S-a întâmplat în 13 mai1806: În această zi, a murit Samuil Micu, cărturar iluminist, filolog şi traducător, unul dintre reprezentanţii de seamă ai Şcolii Ardelene.
Samuil Micu, supranumit Klein, a fost un teolog greco-catolic, filolog, lexicograf, istoric, filozof iluminist român și reprezentant al Școlii Ardelene. Studiile gimnaziale le-a făcut la Gimnaziul din Blaj, pe care l-a absolvit în 1762.Chiar în acest an s-a călugărit sub numele de Samuil, căci numele laic era Maniu Micu. Și-a continuat studiile la Seminarul pentru călugări înființat de episcopul unit al Blajului Petru Pavel Aron. A urmat, mai târziu, Colegiul „Pazmanian” din Viena, studiind filosofia și teologia. Din 1766 până în 1806 și-a dedicat viața profesoratului în Gimnaziul din Blaj, predând Etica și Aritmetica, cercetărilor istorice care l-au ajutat să își publice primele lucrări, studiilor teologice, istorice, lingvistice în urma cărora a devenit cenzor al cărților românești care apăreau la Tipografia Universității din Buda. A redactat foarte multe lucrări în care aborda tema originii romane a poporului și a limbii române, continuitatea românilor pe teritoriul fostei Dacii. De asemenea, susținea egalitatea în drepturi a românilor cu celelalte națiuni din Transilvania. A efectuat nenumărate traduceri, printre care și o nouă traducere a Bibliei. Cele mai cunoscute opere ale sale sunt Istoria și lucrările și întâmplările românilor, publicată inegral abia în 1995 și Biblia de la Blaj.
Samuil Micu s-a născut în localitatea Sadu, în luna septembrie a anului 1745, în scaunul Sibiului, pe aşa-zisul Pământ Crăiesc. Comuna Sadu este situată într-o zonă de munte, în Mărginimea Sibiului. Bunicul dinspre tată era ţăranul liber Oprea Micul, oier şi agricultor înstărit. Viitorului cărturar i s-a dat numele de botez Maniu, după bunicul dinspre mamă, Maniu Neagoe, protopop şi el. Tatăl lui Samuil Micu se numea Stoia şi era protopop de Sadu şi fratele mai mare al Episcopului Inochentie Micu-Klein. Înainte de a ajunge la Blaj, Samuil Micu şi-a început studiile chiar în casa părintească, iar primul dascăl i-a fost tatăl său. În toamna anului 1759 îl aflăm pe Samuil Micu printre cei circa trei sute de elevi ai Şcoalelor din Blaj. La Blaj funcţionau simultan două Seminarii. Unul care se numea Crăiesc sau al „Sfintei Treimi”, ce aparţinea mănăstirii, şi al doilea, Seminarul „Bunei Vestiri” sau al episcopului Petru Pavel Aron. Odată ajuns la Blaj, tânărul seminarist va fi atras de avântul de cultură ce cuprinsese noua mănăstire, ca urmare a punerii în funcţie a tipografiei, dar şi a întoarcerii de la studii a primei generaţii formate în marile centre universitare şi culturale ale vremii. Samuil Micu va avea dascăli renumiţi: Grigore Maior, Atanasie Rednic, Gherontie Cotore, Ion Săcădate etc.
Episcop al Blajului era Petru Pavel Aron. Încă de la sosire, tânărul seminarist se bucură de bunăvoinţa episcopului care îl primeşte în seminarul său şi-l va întreţine pe cheltuiala sa. La terminarea gimnaziului, la sugestia episcopului Petru Pavel Aron, adolescentul Maniu Micu – Klein se călugăreşte, luând numele de Samuil. Viaţa de ascet a Sfântului Samuil avea să devină model de urmat pentru tânărul călugăr Samuil Micu – Klein. Ucenicia monahală şi-o face la mănăstirea „Buna-Vestire”, trecând în anul 1762, la „Sfânta Treime”. Episcopul Petru Pavel Aron se stinge din viaţă, la 9 martie 1764, lăsând ,,fiului spiritual” moştenire modelul călugărului şi modelul iubitorului de şcoală şi de ştiinţă, model care şi-a pus amprenta pe evoluţia ulterioară a tânărului Samuil. La scaunul episcopal de la Blaj urmează Atanasie Rednic. Acesta cunoştea calităţile pe care le avea Samuil Micu şi l-a numit, în 1764, prefect peste mănăstire şi Seminarul „Buna-Vestire”. În toamna anului 1766, episcopul Atanasie Rednic îl trimite pe Samuil Micu la studii la Viena, la Colegiul „Pazmanian”.
Plecarea la Viena reprezenta un pas important în viaţa tânărului Samuil Micu; i se deschideau noi perspective, noi orizonturi. Lăsa în urmă experienţa Blajului care i-a dăruit prima întâlnire cu trăirea în spirit, dar şi cu o viaţă călugărească austeră şi se afla la un pas de o altă experienţă, cea vieneză, atât de ademenitoare. Ajuns la Viena, va intra în Institutul „Pazmanian”, care funcţiona în capitala imperiului pentru tinerii bursieri slovaci, croaţi şi români. Având în vedere specificul şi menirea Colegiului „Pazmanian”, studenţii trimişi la această instituţie îşi desăvârşeau pregătirea teologică, prin prelegeri şi studiu individual pe discipline specifice. La Facultatea de Filosofie studiază logica, metafizica şi matematicile elementare; fizica, matematicile superioare şi ştiinţele politice; etica, istoria naturală, istoria, geografia, filologia, estetica. Sârguincios, pasionat de cunoaştere şi inteligent, Samuil Micu depăşeşte cu mult cerinţele bibliografice obligatorii, citind aproape toate cărţile de mai mare interes în acel timp, făurindu-şi, astfel, un orizont intelectual cuprinzător. Pe bună dreptate, un alt titan al spiritualităţii româneşti, Nicolae Iorga, îl definea pe Samuil Micu „începător al erudiţiei române în Ardeal şi cel dintâi care a învăţat şi pentru alţii”. În anul 1772, Samuil Micu îşi încheie cu strălucite aprecieri oficiale studiile filosofice la Universitate, precum şi cele teologice şi canonice, urmate la renumitul Colegiu „Pazmanian” şi se reîntoarce la Blaj. Era un tânăr cu o experienţă culturală şi ştiinţifică foarte bogată, fiind pregătit nu numai în domeniul teologico-filosofic, ci şi în ştiinţele pozitive: fizică teoretică şi experimentală, mecanică, aritmetică.
A doua perioadă blăjeană a fost pentru Samuil Micu una de acumulări: şi-a formulat direcţiile ulterioare ale muncii sale intelectuale în care şi-a propus ca principale obiective: realizarea unei istorii a neamului, traducerea unor lucrări de cult necesare preoţilor, elaborarea unei gramatici şi a unui dicţionar al limbii române şi alte lucrări. Iniţial, Samuil Micu a predat la şcolile din Blaj matematică şi etică, iar ulterior, filosofie, Teologie Dogmatică, Scriptură şi s-a dedicat cercetărilor istorice şi lingvistice. În 2 mai 1772 se stinge din viaţă episcopul Atanasie Rednic, care l-a sprijinit pe Micu, în demersurile lui pentru studii, iar în octombrie este ales episcop Grigore Maior, hirotonit în 23 aprilie 1773, la Viena. Samuil Micu s-a bucurat de consideraţia pe care i-o purta episcopul Grigore Maior care l-a sprijinit în lucrările sale şi i-a favorizat accesul la arhiva episcopală. Micu a făcut ordine în biblioteca gimnaziului şi, totodată, s-a implicat în viaţa culturală a Blajului. În primăvara anului 1773 s-a ţinut Sinodul Bisericilor Greco-Catolice din Imperiu. Episcopul Grigore Maior a luat cu el, în vederea discuţiilor, trei dintre oamenii săi înzestraţi în ştiinţele teologice: Samuil Micu, Ignatie Darabant şi Silvestru Caliani. Sinodul a început la 1 martie 1773 şi s-a încheiat în 24 aprilie, acelaşi an, interval în care au avut loc mai multe sesiuni. Pe agenda de lucru s-au aflat probleme ale confesiunii greco-catolice, precum: introducerea lui „Filioque” în Crez, reducerea numărului sărbătorilor în viitoarele calendare, întocmirea listei de cărţi ce urmau a se tipări pentru greco-catolici la Viena şi altele.
Samuil Micu, din dorinţa de a informa intelectualitatea străină despre ideologia promovată în vederea emancipării naţionale şi sociale a poporului român, scrie două lucrări în limba latină. În prima lucrare, „De ortu progressu conversione Valachorum Episcopis item Archiepiscopis et Metropolitis eorum” (1774-1776), în care citează „Hronicul vechimii a romano-moldo-vlahilor” al lui Dimitrie Cantemir, afirmă pentru prima oară „originea romană a românilor pe criteriul limbii, moravurilor, caracterului şi firii lor; se arată vechimea creştinismului la români, se aminteşte de existenţa familiilor nobile româneşti şi se expune, pe scurt, unirea”. Prin această lucrare, Samuil Micu a încercat să convingă Curtea să-l numească pe Grigore Maior drept arhiepiscop al tuturor credincioşilor catolici de rit grecesc din imperiu. Proiectul, din păcate, nu s-a realizat însă lucrarea este importantă prin faptul că poartă amprenta noului limbaj iluminist.
În a doua lucrare, „Brevis historica notitia originis et progressu nationis daco-romanae seu ut quidam barbaro vocabulo appelant valachorum, ab initio usque ad seculum XVIII”, terminată în anul 1778, Samuil Micu argumentează originea latină a poporului român şi continuitatea sa pe teritoriul vechii Dacii. Samuil Micu apreciază perspectivele deschise de stăpânirea austriacă şi de unirea religioasă, datorită căreia, românimea din Transilvania este „adusă din tenebrele ignoranţei la lumină şi se şlefuieşte din ce în ce mai mult”. Anul 1777 îi poartă paşii lui Samuil Micu din nou spre Viena; în anul 1779 era duhovnic, apoi „ephemerius” în 1780 şi „praefectus” (director de studii) în anii 1781-1782 la Colegiul „Sfânta Barbara”. Episcopul Grigore Maior nu avea un om mai potrivit care să îndeplinească această misiune. Institutul ,,Sfânta Barbara” a fost înfiinţat de împărăteasa Maria Tereza, în vederea pregătirii clerului unit de rit grecesc, român, croat, ucrainean, sârb, slovac şi sloven din imperiu. Samuil Micu are ca studenţi, printre alţii, pe tinerii români: Ioan Budai – Deleanu, Samuil Vulcan, Ioan Corneli.
În anul 1779, Samuil Micu tipăreşte, la Viena, la Atelierele lui Joseph de Kurzbek, „Carte de rogacioni pentru evlavia homului chrestin”.Este prima tipăritură purtând semnătura cărturarului ardelean, acum prefect de studii la „Santa Barbara”. Deşi modestă ca prezentare, având doar 87 pagini, publicaţia este importantă, întrucât cuprinde normele de scriere cu alfabet latin, de 25 de litere, arătându-se echivalenţa lor cu caracterele chirilice. Samuil Micu, primul cărturar din pleiada Şcolii Ardelene, prezintă sistemul său ortografic etimologist atât în gramatica „Elementa linguae daco-romanae sive valachicae”, 1780, cât şi în introducerea la „Acatistul”, tipărit la Sibiu, în 1801. „Elementa linguae daco-romanae sive valachicae” este considerată de mulți specialiști ca fiind prima lucrare de gramatică tipărită în cultura română şi marchează actul de naştere a lingvisticii româneşti. Pe de altă parte, trebuie să menționez faptul că divezile fizice ne spun că prima gramatică românească a fost scrisă, de fapt, de brașoveanul Dimitrie Eustatievici între anii 1755-1757, iar prima gramatică tipărită a fost realizată de Radu Tempea în 1797, ambele legate de centrul cultural de pe lângă biserica ortodoxă „Sf. Nicolae” din Șcheii Brașovului. Aceste lucrări fundamentale au fost concepute pentru a sprijini învățământul în limba română la Prima Școală Românească. În cele din urmă, poate contează mai puțin cine a fost primul, dar contează că au creat!
În anul 1781, se va tipări la Viena lucrarea sa „Dissertatio Canonica de Matrimonio juxta disciplinam Graecae Orientalis Ecclesiae” (Viena, 1781), iar în anul 1782, „Dissertatio de jejuniis Graecae Orientalis Ecclesiae”. Tot din această perioadă datează lucrarea „Teologie sau cuvântare de Dumnezău – acum întâiu aşezată şi scrisă în limba românească de ieromonahul Samuil Klein de la Sad”, Viena, 1781.
În anul 1782, Grigore Maior renunţase la scaunul episcopal din cauza meschinăriilor şi denunţurilor josnice ţesute în jurul său de către călugării basilitani. Împăratul Iosif al II-lea ordonă cancelarului, contele Teleki, să convoace Sinodul pentru alegerea noului episcop. La 12 august 1782, a fost convocat Sinodul electoral. Candidaţii la episcopat au fost astfel clasaţi: Ignatie Darabant, cu 63 de voturi, Iacob Aron cu 57 de voturi, Ioan Bob cu 37 de voturi. La 21 octombrie 1782, împăratul Iosif al II-lea l-a numit episcop pe Ioan Bob, iar papa Pius al VI-lea a confirmat această numire. Împăratul Iosif al II-lea l-a preferat pe Ioan Bob, în calitate de episcop al Diecezei Române Unite de Alba Iulia şi Făgăraş, întrucât era preot de mir, reprezentând o parte din clerul secular şi nu făcea parte din cinul călugăresc. Reîntoarcerea lui Samuil Micu din Viena la Blaj s-a făcut în primăvara anului 1783. Această reîntoarcere nu va fi însoţită de reluarea muncii la catedră sau a unor sarcini şi oficii administrative, publice, bisericeşti, ci avea să îmbrăţişeze îndeletnicirile cărturăreşti.
Lucrările de pe tărâm lingvistic şi teologic pe care reuşise să le publice şi care i-au adus prestigiu în capitala imperială şi altele rămase în manuscris îi dădeau o aureolă, indicau vocaţia lui cărturărească pe care o va urma cu strălucire şi pasiune. În anul 1783, Samuil Micu, la îndemnul episcopului Ignatie Darabant, începe traducerea Bibliei, pentru a da o nouă ediţie integrală, modernizată, în limba română. În acelaşi an, Samuil Micu, Gheorghe Şincai şi Petru Maior cer să li se permită să iasă din ordinul călugăresc. Aprobarea o obţin doar Gheorghe Şincai şi Petru Maior. Petru Maior e numit paroh la Reghin, iar Gheorghe Şincai continuă opera de organizare a învăţământului în calitatea sa de Director al Şcolilor româneşti greco-catolice din Ardeal. Din motive meschine, toţi reprezentanţii de seamă ai Şcolii Ardelene, Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior, Ion Budai-Deleanu au fost persecutaţi de episcopul Ioan Bob...Personal, nu mă miră prea mult asta, dar contează mai puțin părerea mea! În anul 1784, Samuil Micu definitivează şi dă la tipar colecţia de predici funebre întitulată „Propovedanie sau învăţături la îngropăciunea oamenilor morţi”. În anul 1785, a început demersurile pentru tipărirea Bibliei.
Activitatea lui Samuil Micu este captată pe parcursul anilor 1790-1792 de iniţiativele politice româneşti. În anul 1791, Samuil Micu a contribuit la redactarea memoriului „Supplex Libellus Valachorum”, cu argumentarea istorică a faptelor. Memoriul a fost prezentat împăratului, la 22 aprilie 1791, conţinând plângerile românilor din Transilvania, fără deosebire de confesiune religioasă. Tot în anul 1791, Samuil Micu a redactat Istoria românilor cu întrebări şi răspunsuri, în care, în formă dialogată, încearcă – adresându-se unor pături cât mai largi cu putinţă – o difuzare a ideilor istorice şi politice ale Şcolii Ardelene.În anul 1792 a început să redacteze Scurtă cunoştinţă a istorii românilor pe care o termina în anul 1796. Samuil Micu a avut o contribuţie substanţială şi la redactarea celui de-al doilea Supplex din anul 1792; în anexele actului, Samuil Micu dă lungi extrase din lucrările sale. Respingerea Supplex-ului a decepţionat profund intelectualitatea de la 1791-1792.
În anul 1793 a început tipărirea Bibliei (1 noiembrie), dar Samuil Micu a lucrat şi la „Teologia moralicească sau bogoslovia”, dedicată lui Ignatie Darabant, pe care o şi trimitea guvernului transilvan spre cenzurare. În anul 1795, la 15 noiembrie, îi apărea Biblia, iar în anul 1796, „Teologia moralicească”, fără numele autorului pe copertă, dar „cu blagoslovenia Măriei Sale, prealuminatului şi preasfinţitului Domnului Domn Ioan Bob, vlădicul Făgăraşului”. În anul 1799, s-a tipărit „Loghica” la Buda şi înainta spre publicare „Legile firii…” şi „Acatistul”, la Sibiu, iar în anul 1800 îi apărea Legile firii… (2 volume), în tipografia lui Petru Bart din Sibiu (428 pagini).În 1801 s-a tipărit la Blaj Teologia dogmatică şi moralicească.Tot în acest an a lucrat intens la Istoria şi lucrurile şi întâmplările românilor, i-a apărut la Sibiu „Acatistul” şi a încheiat, la 10 martie, lucrul la „Dictionarium valachico – latinum”.
În anul 1803 trimitea lui Ioan Molnar – Piuariu lucrarea „Hronologia turcica”, traducea „De urmare lui Christos (Imitatio Christi)” de Thomaso da Kempis (va fi tipărită postum, în 1812, de Ioan Bob). În toamna anului 1804, cu sprijinul episcopului de Oradea, Ignatie Darabant, Samuil Micu este numit cenzor al cărţilor româneşti care se tipăreau la tipografia Universităţii din Buda. În anul 1805, Samuil Micu părea mulţumit sufleteşte că-şi împlinise datoria cu cinste faţă de neamul său căruia îi dăduse cartea conştiinţei de sine, a nobleţii, originii şi a demnităţii sale – „Istoria şi lucrurile şi întâmplările românilor”. Abia în anul 1806, el a tipărit, ca anexă, la „Calendarul românesc de la Buda” (1806-1807) câteva capitole din această monumentală carte. Nu s-a putut bucura de funcţia de cenzor al Tipografiei din Buda decât doi ani, întrucât sănătatea îi era şubrezită de bătrâneţea prematură, cauzată de boală şi se stinge din viaţă în urma unui infarct, în capitala Ungariei, la 13 mai 1806, unde a fost înmormântat. De faţă erau prietenul său, Gheorghe Şincai, şi nepotul său, Efrem Clain. Gheorghe Şincai a relatat acest trist sfârşit într-o scrisoare adresată Capitlului orădean.
A fost înmormântat, în ziua de15 mai 1806. Ceremonialul de înmormântare a fost oficiat de episcopul Martin Görgey, în cripta parohială romano-catolică sârbească. În pământul patriei pe care l-a iubit atât de mult nu s-a găsit un loc şi pentru el! De altfel, nu s-a găsit aceasta nici pentru Gheorghe Şincai, Petru Maior şi Ioan Budai-Deleanu! Samuil Micu a fost un împătimit al cărţii, al culturii, dedicându-şi viaţa scrisului, cugetării şi propovăduirii literei şi spiritului cărţilor din care şi-a făcut un destin. A scris de toate: istorie socială şi politică, filosofie, istorie bisericească, patristică, matematică, fizică, astronomie.
Samuil Micu a fost una din marile personalităţi de formaţie enciclopedică, un umanist de formaţie renascentistă, folositor neamului său într-un veac în care românii din Transilvania făceau eforturi pentru emanciparea şi câştigarea drepturilor elementare ce li se cuveneau. Opera teologică a lui Samuil Micu ocupă un loc însemnat în activitatea sa, întrucât cea mai mare parte a vieţii şi-a dedicat-o teologiei, realizând traduceri, prelucrări şi lucrări originale. Cu toate acestea, opera sa teologică este mai puţin cunoscută. Multe din manuscrisele lui Samuil Micu, care se păstrează la Biblioteca Academiei Române – Filiala Cluj-Napoca, sunt traduceri din Sfinţii Părinţi. Samuil Micu a depus o muncă enormă în speranţa că manuscrisele sale vor vedea lumina tiparului însă s-a stins cu durerea în suflet, că mare parte din toată această osteneală rămâne în manuscris.
Surse:
-Chindriş, Ioan; Iacob, Niculina – Samuil Micu în mărturii antologice, Editura Gutenberg, Târgu Lăpuş, 2010
-Diaconovici, C. - Enciclopedia română publicată din însărcinarea şi sub auspiciile Asociaţiunii pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român, volumul III, 1904, Editura W. Krafft
-Dicționarul literaturii române de la origini până la 1900, București, Editura Academiei, 1979
-Pompiliu Teodor, Sub semnul luminilor: Samuil Micu, Cluj, Presa Universitară Clujeană, 2000
-http://biblior.net/istoria-literaturii-romane/samuil-micu.html
-https://foaienationala.ro/samuil-micu-k lein-personalitate.html
