Duelul poetic şi epistolar dintre
Eminescu şi Veronica Micle
În împrejurăririle întâlnirii lor, Veronica Micle continuă duelul poetic sentimental cu Eminescu, care-i urmărea fiecare creaţie şi o îndruma în ale poeziei, cum făcuse şi cu Slavici sau cum avea să-l îndrume şi pe Creangă, mai târziu, să-şi publice “Amintirile din copilărie”. Poeziile apărute în “Convorbiri literare” în anul 1876 exprimă pregnant criza pasională prin care trecea Eminescu. Ce a reprezentat pentru Veronica Micle, în creşterea talentului şi reliefarea expresiei sale literare, întâlnirea cu Eminescu, exemplifică, dincolo de replică, comparaţia dintre cea mai veche poezie a ei, păstrată până acum şi respinsă de la publicare de redacţia “Convorbirilor…” şi cuprinsă în mapa lui Iacob Negruzzi şi poemele sale de după anul 1875, sub influenţa poetului:
S-a stins de-acum, stinsu-s-au toate,/Plăcute ilusii de-acum vă las,/ Tristu meu suflet de azi nu mai poate/ Să simtă altă decât necaz,// Căci pe a lumei turbate valuri/ Credeam că lesne eu voi pluti/ Şi că viaţa-mi făr-de necazuri/ făr.de-ntristare se va sfârşi…” Acestă poezie ( Ilusiile mele) este caracteristică decepţionismului personal ieşean, demonstrând posibilităţile lirice incerte ale poetei, înainte de a primi influenţa lui Eminescu. El a îndrumat-o pe poetă să scrie poeme pline de sensibilitate, de corespondent intim ridicat la simbol, de inspiraţii materne şi de tematică florală. Creaţia Veronicăi Micle din acestă perioadă se afirmă prin câteva poezii, între care “Povestea crinului”, dedicată fiicei sale Valeria, dar mai ales în poemele publicate în “Convorbiri literare”, unde frământată între dorinţele maritale, apărute raţional, chemările iubirii găsesc urme în pateticele dezbateri lirice, închinate lui Eminescu: “Fugi” îţi zic, căci a mea minte/ Prevesteşte numai rău;/”Nu te du”şopteşte-n taină/ Sufletul şi dorul meu.// …Vai! Şi eu nedumerită/ Mă muncesc cu mult mai mult,/ Căci nu ştiu ce-ar fi mai bine:/Mintea, inima s-ascult?” Acest subtil dialog i-a prilejuit lui Eminescu replica în poezia “Minte şi inimă” în care poetul, prezent în casa Veronicăi, asistă la convorbirile dintre Ana (numele de botez al Veronicăi), o “mătuşă”- care este mama ei şi copii Bibi şi Muţi, figuri ale fiicelor ei.
Aluziile privesc pasiunea nemărturisită dintre cei doi poeţi şi explică pentru cine scrisese Eminescu “Povestea codrului”, memorând drumul făcut cândva cu Veronica în vecinătăţile silvane ale Văratecului.
Retrăind scene de dragoste, Eminescu se simte incomodat de “mătuşe şi rudenii”indiscrete, de care îşi dorea să fie ferit: “Şi ca mumii egiptene/ Stau cu toţii-n scaun ţepeni/…Iară tu suceşti ţigară/ Smulgi la fire din musteţi,/ Şi-n vorbirea-nteresantă/ Torni câte-un cuvânt isteţ”, refăcând strofa, chiar cu numele său: “Cum nu pot în toată voia,/ Măi Mihai să te desmierd/ Şi în ochii tăi cei negri/ Eu privirea să mi-o pierd.” Eminescu, din dorinţa de a simţi alături fiinţa dragă, se exprimă astfel: “Câteodată îmi închipui/ Pe femeia ce-aş dori,/Cum în cartea cea deschisă/ Peste umăr m-ar privi.// Urmărind astfel cu ochii/ Cartea sufletului meu,/Aş simţi-o îndărătu-mi/ Dar nimic n-aş zice eu;// Atunci raiul s-ar deschide/ Pentru mine pe pământ/ Şi ne-am spune-aşa de multe/ Făr-a zice un cuvânt” Între variantele poetice ale lui, Eminescu destăinuie că Veronica îi recita versurile şi chiar le memora:”…îmi spuneai a mele/ Dulci versuri pe de rost” (în “Departe sunt de tine”) iar în postuma “Minte şi inimă” evocă gingăşiile din locuinţa lui, când îl vizita Veronica: “Vii la spate, vezi ce scrie,/ Peste şiruri tu alergi,/ Şi iei pana chiar din mână, Singură v-o vorbă ştergi.// Şi să crezi că ştearsă-o lasă/ Dacă tu vei zice nu, Te aprobă, căci în minte-i/ Şi în inimă eşti tu.” Parcurgera corespondenţei Veronicăi cu prietena ei, Eugenia Frangolea, viitoarea soţie a lui Samson Bodnărescu, scoate la iveală mărturii directe despre preocupările Veronicăi în acestă perioadă. Femeia frecventa Teatrul Naţional, citea “Dramele Parisului”, roman “destul de fad”-după părerea ei- “Misterele Parisului” de Eugene Sue, care-şi plimba personajele prin case de prostituţie, prin saloane, prin închisori, prin mânăstiri, episoade patetice cu oameni oneşti, cu suflete candide, cu tipi siniştri. Veronica aprecia romanele scrise de George Sand şi de Doamna de Stael. Râvnea la rândul ei, aşa cum o ştia Eminescu, să înveţe limba lui Goethe, dorindu-şi să stea un an-doi la Berlin, după sfaturile lui Micle sau ale lui Eminescu.
În data de 24 decembrie 1875, Veronica îi scria prietenei de la Gotha: “Oh, sufletul meu se potriveşte atât de puţin acum distracţiilor cum eu însumi nu m-am gândit. Nu ştiu ce schimbare pe loc s-a petrecut în mine- zice poeta făcând aluzie la începuturile relaţiilor cu Eminescu- dar simt că inima mea, începând de anul trecut, a îmbătrânit cu zece ani, într-atât mă plictiseşte şi-ntr-atât mă simt rănită de tot ce văd.” “Între alte noutăţi despre mine, îţi voi spune că am fost invitată la balul Clubului, dar, închipuie-ţi, draga mea, că dacă ar fi să iau parte, ar trebui să fac o cheltuială de cel puţin 40 de galbeni, şi pentru ce? Decât doar ca să apari într-o lume a cărei eleganţă te va uimi şi care va privi cu milă la broasca proletară care se îndeasă în mijlocul ei; spune şi tu, dacă merită şi dacă nu e mai cuminte să rămâi acasă.”
Iubirea lui Eminescu pentru Veronica ( “ Tu blond noroc al unui vis deşert/ Tu visul blond unui noroc ce nu e”) a fost un narcotic plin de incantaţii de plenară iubire: “Cuvinte dulci inspiră-mi/ Privirea ta asupra mea să plece,/ Sub raza ei mă lasă a petrece/ Şi cânturi nouă smulge tu din liră-mi, // Tu nici nu ştii a ta apropiere/ Cum inima-mi de-adânc o linişteşte.” Pornind de la notaţia clipei, Eminescu crează poeme care retuşează meticulous, cu scrupul, metodic, scenele dintre el şi Veronica. La rândul lor, poeziile Veronicăi Micle primesc stimulul lui Eminescu, sunt chemări de iubire, confesiuni, mărturia unor hiaturi în raporturile dintre ei, mesaj al împăcării sau sincere omagii adresate aceluia care a găsit accente puternice şi patos artistic înaintea splendorilor firii, faţă de destinul omenesc confruntat cu propria nefericire.
Poezia “Icoană şi privaz”-1876 este chintesenţe erotică a lui Mihai Eminescu scrisă cu ocazie seratelor Veronicăi Micle. În anii aceia Veronica era Ana, numele ei din copilărie, prototipul etern al femeii iubite. Acum exprimarea patetică a poetului atingea extazul: “O, bate-ţi joc de mine, pigmeu deşert, nedemn,/ Ce am crezul o clipă de tine că sunt demn./ O, marmură curată, o, înger, o, femeie,/ Eu să te-ating pe tine cu-a patimei scânteie,/ Eu, eu să fiu în stare o clipă să-mi închipui/ C-al meu e trupul dulce?C-a mele: faţa-i, chipu-i…?/ Nebun ce sunt…Nu râzi tu? O, râzi de mine…Râzi./ Plângând cu-amărăciune, eu ochii să-mi închiz,/ Să nu mai văd nainte-mi aceea frumoasă zeie, /Cu capul ei de marmur pe umeri de femeie…/ Astfel îmi trece viaţa, astfel etern mă chinui,/ Şi niciodată Ana nu m-a lăsat la sânu-i, Căci ea nu vrea iubire…vrea numai adorare…”
Amândoi trecuseră peste vămile începutului înfrigurat cu acele căutări de taină. Acum Veronica Micle îl adora pe poet, find pentru ea întruchiparea poeziei.
Veronica alesese un nume de taină sub care se semna, Tolla, iar Mihai Eminescu devenise Gajus: “Optzeci de ani îmi pare/ În lume c-am trăit/ Că sunt bătrân- Că Tolla/ De mult va fi murit…” Cu aceste nume s-au semnat şi în scrisori până la moartea lui Ştefan Micle. Tot ce a scris Veronica în acestă perioadă este mai întâi o dovadă că citea versurile lui Eminescu şi era fermecată de ele.
În acestă perioadă poeţii se întâlneau vara sau toamna la Văratic, Târgu-Neamţ, unde-şi depănau amintiri şi se iubeau departe de ochii lumii. Călugăriţele şi-i amintesc cum se plimbau seara pe drumurile Filioarei sau prin codri din prejur. Augustin Z. N. Pop, care a studiat topografia locurilor ne spune că cel mai frumos pastel din literature română, e vorba de “Călin-file din poveste” îşi are originile aici la Văratec, unde a identificat “codri de aramă”- fiind pădurea de stejari din apropiere şi “pădurea de argint”, plopii din zare care se pierdeau pe drumul Filioarei. Aici a compus poetul această bijuterie a literaturii române, având-o proaspăt în minte pe Veronica pe care o identifică cu “frumoasa lui mireasă”, el fiind Călin, “zburătorul”, “umbră fără de noroc”, care se strecura noaptea la ea în pat. Acum se desfăşoară nunta lor simbolică, alături de nunta gâzelor. Poemul este publicat la 1 noiembrie 1876 în “Convorbiri literare”, deşi era cules din perioada berlineză sub basmul versificat “Călin Nebunul”, preluat la rândul lui dintr-un basm povestit de una din mătuşile sale de la Agafton, pe care-l termină la Iaşi între 1875-1876.
Veronica împrumută de la poet ritmuri eminesciene, dând poetului o replică la poezia “La steaua”, care apare la 1 decembrie 1886: “Ar fi destul ca un cuvânt/ Şi-o lacrimă de foc/ Şă-ţi spue că pe-acest pământ/ Eşti singuru-mi noroc;// Şi-atunci când crezi că s-a sfârşit/ Şi patimă şi dor,/ Să simţi trezindu-se cumplit/ Uitatul tău amor.”
Prietenia dintre Eminescu şi Veronica Micle şi consideraţia pentru lirica ei au prilejuit lui Eminescu răspunsuri în câteva din capodoperile lui clasice, cum ar fi: “Povestea codrului”, “Decâte ori, iubito…”, “ S-a dus amorul”, “Când amintirile…”, “Pe lângă plopii fărăsoţ, “Luceafărul” etc. În aceste poeme se simte pe sute de pagini afecţiunea lui de purităţi pentru “nobila amică”, în alegorii, în detalii, în jocuri de cuvinte, în desene, în crearea de derivate onomastice. Pe alt manuscris introduce într-un context popular numele iubitei: “Alei, Veronică dragă,/ Uite, frunza cea pribeagă/ E ca viaţa noastră-ntreagă// Alei, dulce Veronică,/ Despărţirea rău ne strică, / Viţa trece, frunza pică.” În Bogdan Dragoş, personajul Bogdan este un alter-ego al lui Eminescu- adresându-se Anei, (care era numele de fată al Veronică): “ Tu eşti aşa de albă ca floare de cireşi,/ Şi soarta mea te puse în calea mea să ieşi,/ Să treci ca o uşoară crăiasă din poveşti,// C-o singură privire să-mi spui ce dulce eşti,/ Căci dulce eşti! De-atuncea, eu te visez mereu/ Tu gingaşă mireasă a sufletului meu” Ciorna este datată din 1876, din perioada revizoratului. El simte în Veronica “ unica mireasă” Dar în “Icoană şi privaz” îşi destăinuie şi condiţia sărăciei lui descurajatoare: “S-ajung o zi în care, în strâmta mea chilie,/ Tu să domneşti ca fiică, stăpână şi soţie/ Şi-n ore de durere, când gândul mi-a fi veşted,/ Să simt cum dulcea-ţi mână se lasă pe-al meu creştet/ Şi-atunci rădicand capul, dând ochii peste spate, / Să văd, ah, pământeasca-mi duioasa-mi zeitate…/ Fugi, fugi!Ce te aşteaptă cu mine într-un veac,/ În care poezie şi visuri sunt un fleac!/ Nu te îndemn eu însumi ca să-mi urmezi în cale,/ Să fiu nemernic martor nefericirii tale./ Decât să scriu la versuri, mai bine-aş bate toba-/ Cu rime şi cu strofe nu se-ncălzeşte soba./ Chiar inima de-aş da-o să bei dintr-însa sânge,/ Nevoia este ghiaţa ce-amoru-n grabă-l stinge.”
“Îi plăcea – scrie Eminescu despre sine într-un concept de scrisoare din 1876 – să contemple ore întregi această dulce figură de marmură, să o soarbă în sufletul lui, prin mii de fibre, încât acum devenise al doilea său suflet, speranţa lui pe această lume deveni chiar viaţa sa, fiindcă el nu-şi amintea să fi trăit înainte de asta. Şi n-am măcar un portret bun al tău” – adăuga poetul în august acelaşi an. Urmează alţi doi ani de separaţie purificatoare în aşteptarea de această dată a unei hotărâri divine cu efect destinal: aceasta se petrece în 1879 prin moartea lui Micle, moment în care Veronica este receptată ca Marea Văduvă în eterna suferinţă faţă de care iubitul se proiectează în confesor şi adjuvant, cavaler de onoare predispus la sacrificiu: “…doresc ca cel puţin mie, care mă cred cel mai bun şi mai sincer amic al Dtale, să-mi comunici toate neajunsurile pe care neapărat vei fi având a le întâmpina în urma unei atât de dureroase pierderi “; se adaugă imaginea femeii ca geniu (spirit) călăuzitor spre o stare superioară, vestală menţinând aprinsă candela sfintei iubiri:”tu care, în zâmbete neînsemnate pentru altul pe mine mă îndumnezeieşti…” Cu o componentă a personalităţii sale, Veronica apreciază spiritualizarea de tip isihast, retragerea prin înălţare (În adânca durere de care sunt cuprinsă scrisoarea ta m-a făcut să plâng lacrimi de duioşie şi mângâiere, şi poate mai mult decât oricând am putut aprecia înălţarea sufletului tău…) dar, o lună mai târziu, se hotărăşte pentru izbăvitoarea unei ore de iubire: “Nu mă recunosc după noaptea noastră întreagă… iubire şi numai iubire, scumpul meu drag. Ce-ai visat? Mă vei ierta?”
Scrisoarea mai sus citată e din 7 septembrie 1879 însă cântecul de împlinire continuă şi în octombrie cu acea convingere sinceră a ilustrării unităţii fiinţiale după modelul androginului platonician pentru armonia căruia erau geloşi şi zeii: “Embrassons – nous Eminesco! Embrassons – nous Veronica!… tu, punctul luminos al vieţii mele… Micuţule Eminescu te îmbrăţişez, cum îmi îmbrăţişez copiii”. Acum e momentul când Veronica se racordează la iubirea visată, la experienţa onirică de anticipaţie (…tu eşti şi vei fi pururea iubitul meu ideal, visat şi dorit într-un chip vag, nehotărât chiar din copilăria mea.) şi tocmai când evocă cuibul paradisiac al perechii primordiale (Iată-mă la cuibuşorul meu, unde numai tu îmi lipseşti ca să mă cred în cer!), Eminescu cade în postura Ahasverus, perpetuu rătăcitor în imposibilitate de a se fixa: “Îţi scriu târziu pentru că abia alaltăieri m-am mutat.//…caut casă pentru Sf. Dumitru…” Din această postură, îndrăgostitul emite semnale consolatoare din perspectiva unei eternităţi reci şi abstracte în perfecţiunea ei siderală: “…singura mea avere sufletească, singurul meu amor, singura mea speranţă în lume.//…reîncep din nou cu acelaşi dor nemărginit şi sfânt cu care te-am iubit pururea.// Nicicând, absolut nicicând tu n-ai putut fi o cauză de supărare pentru mine, şi aceasta pentru pricina că tu eşti fericirea mea şi unica mea fericire şi fără tine nici n-aş avea la ce trăi. “
“Concomitent, Eminescu se scufundă în apele trecutului năzuind, antitetic, să fortifice un prezent pe care îl simte ameninţat şi nesigur (“Mă revăd la Viena. Ochii tăi frumoşi pătrundeau sufletul meu. Apoi la Iaşi, admirat şi sărbătorit în salonul tău…”) cultivând mitul perfecţiunii partenerului care nu este iubit pentru excesul de calităţi căci le are tocmai pentru că este iubit: “Tu eşti bună precât eşti de gentilă, delicată precât eşti de drăgălaşă, îngăduitoare precât eşti de dulce.” Veronica idealizează cu măsură după excesele dragostei incipiente (“…idealizasem prea mult persoana ta, nu era nici un defect pe care ţi l-aş fi putut presupune…), nu agreează postura de idol sacrificat (…va veni un timp când vei simţi toată amărăciunea mea de a mă fi sacrificat pe mine, idolul tău de altădată…”) şi e convinsă că paradisul erotic există doar hic et nunc: “…îţi va rămâne desigur o amintire încântătoare a iubirii noastre, în prezent noi suntem în cea mai frumoasă epocă a vieţii, tot ce-a precedat vârsta asta a fost nebunie şi copilărie, tot ce va urma după va fi dezgust şi osteneală… “În 1882 concluzionează că dragostea împărtăşită e o cale fundamentală de cunoaştere (“…atât de bine te-am înţeles şi-atât de bine te cunosc, în păturile cele mai ascunse chiar ale inimii tale, încât sunt singura fiinţă care-ţi scuz şi esplic neajunsurile perfectei tale fiinţi.”) şi e hotărâtă să treacă la o nouă vârstă a sentimentului, situându-se matern faţă de un Eminescu dezorientat în hăţişurile existenţei: “…tare am plâns după ce am primit scrisoarea ta; mi s-a făcut jale de tine că suferi singur, fără ca o mână de durere să-ţi atingă fruntea ta, care plăteşte cât o împărăţie, fără să ai suflet cu milă lângă căpătâiul tău.” În aceeaşi perioadă, Eminescu îşi apropie mitul damnaţiunii şi al pedepsei ispăşitoare (“Eu nu tăgăduiesc că am făcut o crimă iubindu-te, o crimă ce zilnic o espiez. Nu tăgăduiesc că, făgăduindu-ţi lucruri ce nu le-am ţinut, pentru că n-am fost în stare a le ţinea, n-am comis cel mai mare păcat faţa de singura fiinţă în lume care mie, neiubit de nimeni şi antipatic tuturor muritorilor mi-a dăruit o rază de fericire ce n-o merit. Toate acestea nu le tăgăduiesc, toate acestea le-am mărturisit ţie şi te-am rugat să mă ierţi), asociat cu ideea dragostei/perechii predestinate: Nu voi iubi niciodată o altă femeie şi tu rămâi în mintea şi sufletul meu ceea ce ai fost totdeauna: visul de aur al vieţii mele – singura mea aspiraţie şi viaţa cu tine singura mea speranţă. De aceea nu-mi face imputări nedrepte. Oricând, oriunde s-ar ivi putinţa de-a fi unul al altuia pentru totdeauna, voi primi-o cu plăcere; oricând va fi culmea fericirii mele de-a fi împreună.” Tot atunci, urcând Muntele sacru, poetul descoperă afinităţi ale propriei existenţe cu mitul christic: “Se vede că voi fi având vro înrudire simpatică cu Hristos de vreme ce în săptămâna Patimilor lui m-a dat din friguri în junghi… piciorul meu drept e ca vai de el… pe deasupra mai am un junghi în partea dreaptă… Iată halul în care mă aflu…” Şi tot atunci, descoperă posibilitatea supravieţuirii cu iubirea pre moarte călcând: “dacă te văd înviez din morţi… iar când nu eşti faţă nu mai e viaţă.”
Pentru cea care l-a iubit, în 1889 Eminescu devenise obiect de cult, Dumnezeu al poeziei, aşa cum mărturisea într-o scrisoare către prietenii din Iaşi ai lui Eminescu: “Vă mărturisesc sincer, nu pot să-l văd lipsit de minte, eu care am cunoscut pe Eminescu în cea mai splendidă epocă a vieţii sale intelectuale. Şi aşa sunt fără nici o lege şi fără nici un Dumnezeu – să-mi rămâie cel puţin acel al poeziei, care pentru mine s-a fost întrupat în fiinţa lui Eminescu.”
Micile şi marile supărări intervin încă din Iaşi, când Eminescu îi ceruse Veronicăi să se despartă de Ştefan Micle, fiindcă “ nu vrea să împartă cu nimeni iubirea” şi “să fie a lui oricum ar trăi şi oriunde”. Din acest timp este şi sonetul “Gândind la tine”(1876) unde poetul se arată mai mult fericit decât nefericit: “Gândind la tine fruntea-acum mă doare./ Nu ştiu ce rost mai are-a mea viaţă/ Când n-am avut o clipă de dulceaţă:/ Amar etern şi visuri peritoare!// De ce în noapte glasul tău îngheaţă!/ Vedea-vom ochii-mi încă-o dată oare/ Frumosul trup,- femeie zâmbitoare! Ce mi-a fost dat să-l strâng o clipă-n braţă?/ Tu, blond noroc al unui vis deşert,/ Tu, visul blond unui noroc ce nu e, De-i mai veni, să ştii că nu te iert.// Căci dorul meu mustrări o să-ţi tot spuie/ Şi sărutându-te am să te cert/ Cu desmierdări cum n-am spus nimănuie.”
Când pleacă definitive din Iaşi, Eminescu trimite “Convorbirilor…” poezii din care răzbat sentimentele de regret privind despărţirea lor (Despărţire): “Să cer un semn, iubito, spre a nu te mai uita?/ Te-aş cere doar pe tine, darn u mai eşti a ta;/ Nu floarea veştejită din părul tău bălai,/ Căci singura mea rugă-I uitării să mă dai.// La ce simţirea crudă a stinsului noroc/ Să nu se stingă asemeni, ci-n veci să stea pe loc?/ Tot alte unde-I sunbă aceluiaşi pârău:/ La ce statornicia părerilor de rău,/ Când prin acestă lume să trecem ne e scris/ Ca visul unei umbre şi umbra unui vis?/ La ce de-acu nainte tu grija mea s-o porţi?/ La ce să măsori anii ce zboară peste morţi?/ Totuna-i dacă astăzi sau mâine o să mor,/ Când voi să-mi piară urma în mintea tuturor,/ Când voi să uiţi norocul visat de amândoi…”
Starea depresivă a poetului este accentuată de afirmaţia că “iubita nu mai este a lui” şi singura dorinţă este să fie dat uitării. Iubita să uite că l-a cunoscut, să fie lăsat printre străini să moară necunoscut, iar pulberea să fie împrăştiată în vânt. “Tolla cea nenorocită”, după plecarea poetului, reînnoadă firul dragostei, îl îmbrăţişază din toată inima, vine în Bucureşti pe data de 27 octombrie 1878, unde “ într-o casă mică şi modestă ţi-am dat dovadă despre iubirea mea”. Este data când s-au cimentat legăturile lo
