$$$

 ....."Eu sunt ţăran,oleacă școlit,dar ţăran. Când am venit la liceu la laşi, m-am descălțat de opinci la bariera laşului,m-am încălţat cu o pereche de bocanci și am dat examen la liceu".

        Spunea cel care a fost actorul..

     

   

Mihai Mereuță

    29 noiembrie 1924-1 aprilie 2003

 

   După terminarea liceului se înscrie la Facultatea de Litere şi Filozofie din laşi,unde urmează cursurile de limbă română şi filozofie,iar în paralel urmează și cursurile Conservatorului George Enescu din laşi. 

    Prestatiile "studentului Mereuță" nu erau tocmai mediocre,deoarece profesoara lui d-na Gina Sandri, care era cumnata d-nei Lucia Sturdza Bulandra,(sora actorului Tony Bulandra), îi dă posibilitatea de a absolve doi ani într-unul singur !..

  A primit confirmarea talentului actoricesc pe scena Teatrului Municipal din Ploieşti (actualmente Teatrul Toma Caragiu), în rolul Cetățeanului turmentat din piesa 

(O scrisoare pierdută)de lon Luca Caragiale.

 În 1957, la solicitarea Luciei Sturdza Bulandra, actorul vine pe scena bucureşteană. 

Va juca alături de: lon Caramitru (Tineri căsătoriți caută cameră), Mariana Mihuţ (Interviu), Toma Caragiu şi Margareta Pâslaru (Opera de trei parale).

Ultimul rol important în care a putut fi aplaudat a fost cel din piesa( Boabe de rouă pe o frunză de lotus în bătaia lunii), jucată pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, în regia lui Gelu Colceag.

Activitatea în lumea teatrului a fost completată de sute de piese radiofonice şi de peste cincizeci de roluri ca actor de film. 

Mai semnificativă este implicarea lui Mereuță ca actor în peliculele: Unde fugi, maestre?, Doi haiduci și o crâşmăriță (1992), Liceenii rock 'n' roll (1992), Liceenii (1987), Masca de argint (1985), Misterele Bucureştilor (1983), Trandafirul galben (1982).

Rămâne în amintirea publicului pe care l-am respectat și l-a iubit..

      Pios omagiu! Celui care a fost 

                ~Mihai Mereuță ~

Sur sa rezumatului Wikipedia..

$$$

 10  SCRIITORI  ROMANI  CARE  AU  

MURIT  ÎN  SĂRĂCIE 

  

Spirite neliniștite, marii scriitori se implicau adesea în lupte politice sau iubiri imposibile care le măcinau sănătatea fizică și mintală. Preocupați mai degrabă de hrana sufletului, uitau deseori să se ocupe de latura pragmatică a vieții. Din această cauză, minți strălucitoare apuneau în deznădejde, sărăcie și mizerie.

1. PANAIT ISTRATI

Cunoscut drept “Maxim Gorki din Balcani”, autorul celebrului roman “Ciulinii Bărăganului” a fost un personaj controversat de-a lungul întregii sale vieți. Contestat ca valoare de insuși Nicolae Iorga, în 1921, sărac și bolnav, încearcă să se sinucidă la Nisa, dar a fost salvat și încurajat să scrie în continuare. Deși opera lui Istrati, scrisă în limbile franceză și română, a fost cunoscută în vremurile respective, acesta a murit sărac, singur și bolnav de tuberculoză, la sanatoriul Filaret.

“Viața lui Panait Istrati – spunea un critic literar – s-a caracterizat printr-o instalare în instabilitate și, până către 1922, anul în care se apucă serios de scris, regula existenței lui a constat într-o foarte previzibilă imprevizibilitate”

2. ALEXANDRU D. XENOPOL

Deși istoric apreciat în țară și în străinătate, cu multe distincții pentru scrierile sale științifice despre istoria românilor, acesta a murit sărac. În ultimii ani ai vieții a trăit în condiții materiale precare, fiind paralizat și afazic. El și soția sa au apelat de multe ori la ajutorul autorităților, inclusiv pentru alimente. Parlamentul i-a aprobat acordarea unei pensii exact în ziua în care a decedat.

3. GRIGORE  ALEXANDRESCU

Ofițer de carieră, în anul 1837, din cauza unor scrieri a fost demis și întemnițat. A ocupat apoi funcții mărunte, mai ales din cauza alienării mintale din ultimii săi 25 de ani din viață. A murit sărac la București. Vasile Alecsandri deplângea nepăsarea față de cel mai de seamă fabulist roman. A fost ultimul fabulist autentic din literatura română, scriind  40 de fabule, în care adevărul era mascat, din cauza cenzurii autorităților.

4. ANDREI  MUREȘANU 

În 1861 este pensionat, dar pensia nu îi ajunge să își întrețină familia. Un an mai târziu își tipărește poeziile într-un volum. Cărțile se vând greu și nu îl ajută financiar. Societatea “Astra” îi acordă un premiu de 50 de galbeni. Autorul versurilor imnului României,  “Deșteaptă-te române!”, moare bolnav și în sărăcie.

5. DIMITRIE  BOLINTINEANU 

În 1870, călătorind la Paris, poetul se îmbolnăvește grav și nu mai poate munci. Bolnav psihic din cauza mizeriei și sărăciei, acesta este internat în spitalul Pantelimon unde încetează din viață în 1872. În condica de evidență a pacienților este notat: “Dimitrie Bolintineanu, fost ministru de Culte, intrat fără haine”.

6. ALEXANDRU  MACEDONSKI

Anii războiului au fost grei pentru poet și familia sa, existând zile când nu își putea asigura nici pâinea cea de toate zilele. 

Cel care visase toată viaţa bogăţii feerice, de nabab, nu avea de lăsat moştenire decât un maldăr de manuscrise, ce urma să fie vândut la licitaţie şi un plic cu câteva sute de lei.

Alexandru Macedonski a fost excentric până la capăt. După ce s-a declarat împotriva tuturor canoanelor, împotriva celor mai importanți “capi ai literaturii” din vremea lui, Alecsandri, Eminescu, Caragiale, a susținut în câteva prelegeri faptul că omul are puterea de a învinge moartea. În ultimele sale secunde de viață, poetul cere trandafiri, dar fiul său Nikita negăsind trandafiri, îi aduce să inhaleze parfum de trandafiri.

7. VERONICA  MICLE

Poate cea mai cunoscută iubită din literatura română, poeta Veronica Micle a avut și ea parte de un sfârșit trist, în uitare și singurătate. Marea iubire a lui Mihai Eminescu a dus o viața tumultoasă, presărată de căteva lansări de versuri. 

În anii 1864 și 1865 Veronica participă, în calitate de martor, la procesul intentat de câțiva membri ai facțiunii politice liberale lui Titu Maiorescu.

Rămasă văduvă în 1879, se fac demersuri pentru a i se asigura o pensie de urmaș, însă nu se aprobă. La 3 august 1889 moare la Mănăstirea Văratec din cauza unei congestii cerebrale în urma otrăvirii cu arsenic. În ciuda surselor vremii care afirma că s-ar fi sinucis, a fost înhumată religios lângă bisericuța Sf. Ioan de la Văratec.

8. IOAN  SLAVICI

Slavici a fost un jurnalist renumit. În urma articolelor sale a fost închis de cinci ori, atât în Austro-Ungaria, ca presupus naționalist român, cât și în România, ca presupus spion austro-ungar. Autorul romanelor “Mara” și “Moara cu Noroc”, este arestat, întemnițat și eliberat în 1916. Trei ani mai târziu, a fost din nou  arestat și condamnat la 5 ani de închisoare. A fost ajutat financiar de revistele și gazetele vremurilor, însă oboseala și boala l-au împins, în 1925, să se refugieze la fiica sa, în Panciu, unde s-a și stins din viață în același an.

9. ION  CREANGA 

Din postul de diacon, dascăl, institutor și scriitor, Creangă nu a avut venituri considerabile. Marele scriitor a moştenit de la mama sa epilepsia, o boală ce i-a dat mari bătăi de cap în ultimii ani de viaţă. 

Ion Creangă ameţea des şi chiar cădea pur şi simplu din picioare ba acasă, ba la şcoală sau chiar în oraş. Starea sa gravă de sănătate îl facea pe scriitor să îşi ia concedii medicale de câteva luni, iar uneori acestea se întindeau şi pe durata unui an de zile. Cum nu se sinchisea să slăbească, aşa cum l-au sfătuit medicii şi continua să mănânce mult şi să bea din belşug, corpul său devenise mult prea slăbit. Creangă a suferit un atac de inimă puternic, iar multă lume a crezut că scriitorul a decedat. Unele ziare din Bucureşti chiar au dat ştiri cum că Ion Creangă ar fi trecut la cele veşnice.

În ultimii trei ani de viaţă, starea de sănătate a lui Ion Creangă devenise atât de gravă, încă nici nu mai putea să scrie. Sfârşitul scriitorului a venit  în 1889, la Iași. În ziua de 31 decembrie a acelui an, Creangă a ieşit din casă şi a mers până la tutungeria din strada Goliei 51, unde era fratele său Zahei. Acolo, scriitorul a suferit o criză de epilesie şi un atac de apoplexie, căzând ca secerat la pământ.

10. MIHAI  EMINESCU

În iunie 1883, Eminescu a dat primele semne de alienare mintală și a fost internat în sanatoriu. Timp de șase ani, a avut crize care au dus la internarea sa în diferite spitale din România, dar și din străinătate. Deoarece starea de sănătate nu i-a mai permis să scrie, acesta a avut parte de susținere financiară din partea prietenilor.

Mihai Eminescu a murit pe 15 iunie 1889, în Casa de sănătate a medicului Alexandru Şuţu, de pe strada Plantelor din Bucureşti. Oficial, cauza morţii a fost sifilisul, maladie de care poetul ar fi suferit în ultimii șase ani de viaţă. 

Dar specialiştii spun că Mihai Eminescu nu a murit din cauza sifilisului. Este posibil ca inima sa să nu fi rezistat tratamentului cu mercur, afecţiunii bipolare de care suferea şi fumatului. 

Este foarte probabil ca Mihai Eminescu să fi murit în urma unui infarct

Ultima dorinţă a geniului care scrisese ”Luceafărul” sau ”Odă în metru antic” a fost un banal pahar cu lapte, pe care medicul de serviciu il strecurase prin vizeta metalică a ”celulei” în care şi-a petrecut ultimele ore din viaţă. 

Eminescu i-ar fi şoptit celui care i-a făcut aceast ă favoare:  ”Sunt năruit”.

Sursa : WIKIPEDIA

$$$

 S-a întâmplat în 2 mai 74: La această dată, avea loc sinuciderea iudeilor din cetatea Masada și intrarea armatelor romane în „cetatea morţilor”. Această fortăreaţă antică cu o poziţie strategică însemnată este situată pe o colină, la marginea de răsărit a pustiului Iudeei şi malul vestic al Mării Moarte. Este una dintre fortăreţele luxoase ale lui Irod cel Mare (74-4 î. Hr.). Numele locului este de origine romană, având originea în ebraicul „metada” care înseamnă fortăreaţă.

Nu era uşor să te apropii de ea și se pare că singura cale era îngusta „Cărare a Şerpilor” care se caţără maiestos pe versantul răsăritean al muntelui. Această colină pe care se află fortăreaţa este situată la o altitudine de 63 de metri deasupra nivelului mării şi la o înălţime de 450 metri faţă de nivelul Mării Moarte. Zidul înconjurător prezenta o mulţime de turnuri de observare şi apărare, iar incinta fortăreţei abundă în construcţii, asemănându-se foarte uşor cu un mic orăşel.În fortăreaţă se urca pe trei cărări foarte înguste şi abrupte în capătul cărora se găseau puternice porţi fortificate. Priveliştea de sus în toate direcţiile spre vale este impresionantă. Se poate vedea fie deşertul, cu câteva alte culmi în apropiere (de pe care apărătorii colectau, printr-un sistem de cisterne şi vase comunicante puţină apă de ploaie), fie departe spre Marea Moartă şi Iordania.

Împăratul roman Titus Flavius Vespasianus în anul 70 î. Hr. cucereşte Ierusalimul, Masada fiind ultimul refugiu al rezistenţei antiromane a iudeilor. Patrioţii rămaşi în lupta împotriva romanilor au rezistat unui asediu ce a durat trei ani. Dându-şi seama că nu le mai este cu putinţă să reziste, cei 967 de apărători ai fortăreţei au preferat să moară decât să fie luaţi prizonieri de către romani.Deoarece sinuciderea era interzisă de religia lor, au tras la sorţi câţiva bărbaţi care să-i omoare pe toţi ceilalţi asediaţi, iar cei rămaşi s-au omorât între ei. Au scăpat două femei şi cinci copii care s-au ascuns şi au reuşit să povestească mai târziu cele întâmplate. Rezistenţa împotriva unor forţe militare mult superioare şi moartea asediaţilor constituie până azi un simbol al dorinţei de libertate a iudeilor. Curajul lor a fost admirat chiar şi de către romani.

Masada a fost redescoperită în anul 1838. Reconstrucţia sa a început în anul 1966. Săpăturile arheologice au scos la lumină ce-a mai rămas din fortăreaţă şi rezervoarele ei, cămări, băi, palate şi sinagoga (aceasta fiind cea mai veche sinagogă din Israel). Astăzi accesul spre această fortăreaţă se face fie pe o potecă şerpuitoare şi abruptă ce urcă 280 metri, fie cu o telegondolă. Rămăşiţe ale ultimilor zile ale evreilor zeloţi, cum ar fi – cioburile însemnate cu care au tras la sorţi, veşmintele mototolite, sandalele şi cozile de păr ale femeilor- sunt expuse la Muzeul Arheologic amenajat pe locul fortăreţei din anul 2007. De atunci a devenit un loc de mare atracţie pentru turişti. Pot fi vizitate vestigiile unor săli de locuit şi de întrunire, cisterna de apă şi băile în stil roman. În 1973 au avut loc aici filmările pentru renumitul film de cinema american Jesus Christ Superstar. În anul 2001, Masada a fost înregistrată în lista patrimoniului mondial cultural şi natural al organizaţiei UNESCO.

Surse:

http://www.jewishencyclopedia.com/articles/10457-masada

https://www.crestinortodox.ro/pelerinaje/masada-fortareata-la-marea-moarta-123931.html

https://corinamatei.ro/travel/asia/masada-cetatea-unde-moartea-a-fost-ridicata-la-rang-de-victori e-ep-7/

$$$

 S-a întâmplat în 2 mai1497: La această dată, navigatorul John Cabot, aflat în slujba regelui Henric al VII-lea al Angliei, porneşte în călătoria sa spre continentul american. Giovanni Caboto (n. cca. 1450 – d. cca. 1498) cunoscut ca John Cabot, a fost un navigator şi explorator veneţian, fiind considerat al doilea european care a atins ţărmul Americii de Nord (în 1497), după vikingul Leif Ericson (circa 1003). 

Guvernele Canadei şi Marii Britanii susţin că ar fi acostat în insula Terranova.Cabot a pornit cu un echipaj de 18 persoane, la bordul corabiei Matthew. Plecarea a avut loc pe 2 mai 1497, navingând către capul Dursey, din sud-vestul Irlandei. Echipajul era înspăimântat de gheţuri, însă de această dată au atins ţămul Newfoundlandului, posibil pe coasta insulei Cape Breton, în 24 iunie 1497. Deoarece există atât de puţine date despre expediţie şi, implicit, despre locul acostării, acesta este disputat între administraţiile din Bonavista, St. John din Newfoundland, Insula Cape Breton, Nova Scotia, Labrador, Maine, toate fiind posibile locaţii. Capul Bonavista este totuşi locul cu recunoaştere oficială din partea guvernelor canadian şi britanic. Oricum, Cabot şi membrii expediţiei au fost primii europeni care au păşit în America de Nord după călătoriile desfăşurate cu jumătate de mileniu în urmă de către vikingi, călătorii rămase necunoscute în epocă.

Giovanni Caboto s-a născut în Genova, dar se pare că ar fi făcut parte dintr-o familie venețiană.În jurul anului 1490 s-a mutat în Anglia, stabilindu-se în portul Bristol. În luna mai a anului 1497, cu sprijinul regelui Henric al VII-lea, Cabot a navigat spre vest, în speranța de a găsi o cale spre Asia, pornind la drum cu un echipaj de 18 persoane, la bordul corabiei numită Matthew. La 24 iunie, a zărit pământul și l-a numit Newfoundland, crezând că a ajuns în Asia și a revendicat-o în numele Angliei. Cabot și membrii expediției au fost primii europeni care au pășit în America de Nord după călătoriile desfășurate cu jumătate de mileniu în urmă de către vikingi, călătorii rămase necunoscute în epocă. La întoarcere, crezând că merg pe o rută prea nordică, au călătorit către sud-vest, ajungând pe coastele bretone. Pe data de 6 august Mathew intra în portul Bristol.

Reîntors în Anglia, Cabot a fost făcut amiral, recompensat cu zece lire și o nouă Cartă a fost scrisă pentru o nouă expediție. Mai târziu, i s-a acordat o primă anuală de 20 lire. În anul următor, pleacă din nou, decis să întreprindă o călătorie și mai îndepărtată, cu o flotă formată din cinci corăbii, cu scopul de a descoperi Japonia. Una dintre corăbii se va întoarce într-un port irlandez, din pricina sticăciunilor provocate de furtună. După reparații și-a reluat calea către vest, soarta expediției este însă incertă: Cabot și expediția sa aveau să dispară fără urmă în vastul ocean, fiind considerați pierduți pe ape.

Surse:

http://www.famous-explorers.com/famous-italian-explorers/john-cabot/

https://www.biography.com/explorer/john-cabot

https://www.britannica.com/biography/John-Cabot

http://www.redescoperaistoria.ro/2015/02/24/john-cabot-exploratorul-italian-din-secolul-al-xv-lea-cel-care-a-descoperit-america- de-nord/

&&&

 S-a întâmplat în 2 mai 1519: În această zi, a murit Leonardo da Vinci, pictor, sculptor, arhitect, inventator şi umanist italian; considerat o întruchipare a tipului de „om universal" al Renaşterii. Din 1515, el s-a stabilit în Franţa, la Curtea regelui Francisc I, unde a şi murit. A realizat lucrări pătrunse de un adânc umanism, pline de poezie şi de mister: portrete (Mona Lisa sau Gioconda; Doamna cu hermina; Buna Vestire), compoziţii (Sf. Ieronim în pustie; Madona în grotă), picturi murale (Cina cea de taină; Bătălia de la Anghiari). Desene, unele artistice (schiţe, ca celebrul „Autoportret”, studii de expresie cum sunt „Portretele groteşti”), altele cu caracter ştiinţific. 

Ca sculptor, a realizat statuia ecvestră a lui Francesco Storza.Este autorul unui celebru Tratat despre pictură. A adus contribuţii în numeroase ramuri ale ştiinţei: mecanică, optică, hidrotehnică, anatomie, botanică. A proiectat numeroase maşini (de spălat, tipografice), cuptoare metalurgice etc.Leonardo da Vinci (n. Anchiano/Vinci, Italia - d. 2 mai 1519, Cloux/Amboise, Franţa) a fost un pictor, sculptor, arhitect şi om de ştiinţă italian. Om de spirit universal, în acelaşi timp artist, om de ştiinţă şi inventator, Leonardo încarnează spiritul universalist al Renaşterii şi rămâne unul dintre oamenii cei mai importanţi din acea epocă. Aportul său deschizător de drumuri în artele plastice şi forţa lui de anticipare sunt caracteristice uriaşei sale personalităţi, de care a fost permanent conştient. Leonardo a scris în însemnările sale, cu un an înaintea morţii, cuvintele cu vibraţie de bronz: Io continuerò („Voi dăinui”). 

Gioconda (La Gioconda) sau Mona Lisa este o pictură celebră a lui Leonardo da Vinci, realizată în anii 1503-1506, reprezentând o femeie cu expresie gânditoare şi un surâs abia schiţat. Este considerată cea mai renumită operă din istoria picturii. Puţine alte tablouri au fost atât de mult reproduse sau discutate. În prezent tabloul este expus la Muzeul Luvru din Paris, fiind atracţia principală pentru orice vizitator. Este vorba de o pictură în ulei pe lemn de plop cu dimensiunea de 77 x 53 cm. Caracteristica principală a portretului este surâsul enigmatic. Sigmund Freud a interpretat acest surâs ca simbol al atracţiei erotice a lui Leonardo faţă de mama sa (Complex Oedip). Identitatea personajului portretizat nu este încă sigură, deşi recent cercetătorul Giuseppe Pallanti din Florenţa tinde să confirme afirmaţia lui Giorgio Vasari, după care ar fi vorba de Monna Lisa Gherardini, membră a micii nobilimi rurale din Toscana. Cercetări anterioare ajunseseră la concluzia că portretul ar reda figura unei înstărite doamne florentine, Madonna Lisa del Giocondo, al cărei nume ar explica şi a doua denumire a tabloului. Pictura reprezintă unul din primele portrete pe fondul unui peisaj imaginar. O caracteristică interesantă este că fundalul nu este uniform, partea din stânga este evident la un nivel mai jos decât în dreapta, fiind probabil adăugată mai târziu în cursul realizării compoziţiei.Tabloul a fost restaurat în mai multe rânduri. Analizele cu raze Röntgen au revelat încă trei straturi de pictură sub cel vizibil.Istoria tabloului este plină de peripeţii. Leonardo era foarte ataşat de el şi îl purta totdeauna cu sine în călătoriile sale, luându-l cu el atunci când regele Francisc I l-a invitat în 1516 să se stabilească în Franţa, în castelul din Amboise. 

Regele i-a cumpărat tabloul, care a fost expus mai întâi la palatul Fontainebleau, mai târziu la Versailles. După Revoluţia Franceză este expus la Luvru, Napoleon Bonaparte l-a luat pentru propriul său dormitor, apoi a revenit la muzeul Luvru. În timpul Războiului franco-prusac din 1870-1871 a stat ascuns într-un loc necunoscut. În ziua de 22 august 1911 se constată dispariţia tabloului din muzeu. Poetul Guillaume Apollinaire este suspectat de furt şi arestat, în ziua de 7 septembrie este interogat şi Pablo Picasso, dar ambii sunt eliberaţi din lipsă de dovezi. S-a descoperit că un angajat de la muzeul Luvru, de origine italiană, Vincenzo Perugia, convins că tabloul aparţine Italiei, l-a furat purtându-l sub manta la ieşirea din muzeu. A fost descoperit când a încercat să-l vândă unui negustor de opere de artă din Florenţa. După ce a fost expus în principalele oraşe ale Italiei, revine la Luvru în 1913. În 1956, partea inferioară a tabloului suferă daune serioase în urma unui atentat cu o soluţie acidă, iar câteva luni mai târziu un vizitator a aruncat în el o piatră.În prezent se află protejat într-o vitrină din sticlă incasabilă. În anul 1962 a fost expus în America la New York şi Washington, D.C., iar în anul 1974 la Tokyo şi Moscova.

Cina cea de Taină (în italiană Il Cenacolo sau La Ultima Cena) este o pictură murală a lui Leonardo da Vinci, realizată pentru patronul său, ducele Ludovico Sforza din Milano, una din cele mai renumite picturi din istoria universală a artelor; se găseşte în fosta sală de mese a bisericii dominicane Santa Maria delle Grazie din Milano. Opera măsoară 460 x 880 cm şi a fost executată în tempera şi ulei, aplicate pe un strat dublu de ipsos, în perioada cuprinsă între 1494 şi 1497. Pictura reprezintă scena biblică a Ultimei Cine a lui Iisus Hristos, aşa cum este descrisă în Evanghelia după Ioan (13:21), redând reacţiile diferite ale Apostolilor săi, după ce Isus anunţase că unul dintre discipolii săi îl va trăda. Forma definitivă a fost precedată de studii amănunţite, schiţele corespunzătoare păstrate regăsindu-se în biblioteca „Albertina" din Viena, la „Accademia" din Veneţia şi în „Royal Library" din Castelul Windsor.Tehnica folosită de Leonardo, lucrând pe tencuială uscată cu materiale asemănătoare picturilor pe lemn, s-a dovedit neadecvată, rezultatul fiind că, după puţin timp, vopseaua a început să se desprindă.În cursul secolelor, pictura a fost de mai multe ori restaurată, rezultatele fiind mai degrabă negative, întunecându-se suprafaţa pictată. Călugării dominicani au distrus peretele inferior, deschizând o uşă chiar la mijloc, eliminând astfel picioarele lui Iisus. 

Ultima restaurare, începută în 1948 şi terminată la 28 mai 1999, a reînoit pigmentul colorant milimetru cu milimetru, restituind şi consolidând astfel ceea ce mai rămăsese din pictură.  În august 1943, în urma unui bombardament aerian, tavanul încăperii se prăbuşeşte dar pictura rămâne ca prin minune intactă, protejată doar de câţiva saci cu nisip. În 1980, împreună cu biserica şi cu mănăstirea dominicană, opera lui Leonardo a fost declarată de către UNESCO patrimoniu al umanităţii. Redând furtuna născută în sufletul discipolilor la auzul cuvintelor „Unul dintre voi mă va trăda!", artistul a redat felul divers în care, potrivit vârstei şi temperamentului, apostolii au reacţionat la aceste cuvinte fatidice. Cea mai mare parte dintre personajele picturii sunt atât de precis şi complet construite, încât ar putea fi desprinse pentru a figura ca nişte portrete independente, deşi integrarea lor în ansamblu este perfectă. Compoziţional, Cina cea de Taină a fost construită după raţionamente aproape matematice. Apostolii au fost împărţiţi în patru grupuri de câte trei, dispuse două la dreapta şi două la stânga lui Isus, care se află în centru. Spre a fi mai proeminent, Isus a fost situat în dreptul unei ferestre prin care se vede un peisaj cu orizontul foarte coborât, având deci ca fundal cerul. Există două copii în mărime naturală ale Cinei lui Leonardo: una se găseşte la Biserica Minorită din Viena, alta în muzeul mănăstirii din Tongerlo (Belgia).

O prezentare a creaţiei lui Leonardo da Vinci nu poate face abstracţie de preocupările ştiinţifice ale genialului florentin. Leonardo avea dorinţa ambiţioasă de a nu lăsa să-i scape nimic din cele ce se petrec în universul accesibil omului. Întrepătrunderea atitudinii ştiinţifice cu cea artistică este un rezultat al concepţiei care s-a maturizat de-a lungul anilor, despre rolul pe care trebuie să-l aibă arta, culme a activităţii spirituale creatoare, în cunoaşterea lumii şi înţelegerii sufletului omenesc. Mai mult ca orice ştiinţă, avea să-l atragă pe Leonardo mecanica. Pe această bază a proiectat diferite dispozitive complicate pentru construcţii tehnice, şi-a imaginat posibilitatea unor maşini de zburat în urma studiilor sale asupra zborului păsărilor.În domeniul biologiei, este de menţionat interesul lui deosebit pentru formele plantelor, redând în desene organele şi structurile lor interne. 

Pentru redarea imaginii corpului omenesc, a studiat în amănunţime anatomia umană în comparaţie cu cea animală, în special a cailor. În condiţii vitrege, Leonardo desfăşoară o muncă titanică, disecând peste 30 de cadavre, studiind cu migală fiecare organ şi ţesut, redându-le în desene de o mare putere de sugestie şi de o deplină fidelitate ştiinţifică, aflate în cea mai mare parte în Royal Library din Castelul regal britanic din Windsor. În 1498 elaborează un proiect detaliat al unui „Tratat de Anatomie", care nu va fi însă realizat.În istoria Urbanism-ului, Leonardo se situează printre primii care construiesc schema oraşului modern deschis, total diferit de cetatea feudală limitată de ziduri-fortăreţe. Edificatoare pentru înţelegerea lui Leonardo sunt scrierile, „Tratatul despre pictură" (Trattato della Pittura), apărut mai târziu, după moartea sa, în 1651, sau „De Ludo geometrico" (1514).

Surse:

https://www.leonardodavinci.net/

https://www.britannica.com/biography/Leonardo-da-Vinci

https://www.scientia.ro/biografii/101-biografii-psihologie/809-leonardo-da-vinci-biografie-viata-si-opera-1.html

https://www.istorie-pe-scurt.ro/tag/biografie-leonar do-da-vinci/

&&&

 S-a întâmplat în 2 mai1892: În această zi, s-a născut Manfred von Richthofen, pilot militar german. Manfred von Richthofen (Freiherr Manfred Albrecht von Richthofen) (d. 21 aprilie 1918 în la Vaux-sur-Somme, Franţa) a fost un pilot de elită german, un tactician de excepţie al aviaţiei germane în Primul Război Mondial. Manfred von Richthofen a fost un as în luptele aeriene, doborând în timpul războiului cele mai multe avioane de vânătoare inamice. Pilotul a fost supranumit „Der Rote Baron” (Baronul roşu), deoarece zbura frecvent cu un avion de culoare roşie. Richthofen a fost numit de englezi „Baronul roşu” iar de francezi „Le Diable Rouge“ (Demonul roşu).

Născut la 2 mai 1892, la Kleinburg, în Silezia, ca fiu al unui nobil prusac, Manfred von Richthofen a fost pasionat, încă din adolescenţă, de călărit şi de vânătoare. După ce a urmat în tradiţia familiei şcoală militară, s-a alăturat regimentului de ulani Kaiser Alexander III din Russland, o unitate de cavalerie de elită, la care aveau acces doar copiii aristocraţilor. Când războiul s-a declanşat, în iulie 1914, von Richthofen a efectuat operaţiuni ca cercetaş, atât pe frontul de vest, cât şi pe cel de est. Noile arme au făcut ca o unitate de tradiţie, cavaleria, să cadă în desuetudine şi să fie folosită doar în misiuni secundare. Frustrat că nu are cum să-şi dovedească devotamentul pentru kaiser şi patrie în prima linie a frontului, tânărul Manfred a cerut să fie transferat la Serviciul Aerian, solicitare avizată de superiorii săi în mai 1915. La început, nu i s-au încredinţat decât zboruri de recunoaştere şi de spionaj, deasupra frontului de est, între iunie şi august 1915. 

Transferat pe frontul de la Champagne, el a reuşit o performanţă unică până atunci, doborând, cu aparatul său, slab echipat pentru duelurile aeriene directe, un avion francez Farman. Acesta a fost începutul scurtei și strălucitei cariere pilot. În martie 1916, el se va alătura escadrilei Kampfgeschwader 2, zburând pe un aparat Albatros B.II. Pe 26 aprilie 1916, la bordul unui Fokker Einecker cu un singur loc, tânărul pilot va doborî, pe frontul de la Verdun, un nou avion francez, deasupra fortului Douamont. Încântat, von Richthofen i-a cerut unui prieten bijutier din Berlin să-i facă o cupă de argint pe care să graveze dată luptei şi tipul de avion doborât. El a continuat această tradiţie până a adunat 60 de cupe, moment în care utilizarea argintului a fost interzisă, într-o Germanie aflată sub blocadă. Spre deosebire de fratele său, Lothar, de asemenea un împătimit al zborului, a adunând 40 de victorii în duelurile aeriene, Manfred nu se hazarda niciodată şi nu adopta tactici riscante.

El era adept al disciplinei militare prusace şi respecta cu stricteţe o normă de reguli de zbor (aşa-numită Dicta Boelcke), pentru a asigura succesul individual şi al escadrilei din care făcea parte. Pe 23 noiembrie 1916, von Richthofen şi-a doborât cel mai periculos adversar, asul britanic al aviaţiei, maiorul Lanoe Hawker. Dificila victorie i-a arătat pilotului german că are nevoie de un avion mai manevrabil, chiar dacă mai lent. Astfel, a ajuns la manşa unui Fokker Dr I triplan, avion a cărui caracteristică – trei aripi paralele – avea să-i aducă celebritatea, alîturi de culoarea în care von Richthofen l-a vopsit, un roşu aprins. De acum înainte, va deveni „Baronul Roşu”, un nume admirat de camarazi şi temut de adversari care, în mod paradoxal, vor avea un adevărat cult pentru el, aşa cum doar soldaţii britanici din al doilea război mondial vor mai manifesta, pentru „vulpea deşertului”, Erwin von Rommel.

În ianuarie 1917, după victoria cu numărul 16, într-un duel aerian direct, „Baronul Roşu” va primi cea mai înaltă distincţie militară germană, medalia Pour le Merite. În acelaşi timp, el preluat funcţia de comandor al escadrilei Jasta 11, din care făcea parte o serie întreagă de aşi ai aerului germani, mulţi dintre ei antrenaţi chiar de von Richthofen. O performanţă deosebită a reuşit tânărul de nici 25 de ani în luna aprilie 1917, numită de presă britanică „sângerosul aprilie”, din cauză că Baronul Roșu a reuşit să doboare atunci 22 de avioane aliate. Peste trei luni, von Richthofen va fi numit comandant al unei escadrile de câteva zeci de avioane, Jagdgeschwader 1, cunoscută drept „circul zburător”, de la culorile vii în care piloţii îşi vopsiseră, după modelul Baronului, aeronavele, dar şi după corturile uriaşe menite să adăpostească oamenii şi avioanele lor. Deşi îndeplinea funcţia unui colonel, von Richthofen nu a trecut niciodată de gradul de căpitan, din cauza unei tradiții din armata prusacă potrivit căreia un fiu nu trebuia să aibă un rang mai mare decât tatăl său (Richthofen senior fusese maior în armata prusacă).

Pe 6 iulie 1917, în timpul unei lupte cu căpitanul britanic Donald Cunnell, Baronul Roşu a suferit o rană serioasă la cap, reuşind să aterizeze cu mari eforturi. Din cauza acestei răni, el nu a mai putut zbura până în octombrie şi tot de aici au apărut o ciudată schimbare de comportament, ameţeli şi dureri de cap, în timpul misiunilor dar şi după aceea. Temându-se că o eventuală dispariţie a lui von Richthofen, deja o legendă vie, ar putea afecta grav moralul armatei germane, superiorii săi au încercat să-i ofere o funcţie de mare responsabilitate, la sol, dar baronul a refuzat, spunând că atâta vreme cât soldatul german nu are de ales între a lupta sau nu în tranşeele primei linii, nu este corect ca el să fugă de luptă. Pe 22 aprilie 1918, pe când urmărea, la altitudine foarte joasă (fapt riscant, decizie pusă de unii istorici în legătură cu schimbarea de comportament), un avion condus de locotenentul canadian Wilfrid May, Baronul Roşu a fost interceptat şi lovit din sate de un aparat condus de superiorul lui May, căpitanul Arthur Brown. Deşi rănit, von Richthofen a continuat să-l urmărească pe May şi apoi a reuşit să facă o aterizare perfectă, lângă satul Vaux-sur-Somme, într-un sector controlat de australieni. Unul dintre martorii oculari îşi amintea că atunci când el şi alţi soldaţi s-au apropiat de Fokkerul german, Richthofen mai respira încă, dar a murit câteva minute mai târziu, ultimul său cuvânt fiind „kaputt” („mort, terminat”). Britanicii au susţinut atunci că moartea aviatorului german a fost provocată de un singur glonţ, tras cu mitraliera de la bordul avionului lui Brown, care i-a străpuns pieptul.

Totuşi, o astfel de rană ar fi fost suficient de gravă încât „Baronul Roşu” să se prăbuşească la pământ în câteva minute. La ora actuală, majoritatea experţilor în balistică sunt de părere că von Richthofen a fost ucis de un glonte venit dinspre sol, de la trăgătorii australieni, glonţul pătrunzându-i în corp din partea dreaptă şi fiind tras, după cum indică urma plăgii împuşcate, de jos în sus.Pe cât fusese de temut în viaţă Baronul Roşu de către englezi, pe atât a fost de respectat după moarte. Funeraliile lui s-au desfăşurat, în micul cimitir de la Bertangles, lângă Amiens, cu onoruri militare: şase căpitani din British Air Force au purtat pe umeri sicriul adversarului lor şi o gardă de onoare a tras în aer o salvă de omagiu. După război, trupul lui a fost reînhumat la Invalidenfriedhof, în Berlin, alături de alţi eroi ai armatei germane, pentru ca în 1975, osemintele Baronului Roşu să-şi găsească odihna veşnică în cavoul familiei din Wiesbaden.

Surse:

https://www.britannica.com/biography/Manfred-Freiherr-von-Richthofen

https://allthatsinteresting.com/manfred-von-richthofen-red-baron

https://www.history.com/topics/world-war-i/manfred-baron-von-richthofen

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/foto-baronul-rosu-asul-aviatiei-germane-in-primul-razboi-mondial

http://www.istorie-pe-scurt.ro/baronul-rosu-primul-as -al-cerului/

$&$

 S-a întâmplat în 2 mai1928: În această zi, a murit George Ranetti, poet şi publicist român. George Ranetti (n. 19 octombrie 1875, Mizil – d.Bucureşti), scriitor, publicist, a colaborat la mai multe ziare şi reviste de umor. A urmat liceul „Sf. Petru şi Pavel” din Ploieşti şi a început să scrie încă din clasa a șaptea, pentru „Adevărul literar”. 

După absolvire a frecventat cursurile Facultăţii de Drept din Bucureşti. Între 1897 - 1898 a lucrat ca funcţionar la Poştă, după care s-a dedicat presei. A făcut gazetărie la Moftul român, revista lui Ion Luca Caragiale. Între 1899 - 1901 a condus publicaţiile Moş Teacă, iar între 1901 - 1904 Zeflemeaua. În anul 1904, împreună cu N. D. Ţăranu, a înfiinţat, condus şi scris revista umoristică Furnica. Între 1917 - 1918 a scos la Iaşi o altă revistă umoristică, Greerul, împreună cu P. Locusteanu. A dus o viaţă în sărăcie, pe care a ironizat-o de nenumărate ori. În ciuda lipsurilor materiale, scrierile sale sunt pline de umor şi de energie, dar pe alocuri superficiale, din cauza grabei cu care scria. A scris şi o piesă-parodie de teatru comic, „Romeo şi Julieta la Mizil” în care ironizează moravurile politice româneşti. Legenda spune că porecla de Miţa Biciclista i-a fost atribuită celebrei demimondene din Bucureşti de George Ranetti, ca urmare a orgoliului rănit de refuzul divei cu „biţiclu de pe Calea Victoriei”, care întorcea privirile tuturor domnilor, dar de ale cărei atenţii se bucurau doar cei privilegiaţi.

Colaborează la Epoca, Lupta, Pagini literare, Povestea vorbei. România etc.Publică Fabule (1907), versuri (D-atunci şi d-acolo, 1921; Poezii, 1924), comedii (Romeo şi Julieta la Mizil, Săracu Dumilrescu, 1907), romanul Domnişoara Miau (1926). A tradus şi localizat piese jucate cu mult succes. A semnat cu pseudonimul Romeo, Tarascon, Gh. Biciusca, Jorj Delamizil, Chiriac-Napadarjan, Contele de Tekirghiol, Prinţul Ghiţă, Coco, Cyrano, Ghiţă Delagambrinus s. a. Spirit independent, cu o ţinută democratică consecventă, Ranetti face publicistică militantă de-a lungul a aproape trei decenii. Revista Furnica, scrisă în cea mai mare parte de el, critica guvernul, curtea regală, oamenii politici, moravurile şi instituţiile timpului. Cauza politică a Furnicii e servită şi de desenatori talentaţi: Iser, Ary Murnu, I. Steurer, Fr. Sirato, Kimon Loghi ș. a. Ranetti se autodefineşte ca umorist de profesie. Lucrări publicate:

De inimă albastră (1899)

Strofe si apostrofe (1900)

Ahturi si ofuri (1901)

Eu râd, tu râzi, el râde... (1903)

Fabule (1907)

Romeo şi Julieta la Mizil

Săracu Dumitrescu

Poezii

Versuri (1956)

Surse:

Predescu, Lucian, Enciclopedia României. Cugetarea, Editura Saeculum, Bucureşti, 1999

http://mnlr.ro/mizil-george-ranetti-142/

https://www.tititudorancea.org/z/biografie_george_ranetti.htm

http://www.ziare.com/cultura/scriitori/cat-de-actual-e-george-ranetti-contemporanul-lui-caragiale-1327616

http://hypocrisia.adepop.ro/content/george-ran etti-epigramistul