sâmbătă, 21 noiembrie 2026

$$$

 Pentru prima dată în istorie, chirurgii erau pe punctul de a opera un om perfect sănătos, fără niciun câștig pentru el însuși. A spus da pentru că pacientul era fratele lui geamăn.


În 1954, Richard Herrick avea 23 de ani și era pe moarte. Rinichii îi cedau și nu exista niciun tratament care să-l salveze. Existau aparate timpurii de dializă, dar acestea puteau câștiga doar puțin timp.


Medicii mai încercaseră transplanturi de rinichi înainte. Toate eșuaseră până la urmă. Sistemul imunitar al organismului vedea noul organ ca pe un invadator și îl distrugea.


Dar Richard avea ceva neobișnuit. Avea un frate geamăn identic, Ronald.


Un doctor care îl trata pe Richard s-a întrebat dacă un organ de la un geamăn identic ar putea fi acceptat, din moment ce cei doi frați aveau în esență aceeași alcătuire genetică. A contactat o echipă de la Spitalul Peter Bent Brigham din Boston, din care făcea parte un tânăr chirurg plastician pe nume Joseph Murray, care studia transplanturile.


Înainte de orice altceva, echipa a trebuit să se asigure că frații erau într-adevăr identici. Le-au comparat grupele de sânge și alți markeri. Chiar, potrivit poveștii, i-au trimis pe gemeni la secția locală de poliție pentru a li se compara amprentele. Au încercat și mici grefe de piele între frați, care au prins fără a fi respinse.


Apoi a venit cea mai grea întrebare. Era corect să-l opereze pe Ronald?


Chirurgia implică întotdeauna riscuri. Scoaterea unui rinichi de la un om sănătos nu-i aducea niciun beneficiu propriei sale sănătăți. Au fost consultați medici, clerici și avocați. În cele din urmă, decizia i-a aparținut lui Ronald. El a ales să o facă.


Potrivit unor relatări, Richard, care era foarte bolnav și uneori confuz, nu voia ca fratele lui să-și asume acest risc. Ronald a mers mai departe oricum.


Pe 23 decembrie 1954, cei doi frați zăceau în săli de operație alăturate. O echipă i-a scos rinichiul lui Ronald. Echipa lui Murray l-a plasat în corpul lui Richard.


Când fluxul de sânge a fost restabilit, noul rinichi a început să funcționeze aproape imediat.


A fost primul transplant de organ de succes pe termen lung din lume.


Richard și-a revenit. Nu după mult timp, s-a căsătorit cu Clare Bevins, una dintre asistentele care îl îngrijise în salonul de recuperare. Au avut împreună doi copii.


A trăit încă aproximativ opt ani înainte ca boala sa originală de rinichi să revină. Richard Herrick a murit în 1963. Ronald a trăit o viață lungă, a lucrat ca profesor și a murit în 2010, la vârsta de 79 de ani.


Joseph Murray a continuat să efectueze mai multe transplanturi și să lucreze cu medicamente care ar permite acceptarea organelor de la donatori neînrudiți. În 1990, a primit Premiul Nobel pentru Medicină.


Astăzi, un număr uriaș de oameni din întreaga lume sunt în viață datorită transplanturilor de organe. Fiecare dintre aceste povești se întoarce într-un fel la o sală de operație din Boston în 1954 și la un tânăr care a fost de acord să renunțe la o parte din el însuși pentru fratele său.


Ronald a spus în interviuri de-a lungul anilor că nu a regretat niciodată.

Sursa curiozități și glume 2

$$$

 Dick York a murit pe 20 februarie 1992, la 63 de ani, după ce emfizemul i-a copleșit trupul slăbit. Primul soț de televiziune al lui Elizabeth Montgomery își petrecuse ultimii ani departe de camerele lustruite din „Bewitched” (1964-1972).


Într-un bungalou modest din Michigan, York locuia cu soția lui Joan, supraviețuind dintr-o pensie mică.


Un tub de oxigen îl ajuta să respire.


Totuși, lângă scaunul lui se aflau scrisori, numere de telefon și cereri de la străini care aveau nevoie de ajutor.


Actorul care odată distra milioane de oameni își petrecea ultimele puteri ajutându-i pe oameni să supraviețuiască.


Suferința lui a început în 1959.


În timp ce filma  "They Came to Cordura" , un accident cu un vagonet de cale ferată i-a rănit grav spatele.


Ranile nu s-au vindecat niciodată cum trebuie.


Când " Bewitched " a avut premiera în 1964, publicul îl vedea pe York ca Darrin Stephens, soțul frustrat, dar adorabil al Samanthei.


Nu vedeau niciodată ce se întâmpla între scene.


Membrii echipei îl ajutau să meargă.


Un perete înclinat îi susținea trupul îndurerat.


Scenariștii îl puneau pe Darrin pe canapele pentru că statul în picioare devenise insuportabil.


Totuși, York a oferit comedie de neuitat alături de Elizabeth Montgomery.


În 1968, a primit o nominalizare la Emmy.


Dar calmantele și rănile care se agravau își făceau simțită prezența.


Apoi a venit februarie 1969.


În timpul filmărilor, York s-a prăbușit, și-a pierdut cunoștința și a suferit o criză.


A fost dus de urgență la spital.


Timpul lui în  Bewitched  se terminase.


Dick Sargent l-a înlocuit în cele din urmă.


York a numit mai târziu acea plecare cea mai rea zi din viața lui, pentru că credea că îi dezamăgise pe toți.


Anii de după au fost devastatori.


Oportunitățile de actorie au dispărut.


Facturile medicale s-au adunat.


York și Joan au pierdut proprietăți și au făcut curățenie în apartamentele pe care le deținuseră odată.


Până în 1976, fosta vedetă de televiziune primea ajutor social.


Emfizemul l-a ținut în cele din urmă în casa lui din Michigan.


Dar York a refuzat să renunțe la scopul care îi mai rămăsese.


A creat Acting for Life, folosind apeluri telefonice pentru a organiza donații pentru oameni aflați în nevoie.


Haine, saltele, saci de dormit, cizme și mâncare au ajuns la familii care se luptau.


Chiar și în timp ce depindea de oxigen, îi convingea pe oameni de afaceri și pe oficiali să-i ajute pe străini.


Trupul lui abia îl mai purta prin cameră.


Totuși, hotărârea lui a ajuns mult dincolo de acei pereți.


Dick York și-a pierdut sănătatea, cariera și averea.


Dar nu a pierdut niciodată compasiunea care a făcut ca ultimul lui capitol să fie extraordinar.

Sursa curiozități și glume 2

$$$

 S-a întâmplat în 21 noiembrie1694: La această dată, s-a născut Voltaire (François-Marie Arouet), filosof, istoric, dramaturg şi prozator al Iluminismului francez. A fost creatorul aşa numitului „voltairianism” – respingerea fanatismului, a prejudecăţilor, a intoleranţei şi a abuzurilor de orice fel şi afirmarea raţiunii umane; spirit polemic, atent la realităţile sociale, Voltaire a întruchipat „noul tip al scriitorului reprezentant al conştiinţei publice şi luptător pentru idealurile cele mai înalte ale vremii” (T. Vianu) şi a pregătit, ideologic, Revoluţia Franceză (d.30 mai 1778).

Voltaire a rămas celebru şi pentru spiritul său ironic. Când au fost îndepărtaţi jumătate din caii grajdurilor regale din motive economice, el a propus ironic, că ar fi fost mai bine să fi fost eliberaţi jumătate din măgarii de la curtea regală. Pe de altă parte a devenit cunoscut şi pentru toleranţa sa. Astfel şi-a exprimat odată punctul său contradictoriu faţă de un adversar: „Părerea dumneavoastră mi se pare respingătoare, dar m-aş lăsa omorât, pentru ca dumneavoastră să puteţi să v-o exprimaţi." Concepţia sa politică se întemeiază pe armonia dintre monarhii care deţin puterea politică şi filoszofii care deţin înţelepciunea. De asemenea, Voiltaire reprezintă spiritul cel mai înalt al epocii sale, doctrina sa fiind unul din fundamentele Revoluţiei din 1789. Voltaire a fost împreună cu Jean-Jacques Rousseau un iniţiator al Revoluţiei franceze. 

Mari realizări îi sunt atribuite şi ca istoric iluminist. Iluminismul numit şi Epoca Luminilor sau Epoca Raţiunii este o mişcare ideologică şi culturală, antifeudală, desfăşurată în perioada pregătirii şi înfăptuirii revoluţiilor din sec. XVII-XIX în ţările Europei, ale Americii de Nord şi ale Americii de Sud şi având drept scop crearea unei societăţi „raţionale”, prin răspândirea culturii, a „luminilor” în mase (cf. Carp Maxim). Iluminismul este o replică la adresa barocului, care încearcă să înlăture dogmele religioase şi să infiltreze luminarea maselor pe baza experienţei proprii.

Surse:

https://www.rador.ro/2024/11/21/portret-voltaire-325-de-ani-de-la-nasterea-simbolului-iluminismului-francez/

https://www.larousse.fr/encyclopedie/personnage/Fran%C3%A7ois_Marie_Arouet_dit_Voltaire/149270

https://www.toupie.org/Biographies/Voltaire.htm

https://essentiels.bnf.fr/fr/article/7ae31468-bfd5-4133-be66-6441d2296319-francois-marie-arouet-dit-voltaire

$$$

 S-a întâmplat în 21 noiembrie1740: La această dată, a început construirea monumentului Sfânta Treime de la Timişoara, denumit şi statuia ciumei; monumentul a fost ridicat în amintirea epidemiei care a devastat Timişoara şi întregul Banat în jurul anului 1739.

Coloana Ciumei, cunoscută şi ca Statuia Ciumei sau Monumentul Sfintei Treimi, este înălţată în mijlocul Pieţei Unirii din Timişoara, în concordanţă cu stilul arhitectonic al clădirilor dimprejur (baroc). Monumentul se înscrie în tipologia coloanelor ciumei, răspândite în epoca barocului în întregul spaţiu sud-german, boem şi maghiar. Monumentul este confecţionat din gresie şi are o valoare artistică deosebită, fiind creat la Viena, în stil baroc, şi adus la Timişoara pe calea apei, pe Dunăre,Tisa şi pe canalul Bega. Colţurile soclului coloanei sunt decorate cu volute, iar pe laturile sale apar trei basoreliefuri, identificate de către Samu Borovszky ca reliefurile alegorice ale Ciumei, Războiului sau Disperării, dar după alte opinii, ar fi scene din timpul epidemiei de ciumă din Timişoara. Deasupra volutelor sunt aşezate statuile Sfinţilor Sebastian, Rocchus şi Carlo Borromeo. Sfântul Sebastian apare conform reprezentării sale tipice, legat de un copac, şi corpul său este străpuns de mai multe săgeţi, sau se observă urmele săgeţilor, astăzi dispărute. Părul lui lung şi ondulat îi cade pe umăr, corpul său atletic sugerează forţa sa fizică. Cultul Sfântului Sebastian a trăit deja o a doua înflorire pe parcursul epidemiilor de ciumă din secolul al XVI-lea, iar mai târziu devine una dintre figurile constante ale coloanelor de ciumă. 

Carlo Borromeo apare în ornatul de cardinal, purtând pe cap pălăria specifică cardinalilor, şi mâna sa stângă ţine pe piept deasupra inimii, iar în cea dreaptă atributul său, un crucifix. Ca arhiepiscop al oraşului Milano, el i-a atribuit chiar intercesiunii Sfântului Sebastian faptul că oraşul a scăpat de epidemia de ciumă, deşi el însuşi a avut un rol primordial în îngrijirea bolnavilor şi în oprirea epidemiei. Pe cel de al treilea colţ al soclului apare statuia Sfântului Rocchus, trăgând tunica sa scurtă deasupra genunchiului drept, pentru a ne arăta cu degetul rana sa (bubonul pestilenţial) de pe coapsă. La piciorul lui stâng stă culcat una dintre atributele sale, câinele, care -după legendă- l-a aprovizionat cu hrană pe Rocchus, retras din cauza bolii sale de ciumă. În final Rocchus a fost vindecat de un înger, în timp ce se întorcea din pelerinajul său roman. După această vindecare miraculoasă, el şi-a dedicat viaţa îngrijirii bolnavilor de ciumă. Spatele sfântului este acoperit cu o mantie de pelerin, decorat pe umăr cu scoici, însemnele pelerinilor, iar pe piciore poartă cizme lungi.

Cu un registru mai sus, în zona bazei coloanei, sunt amplasate încă trei statui ale unor sfinţi antipestilenţiali. Figura Sfântului Ioan de Nepomuk îmbrăcat în ornat de preot şi cu biretum pe cap, se află deasupra unor nori, ţinînd în mănă un crucifix.Figura lui tânără şi cu barbă, corespunde în totalitate cunoscutelor canoane ale reprezentării lui Ioan de Nepomuk.La picioarele sfântului, sub nori, se află culcată între stânci figura Sfintei Rosalia, capul său decorat cu o coroană de trandafiri ţinînd rezemat în mâna sa dreaptă. Pe celelalte două laturi ale coloanei stă o figură feminină, cu un turn lângă piciare, aceasta fiind atributul Sfintei Barbara, iar pe cealaltă latură statuia unui sfânt îmbrăcat în veşminte ce seamănă cu cele ale Sfântului Rocchus, dar cu biretă pe cap. Acest sfânt ţine în mâna stângă un craniu şi probabil, un crucifix. Pe baza tipicelor veşminte, a atributelor sale, precum şi datorită faptului că este asemenea celor de mai sus, şi unul dintre sfinţii antipestilenţiali, se poate presupune că ar fi vorba de Sfântul Francisc de Xavier.

Suprafeţele coloanei propriu-zise sunt acoperite de nori, şi pe partea centrală a laturii prinicipale a coloanei apare un scut baroc gol, prevăzut pe partea sa superioară şi cu coroană. Capitelul ionic al coloanei este decorat şi cu festoane, şi deasupra sa se întinde o cornişă complexă, pe a cărei parte centrală a fost sculptat un simplu decor floral. Reprezentarea centrală a coloanei este grupul statuar sculptat din piatră al Sfintei Treimi, una dintre cele mai răspândite variante ale coloanelor de ciumă. Între Dumnezeu-Tatăl şi Isus aşezaţi pe un tron este îngenunchiată Maica Domnului, cu mâinile alăturate în poziţie de rugăciune.Tatăl şi Fiul tocmai se pregătesc să aşeze coroana pe capul Mariei. Deasupra celor trei personaje apare şi figura din fier forjat a porumbelului Sfântuilui Duh.

Surse:

Adriana Buzilă - Rodica Vârtaciu, Barocul în Banat, Timişoara, 1992.

Nicolae Sabău, Metamorfoze ale barocului transilvan, I, Sculptura, Cluj-Napoca, 2002.

http://www.radiotimisoara.ro/2016/11/21/in-urma-cu-276-de-ani-la-timisoara-incepea-construirea-monumentului-sfanta-treime/

http://www.enciclopediavirtuala.ro/monument.php?id=210

https://www.welcometoromania.ro/Timisoara/Timisoara_Statuia_Sftreime_r.htm

$$$

 S-a întâmplat în 21 noiembrie1880: La această dată, după decesul unicei sale fiice (Maria), Carol de Hohenzollern, domnitor al României în perioada 1866-1881 şi rege între anii 1881 şi 1914, semnează, la Sigmaringen (Germania), actul de familie prin care prinţul Ferdinand de Hohenzollern, nepotul său de frate, devine prinţ moştenitor prezumtiv al Coroanei României. Urcarea pe tron a regelui Ferdinand I de Hohenzollern-Sigmaringen (1865-1927) a avut loc la 28.IX/11.X.1914, în timpul domniei sale desăvârşindu-se unitatea statului român.

Anii 1880 au fost deosebit de frământați pentru dinastia română. În martie 1881, Carol I a fost proclamat rege al României, după ce câștigase independența țării pe câmpul de luptă. Însă liderii politici români erau îngrijorați în legătură cu viitorul dinastiei, pentru că unicul copil al regelui Carol I și al reginei Elisabeta, Principesa Maria a României, murise în 1874, la doar patru ani. Potrivit Constituției din 1866, Coroana României ar fi urmat să fie moștenită de unul dintre frații lui Carol I. În 1880, a fost încheiat Pactul de Familie, prin care frații lui Carol I renunțau la orice pretenții la tronul României. În aceste condiții, dreptul de a moșteni Coroana de Oțel revenea fiilor fratelui mai mare a lui Carol I, principele Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen, care, la un moment dat, fusese ales rege al Spaniei, dar care trebuise la renunțe la tronul de la Madrid din cauza opoziției Franței.

Fiul cel mai mare al lui Leopold, principele Wilhelm, a renunțat, la rândul său, în 1886, la orice drepturi la Coroana României și a preferat statutul de moștenitor al Casei de Hohenzollern-Sigmaringen. În aceste condiții, speranțele regelui Carol I s-au legat de cei doi fii mai mici ai fratelui său, Leopold. Este vorba de principii Ferdinand și Carol, care au venit pentru prima dată în România în 1881, cu prilejul serbărilor încoronării lui Carol I ca rege al României.

Pentru că Ferdinand a fost, în principiu, de acord să devină principe al României, regele Carol I i-a trimis, din 1883, un profesor de limba română. Tânărul principe a studiat la Școala Militară din Düsseldorf, a devenit ofițer al Armatei Imperiale Germane, apoi a urmat studii universitare în științe politice și în economie la Leipzig și la Tubingen. Ferdinand a revenit în România, țară pe care a început să o îndrăgească tot mai tare. În aceste condiții, cu acordul său, Parlamentul din București l-a proclamat în 19 martie 1889 principe moștenitor al României. Ferdinand a venit în țară, unde a primit un fotoliu de senator de drept și a fost numit ofițer în armata română.

În 1892, el s-a căsătorit în castelul părintesc din Sigmaringen cu nepoata reginei Victoria a Marii Britanii, principesa Maria. Vreme de 25 de ani, din 1889 și până în 1914, Ferdinand a servit în rolul de principe moștenitor al României. În toți acești ani, el a făcut totul pentru a îndeplini voința unchiului său, care conducea cu mână de fier destinele României. Regina Maria a României nota cu amărăciune în jurnalul ei că regele Carol I nu ar fi dovedit nici un fel de afecțiune pentru Ferdinand. Însemnările din jurnalul lui Carol I o contrazic însă.

Ferdinand I a urcat pe tronul României în 1914, în toiul primului război mondial. După doi ani de neutralitate, el a condus România în război, împotriva țării sale natale. La finalul războiului, Ferdinand I devenea regele României Mari. A domnit până în 1927, când a fost răpus de cancer și a lăsat moștenire amintirea unui rege mare, drept și dispus la sacrificii personale pentru binele țării.

Surse:

Stoica, Stan, Vasile Mărculeț, George Marcu ș.a., Dicționar biografic de istorie a României, Editura Meronia, București, 2008,

Wolbe, Eugen, Ferdinand I Întemeietorul României Mari.O biografie, Editura Humanitas, București, 2004

https://familiaregala.ro/istorie/regele-ferdinand

https://peles.ro/personalitati/regele-ferdinand-i/

https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/regele-ferdinand-i-loialul

https://www.rfi.ro/politica-101946-pagina-de-istorie-ajuns-nepotul-rege-carol-mostenitor-coroana-romaniei

$$$

 S-a întâmplat în 21 noiembrie1895: În această zi, s-a născut tenorul Traian Grozăvescu. Traian Grozăvescu (n. Lugoj - d. 19 februarie 1927, Viena) a fost tenor de talie mondială, apreciat de presa vremii drept un „al doilea Caruso”, stins prematur la vârsta de 32 de ani, împuşcat de soţia sa într-un acces de gelozie. 

Părinţii sau erau de origini diferite, tatăl, Costi Grozăvescu, român din Teregova, iar mama, Ernestina Serbul, de origine sârbească.Traian Grozavescu şi-a petrecut copilăria, primii ani de şcoală şi liceul în Lugoj, unde de altfel, i-a fost apreciat talentul deosebit, chiar din fragedă vârstă. Tatăl său, nelipsit din corurile lugojene, obişnuia să-l aducă pe Traian la repetiţii cu el, unde, o dată ce l-a întâlnit pe maestrul Ion Vidu, l-a introdus în corul său faimos, „corul lui Vidu”, acesta reprezentând începutul modest al progresului exceptional al lui Traian Grozăvescu. După ce şi-a finalizat studiile gimnaziale şi liceale în Lugoj, în anul 1914, a decis să se îndrepte spre Budapesta, unde s-a înscris la Facultatea de Drept şi totodată, pentru a-şi asculta chemarea, a urmat cursurile Academiei de Muzică, unde îl avea profesor pe marele Schick.

Vocea deosebită i-a fost remarcată nu numai de familie dar şi de prieteni, însă în scurt timp, o dată cu venirea războiului, Traian Grozăvescu a fost nevoit să plece pe front, ca ofiţer de artilerie în armata austro-ungară, lăsând la o parte cariera muzicală. Pasiunea pentru muzică nu a încetat însă nici în acele vremuri tulburi, de unde a rămas faimoasa poveste când acesta, „într-un moment de linişte a tunurilor, a început să cânte Ave Maria”, acolo pe frontul de lupta, unde orice speranţă de viaţă se risipeşte. Gestul lui Grozăvescu i-a înduioşat atât de mult pe cei din jur, încât camarazii l-au răsplătit cu ropote de aplauze, iar dinspre inamici a răsunat puternic „Vivat austriaci!”. Un moment de glorie pentru Grozăvescu şi un pas important în debutul carierei sale muzicale.

Odată întors de pe front, s-a îndreptat spre Cluj, unde a jucat şi primul său rol, cel al lui Pinkerton din opera „Madame Butterfly”. Cu talentul său a reuşit să impresioneze în scurt timp profesorii şi cu atât mai mult Opera Clujeană, unde a devenit tenorul preferat. De asemenea, la Opera din Cluj, se găsesc astăzi unele costume ale cântăreţului, cu care şi-a jucat rolurile inegalabile pe scenele europene. Clujul a marcat încă un eveniment important din viaţa lui şi anume întâlnirea cu Aca de Barbu, femeia cu care, dacă ar fi ales să-şi petreaca viaţa, poate nu ar fi avut parte de un destin atât de tragic. Deşi au petrecut mult timp împreună, Grozăvescu a pus cariera muzicală mai presus de toate şi şi-a îndreptat paşii spre Viena, unde a cunoscut-o pe Nelly Kovesdy, cea care avea să-i pună capăt zilelor, într-o criză de gelozie. Astfel că în anul 1923 a plecat la Viena, unde a avut şansa de a studia cu Frans Steiner. A continuat să ia lecţii de canto şi de pian, şi-a perfecţionat stilul iar într-un final, la doar o lună de la sosirea în Viena, a fost angajat la Opera Populară (Volksopera) de pe Währingergürtel, acolo unde publicul avea sa devină tot mai numeros la reprezentaţiile sale. Debutul pe scena vieneză a avut loc pe 10 iulie 1923, cu opera „Paiate” de Leoncavalo. O voce atât de deosebită a fost remarcată în scurt timp, deoarece aprecierile din partea admiratorilor nu conteneau. Odată descoperit şi de Franz Schalk, directorul de atunci al Staatsoper, primeşte rolul lui Rudolf din Boema de Puccini, un alt succes răsunător. Compozitorul lugojean Filaret Barbu menţiona despre vocea lui Grozăvescu că: „are sclipiri de diamante ca o spadă flexibilă de Toledo”, voce pentru care a fost numit „Caruso al Vienei”.

Admiraţiile au venit şi din partea unor mari muzicieni, pe lângă Franz Schalk enumerându-se şi Richard Strauss (cel care le-a admirat şi îndrăgit şi pe celelalte două românce, Viorica Ursuleac şi Maria Cebotari), Arturo Toscanini sau Pietro Mascagni. A mai onorat şi scenele din Praga şi Berlin, unde în anul 1924, este rechemat de 12 ori pe scenă, la reprezentaţiile deosebite din Aida, Boema şi Tosca. Printre talentele alături de care a dat reprezentaţii amintim pe Selma Kurz, Lotte Lehmann, Maria Jeritza sau Viorica Ursuleac.

Revenirea în România, în anul 1926 a fost un succes răsunator pentru marele tenor. Primirea sa a fost un adevărat spectacol, iar talentul său s-a demonstrat a fi încă o dată nemărginit, ocazie cu care opera: „şi-a lăsat ferestrele deschise, pentru cei care nu au apucat să-şi cumpere bilete”, ca şi ei să poată auzi minunata voce a cântareţului.Talentul său a depăşit chiar şi graniţele europene, astfel că Opera Metropolitană din New York i-a oferit un contract începând cu anul 1927 (contract pe care, din nefericire, nu a mai apucat să-l onoreze). Pe 14 februarie 1927, a cântat în „La Donna e Mobile”,în rolul ducelui din Rigoletto, însă nimeni nu ştia că aceea a fost ultima dată în care i-a fost putut fi ascultată vocea inegalabilă.

Sfârşitul şi l-a găsit chiar în casa în care locuia cu soţia lui, Nely Kovesdy, o femeie cu probleme psihice, care suferea de o gelozie groaznică, fapt care a şi condus-o la actul nesăbuit de a-şi ucide sotul, împuşcându-l pe la spate chiar în ceafă, pe motiv că acesta a refuzat să o ia cu el în călătoria sa la Metropolitan Opera din New York. Tenorul trebuia să facă şi o oprire la Roma în călătoria respectivă, unde trebuia să se întâlnească şi să repete cu Maria Jeritza, alături de care urma să cânte pe scena americană. Moartea a fost instantanee. În data de 19 februarie 1927, scenele vieneze, cele româneşti, chiar şi cele de peste ocean au intrat în doliu, întrucat vestea morţii lui Grozăvescu s-a raspândit cu o viteză uimitoare. Nelly Kovesdy, femeia pe care şi-a ales-o camarad în viaţă, a scăpat de pedeapsă după lungi procese, întrucât la vremea aceea, legea vieneză nu considera crimele pasionale un delict.

Opera de Stat din Viena şi o dată cu ea întregul oraş şi-au luat rămas bun într-o ceremonie funerară aproape imperială. Dricul morturar, tras de şase cai, a venit de la Institutul medico-legal prin  Währinger Strasse şi apoi de-a lungul Ringului, până în faţa Operei, unde s-a oprit şi unde îl aştepta întregul personal, în frunte cu directorul lor, Franz Schalk. Corpul neînsufleţit al tenorului a fost vegheat în drumul spre meleagurile româneşti de către mama sa şi de câinele lui credincios  Rex, iar trenul în care acesta se afla a oprit în fiecare oraş pe care îl străbătea, pentru ca cei care l-au iubit să îşi poată lua rămas bun de la el. Trenul cu corpul neînsufleţit al celui mai indragit tenor al Europei a poposit în Lugoj, unde a fost primit de toată suflarea oraşului, care l-a şi condus pe ultimul drum.

În memoria sa, teatrul şi strada pe care a copilărit îi poartă numele, iar în Lugoj se organizează anual un concurs de tenori ce poartă numele de „Grozăvescu”. Şi în Viena, pe strada Lerchenfelderstrasse numărul 62-64, se găseşte o placă comemorativă, care-l aminteşte pe Traian Grozăvescu, ucis pasional pe 14 februarie 1927, de către soţia sa, Nelly. Placa este opera sculptorului Ludovic Lichtfuss din Jimbolia, efigia fiind identică cu cea de pe casa din Lugoj, unde s-a născut tenorul. Lucrarea din Viena a fost sponsorizată de familia Dorel Usvad din Austria şi de dr. Dan Traian Demeter, nepotul lui Grozăvescu.

Surse:

Luchescu, Gheorghe, Din galeria personalităţilor timişene, Editura Dacia-Europa Nova, Timişoara 1996 

Predescu, Lucian, Enciclopedia României. Cugetarea, Editura Saeculum, Bucureşti, 1999

https://www.pressalert.ro/2016/03/timisoara-uitata-povestea-tragica-marelui-tenor-traian-grozavescu-asasinat-de-propria-sotie-ce-cariera-spectaculoasa-avut-foto/

https://identitatea.ro/traian-grozavescu-povestea-uitata-celebrului-tenor-roman-ucis-din-gelozie/

https://www.stelian-tanase.ro/celebrul-tenor-traian-grozavescu-ucis-din-gelozie/

$$$

 S-a întâmplat în 21 noiembrie1932: La această dată, avea loc premiera piesei „Titanic vals" de Tudor Muşatescu, la Teatrul Naţional din Bucureşti. În distribuţie: George Calboreanu, Sonia Cluceru, Ion Finteşteanu, Niki Atanasiu. 

Piesa prezintă viața de zi cu zi a unui om obișnuit, corect, onest — Spirache Necșulescu, funcționar la prefectură, un om cu o familie de întreținut. Destinul îl aruncă în vâltoarea vieții politice dintr-un orășel de provincie, în perioada interbelică, în preajma campaniei electorale, fără ca Spirache să-și dorească acest lucru, după ce primește o moștenire neașteptată de 50 de milioane de lei de la un unchi bogat, după tragedia de pe Titanic. Este începutul unei serii de presiuni din partea familiei, care dorea să parvină, de a-l determina pe Spirache să intre în politică și să candideze pentru un post de deputat. De-a lungul anilor, piesa a fost pusă în scenă la toate teatrele bucureștene, în diferite montări, dar și la teatrele mari din principalele orașe ale țării. 

Una dintre cele mai frumoase piese de teatru românești, în care moravurile îmbogățiților peste noapte trezesc hilare și, totodată, tragice ambiții politice - „Titanic vals”, de Tudor Mușatescu - ne apare actuală și astăzi.Personaje cu anvergură caracterială sau simpli „fripturiști” ai tranziției se desfășoară în fața spectatorilor sau telespectatorilor, într-o manieră apropiată zilelor noastre. Iată câteva elemente ale unei piese de teatru cu aromă de vals și ale vieții unui dramaturg de excepție. Poate unul dintre cei mai iubiți umoriști ai românilor, și nu doar umorist, Tudor Mușatescu a moștenit înclinația artistică a mamei sale în defavoarea unei posibile cariere avocățești, după modelul tatălui său. 

Tudor Mușatescu s-a născut în februarie 1903 la Câmpulung Muscel - loc unde se va desfășura intriga plină de savoare a uneia dintre piesele sale de teatru de succes, „Titanic vals”, a urmat cursurile Facultății de Litere și Filozofie, dar și ale Facultății de Drept, însă scrisul, pe care l-a început încă din anii de școală, l-a împlinit până la sfârșitul vieții. A abordat mai multe genuri - epigrame, romane, versuri, însă dramaturgia l-a făcut să se remarce în fața publicului. A fost atât de pasionat de scris, încât în tinerețe a realizat și reviste, fără ajutorul tiparului, reviste scrise... de mână, precum „Ghiocelul”, cu versuri, schițe, teatru, sau „Ardealul”. 

Pe măsură ce înainta în vârstă, Tudor Mușatescu s-a dedicat tot mai mult teatrului. A scris piese, a tradus, a fost director de scenă și chiar proprietar de teatru. Și-a făcut debutul la Paris, în anul 1923, cu piesa „Focurile de pe comori”. O parte dintre piesele sale de teatru („Titanic vals”, „...escu”, „Visul unei nopți de iarnă”) au fost traduse în mai multe limbi (franceză, engleză, germană, italiană, greacă, poloneză, cehă) și jucate în străinătate, iar altele au fost ecranizate s-au înregistrate pe discuri de vinil. Ca și Caragiale, Tudor Mușatescu a practicat o dramaturgie a moravurilor, fiind un fin observator al tipologiilor umane, al situațiilor vieții în care, nu de puține ori, marile drame se împletesc în sufletele oamenilor cu umorul, mai mult sau mai puțin negru.

În „Titanic vals”, piesă scrisă de Mușatescu și ecranizată, în anul 1964, de Paul Călinescu, ne întâlnim cu o temă atât de actuală românilor - cea a îmbogățiților peste noapte, a căror cultură și educație sunt mult depășite de ambiții de tot felul. În urma dramei scufundării Titanicului, familia obișnuită a unui funcționar din Câmpulung Muscel se trezește moștenind o avere fabuloasă, care trezește în majoritatea membrilor ei cele mai ridicole dorințe. Modestul funcționar Spirache Necșulescu (jucat în film într-un mod genial de Grigore Vasiliu Birlic) se trezește deodată împins de soție și mamă către scena politică, deși acesta nu voia decât o viață liniștită. Se vede însă că banii nu i-au adus fericirea lui Spirache, care deodată a trebuit să îmbrace haina deputăției, omul acceptând în cele din urmă candidatura. Însă planul său secret era să scape cu ajutorul sincerității totale, afișate la discursul politic, prin care a recunoscut că nu are nici un fel de calitate pentru o mare funcție politică. Însă - fatalitate! - auditoriul a apreciat în mod deosebit sinceritatea omului de rând ajuns candidat și astfel Spirache a adus fericirea, fără să vrea, între ambițioșii membri ai familiei sale.

Alte piese scrise de Tudor Mușatescu sunt: „Panțarola” (1928), „Sosesc deseară” (1931), „...escu” (1933), „Visul unei nopți de iarnă” (1937), „Țara fericirii” (1946), „Madona” (1947), „Profesorul de franceză” (1948), „A murit Bubi” (1948), „Geamandura” (1950), „Burtă Verde” (1952), „Trenurile mele”.

Surse:

https://radioromaniacultural.ro/portret-dramaturgul-si-romancierul-tudor-musatescu/

http://no.nottara.ro/res/doc/Dosar_de_prezentare_Titanic_Vals.pdf

http://www.teatrul-odeon.ro/spectacol/titanic-vals

https://ziarullumina.ro/educatie-si-cultura/cultura/tudor-musatescu-si-valsul-titanic-al-dramaturgiei-noastre-120207.html

http://aarc.ro/filme/view/4437

$$$

 Pentru prima dată în istorie, chirurgii erau pe punctul de a opera un om perfect sănătos, fără niciun câștig pentru el însuși. A spus da pe...