&&&

 🦠 Animalul care nu moare niciodată: Secretul nemuririi biologice

În timp ce oamenii cheltuiesc miliarde încercând să prelungească viața, în adâncurile mărilor trăiește o ființă care a reușit ceea ce niciun om nu a putut: să învingă moartea biologică.

Este vorba despre Turritopsis dohrnii, cunoscută și sub numele de meduza nemuritoare.

🌊 Această mică meduză, de doar câțiva milimetri, pare la prima vedere fragilă, banală, chiar neînsemnată. Dar structura sa celulară ascunde unul dintre cele mai mari mistere ale biologiei.

Ce o face unică?

🔁 Atunci când este rănită, stresată sau îmbătrânește, meduza Turritopsis nu moare. În loc de asta, declanșează un proces invers biologic numit transdiferentiere: celulele sale adulte se transformă în celule stem, apoi în celule complet noi.

Cu alte cuvinte, se transformă din nou într-un „bebeluș meduză”, reluând ciclul vieții… din nou și din nou. Teoretic, la nesfârșit.

🔬 Este primul și, până în prezent, singurul animal cunoscut care poate reveni complet la o stare juvenilă de câte ori dorește — o formă de regenerare completă care, în teorie, elimină bătrânețea.

Cercetătorii din întreaga lume studiază acum acest fenomen în speranța că vor descoperi mecanismele moleculare ale nemuririi. Se crede că, dacă vom înțelege cum funcționează acest proces, am putea reprograma celule umane pentru a repara organe, inversa îmbătrânirea sau chiar… extinde viața la un nou nivel.

🧠 Dar există o întrebare mai profundă: dacă am putea trăi veșnic, am știi ce să facem cu ete rnitatea?

&&&

 S-a întâmplat în 18 iunie1815: Avea loc bătălia de la Waterloo, localitate în Belgia, bătălie în care împăratul francez Napoleon I Bonaparte (1804-1814 şi 1815), unul dintre cei mai străluciţi comandanţi militari din istorie, este definitiv învins de coaliţia anglo-prusacă. 

Politica externă a lui Napoleon I s-a bazat pe un lung şir de războaie („războaiele napoleoniene”) pentru hegemonie în Europa; după prima abdicare (1814), revine în Franţa la 1.III.1815 („cele 100 de zile”), dar este înfrânt de armata anglo-prusacă şi silit din nou să abdice; va fi exilat pe insula Sf. Elena din Oceanul Atlantic, unde va şi muri (la 5.V.1821)

Bătălia de la Waterloo a avut loc la 18 iunie 1815, de fapt în apropierea localităţii Waterloo din Belgia de astăzi, la 18 kilometri sud de Bruxelles, opunând o armată franceză condusă de Împăratul Napoleon unei armate a celei de-a Șaptea Coaliţii, aflate sub comanda ducelui de Wellington şi a feldmareşalului von Blücher. Bătălia s-a încheiat cu victoria decisivă a anglo-aliaţilor şi prusacilor, victorie ce pecetluieşte practic sfârşitul Imperiului napoleonian.

După ce împăratul Napoleon a preluat din nou puterea în martie 1815, o nouă Coaliţie europeană a masat armate la graniţele Franţei, cu scopul de a-l înlătura. Napoleon a decis însă să treacă primul la ofensivă, atacând armata prusacă şi pe cea anglo-aliată, ambele cantonate în Belgia. Astfel, au loc o serie de confruntări minore în jurul localităţii Charleroi şi apoi bătăliile de la Ligny şi Quatre Bras, ambele purtate pe data de 16 iunie 1815. Deşi cele două bătălii de pe 16 iunie s-au încheiat cu victoria francezilor şi au împiedicat joncţiunea anglo-aliaţilor şi a prusacilor, ele nu au fost decisive, astfel că, la 18 iunie, pe câmpul de bătălie de la Waterloo, armata anglo-aliată şi elemente semnificative din armata prusacă au putut face joncţiunea pentru a pecetlui victoria decisivă a Coaliţiei.

În timpul bătăliei de pe 18 iunie, o treime din armata franceză, desfășurată tocmai pentru a împiedica sau întârzia semnificativ înaintarea prusacilor a mărşăluit într-o direcţie greşită şi apoi a fost reţinută de un corp de armată prusac inferior numeric la Wavre. Ca urmare a înfrângerii catastrofale de la Waterloo, rămăşiţele armatei franceze, regrupate pe linia râului Sambre, sub comanda mareşalului Soult, apoi Grouchy, s-au retras în Franţa, aşteptând ofensiva Coaliţiei. 

Bătălia de la Waterloo a avut ca rezultat căderea definitivă a lui Napoleon, care, întors la Paris imediat după finalul bătăliei, a constatat că nu mai are susţinerea forului legislativ şi, ca atare, a abdicat pe 22 iunie. Armata franceză a continuat să lupte o perioadă împotriva trupelor Coaliţiei, până la încheierea unui armistiţiu, semnat la iniţiativa ministrului de război francez, mareşalul Davout. Odată ostilităţile încheiate, în Franţa a avut loc „A doua Restauraţie”, adică întoarcerea pe tron a Casei de Bourbon, prin pretendentul la Tron al Casei Regale, Ludovic al XVIII-lea.

Surse:

Barbero, Alessandro - „Waterloo", Éditions Flamarion, 2008

Pigeard, Alain - „Dictionnaire de la Grande Armée”, Tallandier, Bibliothèque Napoléonienne, 2004

http://web.archive.org/web/20020911212448/http://chnm.gmu.edu/revolution/d/528/

http://www.istorie-pe-scurt.ro/waterloo-ultima-batalie-a-lui-napoleon/

https://publimix.ro/blog/caleidoscop/18 15-Waterloo

$##

 S-a întâmplat în 18 iunie1848: La această dată, Guvernul provizoriu din Țara Românească decretează organizarea unui Corp de dorobanţi şi panduri (armată populară), sub comanda lui Gheorghe Magheru, numit căpitan-general. Una dintre primele măsuri ale revoluţiei a fost să-şi asigure o forţă armată devotată. Anterior, la 14/26 iunie, guvernul a decretat ca steagul naţional să aibă trei culori: albastru, galben şi roşu, cu deviza „Dreptate-Frăţie”. În aceeaşi zi, s-a decretat şi înfiinţarea gărzii naţionale, atât în Bucureşti cât şi în toată ţara. Comandantul gărzii din Bucureşti a fost numit colonelul Scarlat Creţulescu, un liberal moderat, care a sabotat organizarea gărzii şi apoi a fugit în Austria. Pentru că în ţară nu era nici o manufactură de armament, guvernul a făcut apel la populaţie ca să împrumute statului puşti cu care să înarmeze garda naţională.

Deoarece numărul puştilor procurate pe diferite căi era mic, peste o săptămână, guvernul a dat ordin comandantului gărzii din Bucureşti să angajeze meşteri fierari spre a-i făuri două mii de lănci. Necesitatea înarmării cu puşti a gărzii naţionale din Bucureşti a silit guvernul să ia toate armele din depozitul regimentului al treilea, iar în locul lui Scarlat Creţulescu, cel fugit, a fost numit, la 2/14 iulie, comandant al gărzii naţionale din Bucureşti, locotenentul Deivos, înlocuit peste câteva zile de maiorul Teologu, ambii devotaţi cauzei revoluţiei.

Deoarece organizarea gărzii naţionale mergea încet şi era nevoie de numeroase forţe armate pentru apărarea şi extinderea revoluţiei, s-a hotărât la 18/30 iunie organizarea unui corp de dorobanţi şi panduri voluntari sub comanda lui Gheorghe Magheru, numit căpitan general. Peste câteva zile, Gheorghe Magheru devenea şi inspector al tuturor gărzilor naţionale din ţară.

Organizarea acestei miliţii a mers foarte încet. De-abia peste zece zile se decreta ca două treimi din dorobanţii fiecărui judeţ să fie gata de a fi convocaţi, împreună cu cât mai mulţi voluntari „de orice clasă, naţie şi religie”, urmând a se forma regimente de câte două mii de oameni. Emigraţia polonă, în speranţa că prin mişcarea revoluţionară română va extinde revoluţia şi în Polonia, a trimis în iulie pe colonelul Zablocki să ajute la organizarea acestei miliţii. De-abia la începutul lui august, Magheru se afla la Râmnicu Vâlcea, de unde a convocat dorobanţii şi voluntarii taberei pe care urma să o organizeze la Râureni, un sat pe malul Oltului, la câţiva km spre sud.

Înfăptuirea libertăţilor democratice, hotărârea guvernului de a cârmui în conformitate cu voinţa poporului care fusese chemat pe Câmpul lui Filaret - devenit Câmpia Libertăţii - să recunoască programul revoluţionar drept constituţie, organizarea gărzii naţionale şi a taberei de la Râureni, toate acestea au stârnit entuziasm în rândurile poporului. Mai întâi trebuie subliniat un fapt foarte important, la momentul Revoluţiei de la 1848, nici maiorul Christian Tell şi nici căpitanul Gheorghe Magheru nu aveau alte grade militare. Dacă în cazul lui Gheorghe Magheru funcţia şi faptele sale îl vor duce spre acest grad, Christian Tell va rămâne maior până la moarte.

Încă din primele zile ale Revoluţiei de la 1848, lui Gheorghe Magheru i se va încredinţa misiunea de a organiza efectivele de dorobanţi, panduri şi voluntari pentru o gardă naţională revoluţionară. Magheru era numit căpitan general al trupelor neregulate şi inspector al tuturor gărzilor naţionale. După doar o lună, în care Gheorghe Magheru fusese implicat, după cum am văzut, în înăbuşirea celor două comploturi contra-revoluţionare (19 şi 29 iunie), va fi numit „comisar general plenipotenţiar peste toată Valachia mică” (Oltenia) pentru a organiza efective de dorobanţi şi panduri voluntari dar şi pentru a readuce Oltenia pe drumul revoluţionar. Gorjeanul avea mână liberă, autorităţile locale fiind obligate „…să-i dea toată ascultarea şi supunerea”.

Generalul Gheorghe Magheru va reuşi, cu multe eforturi, să pună bazele armatei revoluţionare. Organizarea trebuia să fie una a unei armate regulate alcătuită din regimente, fiecare dintre acestea având un efectiv de două mii de oameni. Regimentul era organizat pe două batalioane formate la rândul lor din patru companii a câte două plutoane. Potrivit planurilor generalului, doar din judeţele Gorj, Mehedinţi şi Vâlcea trebuiau să se strângă șase mii de voluntari. La 14 septembrie 1848, generalul lansa o chemare către popor, care chema la luptă: „Aideţi dar, fraţii mei români! Alergaţi cu orice arme veţi avea, securi, lănci, coase, puşti […] alergaţi sub steagul libertăţii şi aideţi cu toţii să ne luptăm şi să păstrăm sfintele drepturi ce păgânii vor să ni le hrăpească!”.

La vremea respectivă, la Râureni se aflau concentrate Regimentul 1 de linie, un escadron de cavalerie, baterie de artilerie, 1.500 de dorobanţi şi opt mii de voluntari. La 21 septembrie, Căimăcămia Ţării Româneşti publică nota lui Fuad-Efendi, prin care Magheru este somat să-şi risipească ostaşii, împotriva lui îndreptându-se două divizii turceşti, una dinspre Bucureşti, iar cealaltă dinspre Vidin. Concomitent, o armată alcătuită din cinci mii de ostaşi ruşi se îndrepta spre Râmnicu Vâlcea sub comanda generalului Gustav de Hassfort. Situaţia taberei era de-a dreptul disperată. La aflarea acestor veşti, mii de ţărani din toate părţile Olteniei au alergat în tabara militară de la Râureni, hotărâţi să apere cu sângele lor libertatea şi pământul ţării. 

Generalul Gheorghe Magheru trebuia să facă faţă unor multiple presiuni, mai întâi din partea Căimăcămiei, de apropierea puternicelor efective armate contra-revoluţionare ţariste şi otomane, de Grant – agentul consulului Calhoun – şi de scrisoarea lui Heliade şi Tell, acum aflaţi la Sibiu. Până la urmă a avut înţelepciunea să nu îndră znească să-şi asume răspunderea unei ciocniri armate cu ostaşii străini. Este adevărat că hotărârea dizolvării taberei, la 28 septembrie, el nu a luat-o singur, ci după ce avusese o consfătuire cu căpeteniile ostăşeşti. Magheru a dovedit aici înţelepciunea omului politic, adică de a evita lupta cu armatele reunite ale celor două imperii, dar a creat în epocă un mare regret că nu a aceptat lupta. Un contemporan al evenimentelor, Al. Pelimon - în memoriile sale- vorbea la dizolvarea taberei de la Vâlcea de „mânia dorobanţilor, a pandurilor, voluntarilor” care „erau siliţi a se risipi din lagăr, pentru a merge la casele lor, unde îi aştepta o grozavă persecuţime”.

După revenirea în ţară din exilul prelungit, Gheorghe Magheru se va regăsi ca deputat în Adunarea Ad-Hoc a Munteniei. După unirea din 1859, generalul va activa în Parlamentul României. Revenit la prima dragoste, Magheru va aduce numeroase contribuţii la organizarea armatei naţionale. La 28 mai 1866, domnitorul Carol I îi încredinţa prin decret „formarea unui corp de voluntari” pentru înăbuşirea unei revolte a grănicerilor. Evenimentele de la 1877-1878 îl vor găsi pe general gata de luptă, chiar l-a bătut gândul să meargă cu soldaţii, şi a fost foarte bucuros de victorie. Visul său din tinereţe se realizase la senectute.

Surse:

Geneza revoluției române de la 1848: introducere în istoria modernă a României, Gheorghe Platon, Editura Junimea, 1980

Dan Berindei, 1848 în țările Române, Editura Stiimtifica si Enciclopedica, 1984

1848 la Români: o istorie în date s̨i mărturii, Vol. 2, Cornelia Bodea, Editura S̨tiint̨ifică s̨i Enciclopedică, 1982

https://istoriiregasite.wordpress.com/2013/07/02/revolutia-romana-din-1848-1849/

https://www.agerpres.ro/flux-documentare/2018/09/28/revolutia-de-la-1848-170-de-ani-generalul-gheorghe-magheru-si-tabara-de-la-raureni--183720

https://www.verticalonline.ro/gheorghe-magheru-„bratul-de-fier”-al-revolutiei-pasoptiste-vii

$$$

 S-a întâmplat în 18 iunie1917, 18 iunie/1 iulie: La această dată, a murit Titu Maiorescu, critic literar, estetician şi om politic; membru marcant al Partidului Constituţional (Junimist), iar ulterior al Partidului Conservator (al cărui preşedinte a fost între anii 1913 şi 1914); de mai multe ori ministru în cabinete conservatoare şi prim-ministru (1912-1913); fondatorul grupării literare ieşene Junimea; întemeietor al criticii literare româneşti moderne; membru fondator al Societăţii Academice Române (1866); vicepreşedinte al Academiei Române (1880-1884; 1886-1887). 

Titu Maiorescu (n. 15 februarie 1840, Craiova - d. Bucureşti) a fost o personalitate reprezentativă a culturii române, om politic, critic literar, eseist, scriitor, estetician, profesor, filosof, jurist, membru fondator al Academiei Române. Maiorescu este autorul „formelor fără fond”, fondator al Societăţii literare Junimea.A promovat în „Convorbiri literare” pe marii clasici ai literaturii române. A fost primul mare critic literar, creator de şcoală şi arbitru director în cultura românească. În activitatea politică,Titu Maiorescu s-a remarcat în funcţia ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice. Din poziţia de prim-ministru şi ministru de Externe, a negociat Pacea de la Bucureşti, în urma celui de-al doilea război balcanic, prin care România a primit sudul Dobrogei.

Spre deosebire de ceilalţi iluştri politicieni ai generaţiei sale, Titu Liviu Maiorescu provenea dintr-o familie de ţărani din comuna Bucerdea, de lângă Blaj.Tatăl său, Ioan, fiu de ţăran transilvănean, se numea de fapt Trifu, dar îşi luase numele de Maiorescu pentru a sublinia înrudirea cu Petru Maior. A fost profesor de istorie, director al Şcolii Centrale din Craiova, agent diplomatic al guvernului Ţării Româneşti. Mama sa, Maria Popasu, era sora cărturarului episcop al Caransebeşului. După ce urmează studii gimnaziale la Craiova şi Braşov, tânărul Titu este trimis să înveţe la Academia Theresiană din Viena. În iulie 1858, a absolvit cursurile liceale ca şef de promoţie. Se înscrie la Universitatea din Giessen, unde în 1859 obţine titlul de doctor în filosofie cu distincţia „magna cum laudae”. Maiorescu îşi continuă studiile universitare la Universitatea Sorbona din Paris, unde obţine licenţa în litere, filosofie şi drept (1861).În anul 1862, Titu Maiorescu revine în ţară şi este numit procuror la Tribunalul Ilfov. La sfârşitul aceluiaşi an se mută la Iaşi, unde devine director al Liceului Naţional, apoi profesor de istorie universală, filosofie şi logică la Facultatea de Istorie a Universităţii din Iaşi (16 noiembrie 1862 - 25 noiembrie 1871), fiind titularul cursului Despre istoria republicii romane de la introducerea tribunilor plebei până la moartea lui Iuliu Cezar. 

Eminent dascăl, Maiorescu devine rector al Universităţii ieşene (18 septembrie 1863) şi director la Şcoala normală „Vasile Lupu” (octombrie 1863), unde predă pedagogia, gramatica română, psihologia şi compunerea. De asemenea este inspector şcolar şi iniţiază pentru prima oară în ţara noastră practica pedagogică a elevilor, printre care se numără şi Ion Creangă. În paralel, Titu Maiorescu pune bazele Societăţii literare Junimea (1863), împreună cu Petre P. Carp, Iacob Negruzzi, Vasile Pogor şi Theodor Rosetti. De la 1 martie 1867, coordonează editarea revistei „Convorbiri literare”.

Prin activitatea sa, societatea impunea o direcţie nouă, modernă, întregii noastre culturi, definindu-se prin spiritul ei etic şi sentimentul valorii estetice. Condiţiile din ţară era altele decât cele din timpul paşoptiştilor romantici, Ion Heliade Rădulescu, Vasile Alecsandri sau Nicolae Bălcescu. Maiorescu şi colegii săi reprezentau noua generaţie, junimistă, cu o nouă concepţie asupra vieţii sociale şi culturale româneşti. De asemenea, Titu Maiorescu este autorul teoriei junimiste şi conservatoare a „formelor fără fond”. Aceasta condamnă introducerea unor instituţii imitate după cele occidentale şi cărora nu le corespundea un fond adecvat în mentalitatea, creaţia şi nivelul de cultură al poporului român. Personalitate exponenţială a culturii române, Maiorescu este membru fondator al Academiei Române.

Anul 1871 consacră definitiv intrarea junimiştilor de partea activismului politic. Pe 15 aprilie 1871, are loc la Iaşi o întâlnire între Gheorghe Costaforu şi Titu Maiorescu, cel dintâi propunându-i mentorului Junimii ca membrii societăţii să intre în viaţa politică. Acesta a fost un moment de răscruce în istoria conservatorismului şi politicii româneşti. Junimiştii vor adopta un program de acţiune sprijinit de hotărârile Adunărilor ad-hoc din 1857, din care mai rămăseseră două deziderate de îndeplinit: respectarea capitulaţiilor de către Poarta Otomană, a neutralităţii garantate şi chiar obţinerea independenţei ţării noastre. 

Junimiştii acceptă propunerea lui Gheorghe Costaforu şi intră în Adunarea Deputaţilor, predominant conservatoare, sprijinind guvernul Lascăr Catargiu.Apropierea politică dintre junimişti şi conservatori se va realiza treptat.Este adevărat că şi cele două ideologii politice erau foarte asemănătoare.Amândouă grupările declarau că modernizarea României se face „de sus în jos şi nu de jos în sus”, iar măsurile reformatoare iniţiate de liberali erau acuzate ca fiind „forme fără fond”, neexistând cu adevărat o clasă de mijloc în România.

Din acest moment, Maiorescu îşi începe cariera politică, fiind ales deputat în 1871, pe listele grupării conservatoare. Apreciat pentru calităţile sale, junimistul este numit ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice în mai multe cabinete conservatoare. În această calitate va elabora un proiect de lege pentru reorganizarea învăţământului rural, va dispune introducerea limbii române ca obiect de învăţământ în licee şi se va ocupa de organizarea învăţământului superior politehnic. Din 1877 se stabileşte definitiv la Bucureşti, unde participă la redactarea oficiosului conservator „Timpul” şi predă la Facultatea de Litere şi Filosofie, fiind titularul cursului de „Istoria Filosofiei în secolul al XIX-lea”. De asemenea, între 1892 - 1897, Titu Maiorescu este ales rector al Universităţii Bucureşti.

La 3 februarie 1880, Maiorescu se numără printre cei care semnează programul şi statutul Partidului Conservator, alături de alţi 88 de oameni politici din aceeaşi familie politică, pentru ca în martie să fie ales în Comitetul Central al partidului. În paralel cu activitatea didactică şi culturală, a fost cooptat în toate cabinetele de concentrare junimisto-conservatoare, ocupând de trei ori fotoliul ministrului Cultelor şi Instrucţiunii Publice. După fuziunea conservatorilor cu junimiştii din 3 aprilie 1907, a devenit unul dintre liderii Partidului Conservator. Pe 28 martie 1912, Maiorescu a preluat de la colegul său junimist, Petre P. Carp, preşedinţia Consiliului de Miniştri 

Din această funcţie, a prezidat în iulie 1913 Pacea de la Bucureşti, privind armistiţiul cu Bulgaria în Al Doilea Război Balcanic. În urma tratatului încheiat, România a primit Cadrilaterul. Îşi depune mandatul la sfârşitul anului 1913. Este ales la 14 noiembrie 1913 de către Comitetul Executiv al Partidului Conservator ca preşedinte al acestuia. Funcţia nu o va ocupa decât până la 28 februarie 1914, când îşi prezintă demisia din fruntea partidului din cauze personale. Astfel, Maiorescu se retrage din activitatea politică, pronunţându-se în continuare pentru o politică de neutralitate a ţării noastre faţă de conflictul mondial.Titu Maiorescu s-a stins din viaţă pe 18 iunie 1917, la vârsta de 77 de ani.

Surse:

Stelian Neagoe, Oameni politici români, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007

Nicolae C. Nicolescu, Şefii de stat şi de guvern ai României (1859 - 2003), Editura Meronia, Bucureşti, 2003

https://www.ro.biography.name/scriitori/8-romania/148-titu-maiorescu-1840-1917

https://www.artline.ro/Titu-Maiorescu-29763-1-n.html

http://www.autorii.com/scriitori/titu-maiorescu/index.php

$$$

 S-a întâmplat în 18 iunie1917, 18 iunie/1 iulie: La această dată, a murit Titu Maiorescu, critic literar, estetician şi om politic; membru marcant al Partidului Constituţional (Junimist), iar ulterior al Partidului Conservator (al cărui preşedinte a fost între anii 1913 şi 1914); de mai multe ori ministru în cabinete conservatoare şi prim-ministru (1912-1913); fondatorul grupării literare ieşene Junimea; întemeietor al criticii literare româneşti moderne; membru fondator al Societăţii Academice Române (1866); vicepreşedinte al Academiei Române (1880-1884; 1886-1887). 

Titu Maiorescu (n. 15 februarie 1840, Craiova - d. Bucureşti) a fost o personalitate reprezentativă a culturii române, om politic, critic literar, eseist, scriitor, estetician, profesor, filosof, jurist, membru fondator al Academiei Române. Maiorescu este autorul „formelor fără fond”, fondator al Societăţii literare Junimea.A promovat în „Convorbiri literare” pe marii clasici ai literaturii române. A fost primul mare critic literar, creator de şcoală şi arbitru director în cultura românească. În activitatea politică,Titu Maiorescu s-a remarcat în funcţia ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice. Din poziţia de prim-ministru şi ministru de Externe, a negociat Pacea de la Bucureşti, în urma celui de-al doilea război balcanic, prin care România a primit sudul Dobrogei.

Spre deosebire de ceilalţi iluştri politicieni ai generaţiei sale, Titu Liviu Maiorescu provenea dintr-o familie de ţărani din comuna Bucerdea, de lângă Blaj.Tatăl său, Ioan, fiu de ţăran transilvănean, se numea de fapt Trifu, dar îşi luase numele de Maiorescu pentru a sublinia înrudirea cu Petru Maior. A fost profesor de istorie, director al Şcolii Centrale din Craiova, agent diplomatic al guvernului Ţării Româneşti. Mama sa, Maria Popasu, era sora cărturarului episcop al Caransebeşului. După ce urmează studii gimnaziale la Craiova şi Braşov, tânărul Titu este trimis să înveţe la Academia Theresiană din Viena. În iulie 1858, a absolvit cursurile liceale ca şef de promoţie. Se înscrie la Universitatea din Giessen, unde în 1859 obţine titlul de doctor în filosofie cu distincţia „magna cum laudae”. Maiorescu îşi continuă studiile universitare la Universitatea Sorbona din Paris, unde obţine licenţa în litere, filosofie şi drept (1861).În anul 1862, Titu Maiorescu revine în ţară şi este numit procuror la Tribunalul Ilfov. La sfârşitul aceluiaşi an se mută la Iaşi, unde devine director al Liceului Naţional, apoi profesor de istorie universală, filosofie şi logică la Facultatea de Istorie a Universităţii din Iaşi (16 noiembrie 1862 - 25 noiembrie 1871), fiind titularul cursului Despre istoria republicii romane de la introducerea tribunilor plebei până la moartea lui Iuliu Cezar. 

Eminent dascăl, Maiorescu devine rector al Universităţii ieşene (18 septembrie 1863) şi director la Şcoala normală „Vasile Lupu” (octombrie 1863), unde predă pedagogia, gramatica română, psihologia şi compunerea. De asemenea este inspector şcolar şi iniţiază pentru prima oară în ţara noastră practica pedagogică a elevilor, printre care se numără şi Ion Creangă. În paralel, Titu Maiorescu pune bazele Societăţii literare Junimea (1863), împreună cu Petre P. Carp, Iacob Negruzzi, Vasile Pogor şi Theodor Rosetti. De la 1 martie 1867, coordonează editarea revistei „Convorbiri literare”.

Prin activitatea sa, societatea impunea o direcţie nouă, modernă, întregii noastre culturi, definindu-se prin spiritul ei etic şi sentimentul valorii estetice. Condiţiile din ţară era altele decât cele din timpul paşoptiştilor romantici, Ion Heliade Rădulescu, Vasile Alecsandri sau Nicolae Bălcescu. Maiorescu şi colegii săi reprezentau noua generaţie, junimistă, cu o nouă concepţie asupra vieţii sociale şi culturale româneşti. De asemenea, Titu Maiorescu este autorul teoriei junimiste şi conservatoare a „formelor fără fond”. Aceasta condamnă introducerea unor instituţii imitate după cele occidentale şi cărora nu le corespundea un fond adecvat în mentalitatea, creaţia şi nivelul de cultură al poporului român. Personalitate exponenţială a culturii române, Maiorescu este membru fondator al Academiei Române.

Anul 1871 consacră definitiv intrarea junimiştilor de partea activismului politic. Pe 15 aprilie 1871, are loc la Iaşi o întâlnire între Gheorghe Costaforu şi Titu Maiorescu, cel dintâi propunându-i mentorului Junimii ca membrii societăţii să intre în viaţa politică. Acesta a fost un moment de răscruce în istoria conservatorismului şi politicii româneşti. Junimiştii vor adopta un program de acţiune sprijinit de hotărârile Adunărilor ad-hoc din 1857, din care mai rămăseseră două deziderate de îndeplinit: respectarea capitulaţiilor de către Poarta Otomană, a neutralităţii garantate şi chiar obţinerea independenţei ţării noastre. 

Junimiştii acceptă propunerea lui Gheorghe Costaforu şi intră în Adunarea Deputaţilor, predominant conservatoare, sprijinind guvernul Lascăr Catargiu.Apropierea politică dintre junimişti şi conservatori se va realiza treptat.Este adevărat că şi cele două ideologii politice erau foarte asemănătoare.Amândouă grupările declarau că modernizarea României se face „de sus în jos şi nu de jos în sus”, iar măsurile reformatoare iniţiate de liberali erau acuzate ca fiind „forme fără fond”, neexistând cu adevărat o clasă de mijloc în România.

Din acest moment, Maiorescu îşi începe cariera politică, fiind ales deputat în 1871, pe listele grupării conservatoare. Apreciat pentru calităţile sale, junimistul este numit ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice în mai multe cabinete conservatoare. În această calitate va elabora un proiect de lege pentru reorganizarea învăţământului rural, va dispune introducerea limbii române ca obiect de învăţământ în licee şi se va ocupa de organizarea învăţământului superior politehnic. Din 1877 se stabileşte definitiv la Bucureşti, unde participă la redactarea oficiosului conservator „Timpul” şi predă la Facultatea de Litere şi Filosofie, fiind titularul cursului de „Istoria Filosofiei în secolul al XIX-lea”. De asemenea, între 1892 - 1897, Titu Maiorescu este ales rector al Universităţii Bucureşti.

La 3 februarie 1880, Maiorescu se numără printre cei care semnează programul şi statutul Partidului Conservator, alături de alţi 88 de oameni politici din aceeaşi familie politică, pentru ca în martie să fie ales în Comitetul Central al partidului. În paralel cu activitatea didactică şi culturală, a fost cooptat în toate cabinetele de concentrare junimisto-conservatoare, ocupând de trei ori fotoliul ministrului Cultelor şi Instrucţiunii Publice. După fuziunea conservatorilor cu junimiştii din 3 aprilie 1907, a devenit unul dintre liderii Partidului Conservator. Pe 28 martie 1912, Maiorescu a preluat de la colegul său junimist, Petre P. Carp, preşedinţia Consiliului de Miniştri 

Din această funcţie, a prezidat în iulie 1913 Pacea de la Bucureşti, privind armistiţiul cu Bulgaria în Al Doilea Război Balcanic. În urma tratatului încheiat, România a primit Cadrilaterul. Îşi depune mandatul la sfârşitul anului 1913. Este ales la 14 noiembrie 1913 de către Comitetul Executiv al Partidului Conservator ca preşedinte al acestuia. Funcţia nu o va ocupa decât până la 28 februarie 1914, când îşi prezintă demisia din fruntea partidului din cauze personale. Astfel, Maiorescu se retrage din activitatea politică, pronunţându-se în continuare pentru o politică de neutralitate a ţării noastre faţă de conflictul mondial.Titu Maiorescu s-a stins din viaţă pe 18 iunie 1917, la vârsta de 77 de ani.

Surse:

Stelian Neagoe, Oameni politici români, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007

Nicolae C. Nicolescu, Şefii de stat şi de guvern ai României (1859 - 2003), Editura Meronia, Bucureşti, 2003

https://www.ro.biography.name/scriitori/8-romania/148-titu-maiorescu-1840-1917

https://www.artline.ro/Titu-Maiorescu-29763-1-n.html

http://www.autorii.com/scriitori/titu-maio rescu/index.php

$$$

 S-a întâmplat în 18 iunie1940: În această zi, postul de radio britanic BBC a transmis celebrul discurs al generalului De Gaulle, prin care Franţa era indemnată să nu-şi piardă curajul în faţa armatelor germane; discursul era rostit la aproape o lună de la intrarea armatelor germane în Franţa si la o zi de la declaraţia mareşalului Petain care anunţa ca bătălia pentru Franţa e pierdută şi că se impune deschiderea negocierilor cu Germania. Se consideră că Apelul a pus bazele organizării Rezistenţei Franceze împotriva ocupaţiei Germaniei Naziste în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. De Gaulle s-a adresat poporului francez din Londra, după înfrângerea Franţei. El a declarat că războiul nu s-a terminat pentru Franţa şi, în consecinţă, cerea organizarea luptei de rezistenţă.

În iunie 1940, generalul Charle de Gaulle era membru al guvernului francez condus de Paul Reynaud. În condiţiile în care armata franceză era zdrobită de trupele Wermachtului, de Gaulle s-a alăturat unui grup restrâns de politicieni care se opuneau negocierilor de armistiţiu cu Germania nazistă şi Italia fascistă. Momentul căderii guvernului Reynaud (15 iunie) l-a găsit pe de Gaulle în Londra, ca emisar special al guvernului francez. O zi mai târziu, noul preşedinte al Consiliului de miniştri, Philippe Pétain, a început negocieri oficiale cu Puterile Axei.

Pe 18 iunie, de Gaulle s-a adresat populaţiei franceze în timpul emisiunii difuzate de BBC. El a cerut soldaţilor armatei franceze şi populaţiei să continue lupta alături de Aliaţi împotriva Axei. În Franţa, „Apelul din 18 iunie” nu a avut o audienţă largă, dar un nou discurs al generalului de Gaulle de pe 22 iunie a fost ascultat la nivel naţional în Franţa. Se consideră că „Apelul” a pus bazele organizării Rezistenţei franceze împotriva ocupaţiei Germaniei Naziste în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Discursul de pe 18 iunie a rămas unul dintre cele mai celebre alocuţiuni din istoria Franţei, însă în ciuda eforturilor lui de Gaulle, Pétain a semnat pe 22 iunie actele capitulării şi a devenit liderul unui stat marionetă francez cu capitala la Vichy. 

De Gaulle a fost judecat în lipsă pentru trădare de guvernul de la Vichy şi a fost condamnat la început la închisoare, după care a fost condamnat la moarte. Pe de altă parte, generalul de Gaulle, care se considera un ministru al guvernului legitim Reynaud, sigurul capabil să ia decizii legale, aprecia că venirea la putere a lui Pétain este o manevră neconstituţională.

Surse:

David Schoenbrun & E.P.Dutton (1980).Soldiers of the Night: The Story of the French Resistance. New York

http://www2.cndp.fr/archivage/valid/3496/3496-198-212.pdf

http://www.rador.ro/2015/11/22/portret-generalul-charles-de-gaulle-cea-mai-importanta-personalitate-a-frantei-moderne/

https://www.historia.ro/sectiune/actualitate/articol/franta-aniverseaza-70-de-ani-de-la-apelul-lui-de-gaulle-la-rezisten ta-video

$$$

 S-a întâmplat în 18 iunie1951: La această dată, de fapt în noaptea de 17 spre 18 iunie, au fost deportaţi în Câmpia Baraganului peste 44.000 de oameni consideraţi „suspecţi” şi periculoşi de către comunişti. Deportările în Bărăgan au reprezentat o amplă acţiune de persecuţie politică întreprinsă începând cu anul 1951 de regimul comunist din România, cu scopul de a reloca forţat populaţia care locuia pe o rază de aproximativ 25 km de graniţa cu Iugoslavia, din judeţele Timiş, Caraş-Severin şi Mehedinţi în Câmpia Bărăganului.În 1956, deportaţii s-au întors la locurile lor natale.

În contextul încordării relaţiilor dintre România şi Iugoslavia, exclusă în 1948 din Comintern, graniţa dintre cele două ţări a devenit o zonă sensibilă pentru guvernul comunist de la Bucureşti. Etniile prezente aici, în special în Banat, erau considerate drept „elemente cu un factor ridicat de risc". Urmând modelul sovietic, pe 15 martie 1951 Ministerul de Interne al Republicii Populare Române a dat următorul decret: „Ministerul de Interne va putea, pe cale de decizie, să dispună mutarea din centrele aglomerate a oricăror persoane care nu-şi justifică prezenţa în acele centre, precum şi mutarea din orice localitate a celor care, prin manifestările faţă de poporul muncitor, dăunează construirii socialismului în Republica Populară Română. Celor în cauza li se va putea stabili domiciliul obligator în orice localitate.”

Decretul a creat cadrul prielnic desfăşurării acţiunilor de deportare plănuite anterior. Aceasta urma să fie a doua mare deportare din istoria contemporană a României, după deportările din ianuarie 1945 când peste 70.000 de persoane, în special etnici germani, au fost deportaţi în Uniunea Sovietică. Spre deosebire de prima deportare, de această data s-a ales ca destinaţie câmpia Bărăganului, o zonă subdezvoltată şi foarte puţin populată. Din acest punct de vedere operaţiunea coincidea cu o acţiune de colonizare a regiunii. Planurile urmăreau, după cum s-a descoperit ulterior într-un document redactat în 1956 la Timişoara, „igienizarea Banatului", curăţarea etnică a germanilor, sârbilor, aromânilor. În al doilea rând se urmărea îndepărtarea a mai multor categorii sociale considerate periculoase de comunişti. Au fost vizaţi marii fermieri, marii proprietari de pământ, industriaşi, hangii sau deţinători de restaurante, refugiaţi basarabeni sau macedoneni, foşti membri în forţele armate germane, cetăţeni străini, rude ale refugiaţilor, simpatizanţi ai lui Tito, persoane care colaboraseră în război cu inamicul, cadre militare, oficialităţi demise, rude ale contra-revoluţionarilor şi toţi care i-au sprijinit, activişti politici şi pentru drepturile cetăţeneşti, foşti oameni de afaceri cu legături în Occident, lideri ai grupării etnicilor germani.

În noaptea de 17/18 iunie 1951, a fost pusă în mişcare cea mai amplă acţiune de deportare din istoria contemporană a României, după cea întreprinsă în ianuarie 1945 împotriva etnicilor germani din România. În jur de 45.000 de persoane au fost ridicate din căminele lor şi deportate în Bărăgan chiar dacă numărul vizat era de 40.320. Au fost duşi români, germani, sârbi, bulgari, refugiaţi din Basarabia şi Nordul Bucovinei, aromâni. În acest scop au fost mobilizaţi aproximativ 10.000 de soldaţi care au pus în aplicare ordinul de deportare. Transportul efectiv a necesitat 2.656 vagoane de tren şi 6.211 autocamioane. Deportaţi au putut lua cu ei doar strictul necesar, atât cât puteau duce cu ei. Bunurile pe care le-au lăsat în urmă au fost formal răscumpărate, la un preţ modic.

Lagărele de muncă înfiinţate s-au concentrat în Câmpia Bărăganului, în zona Ialomiţei dar şi în zona Galaţi. Cei mai norocoşi au găsit câteva bordeie sărăcăcioase sau colibe, iar cei mai mulţi au fost coborâţi din tren şi lăsaţi în câmp deschis, cu interzicerea de a se îndepărta de un anumit areal. Deportaţii au înfiinţat în 1951 mai multe localităţi, în regiunile Ialomiţei, Constanţa şi Galaţi.Conform studiului „Deportaţii în Bărăgan 1951-1956”, au fost vizate un total de 40.320 de persoane, clasificate de regimul comunist astfel:

9.034 chiaburi şi cârciumari

8.447 basarabeni

3.557 macedonieni

2.344 persoane care colaboraseră cu armata germană în timpul războiului

1.330 cetăţeni străini

1.218 persoane cu rude care fugiseră în străinătate

1.054 titoişti

731 duşmani ai regimului socialist

590 persoane care trăiau în afara zonei de frontieră

367 persoane care ajutaseră rezistenţa anticomunistă

341 criminali deţinuţi

257 germani

162 foşti moşieri şi industriaşi

Surse:

Sarafolean, Silviu (coord.), Deportaţii în Bărăgan 1951-1956, Editura Mirton, Timişoara, 2001 

Calestru, Vasile, Martiraj în Bărăgan, Editura Demiurg, Iaşi, 2006 

Marineasa, Viorel; Vighi, Daniel, Rusalii ’51 - fragmente din deportarea în Bărăgan, Editura Marineasa, Timişoara, 2004 ISBN 973-631-102-3

Ştevin, Silvestru, Desculţ prin propriul destin, Editura Mirton, Timişoara, 2004 

Vultur, Smaranda, Istorie trăită - Istorie povestită. Deportarea în Bărăgan (1951-1956), Editura Amarcord, Timişoara, 1997 

https://expressdebanat.ro/65-de-ani-de-la-tragedia-deportarilor-in-baragan-26-de-ani-de-nepasare/

https://identitatea.ro/65-de-a ni-de-la-rusaliile-negre/