£££

 AMALIA LINDEGREN

Amalia Euphrosyne Lindegren a fost unul dintre cei mai populari artiști și pictori ai secolului XIX din Suedia. Ea a fost prima femeie suedeză căreia i s-a acordat o bursă pentru a studia artele în străinătate.

În acest capitol, urmărim această artistă modestă și extrem de talentată, pornind de la începuturi umile în Stockholm și devenind o pictoriță renumită de portrete ale elitei.

Lindegren s-a născut la Stockholm în 1814. Mama ei, Anna Catharina Lindegren, a murit când Amalia avea doar trei ani. Anna a fost căsătorită cu îngrijitorul Anders Lindgren, dar el nu era tatăl Amaliei. În urma morții mamei sale, Amalia a fost adoptată de văduva bogată a presupusului ei tată biologic, nobilul Benjamin Sandels.

Ca fiică a unei mame sărace adoptată de o familie bogată, ea a primit o educație tipică pentru o fată de clasă medie superioară, inclusiv învățând limba franceză, muzică și, cel mai important pentru Amalia, desen. În tinerețe, portretele Amaliei - profiluri în creion simplu, cretă sau cărbune - i-au impresionat familia și prietenii.

Pe parcursul anilor [18]’40, educația artistică a Amaliei s-a dezvoltat. În 1842, ea s-a înscris la o școală de desen, devenind studenta unei alte artiste, Sofia Adlersparre. Sculptorul Carl Gustaf Qvarnström, care preda la Academia regală suedeză de arte frumoase, a fost foarte interesat de munca Amaliei și a dorit să-i dezvolte talentele. Până în acel moment, Academia - singura școală de arte din Suedia - nu accepta femei ca studente.

În 1847, Qvarnström a reușit să o admită pe Lindegren la Școala antică inferioară a Academiei, ca „extra student”. Acolo, Amalia a studiat cam doi ani, rafinându-și abilitățile de portret, desenând după sculpturi antice turnate din ipsos. Cu toate acestea, nu i s-a permis să participe la clasele live. Avea să mai treacă încă o decadă și jumătate până ce femeile au fost acceptate ca studenți regulați.

După expunerea portretelor, Lindegren a fost numită membru asociat al Academiei regale suedeze de arte frumoase în 1850 (și membru cu drepturi depline câțiva ani mai târziu).

Pe parcursul educației sale, Amalia a fost una dintr-un număr mic de alte studente. La Academie, ea a studiat cu 30 de bărbați și doar maxim cinci alte femei. O pictură din 1782 de Elias Martin de la Academie arată ce însemna un mediu dominat de bărbați la Academie.

În 1850, ea a fost prima femeie suedeză căreia i s-a acordat o bursă pentru a călători și studia artele în străinătate.

La acordarea premiului, Academia regală suedeză de arte frumoase a considerat-o pe Lindegren o artistă independentă care și-a urmat studiile cu seriozitate și în mod asiduu. Cu toate acestea, deși Amalia avea 36 de ani când i-a fost acordată bursa, era nemăritată și prin urmare considerată, conform legii suedeze, o „minoră” incapabilă să-și gestioneze propriile afaceri care avea, așadar, nevoie de o însoțitoare.

Amalia a călătorit în afara Suediei, la Paris, capitala internațională a artelor acelor vremuri. Acolo, ea și-a extins repertoriul pentru a include pictura de gen – scene ce prezentau persoane de rând care își vedeau de viața lor de zi cu zi.

Ea a petrecut timp și în Germania. În Munchen, s-a implicat într-un cerc artistic asociat picturii istorice, iar in Dusseldorf într-un centru influent de arte, ai cărui artiști erau interesați de pictarea costumelor și obiceiurilor populare.

Producerea de lucrări de artă era un element important al bursei. Lindegren a scris Academiei de arte frumoase pentru a-i informa că a finalizat o pictură „înfățișând un bărbat într-un costum turcesc (cap și umeri)” în Munchen în 1854.

De asemenea, ea a petrecut timp călătorind prin Danemarca și a vizitat Italia, studiind la Roma între 1854-55. În acest tablou, vedem nu doar un portret al unei femei cu un copil, ci un laitmotiv care era foarte popular în Italia. Pictura este un exemplu al modului în care artiștii portretizau o imagine idealizată a Italiei ca loc unde oamenii trăiau vieți simple și atemporale.

Amalia s-a întors la Stockholm în 1856 și a continuat să trăiască o viață independentă. Ea a închiriat un studio și a încercat să se consacreze ca pictor de portrete, un mod sigur pentru un artist de a-și câștiga existența. Versatilitatea abilităților artistice ale lui Lindegren poate fi văzută în lucrările pe care le-a produs în Stockholm.

Ea a fost angajată pentru a picta portrete ale societății înalte din Stockholm și din Suedia. În 1859, Amalia a pictat portretele noului rege și noii regine, Carl XV și Lovisa. Angajamentele regale au continuat, iar în 1865 ea a pictat portretul Sophiei, cumnata regelui.

Multe dintre aceste portrete mondene au fost reproduse în ziare și reviste, aducând faimă numelui Amalia Lindegren.

Pe lângă portrete, lui Lindegren îi plăcea să picteze tablouri sentimentale, cu laitmotive preluate din viața de zi cu zi. În 1857, Amalia a făcut o călătorie de studiu către Dalarna, provincia natală a mamei ei în centrul Suediei. A fost inspirată de oameni, hainele și tradițiile lor și a creat tablouri idealizate care sărbătoreau modul țărănesc de viață. Tabloul ei Lillans Sista Bädd din 1858 a devenit una dintre cele mai cunoscute picturi ale vremii din Suedia - arată căsuța unui țăran, unde o familie își plânge pruncul decedat aflat într-un pătuț leagăn.

Întrucât subiectele și laitmotivele pe care Amalia le alegea acopereau un domeniu vast, tablourile ei erau foarte populare și au fost reproduse de nenumărate ori ca litografii. Aici, ea pictează o scenă domestică de seară tipică de duminică. Tatăl casei cântă la vioară, în timp ce copiii mai mari dansează în cerc și mama stă cu cel mai mic pe genunchi.

Tablourile Amaliei au fost expuse în toată Europa: la Londra în 1862, la Dublin în 1865, la Paris în 1867 și la Viena în 1873. Au trecut chiar și Atlanticul și au fost expuse la Philadelphia în 1876 și la Chicago în 1893.

A fost cunoscută pentru devotamentul pentru arta ei. În timpul petrecut la Academia regală suedeză de arte frumoase, Lindegren de obicei își semna picturile, un act cu adevărat curajos într-o vreme când majoritatea femeilor erau listate pe cataloage drept „anonim”.

În 1853, unul dintre ziarele principale din Suedia, Post- och Inrikes Tidningar, a făcut un comentariu cu privire la lucrările lui Lindegren, comentariu ce cu timpul a trecut drept compliment. „Pictează exact ca un bărbat”.

În anii [18]’60, succesul ei artistic a fost considerat o inspirație pentru susținătorii drepturilor femeilor și un argument puternic pentru admiterea femeilor la Academie în cele din urmă.

£££

 DORA GABE

Una dintre cele mai iubite poete ale Bulgariei în timpul vieții ei, astăzi Dora Gabe este onorată atât în țara ei natală cât și în Europa. Faimoasă nu doar pentru poemele și poveștile sale, ci și pentru traducerile sale care au ajutat de asemenea la popularizarea autorilor străini în Bulgaria și vice versa. Este amintită ca scriitoare, dar și ca activistă ce a luptat pentru pace și drepturile copiilor. În acest capitol din Pionieri, vom cunoaște femeia care a avut o mare contribuție la scena literară europeană în timpul unor vremuri tulburătoare.

La data de 16 august 1888, Isidora Gabe (a adoptat numele Dora ca alias ulterior) s-a născut într-o familie din medii diferite: mama ei, Ekaterina Duel, se trăgea dintr-o familie ucraineană înstărită, iar Peter Gabe a migrat din Rusia și a devenit faimos ca publicist și politician. A fost primul evreu ales în Ansamblul Național Bulgăresc, deși nu a fost admis să facă serviciul datorită antisemistismului contemporan. Dora și cei doi frați ai ei au crescut în Dabovic, un sat din nord-estul rural al Bulgariei. La acea vreme, țara fusese constituită ca principalitate independentă de doar 10 ani. Regiunea Dobruja, unde Dora și-a petrecut copilăria, a fost căminul multor grupări etnice diferite și a fost afiliată cu diferite națiuni de-a lungul timpului.

Ca fiica unei familii comparabill de înstărite, Dora a beneficiat de educație formală și a participat la evenimente culturale. A mers la școală în Varna, un oraș pe coasta Mării Negre. La vârsta de 12 ani, a început să-și publice propriile poeme. Primul s-a numit „Primăvara” și a apărut în revista „Mladina” (”Tinerețe”) în 1900.

Dora a descoperit curând o pasiune ce avea să dureze toata viața pentru călătorii și trăit în străinătate. După ce a căutat să obțină un titlu academic în științe naturale la Universitatea din Sofia (la doar câțiva ani după ce femeilor li s-a permis să studieze acolo), ea s-a mutat pentru a studia filologia franceză la Geneva și Grenoble. În 1907, ea s-a întors în regiunea natală și a lucrat ca profesoară de limba franceză la școală.

După întoarcerea în Bulgaria, Dora l-a întâlnit pe Boyan Penev, un lector universitar de literatură slavă și bulgară la Universitatea din Sofia. La acel moment, ea deja începea să devină faimoasă ca poetă, prima ei carte de poezie „Temenugi” („Violete”) fiind publicată în 1908. Boyan Penev aparținea unei noi elite intelectuale tinere și aveau multe interese comune, în special poezia și literatura bulgară. Pentru a se putea căsători cu el, Dora a trebuit să renunțe la credința sa evreiască și să se convertească la Biserica Ortodoxă estică. În cele din urmă s-au căsătorit în 1909.

Deși acum era căsătorită, Dora a continuat să ducă o viață destul de independentă. Ea a dezvoltat o largă rețea de conexiuni cu artiști și scriitori din întreaga Europă. Și s-a mutat de multe ori în următorii 20 de ani, atât cu soțul ei cât și singură - din diferite motive. Primul război mondial și haosul pe care l-a cauzat au făcut-o să plece de acasă. Din 1913 până în 1940, Dobruja nu a mai aparținut Bulgariei, țara ei natală, ci României. Și, deși soțul ei a devenit profesor universitar la Universitatea din Sofia în 1913, ea a locuit în multe țări europene până la jumătatea anilor `30, inclusiv Polonia, Germania, Elveția, Austria, Republica Cehă și Regatul Unit.

La nivel național, ea s-a bucurat de multă atenție și a fost prețuită pentru talentul ei. În perioada interbelică, ea a devenit cunoscută ca și critic literar și a ținut legătura cu artiști atât bulgari, cât și internaționali. Iar în 1925, Ministerul Educației Naționale a invitat-o să editeze seria „Библиотека за най-малките” („Biblioteci pentru cei mai mici”), lucru care i-a oferit ocazia să lucreze în domeniul literaturii pentru copii, domeniu care a devenit din ce în ce mai important pentru ea.

Un copil este o persoană cu toate sentimentele și pacea divină. Trebuie să ghidăm copilul, dar să nu-l terorizăm niciodată, altfel îi vom ucide spiritul și acesta este cel mai teribil lucru în viață. Pentru că o persoană fără spirit este o persoană detașată. Trebuie să avem grijă de copii, pentru că suntem responsabili pentru ei - generația viitoare.

Căsnicia dintre Dora și Boyan a devenit problematică la scurt timp după nunta lor. S-a spus că Boyan avea aventuri și o forța să renunțe la scrisul ei pentru a se concentra pe traduceri. Ei s-au separat cu mult înainte ca el să moară în 1927. Dora a reflectat foarte critic cu privire la căsnicie: „Când m-am căsătorit cu Boyan Penev (...), eram mai implicată în preocupările lui. M-am îmbogățit de influența lui, dar îmi pierdeam identitatea mea. Nu-mi trăiam propria viață interioară, ci pe a lui. Din păcate, dezvoltarea mea a venit doar după moartea lui.” (Kovacheva 2010: 151 ff.)

Până la sfârșitul anilor `30, Dora a continuat să editeze literatură pentru copii, cum ar fi revista pentru copii „Fereastra”. Ea a scris, de asemenea, poezii, povești despre călătoriile ei și esee. A publicat recenzii cu privire la autori și poeți bulgari și străini în mai multe reviste. Și a devenit din ce în ce mai activă în politică. Ea a fost printre fondatorii clubului bulgăresc PEN, una dintre primele asociații internaționale non-guvernamentale ce apăra drepturile omului și libertatea expresiei și literaturii.

După război, Dora a continuat să creeze relații în special între Polonia și Bulgaria prin intermediul artelor, de exemplu în calitate de consultant pentru afaceri culturale la Ambasada Bulgariei la Varșovia, între 1947 și 1950. Ea și-a reprezentat țara și pasiunile pentru literatură, drepturile omului și copii în calitate de speaker internațional la multe conferințe de acasă și din străinătate.

În ultimii ei ani, Dora Gabe s-a concentrat pe traducerea lucrărilor altor autori, făcând ca literatura poloneză, cehă, rusă, franceză și greacă să fie disponibilă în limba bulgară - și vice versa. Printre multele ei traduceri se află autori clasici precum Adam Mickiewicz, Maria Konopnicka și Jiří Wolker. Munca ei s-a răspândit în toată lumea - colecția ei „Почакай слънце” („Așteaptă, Soare”), de exemplu, a fost tradusă și publicată în zeci de țări din întreaga lume, din Argentina până în Canada și Vietnam.

Dora Gabe nu a devenit faimoasă doar pentru munca ei artistică, deși multe generații au crescut cu poezia și literatura sa pentru copii. Ea a fost o apărătoare a drepturilor omului, a luptat pentru copii și a conectat țări traducând poeți de importanță națională și făcându-i ușor de înțeles de audiențe mai vaste, internaționale.

A fost numită diplomat onorific pentru Consiliul Păcii și a primit Crucea de aur pentru munca sa pentru relațiile bulgaro - poloneze. Mai mult, a devenit „Cetățean de onoare al orașului Tolbukhin”, astăzi Dobrich, un oraș din regiunea sa natală.

Dora Gabe a murit pe 16 noiembrie 1983 în Sofia, la vârsta de 95 de ani. Casa ei fusese un punct deschis de întâlnire pentru artiști, scriitori și poeți și a fost mai târziu comemorată ca una dintre cei mai importanți poeți din istoria Bulgariei. Premiul național pentru literatură Dora Gabe a fost acordat pentru prima dată în ziua în care ea ar fi împlinit 115 ani. La fiecare cinci ani, sărbătorește realizările literare din Bulgaria - în spiritul vieții pline de activități și realizări ale Dorei Gabe.

„Dacă nu ar fi greșeli, nu ar fi contradicții, nu ar fi viață.”

(Dora Gabe)

£££

 ISTORIA USTUROIULUI

Usturoiul este prețuit de mii de ani, nu doar pentru aroma sa intensă și inconfundabilă, ci și pentru proprietățile sale medicinale. Cunoscut pentru efectele sale antimicrobiene și antivirale, usturoiul a fost mult timp un ingredient esențial atât în gătit, cât și în remediile tradiționale.

Originar din Asia Centrală, usturoiul s-a răspândit în Europa și Statele Unite odată cu populațiile migrante.

Astăzi, China este cel mai mare producător de usturoi din lume.

Programul Food Chain al BBC World Service a explorat bogata istorie a usturoiului, semnificația sa culturală și a pus o întrebare: este usturoiul cu adevărat benefic pentru noi?

Usturoiul este esențial în nenumărate bucătării. Bucătarul danez Poul Erik Jenson, care predă studenților din SUA, Australia, Marea Britanie și Asia la Școala sa Culinară Franceză din nord-vestul Franței, spune că nu a întâlnit niciodată un student care să nu fie familiarizat cu usturoiul.

El crede că usturoiul îmbogățește dramatic mâncarea și se întreabă ce ar fi bucătăria franceză fără el.

„Nu cred că [francezii] și-ar putea imagina o mâncare sărată fără usturoi”, spune el. „De la ciorbe la supe, iar în preparatele cu legume sau carne, cu siguranță există un cățel de usturoi undeva. Este de neimaginat să nu-l folosești.”

Cu toate acestea, când era cultivat într-o regiune rurală a Danemarcei la începutul anilor 1970, usturoiul era practic necunoscut.

Amintiți-vă că usturoiul era cunoscut pentru mirosul său puternic, dar apoi muncitorii turci au început să migreze în Danemarca, făcând din prepararea meselor cu usturoi o experiență mai obișnuită. Jenson s-a obișnuit și cu usturoiul prin intermediul pizzei italiene și în prezent beneficiază de el și ca remediu pentru iarnă.

„Eu și partenerul meu bem dimineața câte o cană de supă, cu câte o căpățână întreagă de usturoi storsă în fiecare cană”, spune el. „Nu am avut nicio răceală sau gripă rea și sunt sigur că se datorează usturoiului.”

Semnificația culturală și spirituală a usturoiului se întinde pe milenii. Grecii antici lăsau usturoi la răscruci ca ofrandă pentru Hecate, zeița vrăjilor și protectoarea caselor.

În Egipt, usturoiul a fost găsit în mormântul celebrului faraon Tutankhamon, despre care se credea că îl protejează în viața de apoi. În folclorul chinezesc și filipinez, există legende despre oameni care folosesc usturoi pentru a alunga vampirii.

„Cea mai veche rețetă din lume este o tocană mesopotamiană, veche de aproximativ 3.500 de ani, și conține doi căței de usturoi”, spune Robin Cherry, autoarea cărții „Usturoi: o biografie comestibilă”.

„Cea mai veche mențiune [a usturoiului] are, de asemenea, aproximativ 3.500 de ani. Se numește Papirusul Ebers și conținea multe mențiuni despre cum se folosește usturoiul pentru a vindeca orice, de la afecțiuni generale la paraziți și probleme cardiace sau respiratorii”, spune el.

Cherry subliniază că medicul și filosoful grec antic Hipocrate folosea usturoiul într-o varietate de tratamente medicale. În plus, gânditori și scriitori proeminenți precum Aristotel și Aristofan au menționat, de asemenea, proprietățile medicinale ale usturoiului.

Usturoiul era foarte popular în Mesopotamia antică, Egipt, Grecia, Roma, China și India. Soldații romani credeau că usturoiul le dădea curaj și putere și au răspândit utilizarea sa în toată Europa în timpul cuceririlor lor.

Deși usturoiul era folosit atât ca aliment, cât și ca medicament, la un moment dat utilizarea sa culinară era limitată la clasele inferioare.

„Era într-adevăr mâncare pentru oamenii săraci”, continuă Robin Cherry. „Se presupunea că le dădea putere oamenilor precum sclavii care au construit piramidele din Egipt sau marinarii romani. Era ieftin și putea masca gustul neplăcut al mâncării stătute. Așa că era văzut ca ceva ce mâncau doar oamenii săraci.”

Reputația usturoiului a început să se schimbe în timpul Renașterii, o perioadă crucială din istoria europeană între secolele al XIV-lea și al XVI-lea, caracterizată printr-o renaștere a învățământului clasic și o înflorire a artelor și științelor.

„Henric al IV-lea al Franței a fost botezat cu usturoi și a mâncat mult din el, iar asta l-a făcut popular”, spune Cherry, adăugând că usturoiul a câștigat popularitate și în Anglia victoriană în secolul al XIX-lea.

Usturoiul a ajuns în Statele Unite mult mai târziu, în anii 1950 și 1960, adus de migranți. Acest lucru a contribuit la inversarea stereotipurilor negative.

„De fapt, usturoiul era folosit într-un mod foarte peiorativ împotriva evreilor, italienilor și coreenilor. Aceștia erau numiți mâncători de usturoi, iar acest lucru avea o conotație negativă”, subliniază Robin Cherry.

În prezent, există aproximativ 600 de soiuri de usturoi în întreaga lume. Unele, precum cele din Uzbekistan din Asia Centrală și Georgia din Caucaz, au devenit disponibile la nivel global abia recent.

Dincolo de rolul său important în bucătăriile moderne, este frecvent utilizat pentru a trata sau reduce simptomele răcelii. Studiile clinice au explorat efectele sale asupra tensiunii arteriale, colesterolului și chiar a cancerului, dar rezultatele au fost mixte.

Un studiu de mică amploare realizat în Iran a constatat că usturoiul cu suc de lămâie a ajutat la scăderea colesterolului și a tensiunii arteriale pe o perioadă de șase luni. Cu toate acestea, un studiu mai amplu, realizat la Universitatea Stanford din SUA, pe 200 de persoane sănătoase, pe o perioadă de șase luni, nu a constatat reduceri semnificative ale colesterolului.

Un studiu din 2014 realizat la Universitatea din Sydney, Australia, a confirmat puternicele proprietăți antimicrobiene, antivirale și antifungice ale usturoiului.

„Usturoiul conține niveluri ridicate de potasiu, fosfor, zinc și sulf și cantități moderate de magneziu, mangan și fier. Este ca o legumă miraculoasă”, spune Bahee Van de Bor, purtător de cuvânt al Asociației Dietetice Britanice și dietetician pediatru.

„Are niște compuși minunați care conțin sulf, numiți alicine. Este bogat în fibre prebiotice, care sunt excelente pentru intestin, așa că este fabulos pentru sănătatea noastră digestivă. De asemenea, are proprietăți antimicrobiene”, spune ea, adăugând că fibrele din usturoi ajută la hrănirea bacteriilor intestinale și pot ajuta la constipație și balonare.

Consumul zilnic al unuia sau a doi căței de usturoi crud este considerat sănătos pentru adulți. Cu toate acestea, potrivit unui articol publicat în revista clinică American Family Physician , consumul excesiv, în special pe stomacul gol, poate provoca disconfort gastrointestinal, flatulență și modificări ale florei intestinale.

£££

 IUBIREA NEÎMPLINITĂ A LUI CIPRIAN PORUMBESCU

Ciprian Porumbescu a murit la vârsta de 29 de ani, diagnosticat cu tuberculoză. Marele compozitor român a murit în casa părintească din satul sucevean Stupca, în braţele surorii sale Mărioara.

Ciprian Porumbescu s-a născut pe 14 octombrie 1853 la Şipotele Sucevei şi a decedat pe 6 iulie 1883, la Stupca, actuala comună Ciprian Porumbescu, din judeţul Suceava. Marele compozitor român a fost fiul preotului ortodox Iraclie Porumbescu. Ciprian Porumbescu şi-a început studiile la Suceava şi Cernăuţi, ajungând să conducă corul Societăţii Culturale ”Arboroasa”.

În anul 1871, la aniversarea a 400 de ani de la ridicarea Mănăstirii Putna, tânărul Ciprian Porumbescu, având doar 18 ani, a reuşit să uimească asistenţa cântând la vioară, în condiţiile în care în public se aflau, printre alţii, Mihai Eminescu şi Ioan Slavici. Datorită calităţilor sale, a primit o bursă de studii la ”Konservatorium fur Musik” din Viena, unde ajunge să dirijeze corul Societăţii Studenţeşti ”România Jună”.

Iubirea neîmplinită a lui Ciprian Porumbescu

Între 1873 şi 1877, Ciprian Porumbescu a urmat cursurile Institutului Teologic Ortodox din Cernăuţi. Muncea şi studia foarte mult, singurele sale perioade la repaus fiind cele când mergea în vacanţele de vară la Stupca. Într-una dintre vacanţe, Ciprian a cunoscut-o pe Berta Gordon, fiica pastorului evanghelic din comuna Ilişeşti, judeţul Suceava, de care s-a îndrăgostit. Din nefericire, chiar dacă Berta a împărtăşit aceleaşi sentimente pentru marele compozitor român, iubirea lor a rămas neîmplinită. Cum familiile lor erau de confesiuni diferite, s-au opus căsătoriei şi, chiar mai mult, tatăl Bertei şi-a trimit fiica în străinătate pentru a o îndepărta de Ciprian Porumbescu.

"Numai ea singură îmi poate da curajul şi puterea de a răbda mai departe şi a duce munca începută la bun sfârşit", scria Ciprian despre Berta, iar ea răspundea:

"Cât de rău îmi pare că nu pot sta faţă în faţă cu acela căruia toată viaţa mea aşi dori să-i fiu cu inima deschisă..." La moartea lui, Berta îi scria Mărioarei: "Greu de suportat nenorocirea aceasta; mi-a nimicit tot ce am sperat şi am dorit în viaţă. Mi s-a răpit tot ce am numit noroc. (...) Roagă-te, dragă Marie, la mormântul Lui şi pentru mine. Ţie ţi-i dat să fii în apropierea Lui, tu ai putut să-i arăţi scumpului iubirea ta, prin îngrijirea jertfitoare. O, de ce n-am putut şi eu!".

În anul 1880, în perioada în care se afla la Viena, Ciprian Porumbescu lansează ”Colecţiune de cântece sociale pentru studenţii români”, o colecţie de 12 piese corale şi cântece la unison, din care făceau parte ”Imnul unirii - Pe-al nostru steag”, ”Cântecul tricolorului” şi ”Cântecul gintei latine”.

În primăvara anului 1882, pe 11 martie, a avut premiera operei sale ”Crai nou”, piesă scrisă în două acte de Ciprian Porumbescu pe textul poeziei poetului Vasile Alecsandri. Succesul imens pe care l-a avut, a făcut ca spectacolul să se repete pe 12 şi 23 martie, pe aceeaşi scenă. După aceste spectacole, Ciprian Porumbescu îi trimite o scrisoare tatălui său prin care îşi exprima satisfacţia cu privire la dorinţa sa cea mare ce a fost împlinită:

„Şi astăzi, astăzi am ajuns să-mi văd dorinţa împlinită, mi-am văzut visul cu ochii, am avut aplauzele frenetice pentru opul meu, am auzit chemând sute de voci, pline de entuziasm, numele meu, m-am văzut ridicat, lăudat, măgulit, laureat. Ce să mai zic, ce să mai aştept de la viaţa mea, de la viitorul meu?”.

Cele două luni petrecute în închisoare din Cernăuţi au contribuit la sfârşitul timpuriu

Ciprian Porumbescu a devenit şi preşedinte al societăţii ”Arboroasa”, formată din studenţi români din Cernăuţi. Dacă în 1877, în Bucovina se sărbătorea alipirea de Imperiul Austro - Ungar, la Iaşi a avut loc o contrademonstraţie făcută în memoria morţii domnitorului Grigore Ghica. Societatea ”Arboroasa” i-a trimis o telegramă de condoleanţe primarului din Iaşi, în schimb primind 600 de coroane de la Ministerul de Culte din Bucureşti.

Gestul făcut de ”Arboroasa” nu a fost pe placul habsburgilor, care i-au acuzat pe conducătorii societăţii de trădare de ţară. În seara zilei de 15 noiembrie 1877, conducătorii societăţii ”Arboroasa” - Constantin Morariu, Eugen Siretean, Zaharie Voronca şi Orest Popescu, au fost reţinuţi şi băgaţi în închisoarea din Cernăuţi, alături de tot felul de infractori. Cum Ciprian Porumbescu nu era la Cernăuţi, ci acasă la Stupca, a scăpat de închisoare pentru un timp. Ziua arestării sale a fost descrisă de sora sa Mărioara, într-o scrisoare adresată părintelui Constantin Morariu.

„Ziua arestării lui Ciprian a fost o Duminică! Dimineaţa, Ciprian era foarte vesel. Tata s-a dus la biserică. Era toamnă şi o zi foarte frumoasă. Pe la 9 şi jumătate ore, m-am aşezat la pian şi am cântat diferite bucăţi: duete pentru pian şi vioară, de (indescifrabil – n. I.G.) şi, la urmă, am încercat admirabila „Baladă” pentru vioară şi pian, compoziţia lui Ciprian, care am publicat-o eu, după moartea lui.

Ciprian – pianul era lângă fereastră – privea, de la fereastră, spre strada care mergea prin sat. Deodată, aud un zgomot – mă uit spre Ciprian, văd că i-a căzut arcuşul din mână şi dându-se înapoi palid ca un cadavru, îmi zice: „Vine jandarmul cu vornicul din sat – vine, dragă Mărioară, să mă aresteze!”.

Eu încep să tremur toată şi să plâng în hohote, văzând jandarmul, cu baioneta strălucind în zarea soarelui. Tata, sărmanul, s-a sculat de la masă, unde lua cafeaua, şi era aproape să cadă, dacă nu-l susţineam eu şi Ciprian.

N-au trecut 5 minute şi iată jandarmul, zicând: „Im Namen des Gesetzes werden Sie arretiert und mussen sofort mit mir nach Czernowitz” („În numele legii, sunteţi arestat şi trebuie să veniţi, imediat, cu mine la Cernăuţi”).

Ciprian, palid, dară cu o voinţă fermă, s-a îmbrăcat; eu-l ajutam, căci îi tremurau mâinile, şi, după o sărutare şi îmbrăţişare cu sărmanul tată bătrân şi cu mine, care nu-mi puteam astâmpăra plânsul, a plecat cu o căruţă ţărănească”, a povestit sora marelui compozitor în scrisoarea transmisă părintelui Morariu.

Ciprian Porumbescu a fost şi el arestat preventiv în închisoarea din Cernăuţi, fiind acuzat de înaltă trădare. Marele compozitor român a petrecut Crăciunul anului 1877 după gratii, iar după două luni şi jumătate de detenţie, Porumbesc şi ceilalţi conducători ai societăţii ”Arborosa” au fost achitaţi de judecători. Perioada în care a stat închis a înrăutăţit starea de sănătate compozitorului. Frigul şi mâncarea proastă din închisoare au făcut ca Ciprian Porumbescu să se îmbolnăvească de tuberculoză.

Pe 6 iunie 1883, boala cumplită l-a răpus pe Ciprian Porumbescu, acesta decedând în braţele surorii sale Mărioara, în casa părintească din Stupca. Cu ultimele forţe, Ciprian i-a şoptit acesteia: ”Să nu lăsaţi muzica mea să moară!”. Ultima lui dorinţă, ce se regăseşte în ultima strofă din ”Cântecul tricolorului”, a fost îndeplintă, pe crucea sa fiind puse culorile drapelului românesc: “Iar când, fraţilor, m-oi duce/ De la voi, şi-o fi să mor/ Pe mormânt atunci să-mi puneţi/ Mândrul nostru tricolor”.

£££

 „ÎNGERUL PĂZITOR” AL LUI MIHAI EMINESCU

Persoana care i-a fost alături poetului Mihai Eminescu în cele mai cumplite momente ale ultimilor săi ani a fost Harieta Eminovici, sora poetului. Infirmă, Harieta se târa pe brânci şi cheltuia până şi ultimii bani pentru a alina suferinţele fratelui.

Pe data de 10 aprilie 1887, poetul Mihai Eminescu ieşea de pe poarta sanatoriului de la Mănăstirea Neamţului. Stătuse închis aproape un an de zile, în urma unei crize maniacale, şi a primit tratamentul vremii pentru alienare mintală. La 37 de ani, poetul era un om fără adăpost, bolnav şi părăsit. 

Tatăl său pierduse cea mai mare parte din avere şi vânduse tot ce a mai rămas. Eminescu nu mai avea casă şi îi mai trăiau doar două surori şi un frate. Aglaie tocmai rămăsese văduvă şi săracă lipită, Harieta era săracă şi oloagă, iar cu fratele Matei nu mai ţinuse legătura.

Deşi la Iaşi avea mai multe şanse să obţină o slujbă, Mihai Eminescu se hotărăşte să plece către Botoşani, oraşul său natal. La Iaşi nu dorea să mai plece, fiindu-i ruşine de crizele care l-au adus la sanatoriul de la Mănăstirea Neamţului. „În loc să se ducă la Iaşi, unde postul de subbibliotecar nu-l mai aştepta, şi din ruşinea poate de a mai da ochii cu lumea care îl văzuse în gesturi nechibzuite, nimeri condus de un G. Buzescu până la Paşcani, la Botoşani”, preciza George Călinescu în lucrarea sa ”Viaţa lui Eminescu”. Aici nu mai avea unde locui. Cu toate acestea, s-a dus la sora sa Harieta.

”Îngerul păzitor” al lui Eminescu

Astfel, la 11 aprilie 1887, în pragul căsuţei din strada Sf. Niculai nr. 8 din târgul Botoşanilor apăru poetul Mihai Eminescu. Îl întâmpină sora acestuia, Harieta Eminovici. Avea 33 de ani şi era invalidă. Mai precis, îşi mişca anevoios picioarele cu ajutorul unor proteze grele din fier. ”Acea fată bătrână, oloagă, spijinită şi împiedicată totdeauna în mers de nişte maşini în greutate de 5 oca, de fier” îşi primise fratele cu braţele deschise. 

Îl iubea într-un mod cu totul apare, considerându-l un geniu neînţeles şi pe care trebuia să-l protejeze. Îl instalase imediat într-o cameră din căsuţa ei. ”Harieta nutrea pentru Eminescu un respect religios şi agresiv şi, când acesta păşi pragul casei sale, ea crezu că fusese aleasă de providenţă să redea omenirii pe marele creator întunecat”, scria Călinescu. 

Aceleaşi sentimente nutre şi Eminescu pentru sora sa, specialiştii fiind de acord că acesta este şi motivul pentru care a căutat-o în poate cel mai greu moment al existenţei poetului. Nu avea casă, nu avea niciun ban şi suferea de o boală cumplită. ”Mai am o soră, un geniu în felul ei, cu o memorie ca a lui Napoleon I şi c-o înţelepciune naturală cum rar se află”, preciza poetul într-o scrisoare din 1881.

Se târa pe brânci pentru a-l ajuta pe Eminescu

Harieta Eminovici era singură şi trăia din venitul de 5.000 de lei lăsat de Gheorghe Eminovici, tatăl ei, drept moştenire. Era o sumă extrem de mică, din care infirma abia se descurca. Cu toate acestea, nu a ezitat în a cheltui şi ceea ce mai avea pe tratamentul fratelui ei. Şi asta fiindcă la Botoşani Eminescu a făcut noi crize, urmând o cădere rapidă, inclusiv o agravare a ulceraţiilor de la nivelul picioarelor. Poetul era imobilizat la pat, cu mintea rătăcită, sora sa oloagă fiind unicul sprijin. Virtuţile şi sacrificiul Harietei sunt dovedite de corespondenţa purtată cu Cornelia Emilian, o doamnă cu avere de la Iaşi, prietenă a domnişoarei Eminovici. 

”Din scrisorile Harietei către doamna Emilian se desprinde portretul unei personalităţi de o rară integritate morală. Harieta suferă alături de fratele bolnav, trăieşte cu intensitate iadul torturilor lui trupeşti şi nu numai, se îngrozeşte de manifestările bolii atunci când poetul este adus la ea: "Bietul Mihai a ajuns în starea cea mai teribilă care poate să fie. Numai pe mine mă cunoaşte, ieri a avut o furie îngrozitoare", scria criticul şi istoricul literar Eugenia Tudor Anton în articolul ”Sora poetului” din revista ”România Literară”.

Mai mult decât atât, în toiul nopţii ajunge să se târască pe brânci, pentru a ajunge mai repede la căpătâiul bolnavului. ”Strigată noaptea de bolnav, se târa pe brânci până la patul lui”, confirma şi Călinescu. Era o adevărată infirmieră pentru poet. Îi aplica tratamentul conştiincios, îl alina şi făcea rost de bani de unde apuca, fără să-i spună nimic. Se spune că Harieta Eminovici şi Ion Creangă sunt oamenii care l-au iubit cel mai mult pe Eminescu. De altfel, şi poetul, în starea în care se afla, se agăţase cu toate puterile de sora sa. Numai de la ea accepta să mânânce şi doar cu ea s-a plimbat o vreme tăcut prin Grădina Publică Vârnav din Botoşani.

Îl apăra de prietenii de pahar şi îl trimitea la cure

 

Harieta a reuşit într-un fel sau altul să-l pună pe picioare. Când a început plimbările de unul singur, Harieta se asigura că nu zăboveşte prea mult cu prietenii de pahar, preferând ca, atunci când se întâlnea cu foşti colegi de redacţie, să-l însoţească. 

”Deoarece Eminescu se întâlnea cu Scipione Bădescu, prieten de redacţie, aflat acum la Botoşani, care putea să-l atragă la un pahar de vin, Henrieta, vigilentă, se târa adesea la braţul lui, poposind din când în când pe un scaun cerut la vreo dugheană”, preciza Călinescu. Totodată, Harieta, prin intermediul prietenei sale cu dare de mână Cornelia Emilian, reuşeşte să obţină două cure de tratament la Halle, în Germania, pentru fratele său.

Ură neîmpăcată faţă de Veronica Micle

Cel mai mare duşman al poetului Mihai Eminescu, din punctul de vedere al Harietei, era Veronicla Micle. "Mare nenorocire a fost femeia asta pe capul lui Mihai", preciza Harieta în scrisorile ei către Cornelia Emilian. Sora poetului se plângea deseori în epistole că de fapt Veronica Micle i-a provocat suferinţe grele fratelui ei şi că ar fi prea cochetă şi cheltuitoare pentru posibilităţile materiale ale lui Mihai Eminescu.

Cea mai mare suferinţă a Harietei a fost plecarea lui Eminescu cu Veronica Micle venită incognito în 1888 în Botoşani. Sora poetului îi reproşa Veronicăi Micle că nu a făcut nimic pentru poet în perioada cea mai grea a existenţei sale. ”A plecat marţi şi eu, plângând peste puterile mele, mi-a fost rău nespus (...) şi adevărata cauză este că doamna M. a venit şi până n-a pus mâna pe el nu s-a lăsat. Oare de ce nu l-a luat bolnav, să-l caute? Acuma sănătos cred şi eu că are gust să fie Doamna Eminescu“, preciza Harieta într-o epistolă. .

Sora lui Eminescu se stinge abandonată în sărăcie

Harieta s-a născut în 1854 în familia Eminovici. Era bolanvă de mică, fiind infirmă, cu o cauză a bolii necunoscută. ”Boala o contractase la vârsta de cinci ani. Putea fi vorba de poliomielită. Dar cine la ora aceea cunoştea o asemenea maladie şi, mai ales, remediile, tratamentul adecvat? Gheorghe Eminovici a dus-o la tratament la Teplitz, dar fără rezultat”, preciza Eugenia Tudor-Anton. Nu a făcut şcoală din cauza invalidităţii, ştiind doar să scrie, să citească şi să socotească. Cu toate acestea, se spune că era foarte inteligentă. 

Un portret al Harietei este realizat de George Călinescu. ”Era o femeie de o deşteptăciune naturală, deşi învăţase singură să scrie, cu o curiozitate de a cunoaşte, ce-i da o umbră de uşoară scrinteală, pesimistă şi ea în felul ei şi sarcastică, cu faţa dură, lăptoasă, buze groase virile, cu un aer ambigen, într-un cuvânt, de mascul evirat”, arăta criticul şi istoricul literar. După plecarea lui Eminescu, Harieta se stinge. Se îmbolnăveşte de tuberculoză şi trăieşte într-o sărăcie lucie, după ce comitetul oraşului a refuzat să-i acorde pensia lui Mihai Eminescu. Cea mai puternică lovitură primită de Harieta este vestea că fratele ei, Mihai Eminescu, este mort. Îi urmează fratelui în scurt timp. 

”Fata nefericită se stinge din viaţă şi în ziua de Sfânta Paraschiva (14 oct. 1889) este înmormântată, cum scrie G. Călinescu în cartea sa. "Uitată de toţi, pusă într-un coşciug ordinar de brad, era dusă la cimitir, într-o birjă cu un cal al lui Cristea N. Suceveanu din Botoşani", preciza Eugenia Tudor Anton.

£££

 EMIL CIORAN

Emil Cioran (8 aprilie 1911 – 20 iunie 1995) a fost un filozof și scriitor român, devenit apatrid și stabilit în Franța, unde a trăit până la moarte ca apatrid, fără să ceară cetățenia franceză. Operele sale au abordat frecvent teme precum suferința, decăderea și nihilismul. În 1937, Cioran s-a mutat în Cartierul Latin din Paris, care a devenit reședința sa permanentă, unde a trăit în izolare cu partenera sa, Simone Boué, până la moartea sa în 1995.

Tinereţe

Cioran s-a născut în Reșinar, județul Sebeș, Regatul Ungariei (astăzi Rășinari , județul Sibiu, România). Tatăl său, Emilian Cioran, a fost preot ortodox , iar mama sa, Elvira, a fost șefa Ligii Femeilor Creștine . 

La 10 ani, Cioran s-a mutat la Sibiu pentru a urma școala, iar la 17 ani s-a înscris la Facultatea de Literatură și Filosofie a Universității din București , unde i-a întâlnit pe Eugène Ionesco și Mircea Eliade , care i-au devenit prieteni. Viitorul filosof român Constantin Noica și viitorul gânditor român Petre Țuțea au devenit cei mai apropiați colegi academici ai săi; toți trei au studiat sub îndrumarea lui Tudor Vianu și Nae Ionescu . Cioran, Eliade și Țuțea au devenit susținători ai ideilor lui Ionescu, cunoscute sub numele de Trăirism . 

Cioran stăpânea bine limba germană, învățând-o la o vârstă fragedă și a continuat să studieze filozofia disponibilă în germană, dar nu și în română. Notițele din adolescența lui Cioran indicau un studiu al lui Friedrich Nietzsche , Honoré de Balzac , Arthur Schopenhauer și Fiodor Dostoievski , printre alții. A devenit agnostic , luând ca axiomă „inconvenientul existenței”. În timpul studiilor universitare, a fost influențat de Georg Simmel , Ludwig Klages și Martin Heidegger , dar și de filosoful rus Lev Șestov , a cărui contribuție la sistemul central de gândire al lui Cioran a fost convingerea că viața este arbitrară . Teza de absolvire a lui Cioran a fost despre Henri Bergson , pe care l-a respins ulterior, susținând că Bergson nu a înțeles tragedia vieții. 

De la vârsta de 20 de ani, Cioran a început să sufere de insomnie , o afecțiune de care a suferit tot restul vieții și care i-a impregnat scrierile. Decizia lui Cioran de a scrie despre experiențele sale în prima sa carte, Pe culmile disperării , a venit în urma unui episod de insomnie. 

Carieră

Berlin și România

În 1933, Cioran a primit o bursă la Universitatea din Berlin , unde i-a studiat pe Johann Gottlieb Fichte , Hegel , Edmund Husserl , Immanuel Kant , Georg Simmel , Schopenhauer și Nietzsche . Aici a intrat în contact cu Klages și Nicolai Hartmann . În timp ce se afla la Berlin, s-a interesat de politicile regimului nazist, a contribuit cu o rubrică în Vremea care trata subiectul (în care Cioran mărturisea că „nu există niciun politician din zilele noastre pe care să-l consider mai simpatic și admirabil decât Hitler”, [exprimându-și în același timp aprobarea pentru Noaptea Cuțitelor Lungi — „ce ar fi pierdut omenirea dacă s-ar fi luat viețile câtorva imbecili”), și, într-o scrisoare adresată lui Petru Comarnescu , s-a descris ca fiind „hitlerist”. El a avut opinii similare despre fascismul italian, salutând victoriile din cel de-al Doilea Război Italo-Abisinian , susținând că: „Fascismul este un șoc, fără de care Italia este un compromis comparabil cu România de astăzi”. 

Prima carte a lui Cioran, Pe culmile disperării , a fost publicată în România în 1934. A fost premiată cu Premiul Comisiei și cu Premiul Tinerilor Scriitori pentru una dintre cele mai bune cărți scrise de un tânăr scriitor nepublicat. Cu toate acestea, Cioran a vorbit ulterior negativ despre ea, spunând că „este o carte foarte prost scrisă, fără niciun stil”. Succesiv, Cartea iluziilor (1935), Schimbarea la față a României (1936) și Lacrimi și sfinți (1937) au fost, de asemenea, publicate în România. Lacrimi și sfinți a fost „incredibil de prost primită”, iar după publicare, mama lui Cioran i-a scris rugându-l să retragă cartea pentru că îi provoca rușine publică. 

Deși Cioran nu a fost niciodată membru al grupării, în această perioadă petrecută în România a început să se intereseze de ideile promovate de Garda de Fier - o organizație de extremă dreapta a cărei ideologie naționalistă a susținut-o până în primii ani ai celui de-al Doilea Război Mondial, în ciuda faptului că, se presupune, dezaproba metodele lor violente. Cioran avea să denunțe ulterior fascismul, descriindu-l în 1970 drept „cea mai mare nebunie a tinereții mele. Dacă sunt vindecat de o boală, cu siguranță este aceea”.

Cioran a revizuit temeinic Schimbarea la față a României în a doua ediție, publicată în anii 1990, eliminând numeroase pasaje pe care le considera extremiste sau „pretențioase și stupide”. În forma sa originală, cartea exprima simpatie pentru totalitarism, o opinie prezentă și în diverse articole scrise de Cioran la acea vreme și care vizau stabilirea „urbanizării și industrializării” drept „cele două obsesii ale unui popor în ascensiune”. 

Apelul său timpuriu la modernizare a fost însă greu de reconciliat cu tradiționalismul Gărzii de Fier. În 1934, el scria: „Consider că în România singurul naționalism fertil, creativ și revigorant nu poate fi decât acela care nu doar respinge tradiția, ci o neagă și o învinge”. Dezaprobarea a ceea ce el considera a fi trăsături specific românești fusese prezentă în operele sale („În orice maximă, în orice proverb, în orice reflecție, poporul nostru exprimă aceeași timiditate în fața vieții, aceeași ezitare și resemnare... [...] [Truismele] românești de zi cu zi sunt uluitoare.”), ceea ce a dus la critici din partea ziarului de extremă dreapta Gândirea (redactorul său, Nichifor Crainic , numise Schimbarea la Față a României „un masacru sângeros, nemilos, al României de astăzi, fără măcar [frica] de matricid și sacrilegiu ”), precum și din partea diverselor ziare ale Gărzii de Fier. 

Franţa

După întoarcerea din Berlin în 1936, Cioran a predat filozofie la Liceul Andrei Șaguna din Brașov timp de un an. Cursurile sale au fost marcate de confuzie și a renunțat la ele după un an.

În 1937, a aplicat pentru prima dată pentru o bursă la Ambasada Spaniei din București, dar apoi a izbucnit Războiul Civil Spaniol. Apoi a plecat la Paris cu o bursă de la filiala Institutului Francez din București , care a fost apoi prelungită până în 1944. Se presupunea că lucra la o teză de doctorat la Universitatea Sorbona , dar nu avea nicio intenție să lucreze efectiv pentru aceasta, deoarece identitatea de student îi oferea acces la mese ieftine la cantina universității. A continuat să facă acest lucru până în 1951, când a fost adoptată o lege care interzicea înscrierea studenților cu vârsta peste 27 de ani. 

După o scurtă ședere în țara natală (noiembrie 1940 – februarie 1941), Cioran nu s-a mai întors niciodată. Această ultimă perioadă în România a fost cea în care a demonstrat o relație mai strânsă cu Garda de Fier, care până atunci preluase puterea ( vezi Statul Național Legionar ). Pe 28 noiembrie, pentru postul de stat Radiodifuziunea Română , Cioran a înregistrat un discurs centrat pe portretul lui Corneliu Zelea Codreanu , fost lider al mișcării, lăudându-l pe acesta și Garda pentru, printre altele, „că le-au dat românilor un scop”. 

Ulterior, a renunțat nu doar la sprijinul său pentru Garda de Fier, ci și pentru ideile lor naționaliste și și-a exprimat frecvent regretul și căința pentru implicarea sa emoțională în aceasta. De exemplu, într-un interviu din 1972, a condamnat-o ca fiind „un complex de mișcări; mai mult decât atât, o sectă și un partid demente”, spunând: „Am aflat atunci [...] ce înseamnă să fii purtat de val fără cea mai mică urmă de convingere. [...] Acum sunt imun la el”. 

Cioran a început să scrie Manualul pasional în 1940 și a terminat-o până în 1945. A fost ultima carte pe care a scris-o în limba română, deși nu ultima care a tratat pesimismul și mizantropia prin aforisme lirice . Cioran a publicat cărți doar în franceză după aceea. În acest moment a ieșit la iveală disprețul aparent al lui Cioran pentru poporul român. I-a spus unui prieten că „a vrut să scrie o Filosofie a Eșecului , cu subtitlul Pentru uzul exclusiv al poporului român ”. Mai mult, el a descris mutarea sa la Paris ca fiind „de departe cel mai inteligent lucru” pe care l-a făcut vreodată, iar în Necazul nașterii spune: „Într-o rebeliune continuă împotriva strămoșilor mei, mi-am petrecut întreaga viață dorind să fiu altceva: spaniol, rus, canibal - orice, în afară de ceea ce eram”. 

În 1942, Cioran a întâlnit-o pe Simone Boué, o altă persoană care suferea de insomnii , cu care a trăit tot restul vieții. Cioran a păstrat relația lor complet privată și nu a vorbit niciodată despre relația sa cu Boué în scrierile sau interviurile sale. 

Prima sa carte în limba franceză, „Scurtă istorie a decadenței ”, a fost publicată în 1949 de Gallimard și a fost premiată cu Premiul Rivarol în 1950 pentru cea mai bună carte scrisă de un autor non-francez. De-a lungul carierei sale, Cioran a refuzat majoritatea premiilor literare care i-au fost acordate. 

Viața ulterioară și moartea

Cartierul Latin din Paris a devenit reședința permanentă a lui Cioran. A trăit cea mai mare parte a vieții sale în izolare, evitând publicul, dar a menținut totuși legătura cu numeroși prieteni, printre care Mircea Eliade , Eugène Ionesco , Paul Celan , Samuel Beckett , Henri Michaux și Fernando Savater . 

Într-un interviu din 1986, Cioran a declarat că nu mai fumează și nu mai bea cafea sau alcool, invocând motive de sănătate. 

În 1995, Cioran a murit de boala Alzheimer și a fost înmormântat în Cimitirul Montparnasse . 

Teme și stil majore

Declarând încă din tinerețe o lipsă de interes pentru filosofia convențională, Cioran a respins speculațiile abstracte în favoarea reflecției personale și a lirismului pasional. „Nu am inventat nimic. Am fost singurul secretar al propriilor mele senzații”, a spus el mai târziu. 

Aforismele constituie o mare parte din bibliografia lui Cioran, iar unele dintre cărțile sale, precum „Problema nașterii” , sunt compuse în întregime din aforisme. Vorbind despre această decizie, Cioran a spus:

Scriu doar astfel de lucruri, pentru că mă plictisește îngrozitor să explic. De aceea spun că atunci când am scris aforisme, este ca și cum am cufundat din nou în oboseală, de ce să mă mai obosesc. Și astfel, aforismul este disprețuit de oamenii „serioși”, profesorii îl privesc de sus. Când citesc o carte de aforisme, spun: „O, uite ce a spus tipul ăsta acum zece pagini, acum spune contrariul. Nu e serios.” Eu pot pune două aforisme contradictorii unul lângă altul. Și aforismele sunt adevăruri de moment. Nu sunt decrete. Și aș putea să vă spun în aproape fiecare caz de ce am scris cutare sau cutare frază și când. Este întotdeauna pusă în mișcare de o întâlnire, un incident, o izbucnire de furie, dar toate au o cauză. Nu este deloc gratuit. 

Pesimismul filosofic caracterizează toate operele sale, pe care mulți critici le atribuie evenimentelor din copilăria sa (în 1935, se spune că mama sa i-ar fi spus că, dacă ar fi știut că va fi atât de nefericit, l-ar fi avortat ). Cu toate acestea, pesimismul lui Cioran (de fapt, scepticismul său , chiar nihilismul ) rămâne atât inepuizabil, cât și, în felul său particular, plin de bucurie; nu este genul de pesimism care poate fi atribuit unor origini simple, originile singulare fiind în sine discutabile. Când mama lui Cioran i-a vorbit despre avort, el a mărturisit că nu l-a tulburat, ci i-a făcut o impresie extraordinară, care l-a condus la o înțelegere a naturii existenței („Sunt pur și simplu un accident. De ce să iau totul atât de în serios?”, a spus el mai târziu referindu-se la incident). 

Operele sale descriu adesea o atmosferă de chin, o stare pe care Cioran însuși a experimentat-o și care a ajuns să fie dominată de lirism și, adesea, de exprimarea unor sentimente intense și chiar violente. Cărțile pe care le-a scris în limba română prezintă în special această ultimă caracteristică. Preocupat de problemele morții și ale suferinței, a fost atras de ideea sinuciderii , crezând că este o idee care ar putea ajuta pe cineva să trăiască mai departe, o idee pe care a explorat-o pe deplin în Pe culmile disperării . El reia sinuciderea în profunzime în Noii zei , care conține o secțiune de aforisme dedicate subiectului. Tema alienării umane, cea mai proeminentă temă existențialistă , prezentată de Jean-Paul Sartre și Albert Camus , este formulată astfel, în 1932, de tânărul Cioran: „Este oare posibil ca existența să fie exilul nostru și neantul casa noastră?” în Pe culmile disperării . 

Operele lui Cioran cuprind și multe alte teme: păcatul originar , sensul tragic al istoriei, sfârșitul civilizației, refuzul consolării prin credință, obsesia pentru absolut, viața ca expresie a exilului metafizic al omului etc. A fost un gânditor pasionat de istorie; citind pe larg scriitorii asociați cu „ mișcarea decadentă ”. Unul dintre acești scriitori a fost Oswald Spengler , care a influențat filosofia politică a lui Cioran prin faptul că a oferit reflecții gnostice asupra destinului omului și al civilizației. Potrivit lui Cioran, atâta timp cât omul a păstrat legătura cu originile sale și nu s-a izolat de sine însuși, el a rezistat decadenței. Astăzi, el este pe drumul spre propria distrugere prin autoobiectificare, producție și reproducere impecabilă, exces de autoanaliză și transparență și triumf artificial. 

În ceea ce-l privește pe Dumnezeu, Cioran a remarcat că „fără Bach , Dumnezeu ar fi o figură complet de mâna a doua” și că „muzica lui Bach este singurul argument care dovedește că crearea Universului nu poate fi considerată un eșec complet”. Cioran a continuat spunând că „Bach, Shakespeare , Beethoven , Dostoievski și Nietzsche sunt singurele argumente împotriva monoteismului ”. 

William H. Gass a numit romanul „Tentația de a exista ” de Cioran „o poveste de dragoste filosofică despre temele moderne ale alienării, absurdității, plictiselii, inutilității, decăderii, tiraniei istoriei, vulgarităților schimbării, conștiinței ca agonie, rațiunii ca boală”. 

Conform lui Susan Sontag , subiectul lui Cioran este „despre a fi o minte, o conștiință acordată la cel mai înalt nivel de rafinament” și „[î]n scrierile lui Cioran... mintea este un voyeur. Dar nu asupra «lumii». Asupra ei înșiși. Cioran este, într-o oarecare măsură, asemănător cu Beckett , preocupat de integritatea absolută a gândirii. Adică, de reducerea sau circumscrierea gândirii la gândirea despre gândire.”  

Cioran a devenit cel mai faimos scriind nu în limba română, ci în franceză, o limbă cu care se luptase încă din tinerețe. În timpul vieții lui Cioran, Saint-John Perse l-a numit „cel mai mare scriitor francez care a onorat limba noastră de la moartea lui Paul Valéry ”. Tonul și modul în care Cioran folosea limba sa adoptivă erau rareori la fel de dure ca în limba română (deși se spune că folosirea limbii române este mai originală). 

Moştenire

După moartea Simonei Boué, tovarășă de viață a lui Cioran, o colecție de manuscrise ale lui Cioran (peste 30 de caiete) a fost găsită în apartamentul cuplului de către un manager care a încercat să le scoată la licitație în 2005. O decizie luată de Curtea de Apel din Paris a oprit vânzarea comercială a colecției. Cu toate acestea, în martie 2011, Curtea de Apel a decis că vânzătorul era proprietarul legitim al manuscriselor. Manuscrisele au fost achiziționate de omul de afaceri român George Brăiloiu pentru 405.000 de euro. 

Un Cioran în vârstă este personajul principal într-o piesă de teatru a dramaturgului și actorului român Matei Vișniec , Mansardă la Paris cu vedere spre moarte. Piesa, care înfățișează o întâlnire imaginară între Vișniec și Cioran, a fost adusă pentru prima dată pe scenă în 2007, sub regia lui Radu Afrim și cu o distribuție de actori români și luxemburghezi ; Cioran a fost interpretat de Constantin Cojocaru. Montări au fost organizate în orașul românesc Sibiu și în Luxemburg, la Esch-sur-Alzette (atât Sibiu, cât și Luxemburg au fost Capitala Europeană a Culturii în acel an ). În 2009, Academia Română i-a acordat lui Cioran titlul de membru postum. 

Susan Sontag a fost o mare admiratoare a lui Cioran, numindu-l „una dintre cele mai delicate minți ale scriitorilor despre puterea reală de astăzi”. Ea a scris un eseu despre opera sa care a servit drept introducere la traducerea în engleză a romanului Tentația de a exista , publicat în 1967. Eseul a fost inclus în colecția lui Sontag din 1969, Stiluri de voință radicală .

Sub domnia lui Nicolae Ceaușescu , operele lui Cioran au fost interzise. În 1974, Spania francistă a interzis romanul Demiurgul cel Rău pe motiv că este „ateu, blasfem și anticreștin”, pe care Cioran îl considera „una dintre cele mai mari glume din existența sa absurdă”. 

Muzicianul american de muzică electronică Oneohtrix Point nu a numit niciodată o melodie după Cioran pe albumul său din 2009, Zones Without People . 

Lucrări majore

Română

Pe culmile disperării , Editura „Fundația pentru Literatură și Artă”, București 1934

Cartea amăgirilor , București 1936

Schimbarea la față a României, București 1936

Lacrimi și Sfinți („Lacrimi și sfinți”), „Editura autorului” 1937

Îndreptar pătimaș , Humanitas, București 1991

Franceză

Précis de décomposition („ O scurtă istorie a decăderii ”), Gallimard 1949

Syllogismes de l'amertume (literalmente „Silogisme despre amărăciune”; trad. „ Toată fierea este împărțită ”), Gallimard 1952

La Tentation d'exister („Tentația de a exista”), Gallimard 1956 | Ediție în limba engleză: ISBN 978-0-226-10675-5

Histoire et utopie (" Istorie și utopie "), Gallimard 1960

La Chute dans le temps („Căderea în timp”), Gallimard 1964

Le Mauvais démiurge (literal The Evil Demiurge ; tr. „Noii Zei”), Gallimard 1969

De l'inconvénient d'être né (" Necazul cu a fi născut "), Gallimard 1973

Écartèlement (trad. „Desenat și tăiat în sferturi”), Gallimard 1979

Exercices d'admiration 1986 și Aveux et anathèmes 1987 (tr. și grupate ca „Anateme și admirații”)

Opere (Lucrări complete), Gallimard-Quatro 1995

Mon pays/Țara mea („Țara mea”, scrisă în franceză, cartea a fost publicată pentru prima dată în România într-un volum bilingv), Humanitas, București, 1996

Cahiers 1957–1972 („Caiete”), Gallimard 1997

Des larmes et des saints , L'Herne | Ediție în limba engleză: ISBN 978-0-226-10672-4

Sur les cimes du désespoir , L'Herne , | Ediție în limba engleză: ISBN 978-0-226-10670-0

Le Crépuscule des pensées , L'Herne,

Jadis și naguère , L'Herne

Valéry face à ses idoli , L'Herne, 1970, 2006

De la France , L'Herne, 2009

Transfiguration de la Roumanie , L'Herne, 2009

Cahier Cioran , L'Herne, 2009 (Mai multe documente, scrisori și fotografii nepublicate).

£££

 FRAȚII GRACCHUS

Tiberius și Gaius Gracchus au fost o pereche de tribuni plebei din Roma antică în secolul al II-lea î.Hr., care au încercat să adopte reforma agrară și alte legi populiste. Amândoi au fost membri ai Populares , un grup de politicieni care se adresau cetățenilor de rând și se opuneau optimiștilor conservatori din Senatul roman . Amândoi sunt considerați fondatori ai socialismului și populismului.

Tiberius Gracchus

Născut în 168 î.Hr., Tiberius Gracchus a fost cel mai mare dintre frații Gracchus. Este cel mai cunoscut pentru încercarea sa de a adopta o lege a reformei agrare și pentru moartea sa prematură din mâna senatorilor. Conform propunerii lui Tiberius, niciun cetățean nu putea deține mai mult de 500 de iugeri de teren public ( ager publicus ) dobândit în timpul războaielor. Terenul în exces urma să fie confiscat de stat și redistribuit săracilor și persoanelor fără adăpost în parcele mici de aproximativ 30 de iugeri pe familie .

Senatul s-a opus reformei funciare deoarece membrii săi dețineau o suprafață mare de pământ, care constituia baza averii lor. Prin urmare, Tiberius nu era foarte popular în rândul elitei Senatului. Principalul său rival era Marcus Octavius, un alt tribun pe care Tiberius îl demitese anterior și care a respins proiectele de lege ale lui Tiberius înainte ca acestea să ajungă la Adunare.

Când regele Attalos al III-lea al Pergamonului a murit, acesta a lăsat toată averea sa poporului roman. Pergamonul era unul dintre cele mai bogate orașe din lumea antică, iar Tiberius dorea să folosească averea Pergamonului pentru a-și finanța legile funciare. Acesta a fost un atac direct asupra puterii Senatului, iar opoziția Senatului față de Tiberius a început să crească.

Pe măsură ce mandatul său se apropia de sfârșit, Tiberius a solicitat realegerea ca tribun pentru anul următor. Acest lucru a fost fără precedent, iar adversarii săi au susținut că era ilegal și că Tiberius încerca să devină tiran. Violența a izbucnit între susținătorii și adversarii lui Tiberius în timpul alegerilor pentru Senat. Tiberius a fost bătut până la moarte cu scaune de lemn, iar aproximativ 300 dintre susținătorii săi au avut aceeași soartă. Aceste morți au marcat un punct de cotitură în istoria Republicii Romane și au stabilit o asociere de lungă durată între violență și funcția de tribun.

Gaius Gracchus

Lui Tiberius i-a urmat fratele mai mic, Gaius Gracchus, care a fost și el un reformator social. A devenit chestor în 126 î.Hr. și tribun al plebei în 123 î.Hr. Este în general considerat o personalitate mai complexă și mai conflictuală decât Tiberius și a avut o agendă legislativă mult mai clară, care depășea simpla reformă agrară. Unele dintre legile sale par să fi fost îndreptate împotriva celor responsabili de moartea fratelui său.

El a reformat legile funciare ale lui Tiberius și a înființat noi colonii în Italia și Cartagina . A adoptat o lege care interzicea recrutarea romanilor sub vârsta de 17 ani și care se asigura că statul va acoperi costul echipamentului militar de bază. Anterior, un soldat din armata romană trebuia să-și plătească propriul echipament, ceea ce era deosebit de dificil pentru grupurile cu cele mai mici venituri. La fel ca fratele său, el a finanțat grâul subvenționat de stat. O altă lege adoptată de Gaius impunea pedeapsa cu moartea oricărui judecător care accepta mită pentru a condamna un alt roman.

Adversarii lui Gaius au încercat să-i submineze sprijinul, iar acesta a pierdut sprijinul popular în 121 î.Hr. După o revoltă pe Capitoliu și uciderea unuia dintre adversarii lui Gaius, Senatul a adoptat prima sa hotărâre definitivă ( Senatus consultum ultimum ). Această lege a dat Senatului puterea de a declara pe oricine dușman al statului și de a-l executa fără a fi judecat de un juriu. O mulțime s-a adunat apoi pentru a-l asasina pe Gaius. Știind că propria moarte era aproape, Gaius s-a sinucis pe Dealul Aventin în 121 î.Hr. Toate reformele sale, cu excepția Legilor Grâului, au fost subminate. 3.000 dintre susținătorii săi au fost ulterior arestați și executați în urma condamnărilor.

Tribunatele lui Tiberius și Gaius Gracchus au marcat începutul unei perioade turbulente în politica internă romană, iar carierele și morțile premature ale acestora au dezvăluit atât punctele forte, cât și punctele slabe ale tribunatului. În anii care au urmat, tendința spre violență a devenit și mai pronunțată, numeroși tribuni văzându-și mandatele încheindu-se prin moarte.

Sursa:

Istoria romană Partea I — Cap. 9 Frații Gracchi