_$$$

 CONSTANTIN HÂRJEU

Generalul Constantin Hârjeu (10 decembrie 1856 – 24 mai 1928) a fost „… un militar cu o cultură vastă, un spirit critic ascuțit și un echilibru remarcabil al gândirii.” – Nicolae Iorga.

Constantin Hârjeu a fost un general inginer de armă geniu, membru al Academiei Române și ministru al Războiului între 1912-1913.

Provenind dintr-o familie cu tradiție în capitala țării, Hârjeu a continuat studiile militare după terminarea liceului, înscriindu-se la Școala de ofițeri din București, pe care a absolvit-o în 1 iulie 1876 ca șef de promoție, fiind avansat totodată la gradul de sublocotenent. A participat la Războiul din 1877-1878, iar în perioada următoare a urcat în gradele armatei, devenind locotenent în 1879, căpitan în 1883 și maior în 1888.

Începând cu 1884, datorită performanțelor sale remarcabile, a fost numit profesor la Școala Specială de Artilerie. În 1890, a fost numit comandant al Regimentului I de Geniu și profesor la Școala Superioară de Război, unde i s-a încredințat cursul de telegrafie. Datorită abilităților sale excelente ca ofițer și cadru didactic, a fost promovat la gradele de locotenent-colonel (1891), colonel (1895) și general de brigadă (1904). Pentru meritele sale în îndeplinirea misiunilor, a fost distins cu multiple ordine și medalii, printre care: „Virtutea Militară”, „Steaua României”, „Coroana României”, „Crucea Trecerei Dunării” și altele.

În paralel cu activitatea sa militară, Constantin Hârjeu a fost un profesor eminent și prolific, contribuind cu lucrări de istorie și teorie militară și colaborând la publicații de specialitate. A avut un rol semnificativ în pregătirea participării României la Expoziția Militară Universală de la Paris din 1900 și a susținut numeroase conferințe publice. La 27 mai 1909, a fost ales membru corespondent al Academiei Române.

Lucrarea sa de referință, un tratat despre arma geniului, a fost extrem de apreciată de Academia Română, care i-a acordat Premiul „Năsturel-Herescu”. Această lucrare a avut un impact semnificativ nu doar în armata română, dar și în armata franceză, fiind elogiată ca „un adevărat monument în onoarea armei geniului românesc”, datorită documentării vaste, metodei riguroase de redactare și importanței sale din punct de vedere tehnic și istoric.

$$$

 CONSTANTIN I. NOTTARA

Teatrul din bulevardul Magheru poartă şi azi numele lui Constantin I. Nottara. Dar cine a fost cu adevărat această personalitate a culturii române?

Fenomenul teatral românesc prinde contur relativ târziu în raport cu cel vest european. La începutul secolului al nouăsprezecelea, nevoia unei dramaturgii originale românești și a dezvoltării unor arte ale spectacolului începe să se insinueze firesc și ferm în amplul demers al definirii unei identități spirituale și culturale naționale. Încep să conteze influențele iluministe și cele ale culturii franceze, italiene și germane și sunt concepute repertorii ce cuprind traduceri din literaturile dramatice străine. În 1833, moment fundamental, Ion Câmpineanu și I. Heliade-Rădulescu întemeiază „Societatea Filarmonică”, a cărei menire declarată era cultivarea „limbei Rumânești” și dramaturgiei naționale, precum și crearea propriei generații de actori cu pregătire de nivel european. Alexandru Ioan Cuza înfiinţa în 1864 conservatoarele de artă dramatică („de muzică şi declamaţie”) de la Bucureşti şi laşi. 

Personalități remarcabile precum Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, Costache Negruzzi, Matei Millo, Costache Caragiale, Bogdan Petriceicu Hașdeu, Mihail Pascaly clădesc edificiul teatrului românesc, iar după înființarea în anul 1877 a „Societății dramatice” din București, acesta intră în epoca numită „clasică”, marcată strălucit în literatura dramatică de Ion Luca Caragiale, Alexandru Davila, Barbu Ștefănescu Delavrancea. Arta spectacolului e dominată de Grigore Manolescu, Iancu Brezeanu, Aristizza Romanescu, Aglae Pruteanu, Ștefan Iulian, Paul Gusty, Agatha Bârsescu. 

Urmașul unui Patriarh zburdând prin grădini bucureștene 

Pe 5 iunie 1859 se năștea la București Constantin I. Nottara, fiul lui Ion Nottara, consilier la Curtea de Conturi, descendent dintr-o familie bizantină cu origini grecești, unul din strămoși fiind Hrisant Nottaras, Patriarh al Ierusalimului în 1730. Rămânând orfan de ambii părinți este lăsat în grija unui unchi, Iacovache, și începe să joace prin vechile grădini bucureștene. Absolvent al Pensionului Libertatea (1866-1870), în timp ce este elev la Liceul Sf. Sava (1870-1876), este admis la Conservatorul de Artă Dramatică și Lirică, la clasa lui Ștefan Vellescu (1876-1879). 

În paralel joacă în trupa lui Mihail Pascaly și la doar 18 ani, uimind la absolvire cu rolul Don Salluste din „Ruy Blas” de V. Hugo, este angajat în 1877 de prințul Ion Ghica ca „elev” al Teatrului Național din București, acolo unde își va și încheia cariera ca societar de onoare, iar mai apoi ca societar pe viață. Comitetul de conducere al teatrului îl trimite la Teatrul Odeon din Paris (1883), la specializare, unde este cucerit de școala franceză de interpretare, rafinându-și jocul de factură romantică amprentat de Pascaly și încercând să ridice arta interpretării din stadiul de „diletantism” spre valoarea „profesiunii”. 

„Actorul este un spion al sufletului omenesc” 

Contemporanii îl descriu astfel: „nu era înalt, dar era robust, cu ochii albaştri uşor exoftalmici, fulgerând de sub fruntea boltită puternic şi continuată de nasul acvilin specific obârşiei orientale”. Sobrietatea, prestanța, eleganța jocului din care nu lipsea emoția și vigoarea expresiei slujeau deopotrivă pentru transfigurarea propriei viziuni poetice și a credinței în forța morală a artei. ” Actorul este un spion al sufletului omenesc şi al moravurilor societăţii. Mă mulţumesc a spune cu mândrie şi cu satisfacţie că toate rolurile mele mi-au fost dragi, pentru că toate au fost plămădite cu creier, cu sânge, cu nervi, din trupul meu şi aş fi un mare ingrat dacă aş spune că prefer pe unul mai mult decât pe celălalt, când toate rolurile mi-au procurat ceasuri de mare izbândă şi desăvârşite mulţumiri sufleteşti”, scria el în cartea sa „Amintiri” (edit. Adevărul S.A., 1936). 

Întors în România joacă în reprezentații de succes, „Năpasta”, „Visul unei nopți de vară”, „Oedip”, mai ales după moartea colegului său, Grigore Manolescu, când, la doar 24 de ani, i se propune să preia personajele acestuia, rolurile titulare din dramele „Vlaicu-Vodă” a lui Alexandru Davila sau „Regele Lear” a lui William Shakespeare. Metabolizând creativ evoluțiile stilistice din occident și noua dramaturgie originală românească, colaborarea cu Delavrancea, Caragiale, Davila îi împlinesc orientarea modernă și realistă a interpretării, valorificându-i frazarea expresivă, unicitatea modulațiilor glasului, gândirea scenică concisă și justificată în detaliu. În 60 de ani de teatru a interpretat peste 700 de roluri, majoritatea de compoziție: Shylock, Richard al III-lea, Oberon, Hamlet și Lear din teatrul shakespearean, Oedip din „Oedip Rege” de Sofocle, „Don Salluste” din Ruy Blas de Hugo, bătrânul medic din „Medicul în dilemă” de George Bernard Shaw, Ștefan Tipătescu din „O scrisoare pierdută” și Ion din „Năpasta” de Ion Luca Caragiale, Vlaicu din „Vlaicu Vodă” de Alexandru Davila, Ștefan cel Mare din „Apus de Soare”, Luca Arbore din „Viforul” și Tudose din „Hagi-Tudose” de Barbu Ștefănescu Delavrancea, etc.. 

Patriarhul 

În 1893 devine profesor la Conservatorul de Artă Dramatică din București, formând generații întregi, noi valori dintre care unele vor deveni nume celebre, precum Ion Manolescu, Velimir Maximilian, Maria Filotti, Constantin Tănase, Tony Bulandra, Marioara Voiculescu, Zaharia Bârsan, George Vraca, Elvira Popesco: „Grea meserie v-aţi ales! N-o să vă fie drumul presărat cu trandafiri. Pretenţiile ce se fac actorului sunt nenumărate: grija respiraţiei, grija sănătăţii şi a fizicului, ireproşabila conduită morală şi atâtea altele. Un lucru e sfânt: dacă nu muncești, zi de zi, ca un salahor, nu răzbești. Gloria actoricească nu se câştigă stând tolănit la cafenea, bând şvarţuri. Are să fie greu, flăcăilor, până o să ajungeţi în vârful dealului”. 

Mulți ani este și director de scenă, îngrijindu-se de întreaga complexitate a unui spectacol, de la traducerea textului și distribuție, până la mimică, coafuri și costume. Marele actor Nicolae Brancomir povestește că Nottara, când nu avea spectacol, „vine la teatru, se costumează în figurant și urcă pe scenă.” 

Interpretează rolul lui Osman Pașa în filmul „Independența României” (1912, regia Grigore Brezeanu), participând cu o sumă modestă și la finanțarea acestuia. Când scenaristul filmului, Aristide Demetriade, întâmpină dificultăți scriitoricești, Nottara îi oferă nuanțe de echilibru acestuia, sfătuindu-l, printre altele, să respecte întocmai adevărul istoric și acțiunea din poeziile lui Alecsandri, urmarea fiind eliminarea unor momente melodramatice ale scenariului. 

„Ars longa, vita brevis” 

Trăind toată viața în locuințe închiriate, colegii și elevii săi l-au ajutat în cumpărarea unei case pe actualul bulevard Dacia, la nr. 105. Aici a locuit în ultimii patru ani ai vieții, bolnav fiind (era adus cu targa pentru ultimele apariții în rolul lui Eduard al IV-lea), alături de soția sa, Eleonora, și de fiul său, importantul compozitor și violonist Constantin C. Nottara. Moare în noaptea de 16 spre 17 octombrie 1935, la 76 de ani. Pe piatra funerară din cimitirul Sfânta Vineri stă scris „Ars longa, vita brevis” (arta e nemuritoare, viața e scurtă). Teatrul din bulevardul Magheru poartă și azi numele l ui Constantin I. Nottara.

$$$$

 CRANIILE DIN PARACAS

O analiza recenta a Craniilor din Paracas incearca sa dezlege misterul acestora 

Paracas este o peninsula desertica situata în provincia Pisco din regiunea Inca, pe coasta de sud a statului Peru.

In 1928 arheologul peruvian, Julio Tello, a facut o descoperire uimitoare: morminte masive si elaborate intr-un cimitir care contin ramasitele unor persoane cu cele mai mari cranii alungite gasite pana acum pe Terra. Acestea au ajuns sa fie cunoscute sub numele de „Craniile Paracas”. În total, Tello a gasit mai mult de 300 de cranii alungite, care au fost datate cu 3000 de ani in urma.OLYMPUS DIGITAL CAMERA

O analiza ADN a fost realizata la unul dintre cranii si expertul antropolog Brien Foerster a lansat informatii preliminare cu privire la aceste cranii enigmatice.

Este bine cunoscut faptul ca cele mai multe cazuri de cranii alungite sunt rezultatul deformarii intentionate a craniului prin legarea capului intre doua bucati de lemn. Aceasta metoda schimba forma craniului, dar nu modifica volumul, greutatea sau alte caracteristici ale unui craniu obisnuit.

Craniile Paracas sunt diferite. Volumul cranian este cu pana la 25% mai mare si craniul cu 60% mai greu decât cele umane conventionale, ceea ce inseamna ca nu au fost deformate în mod intentionat prin aplatizare. Acestea contin, de asemenea doar o placa parietala, in loc de doua. Cauza alungirii este un mister.

Dl Juan Navarro, proprietar si director al muzeului local, numit Muzeul de Istorie Paracas, care adaposteste o colectie de 35 de cranii de acest tip, a permis prelevarea de probe de la 5 dintre acestea. Probele au constat din par, un dinte, un os al craniului si piele, iar acest proces a fost atent documentat prin fotografii si clipuri video. Probele de la trei cranii au fost trimise la un specialist in genetica iar acesta nu a dat publicitatii nicio informatie in prealabil pana sa vina rezultatele de laborator. 

Rezultatele unei analize ADN a unuia dintre cranii au fost dezvaluite, in urma cu putin timp, de Brien Foerster, autor a peste zece carti despre culturile precolumbiene si o autoritate in domeniu. 

Acest craniu a avut un ADNmt (ADN-ul mitocondrial), cu mutatii necunoscute la om ( ADN non-uman, s-a exprimat el ), primata, sau animal de pâna acum. Câteva fragmente din aceste esantioane indica faptul ca avem de a face cu o noua rasa umana, cel mai probabil, foarte îndepartata de Homo sapiens, neandertalieni si Denisovani ( o specie umana, descoperita recent, ruda cu homo sapiens si cu omul de Neanderthal ).

Implicatiile sunt, desigur, foarte mari. „Eu nu sunt sigur ca se va potrivi la un arbore genetic cunoscut pana acum”, a scris biogeneticianul care face analizele. El a adaugat ca, daca indivizii Paracas au fost atât de diferiti biologic, ei nu ar fi putut sa se încruciseze cu oamenii.

Rezultatul este doar o faza din multele analize care vor urma. Urmatoarele teste vor implica si celelalte cranii, urmand sa se faca o comparatie intre ele pentru a vedea daca exista caracteristici specifice „Craniilor Paracas”. Va vom tine la curent cu concluziile acestor teste… 

Sursa:

BBC Science

$$$

 CULTUL CAVALERILOR DANUBIENI

Una dintre cele mai misterioase religii cu radacini in Dacia preistorica si a carei continuitate a atins secolul XIX, a fost Cultul Cavalerilor Danubieni.

Singurele marturii existente sunt niste basoreliefuri si niste monumente. In comparatie cu alte monumente religioase, cele inchinate cultului Danubian sunt turnate in plumb, material care, in credinta stramosilor nostri apartinea lui Zamolxis.

Pana la ora actuala monumentele contin secvente cu un singur Cavaler, cu doi Cavaleri si o Mare Zeita si cu scena unui banchet sacru oferit invingatorilor.

Dupa cum se stie, dacii erau unul din putinele popoare care nu ciopleau chip pentru zeii lor. Moda asta a fost introdusa de romani, mai precis de colonistii veniti in Dacia.

Fiecare din scenele reprezentate sunt o continuare a cultului lui Zamolxis, mai exact, o preluare a acestui cult de catre invingatori si de catre popoarele cucerite de ei. Romanii au facut mai mult: au recunoscut superioritatea lui Zamolxis, a straniului Cavalerul Danubian, punandu-si principalii zei in urma acestuia pe diferite monumente. Faptul ca noua religie s-a raspandit dupa cucerirea unei parti din Dacia de catre romani (Traian a cucerit 14% din teritoriul dac), arata dorinta in reintregirea tarii si faptul ca dacii liberi ii sprijineau pe cei aflati sub ocupatia romana.

Basoreliefurile in care apar cei doi cavaleri si Marea Zeita ii reprezinta pe cei doi gemeni Zamolxis care, impreuna cu Zeita Bendis, ocrotitoare a Daciei, au format prima trinitate de dinaintea crestinismului, aratand, totodata si dorinta reintregirii tarii venita atat din partea dacilor aflati sub ocupatia romana cat si de dincolo de frontiera, din teritoriul controlat de dacii liberi.   

Cei doi Cavaleri erau inarmati fie cu o lance, fie cu securea dubla, avand pe cap nu cusma dacilor ci misterioasa boneta frigiana, caciula rosie simbol al luptei pentru cucerirea libertatii folosita in toate timpurile, din antichitate si pana in vremurile moderne de catre toti conducatorii armatelor care luptau pentru eliberarea tarilor lor sau pentru eliberarea din sclavie (sa nu uitam ca armata lui Spartacus avea ca simbol boneta insotita de numarul legiunii, a cohortei si a manipul-ului respectiv).

De asemenea, Cavalerii purtau steagul dac, celebrul dracos cu cap de lup si trup de sarpe.

Multi s-au intrebat ce reprezenta steagul dac si fiecare a incercat sa-i dea propria explicatie, fara sa priveasca dincolo de mistica getilor.

Lupul este simbolul zeului suprem al Universului, Dac-sha, amintit in vedele indiene ca tatal triburilor dace, iar sarpele este simbolul lui Zamolxis, stapan al lumii de dedesubt, aflata dincolo de granita mortii.

Pasarea Phoenix si Corbul, doua pasari nemuritoare

Pe aceleasi basoreliefuri mai intalnim doua reprezentari a caror intelegere apartine doar initiatilor.

Este vorba de pasarea Phoenix, pe care multi istorici au descris-o ca fiind un vultur. Cea de a doua este un corb. 

In credinta pelasgilor, stramosi ai dacilor, pasarea Phoenix reprezenta renasterea spirituala a unui popor. Un monument extrem de important in acest sens il reprezinta celebrul Tezaur de la Pietroasa, caruia istoricii romani i-au spus ”Closca cu puii de aur”.

Ea reprezinta pasarea nemuritoare si puii sai, simbol al renasterii permanente a poporului nostru. Iar cea de a doua pasare, corbul, este intalnit mereu ca un mesager intre lumea celor vii si lumea celor plecati de aici, dacii fiind convinsi ca nu exista moarte ci doar o trecere catre viata adevarata. Sa nu uitam ca, dupa mai bine de 1000 de ani, corbul va deveni simbolul uneia dintre cele mai renumite familii nobile din Transilvania, familia Huniazilor care a dat natiunii romane pe Iancu de Hunedoara.

Neofitii treceau probe de curaj si mureau simbolic

Unul dintre elementele misterioase ale cultului era faptul ca initiatii nu consumau nici un fel de carne ci doar peste, aliment care purifica trupul, alungand demonii. Ne mai miram oare ca dacii au fost crestinati atat de usor de Apostolul Andrei, cand acestia posedau, innainte de venirea discipolului lui Iisus, toate elementele crestine?

La ora actuala, nu au fost descoperite temple ale cultului Danubian, dar se presupune ca acestea s-ar fi aflat in munti, in pesteri greu accesibile neofitilor.

Cei care doreau sa devina Cavaleri ai Libertatii, respectiv ai Ordinului Danubian, trebuiau sa treaca anumite teste, examenul final fiind dat in zona muntoasa unde viitorul cavaler urma un ritual de purificare si renastere spirituala.

In basoreliefuri apare ritualul de inghitire a candidatului de catre un dragon (balaur in credintele populare), urmata de sosirea unui Cavaler al Ordinului care invingea balaurul, simbol al raului si il scotea din burta pe viitorul cavaler, care invia si devenea unul dintre membrii ordinului, purificat de insusirile negative.

Ei invingeau intotdeauna

Mai mult, in randurile danubienilor erau acceptati numai nobili, pentru ca meseria nobililor era razboiul.

Oamenii liberi munceau pamantul si doar in caz de primejdie veneau sub arme, pe cand nobilii se pregateau permanent in arta razboiului.

Ordinul Cavalerilor Danubieni reprezenta elita tarii, ii reprezenta pe cei mai buni razboinici si pe marii preoti, pastratori ai ritualurilor stramosesti. Acestia intervenea intr-o lupta atunci cand era amenintata insasi integritatea tarii.

Una din conditiile de supravietuire era anonimatul. Sa nu uitam ca, dupa mai bine de treisprezece secole, ii vom intalni pe acesti cavaleri reorganizati sub Ordinul Dragonului, ordin a carei paternitate si-au insusit-o maghiarii si popoarele germanice, ordin din care au facut parte toti marii nostri domnitori din toate cele trei tari romane. Era o certificare a faptului ca anumite calitati se transmit mai departe, celor ce sunt si celor ce vor fi.

$__$$$

 CULTURA FRICII

Discursurile şi imaginile care scot în faţă pericole de tot felul ce ameninţă omenirea, planeta, se prăvălesc în avalanşă continuă. Trăim parcă, în plină zodie a drobului de sare ce stă să cadă, unde eşti tu, jovialule Ion Creangă.

Respirăm o atmosferă de perpetuă ameninţare. Iar polivalenţa reprezentărilor pericolului face ca ameninţarea să devină ea însăşi obsesională, căci îşi schimbă obiectul ori se concentrează pe mai multe obiecte deodată: încălzirea planetei, pandemii, terorism, criză.

Fenomenul, care nu poate trece neobservat, are parte şi de teoretizare.

Politologul francez Marc Crepon a scris „La culture de la peur” (Cultura fricii) în care se ocupă tocmai de instrumentarea politică a fricii.

Şi el arată că acest fapt nu este doar apanajul regimurilor dictatoriale, ci se regăseşte şi în democraţiile „liberale”: teama de duşman şi stigmatizarea străinului (ce descind din pericolul terorismului), locul considerabil acordat faptului divers (fapt divers cum sunt, până la un punct, şi pandemiile, nu chiar atât de catastrofale pe cât s-au prezis, fapt divers sunt şi ceea ce se numeau pe vremuri „capriciile vremii” iar acum încălzire globală).

Iar dacă e ameninţare şi risc, e nevoie, de bună seamă, şi de securitate crescândă. Ei, şi aici intervine politica.

Căci nu mai e vorba de securitatea personală, a cetăţeanului, preocupat de iminenţa şomajului, de inflaţie sau de ipoteca la bancă, nu mai e vorba de grija pentru asigurarea drepturilor fundamentale ale individului, e vorba, grozăvie, de ameninţări de proporţii.

Ameninţări pe cât de vagi, pe atât de înfricoşătoare, caci în faţa lor insul nu poate face nimic, el aşteaptă salvarea de la autorităţi, iar acestea, vezi Doamne, când să se mai ocupe şi de meschinele, dar vitalele, probleme ale vieţii de zi cu zi a fiecăruia ?

„Cultura fricii e invadatoare. O fi noul concept la modă?” – se întreabă, cu falsă candoare, autoarea canadiană Priscille Mullet Lafite. „Totul e pretext pentrua insufla teamă: problemele de sănătate, de muncă, de securitate, de ecologie – atentate, catastrofe, aviatice, uragane cu nume de femei sau de bărbaţi, iar, de la o vreme, teama faţă de datoria publică, dar şi faţă de cea a familiei.

O altă carte, a altui autor francez, Christophe Lambert, „La societé de la peur” (Societatea fricii), constată că societatea este „deprimată, blocată, ireformabilă, negativă, paranoică, dominată de fricile sale”.

Cartea s-a vândut ca pâinea caldă. Liderii politici au prins pulsul pentru a-şi construi sloganuri cu priză la electorat.

Preşedintele Jacques Chiriac: „Nu vă fie frică!” Liderul socialist François Hollande: „Aveţi încredere!” Partidul Socialist Francez vorbea, într-un text programatic şi de „aceste frici care s-au extins la relaţiile internaţionale, la probleme de societate şi ecologie”.

Urbanistul şi eseistul Paul Virilio a lansat conceptul de „panică rece”, adică aşteptarea colectivă a catastrofei care poate veni în orice moment şi care duce la o inerţie asemănătoare celei din timpul războiului rece şi al strategiei sale de descurajare, de distrugere reciprocă asigurată.

Prin colocvii se teoretizează despre „euristica fricii”, prin ziare se scrie despre „virusul fricii”, despre „cultura fricii”, care, explică un blogger, este „o cultură întreţinută prin ultradramatizare şi repetarea la saţietate a imaginilor care alimentează angoasa în rândul cetăţenilor. Crizele de teamă permit concentrarea atenţiei oamenilor asupra descrierii unei situaţii senzaţionale, dar care sunt rareori legate de problemele reale ale guvernării”.

„Războiul împotriva terorii a instalat o cultură a fricii în America – remarca canonicul politolog Zbigniew Brezezinski în „Washington Post”.

Pierderile pe care aceste câteva cuvinte le-au provocat sunt infinit mai mari decât ceea ce şi-ar fi putut închipui în visurile lor cei mai nebuni dintre fanaticii care au săvârşit atentatele de la 11 septembrie, când complotau în grotele lor îndepărtate din Afganistan”.

Referinţa constantă la „războiul împotriva terorii” ţinteşte un obiectiv major, ea stimulează apariţia unei culturi a fricii – este concluzia la care ajungea şi Brzezinski.Iar această „cultură” seamănă cu duhul din poveste care scapă din sticlă, el dobândeşte o viaţă proprie şi răspândeşte demoralizarea.

„America de astăzi – continua necruţător fostul consilier prezidenţial în Administraţia Carter – nu mai este naţiunea sigură pe ea însăşi şi hotărâtă care a ripostat la Pearl Harbour; nici naţiunea care îşi asculta conducătorul care-i spunea, într-o altă perioadă de criză, că singurul lucru de care trebuie să ne fie frică este însăşi frica (Franklin Delano Roosevelt, în discursul de investitură din 4 martie 1933 – n.n.); nici America liniştită care a purtat războiul rece dovedind o tenacitate netulburată, cu toate că ştia că un adevărat război ar putea fi declanşat brusc, în câteva minute, şi ar putea provoca moartea a o sută de milioane de americani în numai câteva ore. Astăzi – încheie Brzezinski – suntem divizaţi, încercaţi de îndoială şi potenţial susceptibili a intra în panică în eventualitatea unui nou atac terorist pe pământul SUA”.

America a devenit fremătătoare, neliniştită, cuprinsă de paranoia, şi nu numai mass-media sau industria spectacolelor ci şi instituţii dintre cele mai serioase, inclusiv cele de securitate, au amplificat acest sentiment.

În 2003, Congresul identifica 160 de posibile ţinte de importanţă naţională pentru terorişti, la sfârşitul aceluiaşi an, după un lobby susţinut, numărul lor urcase la 1894, apoi la 28.360 în 2004, 77.769 în 2005 şi 300.000 în 2007.

Brzezinski se arăta stupefiat că, ducându-se la biroul unui ziarist din Washington, a fost supus unui control strict de securitate şi a trebuit să completeze un formular, să-şi dovedească identitatea şi să scrie, negru pe alb, scopul vizitei.

De parcă, dacă ar fi fost cazul unui terorist, acesta ar fi scris că a venit să arunce în aer imobilul – glumea, nu prea amuzat, celebrul politolog american.

„Evenimentele de la 11 septembrie ar fi putut să creeze o adevărată solidaritate globală împotriva terorismului şi extremismului – nota el cu amărăciune. O alianţă mondială a moderaţilor, inclusiv a statelor musulmane, angajată într-o campanie hotărâtă pentru a distruge reţelele teroriste şi, în acelaşi timp, pentru a pune capăt conflictelor politice ce generează terorism, ar fi fost mai eficientă decât un război împotriva terorii impotriva islamo-fascismului anunţat demagogic de o Americă foarte izolată. Pentru că doar o Americă încrezătoare, hotărâtă şi raţională poate promova o adevărată securitate internaţională care să nu lase spaţiu politic teroriştilor” – îşi încheia Brezezinski articolul.

(Din volumul, „Cavalerii noilor Apocalipse. NU VĂ FIE FRICĂ!”, Editura UZP, 2020)

$$$

 S-a întâmplat în 30 ianuarie1561: La această dată, a apărut, la Braşov, prima carte tipărită în limba română de diaconul Coresi – „ Tetraevangheliarul”, care cuprindea textul integral al celor patru Evanghelii. „Tetraevangheliarul” a fost scris în slavonă, cu 156 de ani înainte, de cuviosul Nicodim de la Tismana, însă Coresi s-a bazat pe vechile traduceri româneşti ale Sfintei Scripturi, cu adaptările făcute de preoţii de la biserica „Sfântul Nicolae” din Şcheii Braşovului. Cărțile Diaconului Coresi au stat la baza formării limbii române literare, fiind cel mai important tipograf din veacul al XVI-lea, iar Brașovul, unde a activat acesta, cel mai important centru editorial în perioada începuturilor scrisului în limba română.

Cartea braşoveană este tipărită de diaconul Coresi şi Tudor diiacu, începând cu 3 mai 1560 şi terminând cu 30 ianuarie 1561, în format in-folio, însumând 249 file în 32 caiete, format 30 x 18,5 centimetri, 24 rânduri pe pagină, hârtie braşoveană fără filigran, tras în două tiraje, tipul de litere I, după clasificarea făcută de Ferenc Hervay „L’imprimerie cyrillique de Transylvanie au XVI-e siècle”, în „Magyar Konyvszemle”, LXXXI, 1965, nr. 3), în limbă română. Doar indicaţiile tipiconale şi scara textului sunt reproduse în limbă slavonă. În afara iniţialelor, se află un frontispiciu cu arabescuri de mari dimensiuni (142 x 78 milimetri).Cartea a fost tipărită după ce „neşte creştini buni” au tradus-o din limba slavonă „ca să fie popilor rumăneşti să înţeleagă, să înveţe rumânii cine-s creştini”. După aprecierea lui P.P. Panaitescu, acei „creştini buni” erau preoţii bisericii din Şchei, care formaseră o şcoală de copişti şi au tradus şi alte cărţi coresiene. Cert este că la acea dată textul Evangheliei este tradus în manuscrisul popei Bratu din Şchei, popularizat de academicianul Gheorghe Mihăilă („Observaţii asupra manuscrisului slavo-român al popii Bratu”, în „Studii de limbă literară şi filologie”, an II (1972), nr. 2, motiv pentru care s-au făcut aprecieri pozitive privind identitatea dintre cele două traduceri şi localizarea acesteia în Şcheii Braşovului.

În ţara noastră tiparul a fost introdus în secolul al XVI-lea, primele texte reproduse fiind cele religioase, în limba slavonă – limba oficială la acea vreme în Ţara Românească şi Moldova. Prima carte imprimată în România a fost o carte religioasă în slavonă, în anul 1508 – Liturghierul lui Macarie – care cuprindea rânduiala Liturghiei, principala slujbă a bisericii creştine. Au urmat, în anul 1510, un „Octoih” – cântările religioase din fiecare zi a săptămânii şi un „Evangheliar”, în anul 1512. Prima carte imprimată în limba română, cu alfabet chirilic, a fost Catehismul lutheran de la Sibiu din anul 1544, care însă s-a pierdut. Prima tipăritură care s-a păstrat este Evangheliarul slavo-român a lui Filip Moldoveanul, realizată la Sibiu, între 1551 şi 1553.Prima tipăritură română cu litere latine este culegerea de Cântece religioase calvine din anul 1560 a episcopului Pavel Tordasi.

Activitatea tipografică a luat amploare prin activitatea Diaconului Coresi, originar din Târgovişte, editor a peste 30 de titluri – texte religioase, hagiografice – de preamărire a vieţii sfinţilor, ori istorice.Tipograf şi cărturar de seamă, Coresi a trăit în secolul al XVI-lea şi a învăţat meşteşugul tiparului în atelierul lui Dimitrie Liubavici, apoi trece munţii şi se stabileşte la Braşov, unde avea să desfăşoare o rodnică activitate de aproape un sfert de veac.Aşadar la 30 ianuarie 1561, Coresi tipăreşte Tetraevangheliarul, scris cu 156 de ani înainte, de Nicodim, însă Coresi s-a bazat pe vechile traduceri româneşti ale Sfintei Scripturi, cu adaptările făcute de preoţii de la biserica „Sfântul Nicolae” din Şcheii Braşovului (atestată prin mărturii de la 1292), unde funcţiona şi prima şcoală din România, din anul 1495.

Lucrarea făcea parte dintr-o serie mai amplă, de peste 15 volume, iar în epilogul cărţii se menţionează că aceasta a fost tipărită „să fie popilor rumâneşti să înţeleagă să înveţe rumânii cine-s creştini”.De asemenea, editorul volumului se adresa către „toţi sfenţii părinţi oare vladici, oare episcopi, oare popi”, rugându-i „să nu judece” înainte de a citi cartea.Tetraevanghelul este împodobit cu patru frontispicii la începutul Evangheliilor.

Tipărirea, în anul 1561, a voluminoasei cărţi de 246 de foi, a durat nouă luni, folosindu-se tehnica xilogravurii, care necesita eforturi deosebite, aşa cum arătam, fiecare pagină trebuia sculptată în lemn. Coresi folosea 10-20 de ucenici, pe care îi amintea în prefața cărților editate de el. O replică modernă a tiparniței lui Coresi este expusă astăzi la Muzeul „Prima școală românească” din Brașov.Cu toate că Diaconul Coresi s-a străduit mult să realizeze acest volum, el nu a avut prea multă căutare în Ţara Românească sau Moldova, unde tradiţia grafiei slavone era înrădăcinată. În anul 1563, Coresi tipăreşte Apostolul sau Praxiul, iar în anul 1570 urmează tipărirea în limba română a două cărţi – Psaltirea – la baza căreia stau traducerile maramureşene pe care Coresi le-a avut la îndemână în copii manuscrise – şi Liturghierul – care nu cuprinde toate textele Liturghiilor ortodoxe ci numai textul Liturghiei Sf. Ioan Gură de Aur. Se crede că traducerea Liturghierului s-a realizat de către preoţii aceleiaşi biserici din Şcheii Brașovului, care i-au oferit, dealtfel, un sprijin constant lui Coresi la traduceri şi tipărituri. Coresi traduce şi tipăreşte în anul 1577 Psaltirea slavo-română, dând o dovadă că nu numai cărţi eretice dar şi cărţile dreptei credinţe ortodoxe pot fi tipărite în limba română, dovada fiind textul slavon tipărit în paralel. În anul 1580 tipăreşte şi un Tetraevanghel bilingv, slavo-român, care are pe frontispiciu stema Ţării Româneşti, cartea fiind tipărită la cererea Domnilor Ţării Româneşti Alexandru şi Mihnea şi a mitropoliţilor Eftimie şi Serafim.În anul 1581, cu doi ani înainte de trecerea sa în lumea celor drepţi, apare încununarea activităţii lui Coresi – Cazania sau Evanghelia cu învăţătură în limba română – o tâlcuire realizată de preoţii ortodocşi Iane şi Mihai de la biserica Sf. Nicolae Şchei, o explicare a Evangheliilor din duminicile şi sărbătorile de peste an, începând cu Duminica Vameşului şi a Fariseului până la Duminica a 32-a după Rusalii.

Primele eforturi de a publica Biblia în limba română au început în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, prin tipărirea în 1582 a Paliei de la Orăștie – o traducere a primelor cărți ale Vechiului Testament (Geneza şi Exodul) – realizată de Diaconul Șerban (fiu al Diaconului Coresi) și Marien Diacul. Palia a fost tradusă de Episcopul Mihail Tordasi, iar traducerea a fost verificată pentru corectitudine, folosindu-se traducerile Bibliei existente în limba maghiară.Totuși, întreaga Biblie a fost publicată în limba română abia la sfârșitul secolului al XVII-lea, când călugării de la mănăstirea Snagov, de lângă București, au tradus și tipărit o biblie în română în anul 1688 – Biblia de la București, ediţie care are la bază traducerea Vechiului Testament făcută de Nicolae Milescu între anii 1661–1668. După acest început, relativ timid, cultura românească a parcurs nenumărate etape prin care a încercat să recupereze, şi în acest domeniu, ecartul semnificativ faţă de Occident, merite deosebite având, în secolul al XVIII-lea, reprezentanţii Şcolii Ardelene, apoi generaţia paşoptistă, precum şi excepţionalii reprezentanţi ai epocii interbelice, ramasă ca punct de reper în cultura şi civilizaţia de aici.

Dar Coresi a avut contribuţia sa inestimabilă la dezvoltarea limbii române, nu a fost un simplu tipograf, ci şi un traducător, lăudabil fiind efortul său de a reda limbii textelor maramureşene o formă literară clară şi pe înţelesul românilor, prin evitarea regionalismelor, neologismelor şi a foneticii greoaie. Şi Tetraevanghelianrul din anul 1561 a fost punctul de plecare care a dat consistenţă muncii sale ulterioare. De asemenea, Coresi contribuie şi la îndreptarea ortografiei limbii române, prin faptul că stabileşte reguli de despărţire a cuvintelor, făcând scrisul mai uşor de înţeles şi răspândit, influenţând în acest fel şi ortografia actelor şi documentelor din cancelariile domneşti.

Lui Coresi îi datorăm impunerea acestui grai la baza limbii române literare, avantaj de care ne bucurăm cei ce folosim în prezent limba română, generații care am moștenit acest dar, fără să cunoaştem poate sacrificiile de necrezut din vremurile trecute sau eforturile unor adevăraţi eroi naționali care au făcut să se nască, să se dezvolte și să se transmită limba română, din generaţie în generaţie.

Surse:

https://ziarullumina.ro/fara-categorie/regionale/transilvania/tetraevanghelul-romanesc-tiparit-de-coresi-la-brasov-115816.html

https://momenteistorice.ro/tetraevanghelul-prima-carte-limba-romana-tiparita-la-brasov/

https://www.timpul.md/articol/documentar-tetraevanghelul-%E2%80%93-prima-carte-in-limba-romana-tiparita-de-diaconul-coresi-92141.html

https://radioromaniacultural.ro/documentar-tetraevanghelul-456-de-ani-prima-carte-in-limba-romana-tiparita-de-diaconul-coresi/

$$$

 S-a întâmplat în 30 ianuarie1852: La această dată, a venit pe lume Ion Luca Caragiale, dramaturg şi prozator, membru post-mortem al Academiei Române din 1948. Ion Luca Caragiale (n. Haimanale, judeţul Prahova, astăzi I. L. Caragiale, judeţul Dâmboviţa, d. Berlin) a fost dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director de teatru, comentator politic şi ziarist. Este considerat a fi cel mai mare dramaturg român şi unul dintre cei mai importanţi scriitori români. Opera lui Ion Luca Caragiale cuprinde teatru (opt comedii şi o dramă), nuvele şi povestiri, momente şi schiţe, publicistică, parodii, poezii. Caragiale nu este numai întemeietorul teatrului comic din România, ci şi unul dintre principalii fondatori ai teatrului naţional.

Operele sale, în special comediile sunt exemple excelente ale realismului critic românesc. Creatorul limbajului dramatic românesc, I.L. Caragiale, unul dintre clasicii literaturii române, alături de M. Eminescu și I. Creangă, ne-a lăsat o operă cu particularități care o unicizează în contextul literaturii naționale, dar și universale, în care a ilustrat magistral, prin comicul de situații și al personajelor care vorbesc o limbă aparte, specificul și mecanismele parvenirii.Născut în satul Haimanale (astăzi I.L. Caragiale), județul Dâmbovița, a urmat Gimnaziul Petru și Pavel din Ploiești, studiile liceale terminându-le la București. Atras de teatru, a urmat, în cadrul Conservatorului de Artă Dramatică din București, Clasa de mimică și declamație a unchiului său, Costache Caragiali (1868-1870). A frecventat apoi ședințele Junimii (1877-1878), în revista căreia, „Convorbiri literare”, își va publica principalele piese de teatru. De-a lungul timpului a ocupat diferite funcții: copist la Tribunalul de Prahova, sufleur, la Iași, în trupa lui Mihail Pascaly, sufleur și copist la Teatrul Național din București, redactor la revista Ghimpele (1873-1875), la ziarul Timpul (1878-1881), revizor școlar, funcționar la Regia Monopolurilor Statului, profesor la liceul particular Sf. Gheorghe din București, director general al teatrelor (în stagiunea 1888/1889).

A editat revista de umor în format de buzunar Claponul (mai-iun. 1877), un Calendar al Claponului (1878), apoi ziarul Moftul român (1893, împreună cu A. Bacalbașa; 1901), Vatra (1901, împreună cu I. Slavici și G. Coșbuc).În primăvara anului 1905 s-a stabilit la Berlin, autoexilându-se, împreună cu familia, în urma decepțiilor din plan social și cultural, care au culminat cu scandalosul proces al plagiatului (1901-1902) inventat de scriitorul obscur Caion (Constantin Al. Ionescu-Caion), referitor la piesa Năpasta. După debutul în gazetărie de la 21 de ani, în revista Ghimpele, unde a susținut rubricile Varietăți și Una-alta (1873-1875), a continuat să colaboreze la numeroase publicații ale vremii cu cronici dramatice, schițe, traduceri: Albina Carpaților, Convorbiri literare, Epoca, Literatura și arta română, Noua revistă română, Românul, elegraful, Tribuna, Universul literar, Viața nouă.

 De o valoare deosebită sunt articolele sale pe teme sociale sau politice apărute în presă, dintre care se detașează articolul-pamflet „Din primăvară până-n toamnă”, publicat în revista vieneză Die Zeit (1907). În scrierile sale (piese de teatru, schițe, farse), Caragiale a satirizat lumea pitorească a Capitalei și provinciei de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, afirmând că „nimic nu-i arde pe ticăloși mai mult decât râsul”.S-a remarcat cu predilecție în dramaturgie, prin originalele comedii de moravuri: comedia în două acte „O noapte furtunoasă” (1878, premiera la 18 ianuarie 1879 la Teatrul Național din București, publicată în Convorbiri literare în oct.-nov. 1879) — capodoperă a dramaturgiei românești, farsa într-un act „Conul Leonida față cu Reacțiunea” (1880, publicată la 1 februarie, premiera la 16 aprilie 1912 la Teatrul Național din București), comedia în patru acte „O scrisoare pierdută” (1884, premiera la 13/25 noiembrie 1884 la același teatru), comedia în trei acte „D-ale carnavalului” (1885, jucată la 8 aprilie și publicată la 1 mai); drama „Năpasta” (1890, premiera în același an, la 3 februarie), alături de câteva piese de mai mică valoare.

A mai lăsat studiul teatral „Cercetarea critică asupra teatrului românesc” (1878), a tradus câteva lucrări dramatice din literatura universală (tragedia în versuri Roma învinsă, de Al. Parodi, reprezentată la Teatrul Național din București la 21 mai 1878; La Camaraderie, de E. Scribe). Primul volum al lui Caragiale, Teatru, prefațat de Titu Maiorescu, prin studiul său din 1885, Comediile d-lui I. L. Caragiale, a apărut în cursul anului 1889. Creator al schiței în literatura română, a scris numeroase Momente și Schițe, asemănătoare teatrului, prin fondul lor dramatic și comic: Domnul Goe, Vizită, Bubico, Tren de plăcere, Petițiune, Căldură mare, Un pedagog de școală nouă, Ultima oră, Inspecțiune,High-life, Telegrame, Justiție etc. Ca nuvelist, Caragiale a cultivat proza de observație psihologică și naturalistă (O făclie de Paști, Păcat, Două loturi, În vreme de război) și fantastică (La hanul lui Mânjoală, Kir Ianulea). A tradus din M. Twain, Ch. Baudelaire, E.A. Poe ș.a., iar opera sa a fost, la rândul ei, tradusă în numeroase limbi. 

La 9/22 iunie 1912, I.L. Caragiale a încetat din viață la Berlin. Trupul său neînsufleţit a fost depus la capela cimitirului Erster Schoneberger Friedhof, în cavoul familiei. După cinci luni de zile, la data de 18 noiembrie 1912, sicriul cu rămăşiţele scriitorului au fost aduse la Bucureşti, acesta fiind înmormântat patru zile mai târziu la cimitirul Şerban Vodă – Bellu. Mii de oameni au format un cortegiu funerar, printre aceştia aflându-se mai marii scriitori ai timpului: Mihail Sadoveanu, Alexandru Vlahuţă, Emil Gârleanu, Ovid Densuşianu, Sandu Aldea şi alţii. Nu foarte multă lume ştie însă că aducerea sicriului marelui dramaturg pare a fi o scenă desprinsă din comediile sale. Rămăşiţele lui Caragiale au fost aproape de a fi pierdute într-un tren ce venea de la Berlin, după ce foaia de expediţie a dispărut de pe sicriu. „Rămăşiţele pământeşti ale marelui scriitor Caragiale au sosit ieri (17 noiembrie stil vechi), pe neaşteptate, într-un vagon special, în gara de Nord. Nimeni n-a venit întru întâmpinarea corpului ilustrului scriitor, nici chiar familia, deoarece nimeni nu fusese anunţat. (…) La orele 11 jumătate, şeful Gării de Nord a fost intrigat de un vagon de marfă, sigilat, pe care se afla numele oraşului Breslau din Germania. Vagonul nu avea nici un fract şi nici nu putea cineva să-şi închipuie că e un vagon mortuar, deoarece nu avea nici o cruce pe el, cum se obicinuieşte. Şeful trenului, întrebat ce e cu vagonul, a spus că l-a luat de la Predeal şi că nu ştie nimic mai mult. Telefonându-se la Predeal, de-abia atunci s-a aflat totul. S-a răspuns de la Predeal că vagonul conţine corpul lui Caragiale şi că fractul (foaia de expediţie) s-a pierdut. Cercetându-se, s-a aflat că vagonul rătăceşte de două săptămâni pe liniile germane şi austriece. S-a anunţat rudele lui Caragiale şi a sosit la gară domnul Zlatro, o rudă apropiată”, aşa au explicat jurnaliştii de la ziarul „Universul”, în ediţia din 19 noiembrie 1912, aducerea sicriului lui Caragiale în ţară.

A fost ales membru de onoare post-mortem al Academiei Române la 28 octombrie 1948. Caragiale s-a bucurat de un mare respect în rândurile tuturor artiștilor și ale militanților pentru cauza națională. În acest sens sunt edificatoare câteva rânduri dintr-o scrisoare pe care Vasile Goldiș i-a trimis-o, la 26 februarie 1911, în perioada colaborării sale la Românul: „Poate nici nu poți să-ți dai seama ce mare serviciu ai făcut cauzei noastre naționale. Să ne ajuți acum cu puterea de leu a d-tale la biruință. Să ne scrii. Fie articole de fond, fie vreo schiță literară, fie, în fine, orice, numai să fie ieșit din sufletul lui Caragiale și să fie iscălit numele Caragiale. Atât ne trebuie și învingerea noastră e sigură.” În acest timp, la Brașov, Andrei Bârseanu a introdus opera lui Caragiale în activitatea didactică și în manifestările anuale ale Societății de lectură a studenților. Printre militanții societăților culturale românești din Transilvania care l-au cunoscut pe Caragiale, s-au aflat și Valeriu Braniște, George Moroianu și Zaharia Bârsan, ultimul scriind chiar și un articol consacrat lui Caragiale la împlinirea a 25 de ani de activitate literară (1901): „Este un fapt îmbucurător această afecțiune din partea publicului, mai ales în țara românească unde munca scriitorilor e răsplătită așa de ingrat”.În Gazeta Transilvaniei de la Brașov au apărut articole și informații despre sărbătorirea lui Caragiale la București. Cel mai important moment al legăturilor lui Caragiale cu ASTRA a fost reprezentat de adunarea generală jubiliară a Asociațiunii, prilejuită de împlinirea a 50 de ani de activitate (Blaj, 28 – 30 august 1911). Au fost prezenți Gheorghe Pop de Băsești, Vasile Goldiș, Octavian Goga, Octavian Codru Tăslăuanu, Andrei Bârseanu, Horia Petra Petrescu. La sărbătorirea jubileului de 50 de ani de activitate a ASTREI, de la Blaj, în zilele de 14 – 17 august1911, au participat peste patruzeci de mii de români, veniți din toate județele țării. Printre delegații trimiși de organizațiile culturale de la București s-au aflat și scriitorii: N. Iorga, G. Coșbuc, Octavian Goga, Șt. O. Iosif, Victor Eftimiu. În programul serbărilor, pe lângă expoziții, conferințe și alte acțiuni, a fost prevăzut și un zbor demonstrativ al aviatorului Aurel Vlaicu: „Caragiale a plâns de emoție văzând cutezanța și măiestria lui Vlaicu” (V. Eftimiu). Serbarea a fost apreciată, în ansamblu, ca „cea mai impunătoare manifestație românească, din Transilvania, de la 1848 și până atunci”.Au mai fost prezenți la manifestări Sextil Pușcariu și J. Urban Jarnic.

Având în vedere mai multe mesaje pe care le-am primit în anii precedenţi referitoare la data exactă a naşterii lui Caragiale, am a vă spune că…nimeni nu ştie exact! Așa că...crede fiecare ce vrea! Eu tind să dau crezare celui care a fost, de netăgăduit, criticul şi biograful său. Aşa cum despre Eminescu cele mai bune pagini aparţin lui G. Călinescu, aşa şi călăuza cea mai bună pentru a-l cunoaşte pe I.L. Caragiale este Şerban Cioculescu, cel care a scris una dintre cărţile fundamentale despre maestru, „Viaţa lui I.L. Caragiale”.Prima ediţie a fost în 1940, reeditată mult mai târziu, aflată acum la a treia ediţie. După această carte au învăţat generaţii de studenţi şi aproape e de nedespărţit de biografia pitorească a marelui dramaturg.

Ţin să vă aduc în atenţie faptul că depoziţiile „împricinatului” Caragiale însuşi sunt, de multe ori, contradictorii. În privinţa datei naşterii lui Ion Luca Caragiale, într-adevăr, au fost vehiculate mai multe date: „în noaptea de 29 spre 30 ianuarie” sau „în zorii zilei de 30 ianuarie” (Şerban Cioculescu), bazate pe amintirile lui Caragiale. Păi, dacă în memoriile lui Caragiale scrie aşa, noi de ce am spune altfel?…Iată cum rezumă criticul Şerban Cioculescu: „Era iarnă, într-adevăr, poate cea mai aspră iarnă, după blândul climat local, în noaptea de 29-30 ianuarie 1852, şi pruncul a văzut lumina zilei în zori. Tatăl, în ziua botezului, a dat ca zi de naştere 1 februarie, desigur nu din rea-credinţă, dar din zăpăceală”. Certificatul de botez, descoperit la Arhivele Statului, menţionează, pe de altă parte: „La întâi ale lunii lui februarie anul o mie opt sute cincizeci şi doi au născut Iecaterina cu legiuitul dumisale soţ a nume Dl Luca Caragiali. Şi astăzi la şapte ale lunii lui Februarie anul o mie opt sute cinci-zeci şi doi s´a botezat în legea pravoslavnică a Bisericii Răsăritului”.

Către apusul vieţii sale, Caragiale îi livrează lui Horia Petra-Petrescu, un exeget al său, câteva date biografice care vor fi utilizate de destinatar în scopuri ştiinţifice, adică tânărul doctorand în litere al Universităţii din Leipzig îşi pregătea în acea vreme teza de doctorat consacrată vieţii şi operei maestrului, „Ion Luca Caragiales Leben und Werke”, pe care o va publica în „XVII, Jahresbericht des Institutes füe rumänische Sprache, Leipzig, 1911”.

Pe de altă parte, tot după declaraţiile sale,în Albumul Societăţii Junimea, Caragiale figura însă ca născut „în 1853 ianuar 29, Mărgineni – Prahova”. În mai 1894, la naşterea fiicei Ecaterina, viitoare Logadi, Caragiale figurează în actul notarial de succesiune cu vârsta declarată de 41 de ani, ceea ce prezumă că s-ar fi născut în 1853. Acelaşi an rezultă şi din schiţa cu vădite inflexiuni autobiografice Boborul! a cărei acţiune este plasată în 1870, în timpul celebrei republici de la Ploieşti când, după cum autorul precizează fără echivoc, „Eram de şaptesprezece ani…”. Toate bune şi frumoase, numai că în Registrul stării civile pentru morţi din 1896 (anul decesului arhitectului Gaetan Burelly, socrul său) este menţionată o altă declaraţie a ginerului, adică a domnului I.L. Caragiale personal, precum că are vârsta de 42 ani, un calcul aritmetic simplu omologând ca an de naştere 1854 (!?). Iar pentru ca încurcătura să fie completă, într-o scrisoare către Horia Petra-Petrescu din februarie 1908, acelaşi Caragiale schimbă calimera şi dă, manu propria, o asigurare fermă: „M-am născut în anul 1852, la 30 ian. (Trei Ierarchi), st. v. dis de dimineaţă…”.

Ca să concluzionez, ceea ce cred eu, dându-i credit lui Şerban Cioculescu, este că Ion Luca Caragiale, fiul lui Luca Şt. Caragiale, s-a născut la 30 ianuarie 1852, dinspre ziuă, în satul Haimanale, judeţul Dâmboviţa, ţinând de Mânăstirea Mărgineni. Mama sa, braşoveanca Ecaterina Chiriac Caraboas, a ţinut să-i dea copilului său numele de Ion, pentru că a venit pe lume în ziua sărbătorii Sfinţilor Trei Ierarhi…Şi poate contează mai puţin ceea ce cred eu şi data exactă a naşterii ci faptul că s-a născut şi a creat!

Surse:

Papadima, Liviu (1999).Caragiale,firește. București: Editura Fundației Culturale Române.

Maiorescu, Titu (1885). Comediile domnului Caragiale

Cioculescu, Șerban (1940). Viața lui Ion Luca Caragiale

Genoiu, George & Cezar Alexandru Genoiu (2001). I. L. Caragiale, față cu reacțiunea criticii: teorie și document. București: Editura Rampa și Ecranul.

Iorgulescu, Mircea (2002). Marea trăncăneală: Eseu despre lumea lui Caragiale. București: Editura Compania.

Pârvulescu, Ioana (2011).Lumea ca ziar. A patra putere: CARAGIALE. București: Editura

Amintiri despre Caragiale, Ștefan Cazimir, Editura Humanitas, 2013 – volum ce reunește cele mai importante mărturii despre Caragiale relatate de contemporani

http://www.ilcaragiale.eu/

http://adevarul.ro/…/cum-s-a-pierdut-sicriul-ion…/index.html