$$$

 ASASINAREA ARHIDUCELUI FRANZ FERDINAND

Asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand (1863-1914) în Balcani, în vara anului 1914, a declanșat un lanț de evenimente care au dus la Primul Război Mondial (1914-1918). Timp de peste un deceniu, guvernele imperialiste, o cursă acerbă a înarmărilor, naționalismul în ascensiune și obligațiile unei rețele complexe de alianțe internaționale au creat o atmosferă în care războiul plutea în aer. Când Franz Ferdinand, moștenitorul tronului Habsburgic care conducea Austro-Ungaria, a fost împușcat la Sarajevo, pe 28 iunie 1914, de un naționalist sârb, ambiția individuală și obligațiile sistemului de alianțe de dinainte de Primul Război Mondial au dus la declararea de război reciprocă de către toate marile puteri europene până în augustul următor.

Două blocuri ale Alianței

Tripla Alianță formată din Germania, Austro-Ungaria și Italia se formase în 1882 și se confrunta cu Tripla Înțelegere (cunoscută și sub numele de Aliați) formată din Marea Britanie , Franța și Rusia, formată în 1907. Sistemul de alianțe fusese deja testat în cele două crize marocane din 1905-1906 și 1911, când Germania încercase să impună dominația franceză în Maroc. Germania dăduse înapoi de fiecare dată, iar războiul, deși părea inevitabil, a fost evitat prin diplomație. Un al treilea test avea să vină în Balcani, un focar de naționalism și o zonă cheie a conflictelor imperiale, în special între Austro-Ungaria și Rusia.

Austro-Ungaria a fost susținută de Kaiserul Wilhelm al II-lea (1859-1941), care a venit la putere ca împărat al Germaniei în 1888 (și a domnit până în 1918). Kaiserul era hotărât să extindă imperiul destul de mic al Germaniei și să apere Germania împotriva a doi dușmani, Franța în vest și Rusia în est. Cursa înarmărilor anglo-germane a făcut ca aceste țări să investească sume enorme de bani în extinderea și îmbunătățirea flotelor lor navale. Marea Britanie nu își putea permite ca Germania să devină prea puternică și să-i amenințe imperiul global. Întrucât Rusia și Austro-Ungaria erau dornice să-și extindă influența în Balcani, tot ce era necesar pentru a declanșa un efect de domino al obligațiilor de alianță era un incident internațional la Sarajevo.

Criza din Balcani

Balcanii, un punct geografic de întâlnire a imperiilor, au fost o zonă de dispute teritoriale timp de multe decenii. Rusia, Austro-Ungaria și Imperiul Otoman, aflat în declin , s-au luptat aici pentru controlul anumitor regiuni. În octombrie 1908, Austro-Ungaria, temându-se de influența crescândă a reformiștilor, a anexat Bosnia-Herțegovina. Țarul rus a protestat. Kaiserul german a spus clar că este pregătit să lupte pentru a sprijini Austro-Ungaria. Serbia a fost un jucător cheie în această criză continuă. Aici, monarhia aflată la putere era împotriva interferenței imperiilor otoman și austro-ungar, dar pro-rusă. Guvernul sârb a dorit chiar să creeze o nouă coaliție de state slave, iar precursorul acestei ambiții a fost Liga Balcanică, formată în 1912. Rusia a susținut această ligă, care era formată din Serbia, Bulgaria, Muntenegru și Grecia . Liga Balcanică a declarat război Imperiului Otoman în octombrie 1912 și i-a alungat cu succes pe turci din regiune. Acesta a fost Primul Război Balcanic, dar s-a încheiat cu o dezamăgire amară pentru sârbi, deoarece Albania și accesul la Marea Adriatică le-au fost refuzate prin Tratatul de la Londra din 1913. Grecia și Bulgaria au fost, de asemenea, frustrate de lipsa unor câștiguri teritoriale semnificative. Poate inevitabil, un al Doilea Război Balcanic a izbucnit în iunie 1913. Bulgaria a invadat Serbia, iar Grecia, România și Turcia au declarat apoi război Bulgariei. Bulgaria a pierdut războiul, iar Tratatul de la București din 1913 a remaniat din nou granițele balcanice. În mod amenințător, Serbia, deși și-a dublat teritoriul, încă nu își recăpătase portul mult dorit la Marea Adriatică. Serbia era un stat cu o armată de 200.000 de oameni și continua să reprezinte o amenințare directă pentru Austro-Ungaria, care, având în vedere statutul său militar precar, depindea de Germania pentru a proteja status quo-ul.

Franz Joseph I (domnie 1848-1916) a fost conducătorul Imperiului Austro-Ungar. A fost atât împărat al Austriei, cât și rege al Ungariei. Moștenitorul era fiul lui Franz Joseph, Rudolf, dar acesta a murit în 1889, iar fratele mai mic al împăratului, arhiducele Karl Ludwig (născut în 1833), a devenit următorul în linia de succesiune la tron. Când Ludwig a murit în 1896, fiul său, Franz Ferdinand (născut în 1863), a devenit moștenitorul aparent. Arhiducele Franz Ferdinand s-a bucurat de o carieră militară în care a ajuns la gradul de mareșal de câmp. În rolul său de inspector general al armatei austro-ungare, Franz Ferdinand a decis să facă o vizită în Bosnia pentru a inspecta manevrele tradiționale de vară ale forțelor armate austro-ungare. Guvernul local bosniac l-a avertizat pe arhiduce că vizita a fost nepotrivită și a sugerat că ar putea fi chiar periculoasă.

Guvernul sârb a fost imediat învinuit pentru asasinat.

Capitala Bosniei era Sarajevo, un focar de naționalism local, cu mai multe mișcări pro-slave încă în fierbere din cauza anexării din 1908. Un grup naționalist sârb, Mâna Neagră, condus de colonelul Dragutin Dimitrijević (poreclit Apis sau „Taurul”), șeful serviciilor secrete militare sârbe, era hotărât să-l ucidă pe ilustrul vizitator al orașului Sarajevo. Mâna Neagră era de fapt numele folosit de dușmanii săi; membrii înșiși numeau organizația lor Uniunea sau Moartea , referindu-se la jurământul pe care îl depuseseră că vor da totul pentru cauza slavă. Membrii Mâinii Negre doreau în cele din urmă să-i unească pe sârbii din Bosnia cu Serbia însăși și făcuseră deja o tentativă eșuată de asasinare a împăratului Franz Joseph în 1911. Grupul a primit sprijinul unor personalități importante din armata sârbă. Un grup de șapte studenți, care fuseseră radicalizați, antrenați și echipați în Serbia de către organizația Mâna Neagră, a fost însărcinat cu asasinarea arhiducelui. În dimineața zilei de duminică, 28 iunie, arhiducele și soția sa, ducesa de Hohenberg, cunoscută și sub numele de contesa Sophie Chotek, au călătorit cu mașina de la gara orașului la primărie. Data a fost una semnificativă pentru sârbi, marcând înfrângerea lor în bătălia de la Kosovo în fața Turciei din 1389, o înfrângere care în mod tradițional a marcat începutul îndelungatei opresiuni a Serbiei de către puterile străine.

Străzile din Sarajevo erau pline de spectatori în timp ce arhiducele trecea cu mașina. Printre mulțime se aflau asasinii Mânii Negre. Unul dintre studenți, Nedeljko Čabrinović, a aruncat o bombă sau o grenadă în mașina arhiducelui, dar aceasta a ricoșat și a explodat sub mașina din spate. Čabrinović a luat imediat otravă și s-a aruncat într-un râu, dar cum niciuna dintre metode nu s-a dovedit a fi o metodă de sinucidere eficientă, a fost arestat. Ceilalți cinci agenți ai Mânii Negre au fugit de la locul faptei, dar trei au fost ulterior arestați și au mărturisit complotul.

Arhiducele și-a anulat restul turneului în Bosnia, dar, după recepția de la primărie, a decis, în mod imprudent, să se plimbe din nou pe străzile din Sarajevo în acea după-amiază cu mașina sa decapotabilă, din nou alături de soția sa. Ideea arhiducelui, de a lua un traseu neplanificat, era să viziteze victimele atacului cu bombă din acea dimineață și să arate că monarhia nu va fi intimidată de terorism. Problema era că șoferul nu fusese informat despre noul traseu și, prin urmare, a fost obligat să facă o întoarcere după ce a luat-o pe drumul greșit. În timp ce mașina încetinea pentru a face virajul, un tânăr naționalist sârb bosniac, Gavrilo Princip (1894-1918), a ieșit din mulțime. Princip fusese unul dintre cei șase potențiali asasini care eșuaseră în acea dimineață și acum cu greu putea crede că i s-a acordat o a doua șansă. Scoțând pistolul Mână Neagră, Princip i-a împușcat atât pe arhiduce, cât și pe soția acestuia. Contesa Sophie Chotek a murit pe loc, arhiducele zece minute mai târziu. Princip a fost imediat arestat.

Criza din iulie

S-a dezvăluit că grănicerii sârbi ajutaseră grupul de asasini să treacă granița sârbă. Se părea, așadar, că exista cel puțin o oarecare implicare oficială a sârbilor în complot. Împăratul Franz Joseph a fost, pe bună dreptate, indignat de uciderea moștenitorului său și în special furios pe legătura oficială sârbă, oricât de timidă. Guvernul sârb a fost imediat învinovățit pentru asasinat. Regretatul arhiduce și soția sa au avut parte de o înmormântare de stat la Viena pe 4 iulie. Între timp, Franz Joseph a solicitat sprijinul Germaniei pentru planul său de a prelua controlul asupra Serbiei. Împăratul a fost instigat de șeful său entuziast de stat major, generalul Franz Conrad von Hötzendork (1852-1925), care ceruse de ani de zile un război împotriva Serbiei. Kaiserul și-a dat sprijinul pe 6 iulie prin ceea ce a fost descris ca o notificare de libertate de acțiune „cec în alb”. Toate acestea s-au întâmplat în ciuda amenințării evidente că Rusia nu ar permite un război împotriva Serbiei și că probabil ar interveni, ceea ce, la rândul său, ar putea atrage Marea Britanie și Franța prin obligațiile lor din tratat. Poate că kaiserul era hotărât la război.

Relațiile internaționale s-au deteriorat în timpul așa-numitei „crize din iulie” din 1914. Rusia era hotărâtă să protejeze independența Serbiei, iar țarul Nicolae al II-lea (domnie 1894-1917) a obținut sprijinul guvernului francez. Cu toate acestea, guvernul austro-ungar a emis un ultimatum guvernului Serbiei pe 23 iulie, acuzându-l oficial de implicare în asasinat și cerând suprimarea mișcărilor naționaliste din interiorul granițelor sale. Guvernul sârb a luat în considerare ultimatumul și a fost de acord să continue negocierile. Austro-Ungaria a insistat asupra acceptării imediate a cerințelor ultimatumului.

Atât Austro-Ungaria, cât și Germania au respins propunerea Marii Britanii de a organiza o conferință de pace pentru a discuta problema. Pe 28 iulie, Austro-Ungaria a declarat oficial război Serbiei și a început să bombardeze Belgradul. Rusia a insistat că va intra în război dacă trupele habsburgice nu vor fi retrase din Serbia, așa că țarul a trimis o telegramă kaiserului Wilhelm, în care spunea: „Pentru a încerca să evităm o astfel de calamitate precum un război european, vă rog, în numele vechii noastre prietenii, să faceți tot ce puteți pentru a-i împiedica pe aliații dumneavoastră să meargă prea departe” (McDonough, 20). Austro-Ungaria a refuzat să dea înapoi, Rusia a amenințat că își va mobiliza armata, iar Germania a amenințat că va face același lucru ca represalii. Nimeni nu a dat înapoi. Țarul și-a mobilizat armata pe 30 iulie. A doua zi, kaiserul a cerut încetarea mobilizării Rusiei. Toate părțile ar fi putut încă spera să mențină criza la nivel local, dar pe 1 august 1914, Germania a declarat război Rusiei. În aceeași zi, atât Germania, cât și Franța și-au mobilizat armatele. Italia a declarat că va rămâne neutră în conflictul care urma, cel puțin pentru moment. Pe 2 august, Germania a invadat Luxemburgul, iar Marea Britanie și-a mobilizat marina.

Războiul este declarat

Generalii germani erau disperați să evite un război pe două fronturi (Franța și Rusia) și, prin urmare, creaseră planul Schlieffen încă din 1905. Acest plan își propunea să surprindă și să învingă rapid Franța prin mărșăluirea prin Belgia neutră. Acest lucru ar fi permis apoi Germaniei să-și concentreze forțele împotriva Rusiei. Timpul era esențial, deoarece planul Schlieffen trebuia pus în aplicare înainte ca Rusia să mobilizeze armata sa mult mai mare. Marea Britanie a informat guvernul german că era pregătită să apere neutralitatea Belgiei și să sprijine Franța. Pe 3 august, trupele germane au mărșăluit prin Belgia, iar Germania a declarat oficial război Franței. Pe 4 august, Marea Britanie a declarat război Germaniei. Pe 6 august, Austro-Ungaria a declarat război Rusiei, iar Serbia a declarat război Germaniei. Pe 10 august, Franța, care declarase deja război Germaniei, a declarat și ea război Austro-Ungariei; Marea Britanie a urmat exemplul pe 12 august. Lumea era pe cale să treacă printr-un conflict cum nu mai trăise niciodată.

Armatele Austro-Ungariei, Germaniei și Bulgariei au invadat Serbia în octombrie 1915. Austro-Ungaria a atacat ulterior Muntenegrul și Albania. Campania din Serbia a fost deosebit de brutală, deoarece asasinatul a avut un efect direct asupra acțiunilor armatei austro-ungare, care se făcea vinovată de luarea de ostatici civili și efectuarea de execuții sumare. Aici, istoricul J. Horne explică:

„Tocmai pentru că își propunea să-i pedepsească pe sârbi în mod colectiv pentru asasinarea „teroristă” a arhiducelui Franz-Ferdinand și să distrugă Serbia ca stat-națiune, armata austro-ungară era predispusă să considere întreaga populație ca fiind formată din teroriști și bandiți…”

(Iarnă, 571).

Puterile Triplei Înțelegeri, cărora li s-au alăturat în cele din urmă Italia și Statele Unite, printre altele, au câștigat Primul Război Mondial, în ciuda retragerii Rusiei după Revoluția Bolșevică din 1917. Fiind principalii perdanți, Imperiul Austro-Ungar a fost destrămat, iar teritoriile Germaniei au fost reduse considerabil. Čabrinović și Princip nu au văzut niciodată victoria; ambii au murit în închisoare, primul în 1916, iar cel de-al doilea în aprilie 1918, cu șase luni înainte de armistițiul din noiembrie care a pus capăt Primului Război Mondial. Tratatul de la Versailles , care a stabilit termenii păcii, a fost semnat în 1919, la cinci ani după asasinarea lui Franz Ferdinand.

$$$

 BĂTĂLIA DE LA WAGRAM

Bătălia de la Wagram (5-6 iulie 1809) a fost una dintre cele mai mari și mai sângeroase bătălii din războaiele napoleoniene (1803-1815). A avut ca rezultat o victorie la Pyrrhus pentru împăratul francez Napoleon I (domnit 1804-1814; 1815) , a cărui armată a traversat Dunărea pentru a învinge armata austriacă a arhiducelui Carol. Wagram i-a permis în cele din urmă lui Napoleon să câștige Războiul celei de-a Cincea Coaliții (1809).

Fundal

Încă de la înfrângerea suferită în bătălia de la Austerlitz (2 decembrie 1805), Imperiul Austriac dorea să se răzbune pe Napoleon și să-și recapete statutul de putere majoră în Europa Centrală . În cei trei ani care au urmat bătăliei, Austria a așteptat momentul potrivit, armata sa fiind modernizată de arhiducele Carol, fratele împăratului și comandantul suprem al forțelor austriece. Reformele lui Carol au inclus un sistem de recrutare în masă prin miliția Landwehr și o reorganizare a armatei în nouă corpuri de linie și două corpuri de rezervă, copiind sistemul corpurilor de armată care contribuise la succesul lui Napoleon.

La începutul anului 1809, sute de mii de soldați francezi se aflau în Iberia , luptând în Războiul Peninsular (1807-1814) împotriva Spaniei și Portugaliei. Acest lucru a redus considerabil prezența militară a Franței în Germania, o oportunitate de care împăratul austriac Francisc I dorea să profite. Francisc i-a ordonat fratelui său să se pregătească de război , iar pe 10 aprilie 1809, arhiducele Carol a declanșat Războiul celei de-a Cincea Coaliții când a invadat aliatul Franței, Bavaria, cu 200.000 de oameni. Napoleon era pregătit; observând acumularea forțelor austriece, împăratul francez a ridicat o nouă Armată a Germaniei, formată în principal din recruți francezi și soldați germani aliați din Confederația Rinului. Întrucât invazia arhiducelui Carol a început lent, Napoleon a reușit să lanseze o contraofensivă rapidă. În campania Landshut care a urmat, Armata Germaniei a lui Napoleon a câștigat o serie de bătălii și l-a forțat pe arhiducele Carol să se întoarcă peste Dunăre. Retragerea lui Carol a lăsat drumul spre Viena larg deschis, iar Napoleon a ocupat capitala austriacă pe 13 mai.

Împăratul Francisc evacuase Viena înainte de ocupația franceză, iar arhiducele Carol își adunase forțele și se afla în prezent pe malul opus al Dunării. Întrucât toate podurile majore de peste râu fuseseră distruse, Napoleon trebuia să-și construiască propriul pod. El a ales câmpia inundabilă a insulei Lobau, la sud de Viena, ca locație ideală pentru traversarea râului. Până la prânz, pe 20 mai, podul de pontoane a fost finalizat, iar primele elemente ale armatei franceze au trecut pentru a ocupa orașele Aspern și Essling. Până a doua zi dimineață, Napoleon reușise să treacă râul cu 25.000 de soldați, dar eforturile de a-și ajuta restul armatei au fost zădărnicite de austrieci, care au plutit barje în flăcări pe râu pentru a găuri podul francez.

Pe 21 mai, la ora 13:00, arhiducele Carol a ordonat un atac. Francezii au fost surprinși de asaltul austriac brusc, iar lupte brutale au izbucnit în jurul orașului Aspern și Essling, care au durat până noaptea târziu, moment în care francezii au păstrat controlul asupra ambelor orașe. Bătălia a fost reluată în dimineața zilei de 22 mai; în timp ce aripile austriece erau implicate în lupta pentru orașe, mareșalul francez Jean Lannes a condus o șarjă împotriva centrului austriac vulnerabil. Atacul său a fost aproape de succes, dar a fost oprit de intervenția personală a arhiducelui Carol, care a condus un contraatac energic. Pe măsură ce ziua trecea, francezii au fost împinși afară din Essling, iar podul a fost deteriorat în mod repetat, împiedicându-l pe Napoleon să-și traverseze restul armatei. La ora 15:00, împăratul francez a decis să-și reducă pierderile și a ordonat o retragere spre Lobau. Bătălia de la Aspern-Essling a marcat prima înfrângere majoră a lui Napoleon într-un deceniu și l-a costat între 20 și 23.000 de victime, inclusiv pe neînlocuitul mareșal Lannes, care a fost rănit mortal. Austriecii au suferit, de asemenea, aproximativ 23.000 de pierderi, dar au obținut victoria, refuzându-i lui Napoleon traversarea râului.

Pregătiri

Uimit de înfrângerea sa, Napoleon și-a petrecut ziua de după bătălie într-o ceață neobișnuit de letargică. Împăratul era copleșit de indecizie, ceea ce l-a determinat să convoace unul dintre puținele consilii de război din cariera sa. Mareșalii săi l-au sfătuit să se retragă mult dincolo de Dunăre pentru a se regrupa și a se reaproviziona în siguranță, dar Napoleon a refuzat, conștient că o astfel de acțiune l-ar obliga să renunțe la strălucitoarea sa victorie, Viena. În schimb, împăratul a propus ca armata să rămână la Viena și să aștepte întăriri înainte de a încerca să traverseze Dunărea a doua oară; după ce a învățat din greșelile sale, Napoleon era încrezător că o altă traversare va reuși. Mareșalii săi au fost convinși, iar francezii au procedat la mutarea a 129 de tunuri pe insula Lobau, care avea să rămână punctul central al celei de-a doua traversări. Napoleon și-a concentrat apoi eforturile pe evacuarea celor 10.000 de francezi răniți de pe câmpul de luptă Aspern-Essling, asigurându-se că aceștia primesc cel mai bun tratament în spitalele din Viena; după cum spunea istoricul David Chandler, se părea că înfrângerea trezise în împărat o „rară criză de conștiință” (708).

Austriecii erau la fel de lenți. În noaptea victoriei sale, arhiducele Carol a refuzat să hărțuiască retragerea franceză și a ales să rămână pe malul estic al Dunării, în ciuda protestelor aprinse ale generalilor săi, care considerau că își iroseau oportunitatea de a profita de victoria lor. A doua zi, Carol a lăsat două corpuri de armată pentru a supraveghea activitatea franceză de pe insula Lobau și și-a retras restul armatei pe înălțimile de peste râul Russbach. Arhiducele pare să fi așteptat izbucnirea unei revolte generale germane împotriva stăpânirii napoleoniene; deși au izbucnit mai multe rebeliuni în Tirol, Westfalia și Saxonia, niciuna dintre acestea nu a atins amploarea pe care se aștepta Carol. Carol spera, de asemenea, să fie întărit de fratele său, arhiducele Ioan, care conducea armata austriacă în nordul Italiei . Cu toate acestea, pe 14 iunie, arhiducele Ioan a fost învins în bătălia de la Raab de armata franceză a Italiei, condusă de fiul vitreg al lui Napoleon și viceregele Italiei, Eugène de Beauharnais.

În timp ce Ioan își conducea armata înfrântă spre Pressburg (Bratislava modernă) pentru a se regrupa, Beauharnais și-a condus cei 23.000 de oameni săi pentru a i se alătura tatălui său vitreg la Viena. În zilele următoare, mai multe unități franceze s-au alăturat armatei lui Napoleon; generalul Auguste de Marmont a sosit cu 10.000 de oameni din Dalmația, iar mareșalul Jean Bernadotte a adus 14.000 de soldați saxoni . Până la 1 iulie, Napoleon concentrase aproximativ 160.000 de soldați francezi și aliați în jurul Vienei, mulți alții fiind încă pe drum. El a decis că era momentul potrivit pentru a începe operațiunile și a început să mute trupe, arme și materiale pe insula Lobau. Pe 2 iulie, Napoleon a mutat mai multe divizii la nord de Lobau, dând impresia că intenționa să traverseze exact în același loc ca data trecută. Arhiducele Carol a mușcat momeala, mutându-și întreaga forță pentru a apăra capul de pod de la Aspern și Essling. Dar până a doua zi, a devenit evident că aceasta era doar o diversiune, speriindu-l pe Charles și făcându-l să abandoneze această poziție și să se retragă înapoi pe înălțimile Russbach, de unde se vedea câmpia Marchfeld.

Trecerea Dunării

Pe 4 iulie, Carol i-a scris fratelui său Ioan la Pressburg, spunându-i că o bătălie care avea să decidă soarta dinastiei lor era iminentă. L-a îndemnat pe Ioan să pornească în grabă. Totuși, Carol nu a făcut niciun efort să fortifice Russbach-ul și se pare că spera să evite o bătălie majoră acolo. Până la sfârșitul după-amiezii, totul era gata pentru traversarea francezilor; un pod de 14 pontoane fusese pregătit și era păzit de o flotilă franceză cu ordin să oprească orice proiectile pe care austriecii le-ar putea trimite pentru a sparge podul. La ora 21:00, generalul francez Nicolas Oudinot și-a mutat corpul de luptă peste pod, alungând puținele avanposturi austriece staționate pe malul opus. Oamenii lui Oudinot au fost curând alăturați de încă două corpuri de luptă, conduse de mareșalii André Masséna și Louis-Nicolas Davout.

Până în zorii zilei de 5 iulie, aceste corpuri de armată atacaseră avangarda austriacă condusă de felmareschaleutenantul Armand von Nordmann. Sub focul neobosit al tunurilor franceze de pe insula Lobau, trupele lui Nordmann nu au avut de ales decât să cedeze teren, oferind o rezistență minimă corpului francez care înainta; excepțiile au fost la castelul Sachsengang și Gross-Enzersdorf, unde Nordmann a lăsat doar suficienți oameni pentru a încetini atacul francez. Cu toate acestea, un nou baraj de artilerie franceză a fost suficient pentru a-i scoate pe austrieci din ambele poziții. Un alt corp austriac condus de felmareschaleutenantul Johann Klenau a primit ordin să întârzie avansul francez, dar oamenii lui Klenau au fost opriți de cavaleria franceză, care a folosit câmpurile deschise ale câmpiei Marchfeld în avantajul lor. Până la ora 10 dimineața, atât Nordmann, cât și Klenau se retrăgeau la poziția lui Carol din spatele Russbach-ului, iar cea mai mare parte a armatei franceze trecuse râul. Napoleon adunase aproximativ 130.800 de infanteriști, 23.300 de cavaleri și 544 de tunuri împotriva celor 113.800 de infanteriști, 14.600 de cavaleri și 414 tunuri ale lui Carol. Scena era pregătită pentru cea mai mare bătălie pe care Europa o văzuse până atunci.

Prima zi: 5 iulie

Napoleon și-a stabilit cartierul general pe dealul de la Raasdorf, singura porțiune de teren ridicat de pe Marchfeld, altfel plat. De aici, a organizat corpul lui Davout pe flancul drept, pe Oudinot în centru și pe Masséna pe stâng. Saxonii lui Bernadotte , Armata Italiei a lui Beauharnais, corpul lui Marmont și Garda Imperială urmau să formeze linia secundară. Planul lui Napoleon era ca Davout să întoarcă flancul stâng al inamicului, în timp ce Oudinot și Bernadotte îi țineau la pământ pe austrieci, dându-i lui Beauharnais suficient timp pentru a străpunge centrul inamicului. Între timp, Carol și-a menținut poziția pe înălțimi, așteptând cu nerăbdare sosirea arhiducelui Ioan.

Avansul francez a început la ora 13:00; zeci de mii de soldați au traversat lanuri de porumb înalte până la brâu, pe un front lat de 25 de kilometri. Până la ora 17:00, armata franceză traversase Marchfeld și era dispusă într-o formațiune de vârf de săgeată vizavi de Russbach; Davout, Beauharnais și Oudinot se aflau în mijlocul râului, cu un număr total de 110.000 de oameni. Saxonii lui Bernadotte cuceriseră orașul vital Aderklaa, a cărui posesie ar fi putut împărți armata austriacă în două. La ora 19:00, Napoleon a ordonat un asalt general asupra poziției austriece, spunându-le mareșalilor săi să „ne dea niște muzică înainte de căderea nopții” (Roberts, 519). În loc de un asalt masiv și coordonat, fiecare corp francez a ajuns să efectueze atacuri izolate, permițându-le austriecilor să le respingă pe fiecare în parte.

Oamenii lui Oudinot au fost primii care au traversat Russbach-ul. Au atacat al II-lea Korps austriac sub comanda prințului Hohenzollern lângă cătunul Baumersdorf, dar au fost respinși curând după ce au suferit pierderi grele. Trupele franco-italiene ale lui Beauharnais, aflate în stânga lui Oudinot, au făcut unele progrese inițiale, dar au fost oprite de un aflux de trupe habsburgice conduse chiar de arhiducele Carol. Când unele dintre rezervele lui Beauharnais au tras accidental asupra trupelor italiene în confuzia fumegândă, italienii au intrat în panică și au fugit; retragerea lor dezordonată a fost oprită doar atunci când au dat față în față cu baionetele Gărzii Imperiale a lui Napoleon.

Au rămas astfel trupele saxone ale lui Bernadotte, care nu și-au început asaltul asupra satului Wagram decât la ora 21:00. Lăsarea întunericului a contribuit la haosul obișnuit de pe câmpul de luptă, iar saxonii nu au putut avansa dincolo de oraș. Uniformele saxonilor în haine albe semănau cu cele ale austriecilor, provocând mai multe incidente de foc prietenos înainte ca Bernadotte să ordone retragerea spre Aderklaa la miezul nopții. Bernadotte, a cărui rivalitate cu Napoleon durase ani de zile, l-a învinovățit pe împărat pentru eșec, declamând zgomotos că „dacă el [Bernadotte] ar fi fost la comandă, l-ar fi forțat pe Carol... să depună armele aproape fără luptă” (Chandler, 719). Această tiradă i-a fost raportată lui Napoleon, care nu a primit-o cu ochi buni.

Davout, observând eșecul celorlalte atacuri franceze, a decis să nu-și organizeze propriul atac, iar prima zi de bătălie a luat sfârșit. În ciuda eșecului atacurilor de seară, Napoleon era destul de mulțumit de progresul armatei sale. Încrezător că a doua zi îi va aduce o victorie, împăratul a petrecut noaptea într-o tabără de pe marginea drumului, dormind lângă trupele sale și o grămadă de tobe. Arhiducele Carol era, de asemenea, încrezător că va obține o victorie; încă deținea pozițiile înalte, jumătate din armata sa nu fusese încă angajată și încă se aștepta ca arhiducele Ioan să sosească cu 12.000 de întăriri. Astfel, moralul era ridicat în ambele tabere, deoarece, după cum spunea un chirurg german din bătălie, „noaptea s-a lăsat, întinzându-și aripile sumbre peste cele două armate. Tăcerea morții domnea peste toți” (Gill, 52).

A doua zi: 6 iulie

A doua zi de luptă a început la ora 4 dimineața, când s-au auzit focuri de muschetă pe flancul drept francez; corpul lui Davout era atacat de cei 18.000 de oameni ai Corpului IV austriac sub comanda prințului Franz von Orsini-Rosenberg, cu sprijinul avangardei zdruncinate a lui Nordmann. Deși Davout a fost luat prin surprindere, Corpul III al său era cel mai disciplinat din armata franceză și a rezistat cu măiestrie până când Napoleon a putut aduce întăriri. Până la ora 6 dimineața, oamenii lui Rosenberg se retrăgeau peste Russbach. Davout a urmărit și a început să pregătească un asalt asupra orașului Markgrafneusiedl. Dar imediat ce această criză a fost evitată, Napoleon a primit vești despre o alta; între orele 3 și 4 dimineața, Bernadotte abandonase poziția vitală Aderklaa fără luptă. Napoleon era furios, mai ales după ce a aflat că Aderklaa fusese ocupată între timp de Corpul I austriac.

Bernadotte și Masséna au primit ordin să recucerească Aderklaa, lucru realizat pentru scurt timp înainte ca arhiducele Carol să arunce în luptă regimente noi de grenadieri. Bernadotte a călărit înainte pentru a-și aduna oamenii și s-a intersectat cu Napoleon. Încă iritat de remarcile lui Bernadotte din noaptea precedentă, Napoleon nu a ratat ocazia de a-l provoca pe mareșal: „Aceasta este manevra prin care aveai de gând să-l faci pe arhiduce să depună armele? Un ticălos ca tine nu-mi este de niciun folos” (Roberts, 522). Împăratul l-a îndepărtat imediat pe Bernadotte din comandă, ordonându-i să părăsească armata în termen de 24 de ore . Între timp, o divizie de trupe franco-hessiene a măturat Aderklaa cu strigăte de „ Trăiască Împăratul! ”, dar au avansat prea mult și au fost doborâte de un nou contraatac austriac. La 9:45 dimineața, francezii au recâștigat în cele din urmă controlul asupra orașului, dar aripa stângă franceză a rămas într-o dezordine totală.

La ora 10 dimineața, Corpul VI Austriac al lui Klenau a profitat de confuzie, deplasându-se prin breșa de pe flancul stâng francez lăsată liberă de Masséna. Klenau a dat la o parte artileria franceză și a avansat până la Essling, amenințând însăși insula Lobau. Acesta a fost punctul de criză. Cu toate acestea, Klenau a ales, în mod fatal, să-și oprească atacul în timp ce aștepta ordine noi, permițându-i lui Napoleon timp să manevreze. El a trimis Corpul lui Masséna spre sud într-un marș rapid spre Essling; pentru a-i câștiga lui Masséna timp să execute această manevră, Napoleon a ordonat cavaleriei de rezervă să lanseze o serie de atacuri aproape sinucigașe împotriva austriecilor care se masau lângă Aderklaa. Napoleon a adunat, de asemenea, o „mare baterie” de 112 tunuri pentru a-i ține pe austrieci în frâu și i-a ordonat lui Davout să înceapă atacul asupra lui Markgrafneusiedl. Această gândire rapidă a salvat situația pentru francezi; oamenii lui Klenau erau prea adunați unii în alții, oferind o pradă ușoară pentru noua baterie a lui Napoleon și pentru trupele lui Masséna. Momentul de criză trecuse.

Între timp, Davout a condus personal cucerirea orașului Markgrafneusiedl. Ceea ce a urmat au fost lupte aprige, casă cu casă, francezii plătind cu sânge pentru fiecare metru câștigat. Calul lui Davout a fost ucis sub el, iar subordonatul său, generalul Gudin, a suferit patru răni. Cu toate acestea, francezii au reușit să cucerească satul în flăcări, iar mai multe contraatacuri austriece nu au reușit să-i îndepărteze; Nordmann a fost ucis conducând unul dintre aceste atacuri, corpul său fiind abandonat într-un șanț de oamenii săi care fugeau. Când Napoleon a văzut prin luneta sa că Davout îl cucerise pe Markgrafneusiedl, a tras un pui de somn în șa, știind că bătălia era câștigată. Singurul lucru care ar fi putut schimba asta ar fi fost înfățișarea arhiducelui Ioan, dar arhiducele s-a întors imediat ce a aflat că fratele său era în pragul înfrângerii.

Pentru a-și asigura victoria, Oudinot a primit instrucțiuni să ia cu asalt înălțimile de la est de Wagram, atacul principal fiind încredințat generalului Étienne Macdonald. Macdonald și-a format cei 8.000 de oameni într-un pătrat gol imens, care a devenit o țintă ușoară pentru tunurile austriece; în scurt timp, comanda lui Macdonald a fost redusă la doar 1.500 de oameni. Frustrat, Napoleon l-a trimis pe Marmont în sprijin, iar francezii i-au înlăturat încet pe austrieci de pe înălțimi. Până la ora 14:00, arhiducele Carol și-a dat seama că fratele său nu va veni și a ordonat o retragere treptată. Napoleon a omis să-l urmărească, temându-se încă că Ioan ar putea apărea; abia a doua zi dimineață Napoleon și-a dat seama că nu va mai exista o a treia zi de luptă. Câștigase.

Urmări

Victoria lui Napoleon a venit cu un cost teribil; acesta pierduse 32.500 de oameni uciși sau răniți, adică 24% din armata sa. Aceste cifre includ 40 de generali și 1.822 de ofițeri juniori. Austriecii au suferit 37.156 de pierderi, inclusiv patru generali morți și 13 ofițeri superiori răniți. În ciuda oribilului carnagiu, francezii și-au sărbătorit victoria mult așteptată; „întreaga armată franceză s-a îmbătat în noaptea de după Wagram”, își amintea un ofițer francez (Roberts, 525). Macdonald, Oudinot și Marmont au primit gradul de mareșal după bătălie. În perioada 10-11 iulie, Marmont a luptat împotriva lui Carol în bătălia neconcludentă de la Znaim, care l-a determinat pe Carol să ceară un armistițiu. Războiul celei de-a Cincea Coaliții se încheiase; venită atât de curând după o înfrângere, victoria de la Wagram a asigurat că dominația lui Napoleon asupra Europei va dura puțin mai mult timp.

$$$

 GEORGE MATEI CANTACUZINO

George Matei Cantacuzino (23 mai [ 11 mai ] 1899 – 1 noiembrie 1960) a fost un arhitect, pictor și eseist român .

Biografie

Origini și început de carieră

Urmaș al două familii nobile, Cantacuzino și Bibescu, s-a născut la Viena , fiul lui Nicolae B. Cantacuzino și al soției sale, Marcela Bibescu, nepoata lui Gheorghe Bibescu . Tatăl său sosise în capitala Austriei în 1895 pentru a lucra la ambasada românească. Familia a locuit acolo până în 1909, când Cantacuzino cel mare a fost rechemat în funcție și numit pentru scurt timp secretar general în cadrul Ministerului de Externe . Adolescent, a urmat liceul la Montreux și Lausanne, în Elveția, petrecându-și vacanțele în România, în special în regiunea Moldovei . A susținut examenul de absolvire la Colegiul Național Sfântul Sava din capitala țării, București, în 1916. S-a înrolat voluntar în Primul Război Mondial din 1917 până în 1918, devenind cel mai tânăr sublocotenent din Forțele Terestre Române și participând la operațiuni militare în Carpați. Demobilizat la Iași după încheierea ostilităților, a cutreierat Moldova împreună cu prietenul său Horia Teodoru ; Cei doi și-au consemnat impresiile într-o serie de desene care au făcut curând obiectul unei expoziții. În 1919, prietenii au plecat cu vaporul spre Marsilia, apoi s-au dus la Paris, unde Cantacuzino și-a întâlnit tatăl (încă în serviciul diplomatic) după o absență de câțiva ani din cauza războiului. În capitala franceză, li s-au alăturat alți trei români, inclusiv lingvistul Alexandru Rosetti ; toți au devenit prietenii săi pe viață. Acestui nucleu i s-au alăturat ulterior Ion Jalea , Horia Creangă , Catul Bogdan și Gheorghe I. Brătianu . 

În iulie 1919, Cantacuzino a fost admis la École des Beaux-Arts , unde unul dintre profesorii săi a fost pictorul fauvist Othon Friesz . În același an, a început lucrările de restaurare a Palatului Mogoșoaia , care aparținea mătușii sale Marthe Bibesco . În 1923, el și August Schmiedigen, cu care înființase un birou de arhitectură, au realizat planurile pentru Palatul Băncii Chrissoveloni . Situat pe Lipscani , clădirea avea să fie inaugurată în aprilie 1928. Ulterior, Cantacuzino a lucrat în cadrul aceluiași birou pentru a întocmi planurile pentru o serie de case de țară și de clasă. În același timp, a scris eseuri comentând alte domenii ale artei vizuale, în special în cadrul formelor tradiționale românești. A publicat un text introductiv substanțial despre arhitectură în 1926. În același an, s-a căsătorit cu Sanda Stirbey, de asemenea de origine nobilă. 

Lucrări mature

În 1928, în timp ce se afla la Paris și Vicenza, a scris un studiu despre viața și opera lui Andrea Palladio ; în Italia, întreprinsese cercetări minuțioase asupra clădirilor arhitectului renascentist. Cartea, care includea douăsprezece schițe ale autorului, a apărut în franceză la o editură românească. Fiul său, Șerban, s-a născut în septembrie anul acesta. În 1929, a publicat la Paris Palais de la Banque Chrissoveloni . Prefațată de o scrisoare a lui Georges Gromort către Cantacuzino, cartea includea șaizeci și patru de planșe și o scurtă introducere în care autorul își explica filosofia arhitecturală. Gromort a comentat că arhitecții au conceput un palat palladian cu un scop strict utilitar, asemănând clădirea neoclasică cu un palat din Vicenza. În decembrie 1929, Cantacuzino și-a obținut diploma de la École des Beaux-Arts. 

Începând cu 1930, a început o perioadă susținută de cinci ani de activitate arhitecturală în România, planificând o serie de structuri importante. Printre acestea s-au numărat ansamblul Eforie , hangarul Industria Aeronautică Română din Brașov , Casa Radiodifuziunii din Bod , biserica Tețcani și mai multe vile. În 1930 și 1931, a difuzat la Radiodifuziunea Română o serie de prelegeri despre arhitectura românească ; acestea au fost ulterior publicate. O expoziție care aduna 62 de picturi și 41 de desene ale sale a fost deschisă în ianuarie 1931. Recepționată favorabil de Tudor Arghezi și Camil Petrescu , a fost urmată de multe altele. A publicat Arcade, firide și lespezi în 1932; cartea a primit recenzii foarte pozitive din partea lui Mihail Sebastian și Perpessicius . Timp de mai mulți ani, Cantacuzino a continuat să susțină prelegeri radio despre arhitectura și arta românească și antică. Unele au apărut în cartea din 1934, „Izvoare și popasuri” , în timp ce altele au rămas nepublicate în arhivele radioului. 

Din 1934 până în 1940, a proiectat o serie de clădiri care l-au ridicat în prim-planul arhitecturii românești. Printre acestea s-au numărat sediul TAROM din Piața Universității , blocul de apartamente Kretzulescu din Piața Amzei și cel de pe strada Dionisie Lupu, Biserica Flămânda din Câmpulung , bisericile din Băilești și Seini , Hotelul Rex din Mamaia (împreună cu Vasile Arion) și azilul de bătrâni din Băile Olănești . Pe lângă activitatea sa radiofonică, Cantacuzino a rămas în atenția publicului printr-o serie de rubrici despre arta și arhitectura românească publicate în Revista Fundațiilor Regale . Călător neobosit în Europa și Asia, a publicat articole despre Bagdad, Shiraz, deșertul și apele Tigrului de aici. Acestea au fost ulterior incluse în Pătrar de veghe din 1938 , recenzat de Sebastian și George Călinescu . Opera sa a apărut şi în Revista istorică română şi în Parisian L'Architecture . 

În mai 1938, a făcut prima sa călătorie în Statele Unite, iar în decembrie a ținut o emisiune radio despre pavilionul românesc la Expoziția Universală de la New York . S-a întors în Statele Unite în vara anului 1939, pentru a participa la Expoziția Universală, și a revenit la emisiuni radio pe această temă. Toamna aceea a marcat prima apariție a Simetriei , o revistă anuală de artă și critică care a apărut în opt ediții, până în 1947. Cantacuzino a fost unul dintre cei patru redactori, iar biroul și studioul său, de la colțul Căii Griviței cu Calea Victoriei , au servit drept sediu central. Pe parcursul apariției revistei, a publicat numeroase studii, articole, recenzii și note. În timpul cutremurului din Vrancea din 1940 , Blocul Carlton s-a prăbușit, atrăgând inițial mânia autorităților Statului Național Legionar împotriva arhitectului său, Cantacuzino. Cu toate acestea, o anchetă a stabilit că clădirea s-a prăbușit din alte cauze și el nu a fost urmărit penal. 

Din octombrie 1942 până în mai 1948, a predat cursuri de istoria și teoria arhitecturii ca profesor suplinitor la facultatea de arhitectură a Universității din București . A scris o rubrică pentru Viața Românească între 1944 și 1946; acolo, Cantacuzino a discutat despre opera diferiților pictori, expoziții și saloane oficiale. Lucrarea sa „Despre o estetică a reconstrucției” , un pledoarie pasionată pentru umanism și patriotism, a fost publicată în 1947. În același an, a scris un studiu încă nepublicat despre istoriografia lui Vitruvius. Un dicționar de termeni și concepte din arta românească și mondială se păstrează și în manuscris. Reședința sa din București a fost distrusă în timpul bombardamentului din 1944 , în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. În perioada imediat următoare războiului, și-a continuat activitatea arhitecturală, proiectând o serie de vile, precum și alte proiecte, dintre care cel mai impunător este clădirea Institutului de Studii și Energetică din București. 

Sub comunism și moștenire

La începutul anului 1948, sub noul regim comunist , Cantacuzino a încercat să fugă din țară pe Marea Neagră. Arestat în martie, câteva săptămâni mai târziu, [ 3 ] a fost deținut în secret la închisoarea Aiud timp de nouă luni. A fost apoi condamnat la cinci ani de muncă silnică , care au inclus timp petrecut la proiectul Canalului Dunăre-Marea Neagră , precum și șederi la închisoarea Pitești , închisoarea Jilava și o a doua perioadă la Aiud. Eliberat în 1953, a fost angajat la direcția monumentelor istorice . În următorii trei ani, a fost profund preocupat de catalogarea monumentelor vechi ale României. În 1956, a restaurat mai multe biserici din nordul Moldovei . În octombrie aceluiași an, o expoziție cu 150 de picturi ale sale a fost deschisă în Parcul Herăstrău , iar Arghezi a ținut discursul introductiv. Mulțimile au fost atât de mari încât autoritățile au închis-o după câteva zile. În același an, în timp ce se afla lângă Mănăstirea Sucevița , a suferit un accident vascular cerebral care l-a lăsat imobilizat la pat timp de câteva luni. Prin urmare, a fost acuzat că este dușman al poporului și concediat. 

Între 1957 și 1959, a lucrat la Palatul Mitropolitan din Iași . Cantacuzino a fost angajat de Mitropolitul Moldovei , dar, deoarece nu a putut declara oficial că i-a dat lucrări arhitectului aflat pe lista neagră, acesta i-a plătit un salariu din fondurile sale personale. Între timp, Cantacuzino a consemnat o serie de reflecții personale, intitulate în cele din urmă „ Scrisorile către Simon” . A murit la Iași și a fost înmormântat în cimitirul Eternitatea . Piatra sa funerară a fost sculptată de muncitorii pe care îi angajase pentru proiectul palatului. 

Cantacuzino a fost inițial condamnat la uitare, iar exilatul Virgil Ierunca a făcut o primă încercare de a-i reînvia moștenirea. A publicat un volum în limba română cu scrierile sale la Paris în 1966, dar impactul acesteia nu s-a resimțit. O antologie completă a apărut abia în 1977, dar aceasta nu a inclus Scrisorile către Simon , care au fost publicate abia în 1993, după Revoluția Română . Această lucrare cuprinde treisprezece scrisori scrise între mai 1955 și iarna anului 1959, adresate prietenului său Simon Bayer. Primele șapte, din 1955-1956, par a fi autobiografice ca intenție: autorul face aluzie la experiențele lor comune ca tineri și la încrederea lor supremă în sine. Tonul celor ulterioare, compuse din 1957 încoace, se schimbă. Deși autobiografia nu este complet abandonată, accentul este mult mai filosofic, prezentând reflecții asupra unor întrebări care l-au frământat pe autor de-a lungul vieții sale. 

Soția lui Cantacuzino a plecat în Anglia în 1939 împreună cu fiul și fiica cuplului; din cauza intervenției celui de-al Doilea Război Mondial și a comunismului, niciunul dintre ei nu s-a mai mutat în România și nu l-a mai văzut. Sanda Cantacuzino a murit în anii 1990, în timp ce Șerban Cantacuzino a devenit și el arhitect. Secția de arhitectură a Universității Tehnice Gheorghe Asachi din Iași , care a devenit facultate în 2003, a fost numită după Cantacuzino în 1992. Ion Mihai Cantacuzino, o rudă îndepărtată, a publicat o biografie în franceză în 2011; aceasta a apărut în traducere în limba română în anul următor sub titlul O viață în România. De la „Belle Epoque” la Republica Populară, 1899-1960 .

$$$

 GEORGE PANU

George Panu (9 martie 1848 – 6 noiembrie 1910) a fost un memorialist, critic literar, jurnalist și politician moldovean, apoi român. Originar din Iași , educat acolo, precum și la Paris și Bruxelles, a lucrat ca învățător și avocat, dar și-a făcut un nume în politică și jurnalism. Perspectiva sa era una radicală , care împărtășea obiective comune cu mișcarea socialistă. Renumit pentru polemicile sale acerbe, a servit mai multe mandate în parlament, alternând între principalele partide, precum și conducând propria sa mică facțiune timp de aproape un deceniu. În ultimii ani ai vieții sale, Panu a scris un memoriu valoros care detaliază experiențele sale în societatea literară Junimea , al cărei adversar implacabil devenise.

Biografie

Origini și educație

Născut la Iași , părinții săi au fost ofițerul de armată Vasile Panu și soția sa Ana ( născută Gugora), de origine bulgară. Vasile, a cărui familie este originară din Vaslui și se spune că se numea Brânză , a urmat o școală de cadeți în Odessa și a ajuns la gradul de maior. S-a căsătorit cu Ana la Galați ; cuplul a avut patru fii și două fiice. George a urmat școala primară la Mănăstirea Trei Ierarhi , apoi Colegiul Național . Printre profesorii săi s-au numărat Petru Poni , Bogdan Petriceicu Hasdeu și Titu Maiorescu , fiind coleg de clasă cu Alexandru Lambrior și Vasile Conta . Era pasionat de istorie și citea mult mai mult decât se aștepta și era un admirator devotat al lui Simion Bărnuțiu , a cărui figură ascetică a văzut-o de mai multe ori în timp ce acesta din urmă preda la Iași. Încă din primele zile ale societății literare Junimea , în 1864, a început să asculte prelegerile acesteia. Când Alexandru Ioan Cuza a fost răsturnat în 1866, el și alți elevi au susținut ideea unui prinț autohton care să domnească peste țară, mai degrabă decât cea născută în străinătate susținută de Junimea și, în cele din urmă, personificată de Carol I. Ulterior , a studiat la Facultatea de Litere a Universității din Iași între 1868 și 1870. Printre profesorii săi s-au numărat Maiorescu, Iacob Negruzzi , Nicolae Ionescu și Gheorghe Mârzescu și a citit mult. Printre colegii lui Panu s-au numărat Lambrior și Calistrat Hogaș , care fuseseră și ei la liceu cu el. 

Timp de câțiva ani, începând cu 1869, a predat limba franceză la un gimnaziu din orașul său natal. În această perioadă, a avut o orientare anti- junimistă , ceea ce i-a avansat cariera, deoarece administrația orașului era controlată de același curent ideologic și a fost atras de ideile lui Hippolyte Taine . Din 1872 până în 1874, a participat în mod regulat la întâlnirile Junimea , fiind inclus în societate la inițiativa mai multor prieteni, printre care Lambrior și Alexandru Dimitrie Xenopol . Primul său articol în revista acesteia, Convorbiri Literare, a apărut în 1872, iar în același an a ținut prima sa prelegere în fața colegilor junimiști . În 1873, a publicat un studiu care evidenția erori minore ale lui Hasdeu, care l-a recrutat pe Grigore Tocilescu în apărarea sa, dând naștere la schimburi de replici acide între el și Panu. Admirator al lui Petrarca , a tradus trei sonete care au apărut în Convorbiri în același an; El era interesat să demonstreze că preocupările poeziei lirice contemporane, în special în România, fuseseră abordate cu secole mai devreme. 

La sfârșitul anului 1874, a ajuns la Paris cu o bursă obținută datorită lui Maiorescu, pe atunci ministrul Educației . A fost însoțit de Lambrior, Tocilescu și un alt afiliat al lui Hasdeu, G. Dem. Teodorescu . La Universitatea din Paris , a urmat cursuri de latină și greacă, dar a fost nemulțumit de sistemul de învățământ francez, care punea accentul pe acceptarea pasivă a dogmelor clasice. În 1875, s-a împrietenit cu fiii lui C.A. Rosetti , prin intermediul cărora l-a cunoscut pe tatăl lor. În anul următor, când Maiorescu a părăsit ministerul, s-a grăbit la București, unde Rosetti l-a asigurat că bursa sa este în siguranță. A trecut de la studiile clasice la sociologie, iar în 1878 la drept. În 1879, a obținut un doctorat în drept de la Universitatea Liberă din Bruxelles . În acel an, fiul lui Rosetti, Mircea, l-a introdus în cercurile socialiste din Franța și Belgia, înainte de a se întoarce acasă. În ceea ce privește evreii români , Panu a remarcat că toți membrii Junimea , cu excepția lui Petre P. Carp , erau antisemiți. Propria sa ostilitate față de evrei, a recunoscut ulterior, a fost modelată de climatul politic în care a crescut; Iașiul avea o puternică minoritate evreiască, considerată un pericol religios, economic și social pentru etnicii români. Abia în timp ce studia la Paris a renunțat la atitudinea anterioară și a adoptat ideile umaniste despre evrei care circulau atunci în Occident. 

Carieră politică și jurnalistică

Lucrând ca avocat, a devenit magistrat în 1881, când a pledat în numele socialiștilor aflați în proces pentru incidente petrecute în timpul sărbătoririi a 10 ani de la Comuna din Paris . A urmat și o carieră politică, devenind șef de cabinet al ministrului de interne Rosetti în 1880. Ruptura sa finală cu Junimea a venit în 1881, când s-a opus publicării unui pasaj din Scrisoarea a III-a de Mihai Eminescu care îl denigra pe Rosetti; a demisionat când publicarea a continuat. Ca răzbunare, atât Maiorescu, cât și Negruzzi au dat descrieri nedrepte ale lui Panu în scrierile lor, caracterizându-l drept un cameleon nerecunoscător și adaptabil la nesfârșit. Abia în 1943 Eugen Lovinescu a oferit o perspectivă mai echilibrată asupra omului, plasându-l în contextul perioadei sale. 

A alternat între partidele liberal (PNL) și conservator (PC), într-o căutare zadarnică a condițiilor potrivite pentru a-și atinge idealurile democratice. Alături de alți radicali ai perioadei, alternanța sa nu s-a datorat în primul rând oportunismului, ci pentru că regele recunoștea doar cele două partide principale ca fiind legitime pentru a forma un guvern, iar partidelor mai mici li se nega un rol eficient în viața publică. Deși se ciocnea frecvent cu conducerea lor și disprețuia modul lor de a face afaceri, spera că, lucrând din interior, va putea să-și asigure cel puțin o parte din obiective. În acest context, militantul anilor 1880 s-a mutat de partea conservatorilor în anii 1890, păstrându-și în același timp convingerile fundamentale. În plus, nu a putut să se alăture liberalilor în acel moment, deoarece credea că aceștia erau prea compromiși de anii îndelungați la putere și el însuși contribuise la răsturnarea lor. 

Ales pentru prima dată în Adunarea Deputaților în 1883 , a aparținut facțiunii liberale disidente conduse de Rosetti, opusă grupării dominante Ion C. Brătianu . În 1884, deputații lui Rosetti au demisionat din parlament, oficializând scindarea partidului. A simpatizat cu mișcarea socialistă și a fost printre principalii fondatori ai Partidului Radical , înființat de Rosetti după părăsirea PNL. A devenit lider de partid după moartea acestuia din urmă, în 1885. În 1884, a fondat ziarul partidului Lupta , rămânând redactor până în 1892 și transformându-l într-unul dintre cele mai importante ziare pro-democrație ale vremii. În plus, a condus ziarul Ziua în 1896 și a scris singur revista Săptămâna din 1901 până în 1910, de la secțiunea politică la recenziile de teatru. Contribuțiile sale au apărut și în Liberalul , Epoca , Epoca literară , L'Indépendance Roumaine și Fântâna Blanduziei , ceea ce i-a adus lui Panu reputația de jurnalist talentat, cu un dar pentru argumentare logică și observație incisivă. A fost un polemist temut, după cum exemplifică Portrete și tipuri parlamentare din 1893. Această carte descria numeroși membri contemporani ai parlamentului cu un amestec de dialog viu, detalii pitorești, trăsături de caracter esențiale rezumate în câteva rânduri, un ochi ager pentru umor și un fler pentru dramatism. 

În 1887, a publicat Omul periculos , o broșură care ataca Casa de Hohenzollern aflată la putere , acuzându-l pe rege că a abuzat de prerogativele sale și că le-a permis miniștrilor săi să ignore constituția , sugerându-i în același timp abdicarea. Dat în judecată pentru leze-majestate , a fost condamnat la doi ani de închisoare și o amendă de 5000 de lei . După ce a scris un articol în care explica că nu fugea, ci mergea în exil, a plecat la Viena în mai și a fost returnat în lipsă la Adunare în ianuarie următoare, ca membru al opoziției. În februarie, a fost arestat, dar eliberat curând, după ce a dobândit imunitate parlamentară. În același timp, avea loc o criză guvernamentală, iar Panu, atât în parlament, cât și în Lupta , a atacat aprig noul guvern al lui Theodor Rosetti și influența continuă a lui Junimea . Mai târziu în acel an, a prezentat un program pentru partidul său, care aborda subiecte precum țărănimea, dezvoltarea industrială, relațiile dintre proprietari și muncitori, asigurările sociale și votul universal. El a împărtășit aceste obiective cu socialiștii, alături de o perspectivă antidinastică și a pledat pentru o zi de muncă de opt ore și pentru zile libere de duminică. Cu toate acestea, radicalii săi au început să se îndepărteze de socialiști în timpul crizei din 1888: în timp ce primii au jucat un rol activ atât în parlament, cât și pe străzi, cei din urmă au păstrat distanța, convinși că situația nu îi privea. 

La începutul anului 1892, după ce i-a impresionat pe alegători cu performanța sa în timpul celui de-al doilea mandat de deputat, Panu a fost ales în Senat . În anul următor, Panu s-a îndepărtat de radicali în timp ce își clarifica diferențele cu socialiștii, iar în 1895 s-a alăturat oficial conservatorilor, a căror facțiune Junimea era în disidență. În aceeași toamnă, însă, și-a pierdut locul în Senat. Și-a restabilit moralul recăsătorindu-se și petrecând timp în reședința sa de la stațiunea Durău cu prieteni printre care se numărau Barbu Ștefănescu Delavrancea , Ion Luca Caragiale , Vasile Morțun , Constantin Istrati , Alexandru Bădărău și Ioan Bacalbașa . În 1897, a devenit parte a conducerii partidului în timp ce edita ziarul acestuia, Epoca . În martie următor, a fost readus în Senat pe lista PC, reprezentând Galațiul. Tot în acel an, a blocat o încercare de a fuziona principala organizație conservatoare cu gruparea junimistă condusă de Carp , ceea ce i-a adus ostilitate nemuritoare, chiar ură, din partea acestuia din urmă. În 1899, Lascăr Catargiu a murit chiar în ziua în care a fost numit prim-ministru, refuzându-i lui Panu singura sa șansă de a intra în cabinet. În același timp, regele a obiectat, amintind de escapada lui Panu din 1887: „un om care se ferește de legile țării sale nu poate fi ministru”. Soluția monarhului a fost să numească două cabinete succesive, conduse de Gheorghe Grigore Cantacuzino , respectiv Carp. Până la căderea guvernului Carp, la începutul anului 1901 (act la care Panu a contribuit), PC era profund divizat între ceea ce Panu considera „continentul Cantacuzino”, „peninsula Carp” și o insuliță care nu i se potrivea decât lui, „un Robinson politic ”. În 1901, odată cu revenirea lui Junimea în PC, a părăsit partidul, alăturându-se PNL și fiind ales deputat datorită noului prim-ministru Dimitrie Sturdza , deși Panu a candidat oficial ca independent. 

Ultimii ani și moștenirea

În această perioadă, Panu era copleșit de dezamăgiri acumulate, entuziasmul său de odinioară diminuase, obosit să rătăcească între partide și, în cele din urmă, lovit de o boală incurabilă. Cu toate acestea, nu a rămas un simplu spectator sau, așa cum spunea despre sine în 1907, un om învins politic, ci un observator atent și un comentator activ, mai puțin în parlament decât în paginile ziarului Săptămâna . Acolo, începând cu 1901, a început să-și serializeze memoriile despre zilele Junimea , completând relatarea cinci ani mai târziu. Locul său în istoria literară se datorează în special formei de carte a acestor scrieri, Amintiri de la „Junimea” din Iași (vol. I, 1908; vol. II, 1910), probabil cea mai directă relatare a figurilor centrale ale societății. Concentrându-se pe perioada 1872-1875, autorul se face vinovat de omisiuni și în special de adăugarea de scene imaginare. Însă ceea ce o distinge de relatările pedante și seci ale lui Negruzzi și Ioan Slavici este capacitatea de a recrea spiritul Junimea , de a reda nu doar imaginea solemnă pe care liderii săi o prezentau lumii exterioare, ci și agitația internă, intrigile din culise și starea de spirit relaxată, boemă, care îi alcătuia farmecul. În mod ironic, principalul memoriu pe această temă a ajuns să fie scris de un dezertor din societate care a ieșit la iveală ca un adversar înverșunat. Cartea a rămas o sursă principală pentru cercetarea Junimea până în 1933, când I.E. Torouțiu a publicat procesele-verbale ale ședințelor lui Xenopol. 

Panu a exprimat o atitudine rezervată față de revolta țărănească din 1907 și nu a aprobat-o. A murit la București , și a fost elogiat de Garabet Ibrăileanu în termeni sacri în paginile revistei Viața Românească : „cu o stângăcie mândră, cu urâțenia admirabilă și bărbătească a unei persoane robuste, cu acei ochi care priveau cu un fel de ură dureroasă, cu tonul tăios și vocea răgușită de pasiune, G. Panu s-a apropiat de podium ca din mijlocul celor asupriți și a celor care trăiau în umbră, ca un răzbunător al lor”. 

Panu s-a căsătorit cu Ecaterina Caranfil în 1869; au divorțat în cele din urmă. A doua sa soție a fost mult mai tânăra Maria Clain, care a murit în 1945, iar fiica cuplului, Anica, s-a născut în 1896. În Grădinile Cișmigiu se află o statuie de bronz a lui Panu , intitulată „Gheorghe Panu, sămânătorul de idei” . Datând din 1912, este opera lui Gheorghe Horvath și a fost finanțată printr-o subscripție publică sponsorizată de Adevărul . Sculptura este inclusă pe lista monumentelor istorice de către Ministerul Culturii și Cultelor din România .

$$$

 GIOVANNI BOCCACIO

1) Biografia sa:

Giovanni Boccaccio, o figură importantă în istoria literaturii italiene, a fost unul dintre predecesorii Renașterii. Deși a petrecut ani studiind dreptul și comerțul, pasiunea lui Boccaccio era în mod firesc pentru poezie și scris. Cea mai faimoasă carte a sa, Decameronul, se bucură de popularitate timp de peste 600 de ani și a influențat mai mulți autori, inclusiv pe Francesco Petrarca, care a tradus Decameronul în latină. Pe lângă faptul că a fost scriitor, Giovanni a fost un umanist căruia i se atribuie uneori descoperirea umanismului.

Scriitorul de origine italiană Giovanni Boccaccio s-a născut în 1313. Locul nașterii și data exactă sunt necunoscute, dar se știe că și-a petrecut anii de formare la Florența. Mama sa provenea dintr-o familie înstărită, iar tatăl său era un comerciant renumit. Când avea zece ani, Giovanni a fost introdus în lumea afacerilor. A urmat școala la Florența. În 1327, a fost trimis la Napoli pentru a studia dreptul și afacerile.

Concentrarea sa asupra acestor domenii a început să se diminueze pe măsură ce interesul său pentru literatură creștea. Curând a renunțat la școală și s-a concentrat doar pe lectură. A scris despre o femeie de care s-a îndrăgostit și pe care a numit-o Fiammetta. Giovanni a început, de asemenea, să se amestece cu mulțimea aristocratică în această perioadă. După ce tatăl său a murit la Florența în 1348, s-a întors acolo pentru a avea grijă de fratele său mai mic.

Pe lângă faptul că a fost trimis în misiuni diplomatice la Padova, Romagna, Avignon și alte locații, lui Giovanni i s-a oferit acces la funcții oficiale în Florența. Petrarca și Boccaccio și-au oficializat prietenia pe viață în 1350. Ambii autori au colaborat frecvent îndeaproape.

Epopeea Decameronul, scrisă de Boccaccio în 1358, are o sută de povești despre șapte femei și trei bărbați care petrec zece zile într-o moșie de la țară după ce fug de ciumă din Florența. Decameronul a avut un impact de lungă durată asupra Europei, iar autori renumiți precum Shakespeare și Chaucer s-au inspirat din această capodoperă. Decameronul a inspirat poezia unor autori cunoscuți precum George Eliot, Tennyson, Keats, Longfellow și Swinburne. Pe de altă parte, Giovanni a fost mișcat de scrierile lui Dante și a ținut prelegeri despre poeziile sale în 1373.

„Despre Genealogia Zeilor Neamurilor” (De genealogia deorum gentilium) de Boccaccio (1350–1374) este o lucrare superbă despre mitologia clasică scrisă în latină și concentrată pe mitologia și cultura vremii. Boccaccio a lucrat la „Corbaccio” (Il Corbaccio), o lucrare despre dificultățile iubirii unilaterale, din 1354 până în 1355. Boccaccio a fost inspirat să scrie „Biografia lui Dante” (1355-1364) de adorația sa pentru Dante. „Despre Destinul Oamenilor Faimoși” (De casibus virorum illustrium) (1355–1374) este o altă lucrare bine-cunoscută care detaliază dispariția bărbaților puternici. „Despre Femeile Faimoase” (De claris mulieribus) (1360-1374), o carte notabilă despre viețile femeilor celebre, a fost, de asemenea, scrisă de el.

Giovanni a intrat în depresie din cauza unor aventuri amoroase dezamăgitoare și a sănătății sale precare, iar literatura sa a început să reflecte acest lucru, în special în modul în care a tratat femeile. A încercat să vândă, să ardă și să distrugă scrierile, scrisorile și biblioteca sa. Petrarca s-a oferit să-i cumpere bunurile și l-a convins să nu le ardă. Cu toate acestea, bunurile literare ale lui Boccaccio au fost donate mănăstirii Santo Spirito din Florența după moartea sa. Deși nu s-a căsătorit niciodată, Boccaccio a avut trei copii. Pe 21 decembrie 1375, a murit.

2) Lucrări principale:

Decameronul:

Capodopera incontestabilă a lui Giovanni Boccaccio, a cărei acțiune are loc pe fundalul Moartei Negre din 1348, este fără îndoială una dintre cele mai mari realizări literare din istorie. Aceasta prezintă atât tragediile, cât și comediile vieții medievale.

Genealogia zeilor păgâni:

Ambițioasa lucrare științifică umanistă „Genealogia zeilor păgâni” de Giovanni Boccaccio își propune să colecteze materiale literare antice și medievale pentru a produce o vastă sinteză a mitologiei grecești și romane. Eseul prezintă, de asemenea, o justificare binecunoscută a meritelor studierii poeziei păgâniste precreștine.

Un arbore genealogic meticulos ordonat, care identifică aproximativ 950 de personaje mitice greco-romane, poate fi găsit în lucrarea completă, care este împărțită în cincisprezece cărți. Amploarea este vastă: 723 de capitole conțin peste o mie de citări de la 200 de scriitori, inclusiv greci, romani, medievali și din Trecento. Boccaccio folosește o varietate de critici metaforice, istorice și filologice ale poveștilor antice și ale iconografiei lor în întreaga Genealogie.

Despre femei celebre:

Uimitoarea lucrare „Despre femeile celebre” („De claris mulieribus”) de Boccaccio spune poveștile a 106 femei din mit și istorie, de la Eva până la regina Giovanna I a Neapolelui, care au trăit în timpul lui Boccaccio. Este prima compilație scrisă vreodată de biografii ale unor femei.

Viața lui Dante:

Acest volum magnific reunește lucrările Cronicile florentine ale lui Giovanni Villani și Viața lui Dante a lui Filippo Villani, precum și documente găsite într-un manuscris al lui Boccaccio și oferă o bogăție de cunoștințe despre personalitatea și viața distinctă a lui Dante. Acestea discută despre înclinația autorului pentru agonia iubirii pasionale, implicarea sa în politică, pasiunea sa pentru învățătură, serviciul său militar și poveștile din spatele celor mai mari triumfuri literare ale sale. Aceste narațiuni sunt esențiale pentru subiectul pe care îl tratează, dar sunt și modele importante pentru prima scriere biografică.

Elegia Doamnei Fiammette:

Această magnifică poveste de dragoste europeană, narată de o femeie, este considerată primul roman psihologic într-o limbă modernă și un precursor al scrierii bazate pe fluxul conștiinței. Este un reper în literatura feministă. Giovanni Boccaccio a scris-o între 1343 și 1345.

3) Teme principale din scrierile sale:

Puterea Iubirii:

Mesajul principal al Decameronului este că dragostea poate transcende inteligența umană și poate îndura schimbările de soartă. Prin „dragoste”, Boccaccio se referă de obicei la poftă și la alte forme de ardoare romantică. El prezintă dragostea ca pe o forță naturală puternică care triumfă asupra voinței personale. Dragostea este întotdeauna masculină atunci când Boccaccio personifică această energie. Decameronul conține povești cu adulter în aproximativ un sfert dintre ele, în principal pentru că femeile nu pot rezista puterii iubirii. Cu toate acestea, există și mai multe exemple de dragoste familială. În multe povești, inclusiv în povestea Elissei despre Contele de Anvers, părinții își găsesc copiii pierduți de mult și readuc prosperitatea și armonia familiei. În unele povești, cum ar fi ultima poveste despre Griselda, bărbații căsătoriți își demonstrează dragostea pentru soții lor tratându-i cu bunătate și respectându-le în public. În toate poveștile, dragostea le dă eroilor tăria de a rezista schimbărilor neprevăzute și nedrepte ale sorții.

Decameronul conține, de asemenea, câteva povești de dragoste tradiționale în care tinerii se întâlnesc, se îndrăgostesc și se căsătoresc. Unele dintre aceste povești de dragoste au finaluri fericite, cum ar fi povestea fermecătoare despre cum Ricciardo urcă pe balconul Caterinei pentru a auzi privighetoarea. Altele au deznodământuri catastrofale, cum ar fi povestea a doi tineri îndrăgostiți care mor în timp ce stau întinși unul lângă altul. Romeo și Julieta, o tragedie romantică de William Shakespeare, se bazează pe ambele povești. Fiecare noapte se încheie cu o poezie care celebrează puterea iubirii pasionale.

Dualitatea Norocului:

Numeroase intrigi din Decameron sunt conduse de noroc, o forță impersonală pe care oamenii nu o pot controla și care fluctuează neîncetat de la bine la rău. În a doua zi, modificările Norocului sunt subiectul fiecărei povestiri. La fel ca alți autori medievali, Boccaccio personifică Norocul ca o femeie care întruchipează trăsăturile de gen ale schimbăbilității și imprevizibilității. Ideea de Noroc cuprinde, de asemenea, șansa, destinul și providența divină, pe lângă schimbare.

Norocul dezvăluie caracterul moral al oamenilor care sunt prinși în roata ei, deoarece circumstanțe independente de voința lor pot schimba oricând soarta oamenilor. Norocul îl ucide pe răul și egoistul Ciappelletto în povestea de deschidere a cărții. El continuă să ia tot ce poate pentru el în moarte, la fel cum face și în viață. Contele de Anvers răspunde greutăților sale în povestea Elissei având grijă de copiii săi și făcând munci mărunte pentru a supraviețui, demonstrându-și caracterul nobil.

O altă definiție a averii este bogăția, care joacă un rol semnificativ în multe povești. Poveștile descriu trei clase sociale: clasa de mijloc a medicilor, avocaților și proprietarilor de magazine; clasa muncitoare a zidarilor și negustorilor ambulanți; și clasa superioară a nobililor și comercianților exteriori. Oamenii caută să dobândească bogății și să le păstreze împotriva capriciilor Norocului la toate nivelurile societății.

Ipocrizia sfințeniei:

Majoritatea povestitorilor din Decameron vor să se concentreze asupra celor care pretind că sunt pioși, în timp ce se lasă pradă viciului. În prima zi, patru dintre piese sunt despre acest subiect. Prima poveste de Panfilo este o bună ilustrare, în care unul dintre cei mai răi indivizi din istorie convinge un preot că merită sfințenia. În povestea Laurettei despre Monna Nonna de' Pulci, un episcop ipocrit a avut o aventură cu o femeie încântătoare. În povestea lui Dioneo despre o iapă, un preot vulgar complotează cu o pereche de fermieri. Alte povești îi înfățișează pe preoți, călugărițe și călugări având aventuri cu soțiile enoriașilor lor și făcând afirmații false pentru a înșela creștini nevinovați.

Ipocrizia, imoralitatea și influența Bisericii primesc mult mai multă atenție în povești decât teoria sau moralitatea creștină. Faptul că creștinismul este considerat de la sine înțeles contribuie la acest accent. Povestitorii se adună într-o biserică, își programează săptămâna în jurul slujbei religioase și, în rest, trăiesc conform obiceiurilor creștine. Cu toate acestea, accentul pus pe greșelile clericale demonstrează că secularismul este realitatea cotidiană a povestitorului.

Nebunia viciului:

Personajele sale fictive prezintă o mare varietate de vicii umane și aproape întotdeauna par proști. Unele vicii, precum lăcomia, sunt vehement dezaprobate de povestitori, în timp ce altele, precum pofta, sunt tolerate mai ușor. Povestitorii denunță în special viciile clericilor și ale altor persoane care prezintă o personalitate virtuoasă. Antagonistul din povestea lui Neifile despre un tip care simulează un tratament miraculos, este bătut, arestat și aproape executat. El evită pedeapsa, dar înșelăciunea sa este făcută publică, ceea ce este văzut ca o pedeapsă justă pentru păcatul comis de a minți.

Unele personaje își pot păstra viciile ascunse, în special pofta, pe care autorii o confundă frecvent cu dragostea și pasiunea. În povestea privighetoarei lui Filostrato, tatăl Caterinei folosește strategia convențională de a forța o căsătorie pentru a mușamaliza scandalul actului sexual premarital, protejând demnitatea și fericirea tuturor. În povestea lui Pampinea, Isabella își folosește inteligența ageră pentru a-și ține soțul în întuneric, a-și proteja tânărul iubit și a scăpa de bărbatul bogat. Ingeniozitatea ei inteligentă are încă un avantaj: bărbatul nu poate recunoaște implicarea sa în aventură fără să pară prostesc.

4) Moștenirea sa:

Cel mai faimos dintre elevii lui Petrarca, Giovanni Boccaccio, a fost și un umanist renascentist important în sine. A fost un maestru al autorilor clasici, în special Tacit și Livi. „Despre femei celebre”, „Decameronul” și „Povestea Filippei”, o poveste bine-cunoscută din Decameron, sunt unele dintre cele mai bune lucrări ale sale. Spre deosebire de personajele contemporanilor săi, care erau mai concentrați pe valorile medievale ale cavalerismului, pietății și umilinței, personajele lui Boccaccio sunt unice pentru epoca lor prin faptul că sunt persoane realiste, energice și inteligente, întemeiate în realitate. Poeziile sale idiomatice au lăsat cea mai mare moștenire. Mai târziu în viață, s-a convertit la creștinism și a abandonat multe dintre scrierile sale anterioare. „Povestirile din Canterbury” ale lui Geoffrey Chaucer a fost influențată semnificativ de Decameronul său, care a fost numit astfel după intenția de a publica 10 povestiri scrise de 10 călători.

$$$

 GOTTFRIED LEIBNIZ

1) Biografia sa:

Cunoscut și sub numele de Gottfried Wilhelm Leibniz, acest renumit matematician, filosof, fizician și om de stat german a mai fost cunoscut și sub numele de von Leibniz. Gottfried Leibniz este considerat unul dintre cei mai buni și mai importanți metafizicieni, filosofi și logicieni din istorie. Este bine cunoscut pentru dezvoltarea independentă a calculului diferențial și integral. În plus, a dezvoltat roata lui Leibniz și a propus teorii semnificative privind timpul, energia și forța.

Pe 1 iulie 1646, Gottfried Leibniz s-a născut din părinți proeminenți în Leipzig, Saxonia, Germania. Când Leibniz avea doar șase ani, tatăl său, profesor de filozofie morală la universitatea orașului, a murit. Mama sa era fiica unui avocat local bogat. Leibniz a fost un copil excepțional. Când avea doar doisprezece ani, a dobândit stăpânirea limbii latine și a început să citească scrierile intelectualilor greci. La vârsta de paisprezece ani, s-a înscris la Universitatea din Leipzig, unde a studiat filosofia, matematica și dreptul.

După absolvire, a aplicat pentru un doctorat în drept, dar a fost respins din cauza tinereții sale. Leibniz a decis să-și prezinte teza la Universitatea din Altdorf, unde cadrele universitare au fost atât de încântate încât i-au acordat imediat un post de profesor și o diplomă de doctor în drept. Gottfried Leibniz a fost un polimat strălucit, care cunoștea practic fiecare domeniu de studiu și demers intelectual al vremii. A adus contribuții semnificative în filologie, teologie, inginerie, fizică, drept și politică.

Calculul numeric a fost o tehnică matematică complet nouă pe care a descoperit-o, probabil cea mai mare realizare a sa. Lucrul cu mărimi în continuă schimbare este o sarcină obișnuită pentru oamenii de știință. Pentru cercetările sale asupra gravitației, Newton dezvoltase o metodologie similară. Drept urmare, problema cine a fost primul a fost aprins disputată. Leibniz și-a publicat descoperirile cu aproape trei ani înaintea lui Newton, în 1684, care a început să lucreze la versiunea sa în 1665. Cu toate acestea, s-a acceptat în general că abordarea a fost descoperită simultan.

Leibniz a dezvoltat, de asemenea, primul adunator, scăzător, multiplicator și divizor, precum și sistemul numeric binar. El a dezvoltat binecunoscuta ipoteză a monadelor în termeni metafizici, care a clarificat legătura dintre suflet și corp. Deoarece a creat caracteristica universală, un limbaj simbolic ce permite reprezentarea oricărei informații într-un mod natural și ordonat, Leibniz este adesea numit părintele logicii simbolice. Pe 14 noiembrie 1716, la Hanovra, Gottfried Leibniz a decedat.

2) Lucrări principale:

Monadologie:

Una dintre cele mai cunoscute scrieri ale filosofiei mature ale lui Gottfried Leibniz este Monadologia. Este un text scurt care propune o metafizică a substanțelor simple, sau monadelor, în aproximativ 90 de paragrafe.

Noi eseuri despre înțelegerea umană:

Teofil („iubitor de Dumnezeu” în greacă), care vorbește în numele lui Leibniz, și Filalete („iubitor de adevăr”, în greacă), care vorbește în numele lui Locke, sunt cei doi vorbitori din carte. La începutul Cărții a II-a, este prezentat celebrul argument împotriva conceptului empirist privind originea gândurilor: „Cu excepția minții în sine, nimic nu se află în minte fără a fi mai întâi în simțuri”. Leibniz, care susține o viziune extremă asupra cunoașterii înnăscute, în care toate gândurile și faptele sufletului sunt înnăscute, critică pe larg toate obiecțiile principale ale lui Locke la adresa conceptelor înnăscute. Pe lângă studiul său asupra conceptelor intrinseci, Leibniz examinează critic și convingerile lui Locke privind identitatea personală, liberul arbitru, dualismul minte-corp, limbajul, adevărul necesar și presupusa încercare a lui Locke de a demonstra prezența lui Dumnezeu.

Disertație despre Arta Combinațiilor:

Lui Descartes i se atribuie ideea principală a operei, aceea a unui alfabet al cunoașterii umane. Așa cum cuvintele sunt alcătuite din combinații de litere, toate concepțiile nu sunt altceva decât combinații ale unui număr relativ mic de noțiuni simple. Toate adevărurile pot fi enunțate ca combinații adecvate de concepte, care pot fi apoi descompuse în concepte mai simple, simplificând analiza.

Prin urmare, acest alfabet ar oferi o logică a invenției, spre deosebire de logica demonstrației, cunoscută anterior. Întrucât fiecare propoziție constă dintr-un subiect și un predicat, este posibil să se identifice toate predicatele care se potrivesc unui anumit subiect sau toate subiectele care se potrivesc unui anumit predicat.

Discurs despre metafizică:

În scurta sa lucrare, Discursul despre metafizică, Gottfried Wilhelm Leibniz construiește o filozofie care abordează natura materiei, mișcarea și rezistența corpurilor și locul lui Dumnezeu în cosmos. Este una dintre puținele scrieri care prezintă în mod consecvent ideile anterioare ale lui Leibniz.

Nova Methodus pro Maximis et Minimis:

Calculul a fost discutat inițial în „Nova Methodus pro Maximis et Minimis”, care a fost prima carte pe acest subiect. În octombrie 1684, Gottfried Leibniz a publicat-o în Acta Eruditorum. Se crede că a dat naștere calculului infinitezimal.

3) Teme principale:

Cea mai bună lume posibilă:

Leibniz formulează, probabil, cel mai faimos, probabil cel mai ușor de înțeles și, fără îndoială, cel mai controversat subiect al său ca răspuns la întrebarea filosofică de ce un Dumnezeu atotputernic ar permite existența răului și a suferinței. El răspunde la această întrebare afirmând că existăm în cel mai fin univers imaginabil și, dacă acesta este cazul, atunci Dumnezeu acționează în cel mai bun mod pentru a ajuta întreaga umanitate. Astfel, ceea ce pare a fi rău pentru mintea umană devine de fapt - dacă îmi permiteți să folosesc cel mai amabil termen posibil - ceva avantajos pentru mintea superioară și impecabilă a lui Dumnezeu.

Principiul rațiunii suficiente:

Leibniz creează o școală de gândire care mai târziu a devenit cunoscută sub numele de conceptul de rațiune suficientă. În esență, această linie de raționament implică faptul că una dintre cele mai fundamentale probleme fără răspuns ale umanității este de ce, spre deosebire de simplul cum, a apărut cosmosul. Principiul fundamental al acestei teze filozofice este că nimic din cosmos nu se poate întâmpla și nu s-a întâmplat vreodată cu un scop.

Mai important, dacă nu există un motiv convingător pentru ca un lucru să fie adevărat, nici un fapt, nici un adevăr nu pot fi autentice. Rețineți că acest principiu afirmă doar că există un motiv; nu face nicio deducție cu privire la faptul dacă acest motiv este sau nu recunoscut în prezent. Doar asta este tot ce se știe.

Conectivitate:

Zicala „prezentul este plin de viitor” este una dintre preferatele lui Leibniz. Această idee filosofică apare în mai multe dintre articolele sale și, chiar și atunci când sintagma în sine nu este prezentă, ideea de bază este totuși aplicată. Acest subiect subliniază, în esență, modul în care totul este interconectat. Legăturile dintre prezent și viitor vor deveni evidente, chiar dacă s-ar putea să nu fie imediat evidente. De asemenea, este adevărat că legăturile cu stările trecute influențează prezentul, la fel cum impactul prezentului are un impact asupra viitorului.

Această idee de conexiune se aplică tuturor aspectelor cosmosului și nu este legată doar de timp. Chiar dacă nu sunt încă manifeste, faptele viitoare există deja în prezent. Pe baza a ceea ce se întâmplă în prezent, situația unei persoane în viitor este legată de acea persoană în prezent. Acesta este un adevăr universal al întregii materii și materiale, până la cel mai mic atom.

O filozofie divină:

Presupunerea că Dumnezeu există este fundamentală pentru întreaga operă a lui Leibniz despre raționamentul filosofic. Și nu numai că Dumnezeu există, dar argumentul logic al lui Leibniz depinde de perfecțiunea lui Dumnezeu. Această teorie susține că Dumnezeu a conceput universul astfel încât să aibă cel mai înalt grad posibil de armonie între toate lucrurile. În lumina acestui fapt, este esențial să reținem că armonia nu poate exista dacă totul este într-o stare perfectă; prin urmare, Dumnezeu acordă perfecțiunea în mod inegal și numai în măsura în care fiecare suflet este capabil să o primească pentru ca această armonie să continue să existe. În esență, filosofia lui Leibniz nu poate exista fără credința în Dumnezeu, dar cei care nu cred sunt acceptați în mod egal de Dumnezeu și sunt o demonstrație a acelui echilibru al armoniei. Acesta este singurul fapt incontestabil și necesar care stă la baza tuturor lucrurilor.

5) Calculul lui Leibniz:

Leibniz și Sir Isaac Newton sunt considerați descoperitori ai calculului matematic (calcul diferențial și integral). Jurnalele lui Leibniz menționează că, pe 11 noiembrie 1675, a folosit calculul integral pentru prima dată pentru a determina regiunea de sub graficul unei funcții numite y = f(x). El a creat o serie de notații care sunt încă în uz astăzi, cum ar fi semnul integralei, care este un S cu rădăcină lungă din cuvântul latin summa, și d, care reprezintă diferențiale din termenul latin differentia. Înainte de 1684, Leibniz nu scrisese nimic despre calculul său.

În articolul său din 1693, *Supplementum geometriae dimensorae*, Leibniz a ilustrat teorema fundamentală a calculului diferențial - relația inversă dintre integrare și diferențiere - pe care o teoretizase anterior. Cu toate acestea, Isaac Barrow a demonstrat o versiune geometrică mai generalizată a teoremei, iar Newton a creat o teorie care o susține. Lui James Gregory i se atribuie descoperirea teoremei în formă geometrică. Pe măsură ce conceptul a evoluat, formalismul și noua notație a lui Leibniz au făcut-o mai ușor de înțeles. Regula produsului calculului diferențial este încă denumită „legea lui Leibniz”. Regula integralei lui Leibniz este un alt nume pentru teorema care specifică cum și când se diferențiază sub semnul integralei.

Pentru a construi calculul matematic, Leibniz a profitat de infinitesimale, manipulându-le într-un mod care sugera că posedă trăsături algebrice paradoxale. Acestea au fost contestate de George Berkeley în eseul său „Analist” și în „De Motu”. Calculul lui Leibniz, conform unei analize recente, era mai bine susținut și lipsit de contradicții decât obiecțiile empiriste ale lui Berkeley. Leibniz a discutat cu John Keill, Newton și alții din 1711 până la moartea sa despre dezvoltarea independentă a calculului.

În ciuda opoziției discipolilor lui Karl Weierstrass, utilizarea infinitesimalelor în matematică a persistat în știință, inginerie și chiar în matematica formală datorită diferențialei, o piesă crucială a echipamentului de calcul. În cadrul unui domeniu al numerelor hiperreale, Abraham Robinson a început să dezvolte o bază logică pentru infinitesimalele lui Leibniz în 1960. El a făcut acest lucru folosind teoria modelelor. Raționamentul matematic al lui Leibniz poate fi considerat ca fiind în sfârșit validat de analiza non-standard care urmează. Funcția parte standard aplică legea transcendentală leibniziană a omogenității, în timp ce principiul transferului al lui Robinson este o aplicație matematică a legii euristice a continuității a lui Leibniz.

6) Influența sa asupra gânditorilor de mai târziu:

Reputația lui Leibniz se deteriora când a murit. Este cel mai cunoscut pentru o lucrare, Teodiceea, a cărei teză cheie a fost ironizată de Voltaire în romanul său bestseller Candide. Ultima replică a lui Candide din carte este „Non liquet”, care era echivalentul în Republica Romană al hotărârii legale „nedovedit”. Mulți oameni au considerat portretizarea de către Voltaire a gândurilor lui Leibniz ca fiind o relatare exactă, deoarece a avut un impact atât de mare. Prin urmare, o parte din vina pentru incapacitatea continuă de a aprecia și înțelege opiniile lui Leibniz revine lui Voltaire și lucrării sale Candide. Christian Wolff a fost un adept devotat al lui Leibniz, a cărui atitudine dogmatică și simplistă a prejudiciat semnificativ reputația lui Leibniz. În plus, el a avut un impact asupra...

David Hume, care a studiat lucrarea sa Theodicee și a folosit părți din ideile sale. În orice caz, sprijinul puternic al lui Leibniz pentru raționalism și construcția de sisteme din secolul al XVII-lea cădea în dizgrație în rândul filosofilor. Scrierile sale despre istorie, drept și diplomație erau considerate de interes trecător. Amploarea și profunzimea corespondenței sale au trecut neobservate. Întreaga operă a lui Leibniz în matematică și fizică a fost ignorată ca urmare a scepticismului larg răspândit în Europa că ar fi descoperit independent calculul înaintea lui Newton.

Susținător al lui Newton, Voltaire a scris și „Candide” pentru a respinge afirmațiile lui Leibniz conform cărora ar fi descoperit calculul matematic și teoria gravitației universale a lui Newton, cel puțin parțial. „Nouveaux Essais”, pe care Kant le-a examinat îndeaproape, a fost publicată în 1765, marcând începutul călătoriei anevoioase a lui Leibniz către poziția sa actuală de faimă. Prima ediție în mai multe volume a scrierilor lui Leibniz a fost publicată de Louis Dutens în 1768. Mai multe ediții, inclusiv cele produse de Erdmann, Foucher de Careil, Gerhardt, Gerland, Klopp și Mollat, au apărut în secolul al XIX-lea. Scrisorile lui Leibniz către persoane celebre precum Antoine Arnauld, Samuel Clarke, Sophia de Hanovra și fiica sa, Sophia Charlotte de Hanovra, au fost publicate.

Metafizica lui Leibniz a făcut obiectul unei critici scrise de Bertrand Russell în 1900. La scurt timp după aceea, Louis Couturat a editat un volum cu scrierile nepublicate anterior ale lui Leibniz, majoritatea despre logică, și a produs un studiu important despre filosof. Acestea l-au ajutat pe Leibniz să câștige o oarecare recunoaștere în rândul filosofilor analitici și lingviști vorbitori de limbă engleză din secolul al XX-lea (Leibniz avusese deja o mare influență asupra multor germani, precum Bernhard Riemann). De exemplu, Willard Quine folosește frecvent cuvântul lui Leibniz *salva veritate*, care înseamnă interschimbabilitate fără a pierde sau compromite adevărul.

Totuși, abia după al Doilea Război Mondial literatura secundară despre Leibniz a început să prindă cu adevărat avânt. Mai puțin de 30 dintre intrările în limba engleză din bibliografia lui Gregory Brown au fost publicate înainte de 1946, ceea ce este valabil mai ales în țările vorbitoare de limbă engleză. Leroy Loemker (1904–1985), prin traducerile și articolele sale interpretative din LeClerc, este în mare parte responsabil pentru studiile americane despre Leibniz (1973).

Conform lui Nicholas Jolley, statutul lui Leibniz ca filosof ar putea fi la apogeul său de când era în viață. Ideile sale despre identitate, individuație și lumi potențiale sunt încă folosite în filosofia analitică și modernă. „Revoluția intelectuală” din secolul al XVII-lea, care a precedat revoluțiile industriale și comerciale mai cunoscute din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, a fost demonstrată mai clar de cercetările privind istoria conceptelor din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea. Premiul Leibniz, care oferă un premiu anual de 1,55 milioane de euro pentru rezultate experimentale și 770.000 de euro pentru cele teoretice, a fost înființat de guvernul german în 1985. Înainte de Premiul pentru Fizică Fundamentală, acesta era cel mai mare premiu pentru excelență științifică din lume.

7) Câteva citate:

„Aceasta este cea mai bună dintre toate lumile posibile.”

― Gottfried Wilhelm Leibniz

„Muzica este exercițiul aritmetic ascuns al unei minți inconștiente că calculează.”

― Gottfried Wilhelm Leibniz

„Nu există nimic în intelect care să nu provină din simțuri, cu excepția

înțelegerea în sine sau cel care înțelege.”

― Gottfried Wilhelm Leibniz, Eseuri filozofice

„Nimic nu există în intelect ce nu a fost mai întâi în simțuri, cu excepția intelectului însuși.”

― Gottfried Wilhelm Leibniz

„Nimic nu este necesar al cărui opus este posibil.”

― Gottfried Wilhelm Leibniz, Discurs despre metafizică și alte eseuri

$$$

 GRUPELE DE SÂNGE ȘI PERSONALITATEA

In mitologia japoneza, se presupune ca exista o stransa legatura intre grupa de sange, caracter si compatibilitatea dintre oameni.

Aceste credinte nu sunt doar la nivel de individ. Sunt bine inradacinate in cultura societatii: in matinalele de stiri, pe langa noutati si vreme, de multe ori sunt prezentate rapoarte cu privire la previziunile zilei raportate la fiecare grupa de sange in parte.

Scurt istoric

Karl Landsteiner, biolog si medic austriac, este cel care a identificat, in 1900, grupele sangvine, clasificand sangele uman in patru grupe – A, B, AB si O – un sistem care este valabil si astazi. Descoperirea exceptionala, pentru care a primit Premiul Nobel, in 1940, a facut posibila, in timp, salvarea a peste un miliard de vieti si a schimbat, in mod fundamental, domeniul medicinei.  

Grupa sangvina a unei persoane este determinata de caracteristicile biochimice ale suprafetei corpusculilor rosii si ale antigenilor, substante proteice care determina formarea de anticorpi. De asemenea, grupa de sange este conditionata si de Factorul Rhesus (Rh+ si Rh-), dat de prezenta sau absenta substantei proteice “D”. De exemplu, daca o persoana cu grupa de sange O are antigenul “D”, identificarea corecta a grupei sangvine este O+. Grupa de sange este o caracteristica ereditara, gena O fiind recesiva, in timp ce A si B sunt dominante. Prin urmare, daca o persoana mosteneste de la parinti gena A si gena O, grupa sa sangvina va fi A. Chiar si in conditiile transfuziilor de sange (cu exceptia grefelor de maduva osoasa), o persoana isi pastreaza toata viata grupa de sange.

In anul 1916, un doctor japonez – Kimata Hara, a publicat o cercetare cu privire la conexiunile dintre grupele de sange se temperament.

Abordarile transdisciplinare si, mai ales, convingerile, bazate pe o anumita traditie culturala, a asiaticilor (China, Japonia, Coreea), au pus in discutie posibilitatea de a stabili corelatii intre grupele sangvine si personalitate, altfel spus, parafrazand o veche zicere, “spune-mi ce grupa sangvina ai, ca sa iti spun cine esti”.

In Japonia, a intreba pe cineva ce grupa de sange are este la fel de banal ca si intrebarea despre zodia careia ii apartine. Desi, pentru unii, asocierea grupelor de sange cu o zona a psihologiei, referitoare la personalitate, ar putea fi considerata ca fiind fortata, in prezent se dezvolta tot mai mult discipline de granita de felul psiho-biologiei.

Studiile etnice arata ca factorul geografic are legatura cu grupele de sange, in Asia existand un procent mai mare de persoane cu grupa B.

Inca de la inceputul secolului al XX-lea, un specialist japonez in psihologie, Takeji Furukawa, a publicat o carte intitulata “Studiul caracterului in functie de grupele sangvine”, in incercarea de a afla ce anume ar explica revoltele frecvente, extrem de violente, ale taiwanezilor, care, in 1930, au ucis mai multi colonisti japonezi. Furukawa a pus caracterul rebel al taiwanezilor pe seama predominantei grupei de sange O.

Preocuparea pentru acest domeniu s-a revigorat dupa 1970, dupa ce un jurnalist – Masahiko Nomi – a publicat si el o carte pe aceeasi tema (“Explicarea afinitatilor prin grupa sangvina”). In prezent, fiul sau conduce un institut care se ocupa cu studii de psiho-biologie si medicina. Mai mult, japonezii sunt intr-atat de convinsi de legatura dintre grupa de sange si personalitate, incat agentiile de recrutare a fortei de munca apeleaza si la acest criteriu, in comert se gasesc bauturi, dulciuri, saruri de baie, prezervative special facute, pe grupe sangvine, chiar antrenamentele sportive sunt adaptate in acest sens, politicienii fac publica grupa de sange, in speranta ca isi vor atrage voturi, nici indragostitii nu o ignora. Cea mai “indragita” grupa, la japonezi, este A (prezenta la 40% din populatie), in timp ce coreenii nu sunt prea incantati de grupa B.

Cu toate acestea, nici un studiu nu a relevat probe conclusive cu privire la conexiunea dintre grupele de sange si caracter, desi ideea persista si in zilele noastre.

Cum ne putem determina grupa de sange?

Cea mai sigura metoda de determinare a grupei de sange este prevelarea si testarea sangelui.

Grupele de sange si personalitatea

Exista patru grupe de sange: 0, A, AB si B, grupa A fiind cea mai frecvent intalnita si din acest motiv, cel mai des studiata de catre cercetatorii Japonezi – 75% din populatia Japoniei prezinta aceasta grupa de sange.

Pot grupele de sange sa ofere informatii cheie pentru starea de sanatate sau pot afecta persoanlitatea?

Medicul naturopat James D’Adamo si fiul sau Peter D’Adamo promoveaza acest principiu, prezentand o clasificare a grupelor de sange si temperamentele aferente:

Grupa de sange A: 

Grupa sanguina A are doar antigeni A la suprafata celulelor rosii si anticorpi B în plasma. Daca ai aceasta grupa, poti dona celule rosii grupelor A si B.

Alcatuirea antigenilor de la suprafata celulelor rosii poate determina ce cantitate dintr-un anumit hormon este eliberata. Daca ai grupa sanguina A, este mai probabil sa ai niveluri mai mari ale unui hormon de stres, numit cortizol.

Exista un numar de riscuri asociate cu grupa A, precum probabilitatea cu 20% mai mare de a dezvolta cancer la stomac, în comparatie cu persoanele care au grupele 0 sau B. Cei cu grupa A au si un risc cu 5% mai mare de a dezvolta boli cardiace, în comparatie cu cei care au grupa 0.

Pe lânga asta, daca ai grupa sanguina A, esti expus la un risc mai mare de a face mai multe tipuri de cancer, cum ar fi cancerul pancreatic si leucemia. Potrivit BBC, cei cu acest tip de sânge sunt mai expusi infectiilor cu variola si malarie.

În mod ironic, s-a descoperit ca cei cu grupa sanguina A sunt mai putin „atragatori” pentru tântari.

Cateva trasaturi de personalitate

– Persoanele cu grupa de sange A, sunt de regula firi cooperative, sensibile, inteligente, pasionale si talentate.

– Sunt adesea predispuse catre anxietate, din dorinta de a fi pe placul celor din jur; evita sa-si exteriorizeze emotiile, motiv pentru care in cele din urma clacheaza;

– Din exterior par a fi persoane calme, insa in realitate sunt cuprinse de griji;

– Sunt persoane introvertite, romantice, stabile si de incredere;

– In mare parte sunt tensionate, nerabdatoare si se confrunta cu probleme de somn;

– Desi sunt persoane potrivite pentru functii de conducere, in general refuza astfel de pozitii, deoarece nu fac fata situatiilor stresante;

– Sunt caracterizate de meticulozitate si perfectionism;

Starea de sanatate:

Grupa de sange A este caracterizata de o sensibilitate crescuta. Din acest motiv, prea mult stres duce la slabirea sistemului imunitar mult mai repede decat in cazul celorlalte grupe de sange.

Nivelul scazut al cantitatii de acid in stomac caracterizeaza grupa de sange A inca de la nastere, necesitand atentie deosebita asupra regimului alimentar si evitarea proteinelor animale. Utilizarea de enzime digestive atunci cand se consuma alimente fermentate sau bauturi carbogazoase este o necesitate.

Compatibilitate: cu grupele de sange 0 si AB

Grupa de sange B

Daca ai grupa sanguina B, ai doar antigeni B la suprafata celulelor rosii si anticorpi A în plasma. Poti dona celule rosii celor cu grupele B si AB. Comparativ cu cei care au grupa 0, cei cu grupa sanguina B au un risc cu 11% mai crescut de a dezvolta boli cardiace.

Un studiu al cercetatorilor de la Universitatea Harvard a relevat ca femeile cu grupa sanguina AB sau B au un risc mai crescut de a dezvolta cancer ovarian. Însa avem si vesti bune pentru cei cu grupa B. Cei cu grupa sanguina B au în corp de 50.000 de ori multe bacterii benefice decât cei grupa A sau 0.

– Purtatorii grupei sanguine B sunt persoane ce tind spre echilibru: contemplative precum grupa A si totusi ambitioase, precum grupa 0

– Sunt percepute ca persoane incantatoare si fascinante, caracterizate de optimism;

– Sunt caracterizate de empatie, inteleg si accepta cu usurinta punctele de vedere ale celor din jur, evitand de cele mai multe ori confruntarile sau provocarile.

– Sunt persoane flexibile capabile sa lege prietenii sincere si de durata;

Starea de sanatate:

Desi au un sistem imunitar puternic, persoanele cu grupa B sunt predispuse catre infectii virale, boli inflamatorii autoimune (Lupus), Scleroza multipla sau Oboseala cronica.

O alta problema de sanatate comuna acestei grupe este Hipoglicemia, in special in conditiile unei alimentatii gresite.

Compatibilitate: cu grupele de sange A si AB

Grupa de sange AB

Cei cu grupa sanguina AB au atât antigeni A, cât si antigeni B la suprafata globulelor rosii, însa nu au anticorpi A sau B în plasma. Daca ai grupa AB pozitiv, esti donator universal de plasma.

S-a descoperit ca cei cu grupa sanguina AB au un risc mai mare cu 23% de a dezvolta boli cardiace decât cei cu grupa 0. Grupa AB poate dubla probabilitatea ca o femeie însarcinata sa sufere de tensiunii arteriala.

Un studiu interesant a relevat ca cei cu grupa AB au sanse cu 82% mai mari decât cei cu alte grupe sa dezvolte dificultati cognitive. Zonele vizate sunt memoria, limbajul si atentia.

Cercetatorii cred ca de vina este proteina cunoscuta ca „factorul VIII de coagulare”.

„Deoarece nivelurile de factor VIII sunt strâns legate de grupa sanguina, ar putea exista o legatura între aceasta din urma si dificultatile cognitive”, a afirmat autoarea studiului, Mary Cushman.

– Sunt persoane dualiste, posedand trasaturi ale grupelor A si B

– Purtatorii grupei sanguine AB reactioneaza cel mai bine in conditii de stres;

– Sunt persoane foarte active cu caracter mult mai puternic decat cei cu grupa A, insa deseori au tendinta de a neglija stresul, compromitandu-si imunitatea;

– Persoanelor cu grupa AB nu le place sa se adapteze intr-un mediu diferit de al lor; daca se simt inlantuite, au tendinta de a evada din acest spatiu inchis si de a actiona pe plan propriu.

– Au gandire logica si sunt determinate sa gandeasca si sa actioneze in spiritul corectitudinii;

– Sunt caracterizate de o rabdare, putere de concentrare si inteligenta admirabile;

– In ceeea ce priveste optiunile alimentare, sunt foarte transante: un aliment fie este pe placul lor, fie il evita cu precadere.

Compatibilitate: cu orice grupa de sange

Grupa de sange 0

Daca ai grupa 0, nu ai nici antigeni A, nici antigeni B la suprafata celulelor rosii, însa ai atât anticorpi A, cât si anticorpi B în plasma. 0 pozitiv este cea mai comuna grupa sanguina. 0 negativ este grupa donatorilor universali, ceea ce înseamna ca persoanele cu aceasta grupa pot dona celule rosii oricui.

Pentru cei cu grupa sanguina 0, aspectele pozitive sunt amestecate cu cele negative. Daca ai grupa 0, esti mai expus la ulcer – si, crezi sau nu, mai expus la ruperea tendonului lui Ahile.

De asemenea, ai un risc mai mare de a face holera. Vestea buna este ca cei cu grupa 0 au un risc mai scazut de a face cancer pancreatic si de a muri de pe urma malariei.

Acestea fiind spuse, daca ai grupa 0, este de doua ori mai probabil ca vei atrage tântarii decât cei cu grupa A.

– Purtatorii grupei sanguine 0 au in general tendinta de a fi solitari;

– Sunt persoane intuitive, focalizate, independente, increzatoare, cu calitati de lideri;

– In cele multe situatii prefera sa se bazeze pe fortele proprii;

– Persoane organizate si determinate, care de cele mai multe ori isi ating obiectivele propuse;

Starea de sanatate:

Dintre toate cele patru grupe de sange, purtatorii grupei 0 reactioneaza cel mai bine in fata stresului si au un sistem imunitar si un psihic puternic. Pentru o buna stare de sanatate, sunt dependeti de exercitii fizice viguroase, avand o circulatie sanguina deficitara.

Compatibilitate: cu grupele de sange A si AB