£££

 S-a născut orb, nu a văzut niciodată soarele, dar a fost unul dintre cei mai fericiți oameni din România. Spunea mereu: "Credința este vederea inimii". Mii de tineri mergeau la el doar ca să se molipsească de bucurie.

Părintele Teofil Părăian de la Mănăstirea Sâmbăta de Sus a fost un paradox viu. Într-o lume a oamenilor care văd, dar sunt nefericiți, el trăia în întuneric deplin, dar era o explozie de optimism. Povestea lui începe într-un sat din Sibiu, în 1929. Când s-a născut fără vedere, într-o familie de țărani, viitorul părea sumbru: condamnarea la o viață de asistață socială sau cerșetorie.

Însă Teofil a avut o minte sclipitoare care a compensat lipsa ochilor. Un detaliu fascinant din viața lui este întâlnirea cu celebrul Părinte Arsenie Boca. Când tânărul orb i-a spus că vrea să se călugărească, mulți au fost sceptici. Cum poate un orb să se descurce într-o mănăstire? Dar voința lui a fost de fier. A învățat să folosească mașina de scris pentru a putea comunica și studia.

Memoria lui a devenit legendară, un adevărat "Google" teologic înainte de internet. Pentru că nu putea citi, asculta. Asculta cărți întregi citite de alții și le memora instantaneu. Știa Noul Testament aproape pe de rost și putea cita pagini întregi din Sfinții Părinți fără să greșească un cuvânt. A devenit arhimandrit și unul dintre cei mai căutați duhovnici, tocmai pentru că sfaturile lui nu veneau din cărți, ci dintr-o trăire interioară profundă.

Dar ceea ce îl făcea unic era lupta lui împotriva tristeții religioase. Părintele Teofil detesta "smereala" (o combinație ironică între smerenie și amețeală), adică acea atitudine falsă, de om posomorât și cu capul plecat, pe care mulți o afișează în biserică. El spunea răspicat: "Un creștin nu poate fi decât fericit!".

Avea un umor spumos și o autoironie fină. Când era întrebat cum rezistă posturilor aspre, glumea spunând: "Eu am ochelari de cal la stomac, mănânc ce mi se dă". Nu punea accent pe reguli stricte și absurde, ci pe iubire și echilibru.

Poate cel mai șocant lucru pentru oamenii obișnuiți era modul în care își privea propriul handicap. Nu s-a plâns niciodată lui Dumnezeu că l-a lăsat orb. Dimpotrivă, spre sfârșitul vieții, spunea că orbirea a fost "un paravan protector". L-a ferit de imaginile urâte ale lumii, de ispitele vizuale și i-a permis să-și păstreze mintea curată, concentrată doar pe Dumnezeu. "Eu nu am văzut niciodată noroiul din lume, am simțit doar Cerul", spunea el.

Mii de studenți umpleau sălile la conferințele sale din toată țara. Era fascinant să vezi tineri rebeli, rockeri sau corporatiști stând ore în șir să asculte un bătrân orb care le vorbea despre bucurie.

Părintele Teofil a demonstrat că fericirea nu depinde de ceea ce vezi în jur, ci de ceea ce ai înăuntru. A plecat dintre noi în 2009, dar a lăsat o moștenire luminoasă: "Să fim oameni de bucurie! Căci Dumnezeu nu ne vrea triști".

££3

 OCAUA LUI CUZA......

   Mulți dintre noi probabil am auzit măcar odată expresia "A UMBLA CU OCAUA MICĂ sau "PRINS CU OCAUA MICĂ ",însă puțini știu că povestea apariției este legată de unul dintre cei mai importanți domnitori ai Țării:ALEXANDRU IOAN CUZA. 

   "OCAUA LUI CUZA "-una dintre cele mai vechi și populare expresii:A umbla cu ocaua mică,înseamnă de fapt "A PĂCĂLI ","A ESCROCA ","A ÎNȘELA "....

      CUZA-VODĂ obișnuia adesea să se îmbrace ca un om de rând şi să se amestece prin norod. Dorea să afle el însuși cum trăiesc cei mulţi. Aşa, într-o zi, şi-a pus căciulă şi suman ţărănesc, a luat două putini cu lapte acru şi s-a dus în târg la GALAȚI. Pasămite, aflase măria-sa că unii negustori nu foloseau ocaua cea mare, aşa cum hotărâse o lege din acea vreme, şi căreia poporul îi spunea «OCAUA LUI CUZA ». A căutat, deci, «ţăranul» să vândă laptele la un băcan, despre care se spunea că n-ar fi tocmai-tocmai cinstit şi că vinde cu «ocaua mică”, iar nimeni nu-l putea prinde cu înşelăciunea.

– Jupâne negustor, nu-ţi iau bani, s-a tocmit «ţăranul» ci ne învoim ca la şase ocale de lapte să-mi dai o oca de untdelemn.

– Bine, a primit negustorul, clipind şmecher din ochi.

A luat de pe tejghea ocaua mare, «ocaua lui Cuza», şi-a măsurat laptele: douăzeci şi patru de ocale. A socotit că trebuie să plătească,în schimb,patru ocale de untdelemn.

– Caută să-mi masori drept, cu aceeaşi oca, a stăruit «ţăranul».

Nu se poate, că-i plină de lapte. Îţi măsor cu asta! Şi a scos de sub tejghea altă oca.

– Păi, ocaua asta-i mai mică, a zis «ţăranul».

Ce te pricepi tu, nepricopsitule! Ocaua-i oca şi gata!

Atunci, «ţăranul» a scos căciula din cap, a lepădat sumanul şi s-a arătat în tunica albastră, cu epoleţi auriţi, ca un domnitor. Neguţătorul a înlemnit. De multă uimire a scăpat ocaua din mână.

– Ei, negustorule, mai zici şi-acum că nu te-am prins cu ocaua mică?

– Nu mai zic, măria-ta!… Iertare… milă prea bunule.

CUZA-VODĂ a poruncit să-i lege de gât cele două ocale şi să-l poarte pe uliţi, să afle lumea că a căutat să înşele cumpărătorii.

-Să ridice ocalele pe rând, să le arate lumii şi să spună tare cu care va vinde şi cu care n-are să mai vândă de-aici încolo.

Străjuit de slujitori domneşti, neguţătorul mergea pe uliţi, ridica ocaua mică şi striga cât îi ţinea gura:

– Cu asta, nu!

Apoi, ridica ocaua mare şi striga şi mai tare:

– Cu asta, da!

Şi aşa l-au plimbat slujitorii domneşti prin tot târgul: «Cu asta, nu!»… «Cu asta, da!»… Şi i-a fost de ajuns această plimbare ca să se facă om cinstit.

Web

£££

 Cercetătorii au descoperit că pisicile torc la o frecvență specifică, situată între 20 și 140 Hz. Aceasta nu este o întâmplare: studiile medicale au arătat că vibrațiile din exact această gamă de frecvențe stimulează producția de celule osoase, ajută la sudarea oaselor rupte și reduc inflamația musculară. 

Acesta este motivul pentru care pisicile torc și atunci când sunt rănite grav sau mor: ele încearcă instinctiv să se „repare” singure. Practic, când o pisică îți toarce pe piept, ea funcționează ca un aparat natural de fizioterapie, scăzându-ți tensiunea și ajutându-ți corpul să se regenereze.

Mecanismul prin care pisica produce acest sunet este la fel de fascinant ca beneficiile sale. Torsul nu provine dintr-un organ specializat, ci este rezultatul unei oscilații controlate a mușchilor laringelui. Acești mușchi dilată și contractă glota rapid, între 20 și 30 de ori pe secundă, în timp ce pisica respiră. Fluxul de aer care trece prin corzile vocale în timpul inspirației și expirației creează vibrația continuă pe care o percepem tactil și auditiv.

Din punct de vedere medical, expunerea la frecvențe joase, similare torsului, este utilizată în medicina sportivă pentru a accelera vindecarea fracturilor. S-a observat că țesutul osos răspunde la presiune și vibrație prin activarea osteoblastelor, celulele responsabile de formarea osului nou. Deoarece pisicile își petrec o mare parte din zi dormind sau pândind prada fără a face mișcare, torsul acționează ca un exercițiu pasiv care menține densitatea osoasă și tonusul muscular fără consum de energie.

Efectele benefice ale acestor vibrații se extind și asupra sistemului respirator. Frecvențele de tors pot ajuta la reducerea dispneei (dificultatea de a respira) atât la pisici, cât și la oamenii aflați în proximitatea lor. Vibrația mecanică ajută la fluidizarea secrețiilor și la relaxarea căilor aeriene, motiv pentru care prezența unei pisici care toarce poate fi extrem de liniștitoare pentru persoanele care suferă de afecțiuni pulmonare cronice sau astm pe fond nervos.

În ceea ce privește sănătatea inimii, statisticile arată că posesorii de pisici au un risc cu 40% mai mic de a suferi un accident vascular cerebral sau un infarct miocardic. Acest beneficiu nu este doar psihologic; vibrația ritmică a torsului are capacitatea de a scădea nivelul de cortizol, hormonul stresului, din sângele uman. Scăderea cortizolului duce automat la reglarea tensiunii arteriale și la o stare de relaxare profundă a sistemului cardiovascular.

Torsul are și o componentă socială și de supraviețuire timpurie. Puii de pisică se nasc orbi și surzi, dar pot simți vibrațiile mamei lor încă din prima zi de viață. Pentru ei, torsul funcționează ca un far de navigație, ghidându-i către căldura și hrana oferite de mamă. De asemenea, pisica mamă toarce pentru a-și calma puii și pentru a stimula dezvoltarea lor fizică rapidă prin aceleași mecanisme de regenerare celulară menționate anterior.

Un aspect mai puțin cunoscut este faptul că pisicile folosesc o formă specială de tors pentru a comunica cu oamenii: „torsul de solicitare”. Acesta include o componentă de înaltă frecvență, asemănătoare cu plânsul unui bebeluș, inserată în sunetul grav al torsului obișnuit. Acest amestec acustic este extrem de greu de ignorat de către creierul uman, determinând stăpânul să ofere hrană sau atenție, transformând biologia vindecării într-un instrument sofisticat de interacțiune socială.

Capacitatea de regenerare a pisicilor este legată și de vindecarea țesuturilor moi. Vibrațiile între 25 și 50 Hz sunt cele mai eficiente în reducerea edemelor și a infecțiilor. Atunci când o pisică toarce în timp ce se odihnește după un efort fizic sau o traumă, ea accelerează de fapt circulația sanguină în zonele afectate, facilitând eliminarea toxinelor și aducerea nutrienților necesari reparării ligamentelor și tendoanelor.

Studiile de bioacustică sugerează că acest sistem de autovindecare este unul dintre motivele pentru care pisicile supraviețuiesc adesea unor căderi de la înălțimi mari care ar fi fatale altor specii. Dincolo de reflexul de redresare, capacitatea lor de a-și menține integritatea structurală prin vibrații interne le oferă o reziliență biologică superioară. Torsul este, practic, o investiție energetică minimă cu randament maxim pentru conservarea vitalității.

În concluzie, pisica nu este doar un companion plăcut, ci un organism echipat cu o tehnologie de supraviețuire discretă și eficientă. Torsul reprezintă un echilibru perfect între exprimarea stării de bine și menținerea sănătății fizice. Data viitoare când pisica ta toarce lângă tine, gândește-te că ești martorul unui proces evolutiv de milioane de ani, menit să păstreze viața și să grăbească vindecarea prin simpla putere a sunetului și a vibrației.

£££

 Portugalia are copaci care nu se taie, ci se „decojesc”: este ilegal să tai un stejar de plută. 

Portugalia produce aproximativ 50% din pluta mondială. Stejarul de plută (Quercus suber) este protejat prin lege și este Arborele Național. Scoarța lui se recoltează manual, cu toporul, o dată la 9 ani, fără a răni copacul. Copacul își reface scoarța și trăiește până la 200 de ani. Dopul de la sticla ta de vin provine dintr-un copac care a fost „decojit”, nu tăiat, și care probabil era viu și pe vremea bunicilor tăi.

Procesul de recoltare, numit „descortiçamento”, este o artă străveche ce necesită o precizie chirurgicală. Muncitorii specializați, numiți „tiradores”, folosesc un topor special cu o lamă curbată pentru a face incizii în scoarță. Obiectivul este de a desprinde stratul gros de plută fără a atinge zona vie a trunchiului, numită phellogen. O singură lovitură greșită care pătrunde prea adânc poate răni ireversibil copacul, oprind regenerarea viitoare a scoarței în acea zonă.

După ce pluta este recoltată, copacul rămâne cu o culoare roșiatică intensă, care se închide treptat la culoare pe măsură ce trece timpul. Pentru a ține evidența strictă a ciclurilor de recoltare, fiecare stejar este marcat cu vopsea albă. Pe trunchi se pictează ultima cifră a anului în care a avut loc recoltarea. De exemplu, dacă un copac este marcat cu cifra „3”, înseamnă că a fost decojit în 2023, iar următoarea recoltă permisă va fi abia în 2032, respectând ciclul biologic obligatoriu de nouă ani.

Nu orice scoarță este potrivită pentru dopurile de vin de înaltă calitate. Prima recoltă, care are loc când copacul are aproximativ 25 de ani, produce o plută tânără. Aceasta este prea rigidă și neregulată pentru a fi transformată în dopuri, fiind folosită în schimb pentru izolații în construcții, pardoseli sau tălpi de încălțăminte. Abia la a treia recoltă, când copacul atinge vârsta de 40-50 de ani, scoarța, numită acum „amadia”, are flexibilitatea și densitatea perfectă pentru industria vinicolă.

Ecosistemul în care cresc acești arbori se numește „Montado” și este unul dintre cele mai bogate medii naturale din Europa. Aceste păduri de stejar de plută funcționează ca o barieră împotriva deșertificării în sudul arid al Portugaliei, menținând umiditatea în sol și prevenind eroziunea. De asemenea, Montado oferă habitatul esențial pentru specii pe cale de dispariție, inclusiv pentru râsul iberic, cea mai rară felină din lume, care își găsește adăpostul printre rădăcinile și trunchiurile acestor giganți.

O proprietate remarcabilă a stejarului de plută este rezistența sa naturală la foc. Scoarța groasă funcționează ca un scut termic excelent, protejând părțile vitale ale copacului în timpul incendiilor de vegetație, frecvente în climatul mediteranean. În timp ce alți copaci sunt mistuiți de flăcări, stejarul de plută supraviețuiește adesea doar cu arsuri superficiale ale scoarței exterioare, regenerându-se rapid după trecerea pericolului.

Din punct de vedere ecologic, recoltarea plutei este unul dintre cele mai sustenabile procese agricole de pe planetă. Studiile au arătat că un stejar de plută care este decojit periodic absoarbe de până la cinci ori mai mult dioxid de carbon decât un copac care nu este atins. Acest lucru se întâmplă deoarece procesul de regenerare a scoarței necesită o cantitate uriașă de carbon, transformând acești copaci în aliați puternici în lupta împotriva schimbărilor climatice.

Structura celulară a plutei este cea care îi oferă proprietățile unice, imposibil de replicat perfect de materialele sintetice. La microscop, pluta arată ca un fagure de miere, compus din milioane de celule minuscule umplute cu un amestec de gaze similar cu aerul. Această structură îi conferă elasticitate, impermeabilitate la lichide și gaze, precum și o capacitate extraordinară de a reveni la forma inițială după ce a fost comprimată, ideal pentru etanșarea sticlelor.

Utilizările plutei depășesc cu mult simplul dop de vin, ajungând până în industria aerospațială. Datorită greutății reduse și a capacității de izolare termică, pluta este folosită de agenții spațiale precum NASA și ESA în componentele navelor cosmice. Materialul este utilizat pentru a proteja anumite secțiuni ale rachetelor împotriva temperaturilor extreme generate la frecarea cu atmosfera sau în proximitatea motoarelor.

În concluzie, stejarul de plută este un exemplu perfect de conviețuire armonioasă între economie și natură. Niciun copac nu trebuie să moară pentru ca noi să beneficiem de resursele sale; dimpotrivă, valoarea sa economică îi garantează protecția pe termen lung. Când deschizi o sticlă de vin, ții în mână o mică parte din istoria unui copac care va continua să crească sub soarele Portugaliei mult timp după ce dopul și-a îndeplinit misiunea.

£££

 Pietrele de sub șinele de tren nu sunt puse acolo întâmplător. 

Ele au colțuri ascuțite dintr-un motiv vital. Aceste pietre se numesc balast. Nu se folosesc pietre de râu, care sunt rotunjite, deoarece sub vibrațiile trenurilor s-ar rostogoli și ar permite șinelor să se deplaseze, crescând riscul de deraieri grave. Balastul este alcătuit din piatră spartă mecanic, special aleasă pentru muchiile sale tăioase. Când trenul trece, pietrele se „încleștează” una în alta, formând o structură extrem de stabilă, aproape la fel de rigidă ca betonul. În același timp, spațiile dintre ele permit apei de ploaie să se scurgă rapid, prevenind acumularea apei și menținând linia ferată sigură și stabilă.

Funcția principală a acestui strat de piatră este distribuirea uniformă a greutății colosale a garniturilor feroviare. Traverselor, fie ele din lemn sau beton, li se aplică o presiune imensă în momentul trecerii roților, care poate ajunge la zeci de tone pe osie. Fără balast, solul de dedesubt ar putea ceda local sub această încărcătură concentrată, creând denivelări periculoase. Pietrele colțuroase preiau această sarcină și o disipează pe o suprafață mult mai largă a terasamentului, protejând astfel integritatea solului de bază.

Drenajul apei este esențial pentru siguranța transportului feroviar, iar balastul joacă rolul unui filtru natural extrem de eficient. Dacă apa ar bălti sub șine, aceasta ar înmuia pământul, transformându-l într-un noroi instabil care nu ar mai putea susține greutatea trenului. Structura poroasă a stratului de piatră spartă permite precipitațiilor să treacă rapid prin el, menținând traversele uscate și prevenind putrezirea celor din lemn sau eroziunea prematură a celor din beton armat.

Un alt rol crucial al acestor pietre este împiedicarea creșterii vegetației direct pe calea ferată. Plantele și buruienile, prin rădăcinile lor puternice, ar putea destabiliza solul de sub șine, modificând geometria liniei și creând instabilitate. Stratul gros de piatră creează un mediu ostil, uscat și lipsit de nutrienți pentru germinarea semințelor, asigurând faptul că linia rămâne liberă de obstacole vegetale care ar putea afecta vizibilitatea sau aderența roților.

Materialul din care este produs balastul nu este ales la întâmplare, ci trebuie să fie o rocă extrem de dură, cum ar fi granitul, bazaltul sau cuarțitul. Rocile mai moi, precum calcarul, s-ar măcina rapid sub acțiunea constantă a frecării și greutății, transformându-se în praf fin. Acest praf ar colmata spațiile dintre pietre, blocând drenajul și transformând întregul pat de balast într-o masă compactă și ineficientă, similară cimentului ud, care și-ar pierde elasticitatea.

Balastul are și misiunea de a contracara forțele laterale și longitudinale care acționează asupra șinelor. Din cauza dilatării și contracției termice a metalului, șinele au tendința de a se mișca sau de a se deforma în zilele caniculare sau geroase. Masa mare și frecarea ridicată dintre pietrele colțuroase blochează traversele într-o poziție fixă, prevenind fenomenul de „flambaj” al șinelor, care ar putea arunca trenul de pe linie în lipsa unei susțineri solide.

Absorbția vibrațiilor este un beneficiu secundar, dar important pentru confortul pasagerilor și longevitatea infrastructurii. Când un tren rulează cu viteză, se generează unde de șoc puternice care se transmit spre sol. Natura elastică a patului de balast amortizează aceste șocuri mecanice, reducând zgomotul și uzura componentelor metalice ale trenului. Fără această pernă de piatră, călătoria ar fi mult mai zgomotoasă și mai rigidă, simțindu-se fiecare imperfecțiune a șinei.

În timp, din cauza traficului intens, balastul se poate deplasa sau se poate tasa, rotunjindu-și colțurile, ceea ce necesită lucrări de întreținere periodice numite „buraj”. Utilaje speciale ridică ușor șinele și traversele, rearanjând și compactând pietrele dedesubt pentru a restabili nivelul corect al liniei. Această operațiune asigură că geometria căii ferate rămâne perfectă, permițând trenurilor să circule cu viteza proiectată în condiții de deplină siguranță.

Deși balastul tradițional este soluția dominantă la nivel global, există și tehnologii moderne care îl elimină, numite „cale fără balast” sau „slab track”. Acestea folosesc plăci de beton armat continuu pentru a susține șinele și sunt utilizate frecvent la liniile de mare viteză sau în tuneluri, unde întreținerea este dificilă. Totuși, costurile de construcție pentru aceste sisteme sunt mult mai ridicate, motiv pentru care piatra spartă rămâne standardul economic și practic pentru majoritatea rețelelor feroviare.

În concluzie, acele mormane de pietre gri pe care le vedem în gări sunt o componentă inginerească de o importanță critică. Ele reprezintă fundația flexibilă a întregului sistem de transport feroviar, o soluție simplă, dar genială, care a rezistat testului timpului de aproape două secole. Fără colțurile ascuțite ale acestor roci dure, transportul pe calea ferată așa cum îl știm astăzi ar fi imposibil de realizat la scara și siguranța actuală.

££3

 Cocoșul de munte este aproape imposibil de observat deoarece trăiește în zone extrem de izolate și devine complet surd timp de câteva secunde doar în punctul culminant al ritualului său de împerechere. 

Acest fenomen fiziologic neobișnuit a dat naștere multor legende vânătorești, dar explicația științifică este legată de anatomia sa. În timpul cântecului, pasărea își dă capul pe spate și deschide larg ciocul, moment în care un pliu de piele din interiorul urechii acoperă complet canalul auditiv, blocând orice sunet exterior.

Habitatul său preferat este reprezentat de pădurile bătrâne de conifere, neatinse de om, situate la altitudini de peste 1000-1200 de metri. Această specie este considerată un „relict glaciar”, o rămășiță a faunei din era glaciară care s-a retras spre vârfurile munților pe măsură ce clima s-a încălzit. Preferă zonele cu multă liniște, cu arbori înalți pentru dormit și cu tufe de afine sau merișoare pentru hrană, fiind extrem de sensibil la orice perturbare a mediului său.

Diferența de aspect dintre mascul și femelă, cunoscută sub numele de dimorfism sexual, este una dintre cele mai pronunțate din lumea păsărilor. Masculul este impunător, având o greutate ce poate ajunge la 4-5 kilograme, cu un penaj negru lucios cu reflexe metalice verzi și albastre pe piept. Coada sa este mare și rotunjită, iar deasupra ochilor are două sprâncene roșii, cărnoase, care devin foarte vizibile în perioada de curtare.

Femela, numită găină de munte, este mult mai mică, cântărind aproape jumătate din greutatea masculului, și are un penaj modest, pestriț, în nuanțe de maro și ruginiu. Această colorație nu este întâmplătoare, ci servește drept camuflaj perfect atunci când clocește ouăle pe sol. Datorită penajului său, ea se contopește vizual cu frunzele uscate și vegetația de la baza copacilor, devenind invizibilă pentru prădătorii tereștri.

Regimul alimentar al cocoșului de munte variază drastic în funcție de anotimp. Vara și toamna se hrănește cu fructe de pădure, insecte, larve și muguri proaspeți. Iarna însă, când resursele sunt limitate, dieta sa devine extrem de restrictivă, consumând aproape exclusiv ace de brad, molid sau pin. Această hrană fibroasă și săracă în nutrienți necesită un sistem digestiv special adaptat pentru a extrage energia necesară supraviețuirii în frig.

Pentru a putea digera acele dure de conifere, cocoșul de munte înghite pietricele mici, numite gastroliți. Aceste pietre ajung în stomacul său musculos (pipotă), unde funcționează ca niște pietre de moară, măcinând materialul vegetal dur până devine o pastă digerabilă. Fără aceste pietricele, pasărea nu ar putea procesa hrana lemnoasă și ar muri de foame în timpul iernii, indiferent cât de mult ar mânca.

Momentul de glorie al speciei este ritualul nupțial, numit „rotit”, care are loc primăvara devreme, uneori când zăpada încă nu s-a topit complet. Masculii se adună în locuri tradiționale, numite „bătăi”, unde își etalează penajul și își desfac coada în formă de evantai pentru a impresiona femelele. Ei execută salturi și mișcări specifice, totul acompaniat de un cântec complex, compus din trei părți distincte, menite să le demonstreze vitalitatea și statutul dominant.

Cântecul său începe cu „tocănitul”, un sunet rar care se accelerează treptat, asemănător unor bețe lovite ritmic. Urmează „uscatul” sau „pocnetul”, un sunet similar cu cel al dopului scos de la o sticlă de șampanie. Ultima fază este „rodbositul” sau „frecatul”, care sună ca o coasă ascuțită pe o piatră; exact în această ultimă fază, care durează doar câteva secunde, pasărea surzește temporar din cauzele anatomice menționate anterior.

Deși este o pasăre sperioasă în restul anului, în timpul sezonului de împerechere, nivelul extrem de ridicat de testosteron poate face masculii neînfricați. Au fost documentate cazuri în care cocoșii de munte au manifestat un comportament teritorial exagerat, apropiindu-se amenințător de oameni sau chiar de vehicule care le încălcau zona de rotit. Această „nebunie” temporară este strict hormonală și dispare odată cu încheierea sezonului de reproducere.

În prezent, populațiile de cocoș de munte sunt în declin în multe părți ale Europei din cauza fragmentării habitatelor forestiere și a turismului necontrolat. Specia este protejată prin lege în majoritatea țărilor, inclusiv în România, fiind considerată un bioindicator al sănătății pădurilor virgine. Prezența cocoșului de munte într-o pădure certifică faptul că ecosistemul este intact, sălbatic și nealterat de intervenția umană modernă.

£££

 Mânzii din rasa Lipițan se nasc întotdeauna de culoare închisă, aproape negri sau maro, și trec printr-un proces lent de depigmentare care durează între șase și zece ani până când ating faimosul lor aspect alb imaculat. 

Această transformare cromatică este una dintre cele mai fascinante trăsături ale rasei, fiind rezultatul unei gene dominante de încărunțire progresivă. Deși la maturitate par albi, din punct de vedere biologic ei sunt cai gri, deoarece pielea lor de sub blană rămâne neagră pe tot parcursul vieții, spre deosebire de caii albi adevărați care au pielea roz.

Genetica acestui proces este controlată de gena G (Gray), care acționează ca un accelerator al pierderii pigmentului din firele de păr. La naștere, melanocitele (celulele care produc pigmentul) funcționează normal, oferind mânzului o protecție vizuală în primele luni de viață. Pe măsură ce calul înaintează în vârstă, aceste celule încep să „obosească” și să nu mai transfere pigmentul către firele de păr noi, rezultând o blană care devine progresiv mai deschisă la culoare după fiecare năpârlire.

Etapele transformării și istoria rasei

Procesul de schimbare a culorii începe de obicei în jurul vârstei de un an, primele fire albe apărând adesea în jurul ochilor și al botului. Între vârsta de trei și cinci ani, calul trece printr-o fază intermediară numită „gri mărăriu”, unde pete rotunde mai deschise la culoare sunt vizibile pe un fond gri. Abia după vârsta de șapte ani, majoritatea Lipițanilor ating nuanța de alb strălucitor care i-a făcut celebri în întreaga lume, deși procesul se poate finaliza complet chiar și la zece ani.

Rasa a fost creată oficial în anul 1580, când Arhiducele Carol al II-lea al Austriei a înființat herghelia de la Lipica (în prezent în Slovenia). Obiectivul a fost obținerea unui cal nobil, rezistent și extrem de inteligent pentru curtea imperială de la Viena. Fondul genetic a fost creat prin încrucișarea armăsarilor spanioli și napolitani cu iepe locale și, ulterior, cu exemplare arabe, rezultând un cal baroc, cu forme rotunjite și o prezență scenică impunătoare.

Tradiții și caracteristici morfologice

O tradiție de secole la Școala Spaniolă de Echitație din Viena stipulează că herghelia trebuie să aibă întotdeauna cel puțin un armăsar de culoare închisă (negru sau murg). Deși marea majoritate a Lipițanilor devin albi, un procent foarte mic de exemplare nu posedă gena dominantă de încărunțire și își păstrează culoarea de la naștere pe tot parcursul vieții. Acești cai sunt considerați aducători de noroc și reprezintă o legătură vie cu strămoșii rasei din secolul al XVI-lea.

Morfologia Lipițanului este adaptată pentru efortul susținut și mișcările de înaltă precizie. Acești cai au un profil al capului ușor convex, cunoscut sub numele de „nas roman”, o trăsătură moștenită de la strămoșii lor spanioli. Gâtul este puternic și bine arcuit, spatele este lat, iar picioarele sunt scurte și extrem de robuste, cu articulații mari și tendoane bine definite, permițându-le să execute sărituri și figuri de dresaj care ar fi imposibile pentru rasele mai zvelte.

Lipițanii sunt singura rasă de cai capabilă să execute cu perfecțiune „Școala deasupra pământului” (Air Above the Ground). Aceste mișcări includ Levada (starea de echilibru pe picioarele din spate la un unghi de 45 de grade), Courbette (salturi succesive pe picioarele din spate) și Capriola (un salt spectaculos în care calul lovește cu picioarele din spate în aer). Aceste exerciții necesită o forță musculară imensă și o coordonare neuromusculară pe care Lipițanii o posedă nativ.

Inteligența și memoria lor sunt remarcabile, ceea ce îi face parteneri ideali pentru antrenamentele care pot dura chiar și zece ani pentru a fi finalizate. Un armăsar Lipițan începe dresajul abia la vârsta de patru ani și continuă să învețe până la maturitatea deplină. Ei sunt cunoscuți pentru faptul că pot reține comenzi complexe și secvențe de mișcări după un număr relativ mic de repetiții, demonstrând o dorință de a coopera cu omul care este rară în lumea ecvestră.

Lipițanii sunt o rasă cu o longevitate neobișnuită, mulți indivizi trăind peste 30 de ani și rămânând activi până la vârste înaintate. Totuși, gena responsabilă pentru culoarea gri aduce cu sine și o vulnerabilitate biologică specifică: riscul ridicat de a dezvolta melanoame (tumori cutanate). Deoarece celulele pigmentare sunt hiperactive în procesul de depigmentare a părului, acestea se pot multiplica necontrolat în piele, apărând ca mici noduli negri, în special sub coadă sau în jurul capului.

În concluzie, Lipițanul nu este doar un cal alb, ci o operă de artă biologică în continuă schimbare. De la mânzul negru și pufos până la armăsarul alb, maiestuos, această rasă întruchipează răbdarea și eleganța istoriei europene. Ei rămân un simbol al rezilienței, fiind capabili să treacă prin transformări fizice majore fără a-și pierde forța sau noblețea, continuând să fascineze iubitorii de animale prin povestea lor scrisă în fire de păr gri și alb.