată printr-o gaură îngustă, să prinzi o cruce de lemn și să ieși viu.

Pentru că în ianuarie 1963, când Dâmbovița era o bandă solidă de gheață și ritualul părea imposibil, comunitatea din Rahova a demonstrat că tradiția nu negociază cu vremea, că credința nu se supune circumstanțelor, și că 40 de centimetri de gheață pot fi sparte cu topoare, sudoare și îndărătnicie, pentru ca un bărbat curajos să se arunce în apa înghețată și să aducă crucea la suprafață.

$$_

 După ce trecea nebunia Revelionului, România intra într-o stare colectivă de epuizare fizică. După zile întregi de abuz culinar, grăsimi grele din porc, piftii, maioneze și cantități industriale de alcool, organismul uman ceda.

Dimineața de 1 ianuarie era identică în fiecare casă. Te trezeai la prânz, cu capul pulsând ca un ciocan pneumatic. Gura uscată ca nisipul. Greață profundă care urca din stomac în valuri. Lumina soarelui te durea în ochi. Zgomotul te lovea ca un pumn. Tot corpul refuza să colaboreze.

Încercai să bei apă. Nu ajuta. Încercai să mănânci ceva. Stomacul se răscolea. Luai o aspirină. Rămânea blocată în gât, refuzând să coboare. Nicio pastilă de la farmacie nu avea efectul dorit, pentru că problema nu era doar durerea, ci un dezechilibru chimic major în tot corpul.

Ficatul era suprasolicitat încercând să filtreze toxinele. Creierul suferea din cauza deshidratării severe provocate de alcool. Intestinele erau în revoltă după cantitățile industriale de carne grasă și salată de boeuf. Rinichii plângeau după electroliți pierduți. Întreg sistemul era în criză.

Atunci apărea bătrâna din casă, mama sau bunica, cu o privire care spunea "ți-am zis eu". Nu spunea nimic cu voce tare, nu te certă, nu făcea morală. Doar se îmbrăca în pufoaică și ieșea pe balcon sau cobora în beci. Știai ce urmează. Salvarea.

Salvarea se afla la rece, pe balconul înghesuit sau în beci, în butoiul cu varză murată. Mai ales dacă gospodina pusese și varză roșie, care colora totul într-un roz vibrant. Acea moare nu era doar o zeamă acră, ci un cocktail biochimic complex, pregătit de natură prin fermentație lentă.

Ritualul era simplu și neschimbat de generații. Ieșeai în frig, în papuci și halat, tremurând. Butoiul stătea pe balcon de la sfârșitul lui noiembrie, acoperit cu un capac de lemn și o piatră deasupra pentru greutate. Deasupra capacului, un strat subțire de gheață se formase în nopțile geroase.

Spărgeai gheața de la gura butoiului. Ridicai capacul. Mirosul te lovea instantaneu, un miros înțepător, puternic, rezultat din acidul lactic și compușii de sulf din varză. Pentru un stomac în revoltă, mirosul ăsta părea cel mai groaznic lucru din lume. Dar bunica știa mai bine.

Băgai cana în lichidul roz și tulbure. Scoeteai aproximativ 300 de mililitri. Lichidul era rece, aproape înghețat, cu bucățele mici de varză plutind înăuntru. Culoarea variază de la roz pal la violet intens, depinzând de proporția de varză roșie folosită la murare.

Prima înghițitură era o tortură. Acidul te lovea în gură, în gât, în stomac. Voiai să o scuipi înapoi. Dar înghițeai forțat, pentru că toată lumea din casă te privea cu acea expresie care spunea "bea tot, altfel nu te vindeci". Și tu știai, din experiențe anterioare, că funcționează.

După prima înghițitură, așteptai. Stomacul se contracta, protesta, amenința că o să vomite totul înapoi. Dar apoi, ceva se întâmpla. Un calm ciudat. O răcoare plăcută care cobora prin piept. Greața se diminua ușor. Făceai a doua înghițitură, mai ușoară decât prima.

Adevăratul miracol se întâmpla în următoarele 15 minute. Durerea de cap pulsatilă începea să se retragă. Gura nu mai era atât de uscată. Stomacul se calma. Începeai să te simți om din nou. Nu complet vindecat, dar funcțional. Capabil să stai în picioare fără să leșini. Capabil să gândești fără ca fiecare gând să doară.

Explicația medicală este clară, deși bunicile nu știau termenii științifici. Alcoolul este un diuretic puternic, care elimină apa și sărurile esențiale din corp: sodiu, potasiu, magneziu. Moara de varză este, în esență, o soluție electrolitică concentrată naturală.

Conținutul ridicat de sare, sodiu, ajută corpul să rețină apa, rehidratând țesuturile și creierul mult mai rapid decât apa simplă. Durerea de cap după băutură este cauzată de deshidratarea meningelui, membrana care învelește creierul. Când creierul pierde apă, meningele se "zbârcesc" ușor, trăgând de receptorii de durere. Sodiul din moare reechilibrează rapid nivelul de apă, calmând durerea.

Dar moara nu era doar apă sărată. Era mult mai complexă. Fermentația verzei produce miliarde de bacterii benefice, lactobacili, probiotice vii. Excesul de alcool distruge flora intestinală, provocând greață și indigestie. O cană de moare funcționează ca un transplant instantaneu de bacterii bune, care calmează stomacul iritat și repornește digestia blocată.

În plus, acidul lactic din moare ajută direct la descompunerea grăsimilor grele rămase în stomac de la masa anterioară. Piftia, carnea de porc, salată de boeuf, toate aceste grăsimi stăteau greoaie în stomac, refuzând să se digere. Acidul lactic accelerează procesul, împărțind moleculele mari de grăsime în fragmente mai mici pe care corpul le poate procesa.

Varza murată păstrează vitamina C într-o formă foarte stabilă, uneori în concentrații mai mari decât în citrice. Această doză șoc de vitamina C naturală acționează ca un antioxidant puternic, ajutând ficatul să proceseze resturile toxice ale alcoolului. Ficatul produce enzime speciale pentru a descompune alcoolul, dar aceste enzime generează radicali liberi toxici. Vitamina C neutralizează acești radicali înainte să facă mai multă daună.

De aceea, cana aia de zeamă roz băută pe stomacul gol nu era un moft băbesc, ci o necesitate fiziologică. Era o perfuzie naturală cu electroliți, probiotice și vitamine, singura capabilă să repună pe picioare un organism intoxicat și deshidratat după sărbători.

În zilele următoare, ritualul continua. Dimineața, înainte de micul dejun, o cană de moare. Seara, înainte de culcare, încă o cană. Până pe 3-4 ianuarie, te simțeai om din nou. Ficatul se recuperase. Stomacul funcționa normal. Durerea de cap dispăruse complet.

Bunicile nu citeau studii medicale despre probiotice și electroliți. Nu știau termeni ca "floră intestinală" sau "rehidratare osmotică". Dar știau, din experiență transmisă de generații, că moarea de varză vindecă. Că acea zeamă roz, acră, înțepătoare, este cel mai bun leac după excesele de Revelion.

În fiecare casă din România, butoiul cu varză murată era pregătit din noiembrie special pentru iarnă. Dar adevăratul lui scop se releva în primele zile ale anului nou, când toată țara avea nevoie de vindecare. Când fiecare om care exagerase la masă și la băutură căuta dispertat acel lichid magic care readuce echilibrul în corp.

Astăzi, când vezi în farmacii suplimente scumpe cu probiotice, pudre de electroliți pentru sportivi, vitamine C în comprimate efervescente, este aproape imposibil să înțelegi că toate acestea existau deja, concentrate într-o cană de moare de varză, pe balconul fiecărei case românești.

Pentru că în ianuarie, după ce treceau sărbătorile și România se trezea cu mahmureala colectivă, leacul nu venea din farmacie. Venea din butoiul de pe balcon, dintr-un lichid roz și tulbure, fermentat luni de zile, plin de viață microscopică și putere vindecătoare. Moara de varză, perfuzia naturală a poporului român.

$$_

 În România comunistă, vara nu însemna vacanță pentru toată lumea. Pentru mii de muncitori sezonieri, vara însemna culesul tutunului, cea mai brutală muncă agricolă din țară, care îți distrugea sănătatea în câteva sezoane.

Tutunul se cultiva masiv în sudul României, în județele Olt, Teleorman și Dolj. Plantele cresceau în câmpuri uriașe, kilometri întregi de foi verzi, lipicioase, toxice. Recoltarea se făcea manual, frunză cu frunză, în căldura sufocantă a lui iulie și august, când temperaturile depășeau 40 de grade la umbră.

Munca începea la 5 dimineața, când soarele abia răsărea. Până la ora 6, trebuia să fii în câmp, cu traistă în spate și cuțitul special pentru tăiat frunze în mână. Șefii de brigadă nu acceptau întârzieri. Dacă veneai după ora 6, pierdeai o jumătate de zi din plată.

Plantele de tutun erau înalte, peste doi metri, cu frunze uriașe, cât brațul unui adult. Frunzele erau acoperite cu o rășină groasă, lipicioasă, numită nicotină. Această substanță se lipea de piele, de haine, de păr, de unghii. Mirosul era înecăcios, dulceag-amar, persistent.

Tehnica era simplă dar epuizantă. Te aplecai la baza plantei, prindeai frunza de jos, o rupai sau o tăiai cu cuțitul, o punei în traistă. Apoi următoarea frunză, apoi următoarea. O plantă avea 15-20 de frunze. Un hectar avea mii de plante. Tu trebuia să culegi cât mai multe pentru a primi plată decentă.

După primele 30 de minute, mâinile deveneau verzi-negre de rășină. Rășina nu se spăla cu apă. Se lipea de piele ca gudronul. Încercai să o ștergi de pantaloni, dar pantalonii deveneau și ei verzi-negri, rigizi. Încercai să nu îți atingi fața cu mâinile pline de rășină, dar era imposibil. Când îți ștergeai sudoarea de pe frunte, rășina ajungea în ochi, pe buze, în păr.

După prima oră, soarele devenea brutal. La ora 8 dimineața, temperatura era deja 35 de grade. Între rândurile de tutun, aerul nu circula. Plantele înalte blocau vântul. Căldura se acumula ca într-o seră. La ora 10, temperatura între plante ajungea la 45 de grade. Pământul era fierbinte sub picioarele goale sau în sandale deșirate.

Corpul începea să elimine apă masiv. Sudoarea curgea în șiroaie. Dar nu puteai să bei apă oricând. Aveai o pauză de 10 minute la ora 10, și atât. Bideoanele cu apă se terminau rapid. Apa caldă, nesuferită, dar o beeai disperată. Unii muncitori, în special femeile mai în vârstă, leșinau din cauza deshidratării.

Nicotina din rășină penetra pielea. Aceasta era partea pe care nimeni nu o spunea când te angajai. Nicotina este toxică nu doar când o fumezi, ci și când o absorbi prin piele. Muncitorii care culegeau tutun zilnic absorbeau nicotină echivalentă cu fumatul a două pachete de țigări pe zi, fără să fumeze niciodată.

Simptomele apăreau după câteva zile de muncă. Greață constantă, mai ales dimineața. Dureri de cap pulsatile. Amețeli. Palpitații cardiace. Tremurături ale mâinilor. Unii muncitori vomitau în timpul pauzei de masă, incapabili să mănânce. Alții dezvoltau erupții cutanate, mâncărimi insupportabile, răni care nu se vindecau din cauza contactului constant cu rășină.

Dar cel mai grav era efectul cumulativ. Un sezon de cules tutun dura 6-8 săptămâni. Expunerea zilnică la nicotină prin piele provoca intoxicație cronică. Ficatul lucra non-stop să elimine toxina. Rinichii erau suprasolicitați. Sistemul nervos suferea. Mulți muncitori dezvoltau dependență fizică de nicotină, deși nu fumau, doar din absorbția prin piele.

La sfârșitul zilei de muncă, în jurul orei 7 seara, când soarele începea în final să scadă, muncitorii se târau înapoi la barăci. Erau epuizați complet, deshidratați, intoxicați. Hainele erau rigide de rășină uscată. Mâinile erau negre, imposibil de curățat. Mirosul de tutun era în păr, în piele, în plămâni.

Spălatul era o tortură separată. Apa rece din cisternă nu dizolva rășina. Trebuia să folosești motorină sau petrol să îți freci mâinile, apoi săpun tare, apoi să freci cu piatră ponce. După 20 de minute de frecat, mâinile rămâneau tot verzi, doar mai deschis la culoare. Pielea era iritată, crăpată, sângerândă.

Plata era mizerie. În anii '80, un muncitor sezonier primea aproximativ 15-20 de lei pe zi pentru 12-14 ore de muncă în condiții inumane. Era mai mult decât nimic, dar nu suficient pentru a justifica distrugerea sănătății. Oamenii veneau din disperare, pentru că nu aveau alte opțiuni. Șomeri, țărani fără pământ, femei singure cu copii, oameni fără meserie.

Existau și copii. Oficial, vârsta minimă pentru culesul tutunului era 16 ani. În realitate, copii de 12-13 ani lucrau în câmpuri, aduși de părinți care aveau nevoie de fiecare leu în plus. Copiii sufereau cel mai mult. Corpurile lor mici absorbeau nicotină mai rapid, intoxicația era mai severă. Mulți copii care au lucrat la tutun în adolescență au dezvoltat probleme respiratorii cronice, alergii, afecțiuni hepatice.

La sfârșitul sezonului, după 6-8 săptămâni de muncă, muncitorii plecau acasă cu bani puțini și sănătate distrusă. Unii reveneau sezonul următor, din disperare. Alții jurau că nu se mai întorc niciodată, dar anul următor erau înapoi, pentru că nu aveau alternativă.

Studiile medicale din anii '90, după căderea comunismului, au confirmat ceea ce muncitorii știau deja: expunerea prelungită la frunzele de tutun provoacă intoxicație cu nicotină, afecțiuni hepatice, probleme renale, tulburări neurologice. Boala avea chiar un nume medical: Green Tobacco Sickness, boala tutunului verde.

Astăzi, când vezi un pachet de țigări în magazin și te gândești la fumători, este aproape imposibil să îți imaginezi că înainte ca tutunul să ajungă în fabrică, a fost cules manual de oameni care și-au distrus sănătatea în câmpurile încinse, absorbind nicotină prin piele, lucrând 14 ore pe zi în căldură sufocantă, pentru 20 de lei pe zi.

Pentru că în vara anilor '80, când România producea milioane de tone de tutun pentru export și consum intern, recolta era culeasă de mii de muncitori sezonieri care lucrau în condiții inumane, intoxicați zilnic cu nicotină, epuizați de căldură și muncă, distruși încet de plantele verzi și lipicioase care le otrăveau sângele frunză cu frunză.

$$$

 În ianuarie 1987, telegondola de la Poiana Brașov s-a oprit la jumătatea traseului cu 47 de oameni blocați în cabine, suspendate la 30 de metri înălțime, pentru aproape 5 ore, în viscol și ger de minus 18 grade.

Poiana Brașov era singura stațiune de schi cu adevărat modernă din România comunistă. Telegondola instalată în 1971 era mândria regimului, un sistem austriac de ultimă generație care urca turiștii de la baza pârtiei până în vârful muntelui în doar 12 minute. Cabine închise, încălzite, confortabile. Simbolul progresului socialist.

Sâmbătă, 17 ianuarie 1987, ora 14:30. Telegondola funcționa la capacitate maximă. Sezonul de iarnă era în plină desfășurare, sute de turiști veniseră la schi pentru weekend. Cabinele urcau și coborau continuu, fiecare cu câte 4-6 persoane înăuntru. Totul părea normal.

Apoi, fără niciun avertisment, sistemul s-a oprit brusc. Toate cabinele s-au balansat violent, apoi s-au imobilizat complet. Câteva secunde de tăcere confuză. Oamenii din cabine s-au uitat unii la alții, neînțelegând ce se întâmplă. Apoi panica a început să se instaleze.

La baza pârtiei, mecanicul Vasile Popescu, 52 de ani, cu 15 ani experiență la telegondolă, s-a repetat la panoul de control. Motorul principal se oprise complet. A încercat să repornească sistemul. Nimic. A verificat siguranțele. Toate funcționale. A verificat tabloul electric. Totul părea normal, dar sistemul refuza să pornească.

Pe traseul telegondolei, 47 de oameni erau blocați în 12 cabine, suspendate la înălțimi diferite. Unele cabine atârnau la 10 metri deasupra solului. Altele la 30 de metri, deasupra unor prăpăstii acoperite de zăpadă. Cea mai înaltă cabină era exact pe vârful dealului, la aproape 40 de metri înălțime, deasupra stâncilor.

În cabina numărul 7, suspendată la aproximativ 25 de metri, se aflau șase persoane. Familia Gheorghiu din București: tatăl, mama și doi copii, 8 și 11 ani. Plus un cuplu tânăr din Brașov, venit la schi pentru ziua lui ea.

Primele minute au fost suportabile. Toată lumea presupunea că este o pană tehnică temporară, că sistemul va reporni în câteva minute. Copiii chiar se distrau, uitându-se pe fereastră la peisajul de iarnă. Cabina era caldă, rezidual de la sistemul de încălzire care funcționase până când motorul se oprise.

Dar după 10 minute, nimeni nu venise cu explicații. Cabina atârna nemișcată pe cablu. Afară, viscolul se intensificase. Vântul bătea cu rafale puternice, făcând cabina să se balanseze ușor, un balanț sinistru care îți amintea că atârni la 25 de metri în aer, legat doar de un cablu de oțel.

După 15 minute, cineva a încercat să deschidă ușa cabinei. Era blocată. Sistemul de siguranță împiedica deschiderea ușilor când telegondola nu era în stație. Acum acest sistem de siguranță devenise o capcană. Nu puteai ieși. Erai închis înăuntru, suspendat în aer, fără nicio modalitate de a scăpa.

Temperatura în cabină a început să scadă rapid. Fără motor, sistemul de încălzire nu mai funcționa. Căldura reziduală se pierdea prin pereții subțiri de metal și sticlă. Afară erau minus 18 grade. În 30 de minute, temperatura interioară a scăzut la plus 5 grade.

Copiii au început să plângă. Nu de frig încă, ci de frică. Înțelegeau acum că ceva este grav greșit. Mama încerca să îi calmeze, dar vocea ei tremura. Tatăl se uita pe fereastră, încercând să vadă celelalte cabine, să înțeleagă cât de grav este situația.

În cabina numărul 3, mai jos pe traseu, era o femeie singură. Daniela, 34 de ani, profesoară din Cluj, venise la Poiana pentru prima dată. Nu schia, doar vroia să vadă muntele. Acum se afla singură într-o cabină care se balansa la 30 de metri înălțime, fără nimeni cu care să vorbească, fără nicio modalitate de a comunica cu exteriorul.

Ea a fost prima care a realizat gravitatea situației. A scos un caiet din geantă și a început să scrie. Nu știa pentru cine scrie, dar simțea nevoia să documenteze ce se întâmplă. "Ora 14:50. Telegondola oprită de 20 de minute. Foarte frig. Singură. Nimeni nu vine."

La baza pârtiei, mecanicul Vasile lucra febril. Chemase deja electricianul șef, inginerul de serviciu și directorul stațiunii. Toți se uitau la motorul oprit, încercând să înțeleagă ce se întâmplase. Problema nu era tehnică simplă. Ceva în sistemul electric de siguranță se blocas complet.

Directorul a luat decizia de a chema pompierii și salvamontul. Dar evacuarea a 47 de oameni din cabine suspendate la zeci de metri înălțime, în viscol, era o operațiune complexă. Erau necesare frânghii speciale, hamuri, personal antrenat. Timp de pregătire: minim 2-3 ore.

În cabina numărul 7, temperatura coborâse la minus 2 grade. Oamenii își scoaseseră toate hainele din rucsacuri și se îmbrăcaseră în straturi. Copiii erau înveliți în tot ce se găsise: jachete, pulovere, șaluri. Adulții stăteau lipiți de ei, împărtășind căldură corporală.

Tatăl a spart sticla de urgență și a luat telefonul de siguranță. Dar telefonul era mort. Nicio tonalitate. Sistemul de comunicare depindea de motorul principal. Fără motor, fără telefon. Erau complet izolați.

După două ore, în jurul orei 16:30, a început să se întunece. Ianuarie, ziua scurtă. Soarele cobora rapid spre orizont. În 30 de minute, va fi noapte completă. Cabinele nu aveau lumini de urgență funcționale. Vor rămâne în întuneric total, suspendate în aer, fără căldură.

Copiii plângeau acum de frig real. Mâinile și picioarele lor erau înghețate. Mama le frecă mâinile, le sufla în ele, încercând să mențină circulația. Dar și ea tremura necontrolat. Hipotermia începea să se instaleze.

În cabina Danielei, femeia singură scria încă. "Ora 16:45. Nu mai simt degetele. Foarte întuneric. Cabina se balansează din ce în ce mai tare. Vânt puternic. Am foarte multă frică. Dacă cablul cedează, cad 30 de metri. Nimeni nu știe că sunt aici singură."

La bază, operațiunea de salvare în sfârșit începuse. Prima echipă de salvamontani ajunsese la cabina cea mai joasă, la doar 10 metri înălțime. Tehnica era simplă dar lentă: un alpinist urca pe stâlpul de susținere, ajungea la cabină, ataș frânghii, deschidea ușa forțat, evacua oamenii unul câte unul, coborându-i în hamuri.

Prima cabină a fost evacuată în 45 de minute. Patru persoane, descălecate în siguranță. Dar mai erau încă 11 cabine. La ritmul ăsta, ultima cabină va fi evacuată după miezul nopții. Și temperaturile coborau spre minus 20 de grade.

În cabina numărul 7, familia Gheorghiu lupta cu hipotermia. Copilul cel mic, 8 ani, nu mai plângea. Stătea nemișcat, privind în gol, tremurând încet. Aceasta era un semn rău. În hipotermie avansată, victima devine apatică, încetează să mai lupte. Tatăl l-a luat în brațe și l-a scuturat: "Stai treaz! Nu adormi! Auzi? NU ADORMI!"

După aproape patru ore de la blocare, în jurul orei 18:30, salvatorii au ajuns la cabina numărul 7. Alpinistul a bătut în geamul cabinei. Toată lumea înăuntru a tresărit. Apoi au început să plângă de ușurare. Salvarea venise în sfârșit.

Ușa a fost forțată. Aerul rece de afară a intrat violent înăuntru, dar nimănui nu îi păsa. Copiii au fost legați primii în hamuri și coborâți. Apoi adulții. Toți au ajuns jos în siguranță, hipotermici, traumatizați, dar vii.

Daniela, femeia singură din cabina 3, a fost evacuată în jurul orei 19:45, după peste 5 ore de izolare. Când a atins pământul, picioarele nu o mai țineau. A căzut în genunchi și a plâns 10 minute neîntrerupt. Salvatorii au învelit-o în pături termice și au dus-o la ambulanță.

Ultima cabină a fost evacuată la ora 21:15. În total, 47 de persoane salvate. Nouăsprezece au fost transportate la spital cu hipotermie. Dintre acestea, 7 copii. Toți s-au recuperat complet în următoarele zile. Nimeni nu a murit, dar trauma a rămas.

Investigația tehnică a descoperit cauza: o siguranță electrică defectă în sistemul de control, combinată cu un senzor de temperatură înghețat. O defecțiune stupidă, evitabilă, care pusese 47 de vieți în pericol.

Telegondola a fost oprită trei săptămâni pentru reparații complete. Când a fost repornită, mulți turiști refuzau să urce. Credeau că va ceda din nou. Directorul stațiunii a urcat primul, demonstrativ, încercând să restabilească încrederea. Dar pentru cei care fuseseră blocați în cabine, încrederea nu s-a mai întors niciodată.

Astăzi, când urcați cu telegondola modernă la Poiana Brașov, cu sisteme de siguranță redundante și comunicare constantă, este aproape imposibil să vă imaginați că în 1987, 47 de oameni au stat blocați aproape 5 ore în cabine suspendate la zeci de metri, în ger și întuneric, așteptând salvarea care venea prea încet.

Pentru că în ianuarie 1987, când tehnologia socialistă a eșuat și sistemul s-a oprit brusc, oamenii au învățat că modernitatea are un preț, iar când cablul te ține suspendat în aer, la minus 18 grade, nu mai contează cât de avansată este tehnologia, contează doar cât de repede vine salvarea.

$$$

 Pe vremea mea se făcea școală. Și nu, nu e doar o vorbă de bătrân.

    Pe vremea mea se făcea școală. Nu pentru că era mai ușor, ci pentru că era mai serios. Pentru că profesorul intra în clasă și se lăsa liniște. Nu pentru că ne era frică de el, ci pentru că îl respectam. Știam că omul din fața noastră nu era doar cineva plătit să predea o lecție, ci cineva care ne forma caractere.

    Când intra profesorul, ne ridicam în picioare. Toți. Fără oftaturi, fără telefoane ascunse sub bancă, fără „lasă că nu vede”. Manualele erau deschise, caietele pregătite, iar privirea era atentă. Nu pentru note. Ci pentru că așa am fost învățați: școala era importantă.

   Pe vremea mea, dacă nu învățai, nu dădeai vina pe profesor, pe programă sau pe sistem. Știai clar: nu te-ai pregătit, plăteai prețul. O notă mică nu era o tragedie, era un semnal. Și îl primeai cu capul plecat, nu cu părinții la ușa școlii cerând explicații și dreptate.    

    Profesorii nu erau „dușmani”. Erau autoritate. Erau modele. Unii mai duri, alții mai blânzi, dar toți aveau un lucru în comun: erau respectați. Și nimeni nu îndrăznea să ridice vocea la ei, să-i filmeze, să-i provoace. Pentru că știam că respectul nu se negociază.

     Pe vremea mea, școala nu era un loc unde „trebuia să treacă toată lumea”. Era un loc unde trebuia să muncești. Unde disciplina conta. Unde nu ți se explica de zece ori de ce e greșit să vorbești urât sau să deranjezi ora. Știai. Și te conformai.

     Astăzi? Astăzi vedem clase zgomotoase, profesori obosiți, elevi plictisiți și părinți care confundă respectul cu obrăznicia. Vedem telefoane mai importante decât lecțiile, opinii mai valoroase decât cunoștințele și scuze în loc de responsabilitate.

    Nu, nu spun că atunci era perfect. Dar era ordine. Era respect. Era rușine să nu știi, nu mândrie. Era dorință de a deveni ceva, nu doar de a „trece”. Exista o altă scară de valori!!!!

    Poate că lumea s-a schimbat. Poate că vremurile sunt altele. Dar un lucru rămâne valabil: fără respect, nu există educație. Iar fără educație, nu există viitor.

       Trist, dar foarte adevărat!

Text preluat