$$$

 O văduvă bogată și-a cunoscut viitorul soț la înmormântarea primului

Despre el nu știa nimeni nimic. Sau, mai bine spus, toți știau câte ceva, dar nimic întreg.

L-a văzut prima dată printre coroane de flori albe, cu mâinile împreunate la spate și privirea prea liniștită pentru un bărbat aflat la o înmormântare. Văduva – femeia despre care orașul șoptea cu un amestec de invidie și milă – stătea în fața sicriului, îmbrăcată în negru absolut, cu o eleganță care durea. 

Soțul ei murise brusc. Prea brusc. Un infarct, spusese medicul. Un ghinion, spusese lumea. O viață perfectă, spusese presa locală, care nu uitase să amintească de averea considerabilă rămasă în urmă.

Bărbatul necunoscut o privea fără să clipească.

Nu insistent. Nu indecent. Ci atent. De parcă ar fi citit-o.

Când totul s-a terminat, când florile au fost așezate și oamenii au început să plece, ea a simțit că e urmărită. S-a întors. Privirile li s-au întâlnit pentru o fracțiune de secundă. Atât. Dar ceva s-a fisurat în ea atunci. Un gol care nu avea legătură cu moartea.

— Condoleanțe, a spus el simplu, apropiindu-se.

Vocea lui era joasă, caldă. Nepotrivit de vie pentru un astfel de loc.

— Mulțumesc, a răspuns ea, mecanic.

Atât. Fără nume. Fără explicații. Fără promisiuni.

Au mai vorbit o dată, întâmplător, la câteva zile după. O cafenea discretă. Ea venise să fie singură. El era deja acolo. Coincidență, i-a spus rațiunea. Destin, i-a șoptit ceva mai adânc.

El părea să știe când să tacă. Și, mai ales, când să asculte. Nu o întreba despre soțul ei. Nu o întreba despre bani. Nu o întreba nimic ce ar fi făcut-o să ridice ziduri. O făcea să vorbească despre ea. Despre copilărie. Despre frici. Despre goluri vechi, mult mai vechi decât văduvia.

Orașul a început să murmure din nou.

— Prea repede.

— Prea suspect.

— Prea frumos ca să fie adevărat.

Ea auzea, dar nu asculta. Pentru prima dată după mult timp, se simțea văzută, nu analizată. Dorită, nu evaluată. Vie, nu doar bogată și singură.

Când el a cerut-o de soție, nu a fost un gest grandios. A fost într-o seară banală, cu ploaie pe geam și o tăcere confortabilă între ei.

— Nu vreau să te salvez, i-a spus. Vreau să merg lângă tine. Dacă vrei.

A spus „da” înainte să apuce frica să o ajungă din urmă.

Nunta a fost elegantă, restrânsă, privită cu sprâncene ridicate și zâmbete false. Nimeni nu știa exact cine este el. Un om de afaceri, spusese cineva. Un prieten vechi, spusese altcineva. Un oportunist, concluzionaseră cei mai mulți.

Doar ea știa cum o ținea de mână noaptea, când coșmarurile veneau.

Doar ea știa cum o privea dimineața, de parcă fiecare zi cu ea era un câștig.

Sau cel puțin așa credea.

Într-o seară, căutând un document vechi într-un sertar pe care nu-l mai deschisese de ani de zile, a găsit ceva ce nu trebuia să fie acolo. O fotografie. Îngălbenită. Veche.

Soțul ei. Primul.

Și el.

Împreună.

Mult prea apropiați ca să fie o simplă coincidență.

Inima i-a început să bată nebunește. A continuat să caute. A găsit acte. Emailuri printate. Nume de firme. Transferuri. Detalii pe care nu le înțelesese niciodată, dar care acum se legau într-un mod înfricoșător.

Când l-a confruntat, nu a negat.

— Îl cunoșteai…? vocea ei tremura.

— Da. Mai bine decât crezi.

Adevărul a căzut între ei ca un pahar spart. Primul soț îi fusese partener. Dușman. Trădător. Totul se terminase prost. Mult prea prost. Moartea fusese… convenabilă.

— Și pe mine m-ai ales pentru ce? Pentru bani? Pentru răzbunare?

A tăcut o clipă prea lungă.

— La început, poate. Dar acum… acum ești singura parte curată din tot ce a fost murdar.

Nu știa dacă să fugă sau să-l creadă. Dragostea ei se amesteca periculos cu frica. Cu vinovăția. Cu dorința de a nu rămâne din nou singură.

Ea a vrut să plece.

Nu dramatic. Nu cu uși trântite. Ci cu o liniște rece, care îl durea mai tare decât orice acuzație. Confuzia îi era prea mare, iubirea prea amestecată cu frica. Avea nevoie de aer. De timp. De un loc în care gândurile să nu-i fie influențate de prezența lui.

— Nu pot acum, i-a spus. Nu știu ce e real și ce e construit.

El n-a oprit-o.

N-a implorat.

N-a explicat mai mult decât era pregătită să audă.

— Te aștept, a spus doar. Chiar dacă nu te mai întorci.

Au urmat luni tăcute. Fără mesaje insistente. Fără apariții „întâmplătoare”. Doar semne discrete: un document trimis de avocatul lui, care demonstra adevărul despre afacerile murdare ale primului soț. O mărturie oficială. Dovezi clare că nu profitase nici de moarte, nici de averea ei. Dimpotrivă, o protejase.

Și mai ales… răbdarea.

Când ea cădea, el nu apărea ca un salvator, ci ca un om care rămânea la distanța cerută. Care o respecta chiar și când asta însemna să sufere în tăcere.

Într-o seară, după luni de singurătate și adevăruri digerate greu, l-a sunat.

— Dacă te mai găsesc așa cum te-am lăsat… vin.

A deschis ușa exact la fel. Fără reproș. Fără triumf. Cu aceeași privire calmă care o văzuse prima dată printre coroane albe.

— N-am plecat nicăieri, i-a spus.

S-au regăsit altfel. Mai sinceri. Mai curați. Fără secrete. Fără umbre nespuse. Și au construit o viață în care trecutul nu mai dicta viitorul.

Au trăit fericiți nu pentru că povestea lor fusese perfectă,

ci pentru că au avut curajul să treacă prin adevăr, nu să fugă de el.

Iubirea adevărată nu se măsoară în începuturi spectaculoase, ci în capacitatea de a rămâne onest, răbdător și prezent chiar și atunci când celălalt pleacă.

$$$

 AȘA IUBESC FEMEILE .....

⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️SIMONE DE BEAUVOIR n.9 ianuarie 1908 -d.14 aprilie 1986 și NELSON ALGREN, scriitor american, o iubire care le-a influențat viața amândurora. 

              -------------------💕-------------------

     Din 1947 până în 1964, SIMONE de BEAUVOIR i-a scris trei sute de scrisori de dragoste lui NELSON ALGREN, scrisori adunate în 1997 în volumul "LETTRES À NELSON ALGREN,UN AMOUR TRANSATLANTIQUE 1947-1964".

      -Un reportaj unic despre viața literară, intelectuală a acestor ani,SIMONE de BEAUVOIR ne oferă o altă imagine despre ea însăși, cea a unei femei îndrăgostite.

     -Scrisoarea de mai jos e din 1950, în timp ce se întorcea din AMERICA, unde îl vizitase pe deja înstrăinatul ALGREN, care își dorea o (altă) relație, mai constantă. NELSON ALGREN este cel care va renunţa, în 1951, recăsătorindu-se cu fosta soţie şi îi răspunde scriitoarei, care îi propune continuarea prieteniei: „Nu-i vorba de prietenie. Niciodată nu ţi-aş putea oferi mai puţin decât iubirea.“

„Nu-mi fac iluzii că mă vei iubi din nou, că ar trebui să faci dragoste cu mine, și nici nu trebuie să stăm împreună atât de mult – în funcție de cum simți tu și când simți tu. Dar să știi că voi aștepta întotdeauna să-mi ceri asta. Nu, nu mă pot gândi că nu ne vom revedea. Am pierdut dragostea ta și m-a durut, dar pe tine n-o să te pierd. Oricum, sunt atât de mult a ta, Nelson, ce mi-ai dăruit e atât de valoros și niciodată nu-mi vei putea lua înapoi. Tandrețea și prietenia ta îmi sunt atât de importante, încât și acum simt căldură, fericire și recunoștință când te privesc înlăuntrul meu. Cred cu toată ființa că aceste sentimente nu mă vor părăsi niciodată. În ceea ce mă privește, mi-e foarte dificil s-o spun, confuză și rușinată, dar e purul adevăr: te iubesc la fel de mult ca atunci când, dezamăgit, mă țineai în brațele tale, și asta înseamnă cu tot sufletul și toată inima mea impură; n-aș putea mai puțin. Dar asta n-o să te deranjeze, dragul meu, și nu-ți mai face o datorie din a-mi scrie, fă-o doar când simți și scrie-mi orice, convins de faptul că orice scrisoare de la tine mă va face foarte fericită. Ei bine, cât de puerile mi se par toate cuvintele! Îmi ești atât de aproape, atât de aproape, lasă-mă și pe mine să mă apropii de tine. Și îngăduie-mi, ca întotdeauna, să rămân în inima ta.

A ta, Simone”

Simone de Beauvoir și Nelson Algren în Chicago, 1948

              ----------------------💕---------

------------

$$$

 - Mi-e rușine să zic că mi-e foame. 

Cuvintele acestui copil m-au lovit în plex. N-am crezut până la acel moment cât de dureros e să vezi, să auzi, să simți în fața ta ce înseamnă foamea unui copil. Care n-a greșit nimic nimănui, doar a venit pe lume să crească. Însă ce te faci când părinții nu au din ce să te mai crească? 

Era o zi ca oricare alta din viața mea de învățătoare la Școala Primară nr. 4. În pauza mare am rămas în clasă, aveam de completat note în carnete. Dar, ca de fiecare dată, mai ridicam privirea. Îmi plăcea să-i observ pe copii: cum râd, cum se ceartă, cum împart, cum cresc sub ochii mei.

Atunci l-am văzut pe Vlăduț.

Un băiat simplu, subțirel, mereu curat, mereu tăcut. Stătea în bancă și se uita cu o poftă care nu putea fi ascunsă la sandvișul colegului de lângă el. Nu întindea mâna. Nu cerea. Doar privea. Cu o atenție care nu era despre mâncare, ci despre lipsă.

M-am apropiat de el.

— Tu nu mănânci pachețelul? l-am întrebat încet.

— Nu mi-e foame, doamna, a răspuns repede.

Exact atunci, stomacul lui a scos un sunet clar, fără milă, ca o trădare. Vlăduț a roșit. Eu am simțit cum mi se strânge inima.

La următoarea pauză l-am chemat la catedră. Am scos sandvișul meu.

— Uite, mie nu-mi mai e foame. Mănâncă-l tu.

A ezitat o secundă. Apoi l-a luat. A mâncat încet, atent, ca și cum se temea să nu dispară prea repede.

În zilele următoare am început să-l observ mai atent. Niciodată pachețel. Niciodată gustare. Într-o zi l-am luat deoparte.

— Vlăduț, ție nu ți-e foame la școală?

A coborât privirea.

— Ba da… dar mi-e rușine să spun.

A dat din umeri, mic, resemnat.

— De ce nu-ți face mama pachet?

A urmat o pauză lungă. Apoi, cu o voce joasă, de copil care nu știe dacă e voie să spună:

— Mama nu mai e acasă.

Am sunat acasă în acea zi. Am aflat adevărul: mama lui era internată în spital. Tatăl, copleșit, alerga între muncă, spital și griji. Banii se duceau pe tratamente. Pachetul de școală devenise un lux.

Din acel moment, n-am mai stat pe gânduri.

În fiecare dimineață pregăteam un sandviș în plus. Îl strecuram pe ascuns în ghiozdănelul lui Vlăduț, când niciun copil nu se uita. Fără să știe cine. Fără să se simtă diferit.

Și nu m-am oprit acolo.

Am mers la mama lui la spital. I-am dus mâncare. I-am dus ce am putut. I-am ținut mâna și i-am spus, de la femeie la femeie:

— Stați liniștită. Vlăduț e bine. Are grijă cineva de el.

A plâns. Am plâns și eu.

Situația a durat aproape o lună.

O lună în care, în fiecare dimineață, strecuram pachețelul în ghiozdănelul lui Vlăduț. O lună în care îl vedeam mâncând fără să se mai uite în jur, fără rușinea din primele zile. O lună în care tatăl lui îmi mulțumea în șoaptă, iar mama lui, din patul de spital, îmi trimitea vorbă că se roagă pentru mine.

Și apoi, într-o dimineață, ceva s-a schimbat.

Ușa clasei s-a deschis mai greu ca de obicei. Vlăduț a intrat cu ambele mâini ocupate. Trăgea după el o sacoșă mare, grea, care părea prea mult pentru un copil atât de mic. Avea obrajii roșii și ochii strălucitori.

— Doamna… a spus el, aproape șoptit, dar cu un zâmbet cât toată fața, mama mea s-a făcut bine.

A deschis sacoșa.

Înăuntru era o plăcintă mare, tăiată în bucăți egale, încă mirosind a casă. A scos-o cu grijă, de parcă ar fi fost ceva foarte prețios.

— Mama a făcut-o azi-dimineață. A zis să dau la toți colegii. Și la dumneavoastră.

Copiii s-au adunat imediat în jurul lui. Vlăduț împărțea bucățile una câte una, cu o seriozitate care m-a făcut să-mi mușc buza ca să nu plâng. Nu uita pe nimeni. Nici pe cei cu sandvișuri mari. Nici pe cei care nu stăteau lângă el în bancă.

Când a ajuns la mine, mi-a întins bucata cu ambele mâini.

— A zis mama că e plăcintă de mulțumire.

Am luat-o și atunci am înțeles ceva ce nu scrie în nicio programă școlară: că binele făcut pe ascuns se întoarce, uneori, sub forma unei plăcinte calde, împărțite cu toată clasa.

Vlăduț nu mai era copilul care se uita cu poftă la mâncarea altuia.

Era copilul care știa să împartă.

Și poate că, fără să știe, ne-a predat tuturor cea mai importantă lecție:

că din puțin se poate naște mult, iar din rușine — recunoștință.

Restul sunt doar materii.

Unele lecții nu se predau la tablă.

Dacă povestea asta te-a atins, lasă un ❤️ și spune-ne în comentarii: îți amintești un moment din copilărie când cineva a avut grijă de tine în tăcere?

🥰Nu uita să distribui mai departe, ca să răspândim și mai mult faptele bune.

$$$

 La 9 ianuarie:

– 1438: Reprimarea sângeroasă a răscoalei de la Bobâlna (începută în mai 1437). 

– 1774: A murit arhitectul şi urbanistul francez Jacques François Blondel, personalitate a arhitecturii din perioada lui Ludovic al XV-lea şi Ludovic al XVI-lea (n. 1705)

– 1780: A murit (probabil otrăvit) Chesarie de Râmnic, cărturar, tipograf şi traducător; provenind dintr-o familie de origine arabă din Alep, se va călugări la Bucureşti şi va ajunge episcop de Râmnic (1773); filosof al istoriei, primul iluminist din Ţara Românească (n. ~1735, la Bucureşti)

– 1792: Semnarea Tratatului de la Iaşi, între Imperiul Rus şi Imperiul Otoman, confirmând creşterea puterii ruseşti în zona Mării Negre. Tratatul a fost semnat la 9 ianuarie 1792 de marele vizir Iusuf Paşa şi prinţul Bezborodko, care i-a succedat prinţului Potemkin la conducerea delegaţiei ruseşti, după moartea acestuia. Tratatul a recunoscut anexarea Hanatului Crimeei de către Imperiul Rus, şi a transferat Yedisanul acestei ţări, făcând din Nistru frontiera ruso-turcă în Europa. Frontiera asiatică pe râul Kuban a rămas neschimbată

– 1822: S-a născut Carol Benesch (n. Jägerndorf, Imperiul Austriac, azi Krnov, Cehia - d. 30 octombrie 1896, București), arhitect silezian de orientare istoristă și eclectică stabilit în Regatul României. A fost tatăl lui Oscar Beneș (1866-1925), arhitect șef al orașului Bârlad.

– 1884: Apărea săptămânal (până la 29 octombrie acelaşi an), la Iaşi, periodicul „Propăşirea” sau „Foaie ştiinţifică şi literară” (titlu impus de cenzură), periodic ce continuă programul „Daciei literare” (1840). „Propăşirea” este prima revistă literară cu caracter enciclopedic din Moldova (9/21)

– 1885, 9/21: S-a născut Gheorghe Demetrescu, astronom şi seismolog; în 1935 a creat, la Observatorul Astronomic din Bucureşti, o secţie de seismologie; din iniţiativa sa a fost înfiinţată în România o reţea de staţii seismologice (la Focşani, Bacău, Câmpulung Moldovenesc, Iaşi, Vrâncioaia); membru titular al Academiei Române din 1955 (m. 1969). 

– 1888: Era promulgată Legea pentru înfiinţarea unui serviciu de navigaţie fluvială şi maritimă în România

– 1914: S-a născut Ion Dumitrescu, istoric literar, editor şi autor de manuale şcolare; şi-a dedicat întreaga viaţă cercetării creaţiei eminesciene (m. 1977)

– 1914: S-a născut Lucien Bodard, publicist şi scriitor francez; ca reporter al ziarului „France Soir” (1948-1975), a fost corespondent de război în Indochina în toată această perioadă (m. 1998)

– 1922: S-a născut Har Gobind Khorana, biochimist american de origine indiană; a realizat sinteza polinucleatidelor şi a abordat studiul codului genetic; a reuşit să producă în laborator prima genă artificială; Premiul Nobel pentru Medicină în anul 1968, împreună cu americanii Marshall W. Nirenberg şi Robert W. Holley (m. 2011)

– 1922: S-a născut compozitorul Ştefan Mangoianu (m. 1979)

– 1928: S-a născut Vasile Drăguţ, istoric şi critic de artă, personalitate de seamă a culturii româneşti; lucrări asupra artei româneşti medievale şi a celei moderne (m. 1987)

–1931:S-a născut Ion Cojar, regizor de teatru şi profesor; fondatorul şcolii româneşti de metodă în arta actorului (m. 2009)

– 1934: S-a născut Mircea Tomuş, critic şi istoric literar

–1924: S-a născut regizorul georgian de film Sergei Parajanov (Sarkis Paradjanian) (m. 1990)

– 1936: A murit actorul american de film John Gilbert (numele real: John Cecil Pringle); un june-prim romantic din perioada filmului mut, a cărui carieră este curmată brusc de apariţia sonorului; rămâne în istoria cinematografului ca unul dintre partenerii Gretei Garbo, în viaţă şi pe ecran (n. 1899). 

– 1941: S-a născut cântăreaţa americană de muzică folk Joan Baez

– 1944: S-a născut chitarisul, compozitorul şi producătorul britanic Jimmy (James Patrick) Page, fondator al grupului rock „Led Zeppelin”

–1945: Se semna, la Bucureşti, protocolul privind aranjamentul complementar între România şi Bulgaria pentru schimburile comerciale şi de plăţi, prima convenţie comercială încheiată de ţara noastră după 23 august 1944

– 1947: S-a născut Ioana Ieronim (pseudonimul Ioanei Brânduş), poetă şi traducătoare (din literaturile daneză şi olandeză)

– 1954: Inaugurarea clădirii Teatrului de Operă şi Balet din Bucureşti (astăzi, Opera Naţională); arhitect – Octav Doicescu

– 1955: S-a născut poetul şi publicistul Ion Mureşan

– 1956: S-a născut dirijorul şi pianistul Iosif Ion Prunner

–1959: S-a născut Cristi (Cristian Alexandru) Minculescu, solist vocal şi compozitor de muzică rock, cunoscut pentru activitatea sa de peste 30 de ani ca vocalist al trupei „Iris”

– 1961: A murit (în închisoarea de la Dej) Radu Cioculescu, cronicar muzical, eseist şi traducător; fratele criticului şi istoricului literar Şerban Cioculescu (n. 1901)

– 1968: S-a născut studenta americană Kimberly Bergalis, prima persoană care a contractat sindromul imunodeficitar dobândit (SIDA) de la un lucrător din domeniul sănătăţii (dentistul ei) (m. 1991)

– 1972: A murit medicul Ilie Ardelean; sub conducerea sa a fost publicat primul manual unic de igienă generală şi comunală din România; este considerat întemeietorul igienei experimentale din ţara noastră; membru corespondent al Academiei Române din (n. 1906, la Gyula, Ungaria) 

– 1973: S-a născut cântăreţul jamaican de muzică reggae şi dance Sean Paul (Sean Paul Ryan Francis Henriques)

– 1979:Întreprinderea mecanică din Câmpulung (întreprindere care şi-a desfăşurat activitatea între anii 1953 şi 2003) a produs primele loturi de autoturisme de teren ARO dotate cu motoare Diesel (60 CP)

– 1979: A murit Pier Luigi Nervi, inginer şi arhitect italian; adept al unei arhitecturi funcţionale (Palatul Expoziţiilor şi cel al Muncii din Torino, sala audienţelor de la Vatican, Australia Square din Sydney, catedrala din San Francisco) (n. 1921)

– 1980: A murit Petru Caraman, folclorist şi filolog; autor a numeroase lucrări, studii şi articole, a abordat din perspectivă comparată aspecte ale culturii noastre populare, locul central ocupându-l balada şi colindul; membru post-mortem al Academiei Române din 1991 (n. 1898). 

– 1991: A murit Mircea Ciobanu, pictor, sculptor, scriitor, grafician, arhitect, sticlar şi jurnalist (n. 1950)

– 1992: A murit organistul Iosif Gerstenengst (n. 1920) 

– 1993: A murit Anton Crihan, fost deputat în Sfatul Ţării din Basarabia, militant pentru unire, membru al Guvernului României şi deputat în mai multe legislaturi în Parlamentul României în perioada interbelică; fost militant de frunte al mişcării ţărăniste, stabilit în SUA (n. 1893, la Sângereni, azi în R. Moldova)

– 1998: A murit atleta Lia Manoliu; campioană olimpică la aruncarea discului: aur la México City (1968), bronz la Roma (1960) şi Tokyo (1964); preşedintele Comitetului Olimpic Român între anii 1992 şi 1998; Complexul sportiv naţional din Bucureşti îi poartă astăzi numele (n. 1932)

– 2005: A murit Koji Hashimoto, regizor de film japonez (n. 1936)

– 2006: Un elicopter aparţinând SMURD s-a prăbuşit în apropierea aeroportului din Iaşi. Patru persoane (pilotul, copilotul, un medic şi un asistent medical) şi-au pierdut viaţa. Elicopterul, care făcea un zbor de rutină, a căzut în apropiere de Unitatea militară de la Holboca

– 2011: A murit profesorul Raul Volcinschi, o legendă a luptei împotriva comunismului, cel care, în 1983, a pus la cale un atentat pentru asasinarea lui Nicolae Ceauşescu (n. 1923)

– 2011: A murit regizorul, producătorul, actorul şi scenaristul britanic de film Peter Yates (n. 1929)

– 2013: A murit economistul american James M. Buchanan, laureat al Premiului Nobel pentru Economie în anul 1986, pentru contribuţiile sale la dezvoltarea teoriei contractuale şi constituţionale fondate pe studiul procesului de pregătire şi luare a deciziilor politice şi economice (n. 1919)

$$$

 Biciul de catifea al presei interbelice: Mihail Sebastian, analistul care a refuzat să urle cu lupii

Lucia STAN 

Înainte de a deveni „victima” din celebrul său Jurnal, Mihail Sebastian a fost unul dintre cei mai temuți și respectați jurnaliști ai Bucureștiului din anii '30. La ziarul Cuvântul, sub patronajul lui Nae Ionescu, Sebastian nu a fost un observator timid, ci un polemist redutabil, dotat cu o cultură europeană vastă și o peniță de o eleganță letală.

Ceea ce îl deosebea pe Sebastian de prietenii săi de generație (Eliade, Cioran, Noica) era luciditatea rațională. În timp ce aceștia alunecau spre misticism, naționalism extrem și retorică incendiară, Sebastian a rămas un „carteziuan”. Cronicile sale literare și articolele politice erau oaze de echilibru într-o presă care devenea tot mai isterică. Nu ataca omul, ci ideea. Demonta mediocritatea și fanatismul nu cu urlete, ci cu o ironie fină, chirurgicală, care durea mai tare decât orice insultă.

Momentul său de vârf jurnalistic rămâne anul 1935, când a publicat eseul-manifest „Cum am devenit huligan”. Acea carte nu este plângerea unei victime, ci rechizitoriul unui avocat strălucit. Acolo, Sebastian a disecat cu o precizie rece mecanismele urii și ale fascismului care îi infectaseră mentorul și prietenii. A avut curajul nebun de a răspunde public antisemitismului, nu cerșind milă, ci demonstrând absurditatea logică a adversarilor săi.

Tragedia lui profesională a fost că a avut dreptate prea devreme. Când legislația rasială l-a scos din presă, România a pierdut una dintre puținele voci care mai puteau discerne adevărul de propagandă. Ironia finală a destinului nu a fost războiul, ci moartea sa absurdă. Pe 29 mai 1945, omul care supraviețuise Gărzii de Fier, Rebeliunii și Holocaustului, a murit lovit de un camion sovietic în plin centrul Bucureștiului, în timp ce mergea să țină un curs la Universitate. Avea doar 37 de ani. Jurnalistul care a vrut să vindece România de fanatism prin cultură a fost strivit de brutalitatea oarbă a unei roți de camion.

$$$

 S-a întâmplat în 9 ianuarie1438: La această dată, avea loc reprimarea sângeroasă a răscoalei de la Bobâlna, răscoală începută în mai 1437. Răscoala de la Bobâlna din 1437-1438 a fost cea mai importantă răscoală înainte de marele război ţărănesc din 1514. Răscoala a început atunci când Gyorgyi Lépes, episcopul catolic al Transilvaniei, a cerut să se plătească zeciuiala, care nu mai fusese strânsă din 1434, într-o singură tranşă. Mai mult, micii nobili maghiari şi locuitorii români (care înainte erau scutiţi de plata zeciuielii, fiind ortodocşi) au fost şi ei obligaţi să o plătească. Generată de abuzurile episcopului Lépes şi de situaţia tot mai grea a ţăranilor, mişcarea a cuprins toată iobăgimea transilvăneană: români, secui, maghiari şi saşi, acestora adăugându-se orăşeni săraci, lucrătorii de la ocnele din Dej, Sic sau Cojocna, dar şi o parte a micii nobilimi.

Când ţăranii au refuzat să plătească, episcopul i-a excomunicat. Pe 16 septembrie, nobilimea din Transilvania, fruntaşii clerului, saşii şi gărzile secuieşti au format o alianţă de ajutor reciproc împotriva ţăranilor, semnând la Căpâlna un tratat intitulat Fraterna Unio. Armata nobiliară comandată de Desideriu de Losoncz a asediat oraşul Cluj, care se alăturase răsculaţilor, pe care l-au cucerit la 9 ianuarie 1438. Conducătorii răscoalei au fost executaţi la Turda, iar Clujului i s-au retras privilegiile de oraş, locuitorii săi fiind declaraţi ţărani. Pe 2 februarie a fost reînnoită alianţa de la Căpâlna, cunoscută ulterior ca alianţa celor trei naţiuni („Unio Trium Nationum”) prin care s-a reglementat situaţia socială în Transilvania în următoarele secole.

Vă propun doar o scurtă trecere în revistă a desfăşurării evenimentelor- în cele ce urmează. De la sfârşitul lui aprilie – începutul lui mai, tot mai mulţi oameni s-au adunat pe dealul Bobâlna, situat în apropierea Dejului, unde au constituit o tabără după modelul iniţiat de cehi în războaiele husite: „comunitatea locuitorilor maghiari şi români ai acestei părţi a Transilvaniei” (universitas regnicolarum Hungarorum et Valachorum huius partis Transylvaniae). Mişcarea s-a transformată curând în „guerra rusticorum” („război al ţăranilor”), după cum afirma Antonio Bonfini.

Trimişii răsculaţilor au mărturisit, în faţa Conventului de la Cluj-Mănăştur, că „erau lipsiţi de toate drepturile şi libertăţile lor, asupriţi la culme şi greu împovăraţi cu sarcini pe care nu le puteau duce”, drept pentru care doreau să „recapete vechile libertăţi acordate şi hărăzite de către sfinţii regi tuturor locuitorilor acestui regat al Ungariei şi pentru a lepăda şi îndepărta apăsarea poverilor de nesuportat”. Voievodul Transilvaniei, Ladislau Csáki (1426 – 1435, 1436 – 1437), a respins cererile trimişilor şi a dispus uciderea acestora, declanşând astfel lupta. Atacaţi pe dealul Bobâlna (sfârşitul lui iunie 1437), răsculaţii au ieşit victorioşi, folosind avantajul terenului şi superioritatea numerică. La 6 iulie, reprezentanţi ai celor două părţi aflate în conflict au încheiat o înţelegere în faţa Conventului de la Cluj-Mănăştur. Astfel, au fost anulate sau reduse cele mai grele obligaţii ale ţăranilor – în muncă, produse şi bani – şi a fost recâştigat dreptul de liberă strămutare. Răsculaţii au mai obţinut posibilitatea de a se întâlni anual într-o adunare a reprezentanţilor satelor şi târgurilor, unde erau reprezentaţi de câte „ doi bătrâni mai înţelepţi şi mai vrednici de crezare”, având drept principal obiectiv cercetarea respectării clauzelor acestei înţelegeri.

O consecinţă importantă a victoriei răsculaţilor, la nivelul elitei voievodatului, a fost întâlnirea reprezentanţilor celor trei stări privilegiate – maghiari, saşi şi secui – care au încheiat „fraterna unio” („uniunea frăţească”), numită în textele ulterioare „Unio trium nationum” („Unirea celor trei naţiuni”), la Căpâlna (16 septembrie 1437). Aceasta a pus bazele reluării ostilităţilor, ce au culminat cu bătălia de la Apatiu, ce urmărea „să fie zdrobite şi tăiate din rădăcină îndrăzneala şi răzvrătirile nelegiuiţilor de ţărani” (voievodul Lorand Lépeş) şi menţinerea sistemului social al Transilvaniei ce a dăinuit până la 1918.

Conștientizând că învoielile perfectate cu nobilii nu vor fi respectate, țăranii s-au adunat din nou, pentru a-și cere drepturile. În aceea toamnă, răscoala a luat chipul unui război pe viață și pe moarte. La Apatiu s-a dat o nouă luptă între armata clasei privilegiate și țărănimea înarmată cu ghioage, furci și topoare, dar, întrucât niciuna dintre părți n-a ieșit biruitoare, s-a trecut la negocieri. Era șansa țărănimii ardelene de a înlătura șerbia. De astă dată înțelegerea a fost mai puțin favorabilă țăranilor, comparativ cu ceea ce se obținuse anterior, în urma confruntării victorioase de la Bobâlna. Răscoala țărănimii române și maghiare a continuat, astfel că în decembrie 1437 a fost ocupată, de către țărani, cetatea de la Aiud, dar curând armatele inamice, ale grupurilor ce se aliaseră la Căpâlna, au declanșat un atac copleșitor asupra plugarilor, aceștia din urmă fiind învinși. La Aiud și la Cluj, acolo unde țăranii se adăpostiseră pe vreme de iarnă, s-au dat lupte crâncene. Dar soarta n-a ținut cu mulțimea asupriților, astfel că nobilimea ungară și armata sa au ieșit victorioase. În decembrie a murit împăratul Sigismund. Imediat aliații i-au atacat pe răsculați și i-au înfrânt. Armata nobiliară comandată de Desideriu de Losoncz a asediat orașul Cluj, care se alăturase răsculaților, pe care l-au cucerit la 9 ianuarie 1438. Cetățenii din orașul Cluj făcuseră front comun cu țăranii răsculați. Drept pedeapsă, locuitorii Clujului au pierdut statutul superior pe care-l aveau ca orășeni, devenind aidoma țăranilor, în privința puținătății drepturilor și mulțimii obligațiilor. Conducătorii răscoalei au fost executați la Turda, iar Clujului i s-au retras privilegiile de oraș, locuitorii săi fiind declarați țărani.

Cea dintâi consecință majoră a înfrângerii răscoalei de la Bobâlna a fost uciderea conducătorilor țărănimii și schingiuirea groaznică a unor mii de țărani, dintre cei care se implicaseră trup și suflet în acea timpurie și energică încercare de eliberare de sub jugul pe care urmau să-l mai poarte câteva secole. La începutul lunii februarie (1438) biruitorii s-au întrunit a doua oară, la Căpâlna. Acolo a fost consolidată alianța din septembrie 1437 a celor trei națiuni – unguri, sași și secui – în urma căreia românii aveau să fie supuși unui șir lung de nedreptăți colective și abuzuri istorice, de-a lungul veacurilor următoare. Prevederile nedrepte ale înțelegerii Unio Trium Nationum, și-au produs efectele veacuri la rând și chiar s-au agravat, cu timpul, unele consecințe nefaste încetând abia după primul război mondial, odată cu Unirea tuturor românilor de la 1918.

Surse:

George Marcu (coord.), Enciclopedia bătăliilor din istoria românilor, Editura Meronia, Bucureşti, 2011

http://www.ziare.com/cultura/documentar/rascoale-romanesti-rascoala-de-la-bobalna-1043313

https://crispedia.ro/rascoala-de-la-bobalna-din-1437/

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2010/02/02/rascoala-de-la-bobalnaun-moment-eroic-de-istorie-transilvaneana/

http://www.cuvantul-liber.ro/news/84615/61/Pagina-de-istorie-Rascoala-de-la-Bobalna-un-moment-eroic-de-istorie-transilvana

$$$

 S-a întâmplat în 9 ianuarie1780: A murit, cel mai probabil otrăvit, Chesarie de Râmnic, cărturar, tipograf şi traducător; provenind dintr-o familie din Alep, se va călugări la Bucureşti şi va ajunge episcop de Râmnic (1773); filosof al istoriei, primul iluminist din Ţara Românească. Chesarie de Râmnic (n.circa 1720, Bucureşti – d. Râmnicu Vâlcea) a fost fiul Ilincăi şi al lui Anghelachi Halepliu, zaraf. Învăţă la Academia grecească din Bucureşti, având printre dascăli pe renumitul Alexandru Turnavitu. Cunoştea istoria şi limbile latină, greacă, rusă şi franceză. 

Călugărit în 1761, a fost 12 ani protosinghel şi eclesiarh al Mitropoliei din Bucureşti. Împreună cu mitropolitul Grigorie al Ungro-Vlahiei şi cu arhimandritul Filaret de la Râmnic, el prezenta, în 1770, doleanţele ţării în faţa împărătesei Ecaterinei a II-a, la Petersburg. Sprijină acţiunile politice ale mitropolitului Grigorie şi ale partidei filoruse a banului Mihai Cantacuzino, cu ajutorul cărora devine episcop al Râmnicului, în 1774. Ca episcop, s-a impus printr-o bogată activitate culturală, bisericească şi administrativă (înfiinţarea de şcoli, ctitorirea sau restaurarea unor aşezăminte de cult la Craiova şi Bucureşti). Renovarea, cu sprijinul material al negustorului Hagi Pop din Sibiu, a tipografiei de la Râmnic şi regenerarea acestui centru de iradiere spiritual-religioasă, ce a marcat o epocă a culturii româneşti, rămân marile lui merite. Importanta sa activitate de traducător a început la tiparniţa Mitropoliei din Bucureşti, unde scoate, în 1765, ampla lucrare a lui Simion, arhiepiscopul Tesalonicului, Voroavă de întrebări şi răspunsuri întru Hristos. Implicat în tratativele diplomatice ale momentului, a scris în elină şi o Istorie a războiului dintre Rusia şi Poarta Otomană, lucrare păstrată doar în traducerea neogreacă a lui Ambrosie Pamperis. Prin cărţile de cult tipărite la Râmnic sub oblăduirea sa, începând din 1776, a contribuit la românizarea completă a serviciului bisericesc.

Principala lui operă rămâne editarea, între 1776 şi 1779, a şase volume de Mineie (contribuţia sa extinzându-se şi la pregătirea volumelor următoare, tipărite de succesorul său Filaret), completate de prefeţe originale, atestând orizontul iluminist al clericului, ce se inspiră masiv din Enciclopedia franceză şi din opera bizantinologului Charles Le Beau. La traducerea Mineielor, lucrare colectivă, condusă de episcop, bazându-se pe vechile tălmăciri ale lui Dosoftei, Radu Greceanu şi Damaschin al Râmnicului, au colaborat mitropolitul Grigorie, Filaret de Râmnic, Anatolie Ierodiaconul, Rafail Monahul şi Iordan Cappadochianul. Prefeţele conţin, în ansamblu, o meditaţie asupra evoluţiei istoriei şi a timpului. Predoslovia la Mineiul pe octombrie, apărut în 1776, reaminteşte biruinţele în ordine cultural-religioasă (traducerea cărţilor de cult) şi anunţă renaşterea naţională a secolului următor, prin noul sens dat cuvintelor „patrie” şi „patriot”. Pentru cărturar, cauzalitatea divină şi voinţa oamenilor conlucrează, după vechiul concept bizantin al „sinergiei”, la mersul evenimentelor istorice. Mineiul pe noiembrie, tipărit în 1778, conţine o încercare de periodizare a istoriei românilor, începând cu romanizarea Daciei. A doua etapă are în centru întemeierea Ţării Româneşti, iar a treia - traducerea cărţilor sacre în limba română. În sfârşit, epoca a patra, cea contemporană episcopului, reprezintă o perioadă de statornicie, datorată reglementărilor încheiate cu Poarta Otomană. În spirit înnoitor, Chesarie de Râmnic încearcă să fixeze locul Bisericii în cadrul conştiinţei naţionale.

Cea mai lungă şi mai însemnată este prefaţa la Mineiul pe ianuarie, ce conţine un scurt istoric al poporului român, plecând de la teoria originilor, cu idei similare stolnicului Constantin Cantacuzino. Argumentele socio-etnografice aduse, asemănătoare celor ale Şcolii Ardelene (S. Micu), au în vedere obiceiurile romane, dar şi autohtone (ideea supravieţuirii dacilor este prezentă aici).Vorbind despre schimbare ca lege a firii, amintind de „stepenele” stolnicului Cantacuzino, cărturarul urmăreşte creşterea şi descreşterea statelor contemporane lui (Polonia, Suedia, Prusia), dar mai ales a Ţării Româneşti, unde procesul s-a accentuat din cauza instabilităţii politice. Ideile profesate de Chesarie de Râmnic în predosloviile sale îl aşează pe linia preocupărilor mai vechi ale umaniştilor români, conturând totodată, prin noile elemente de filosofia istoriei şi prin tema timpului, profilul unui important cărturar iluminist de la sfârşitul secolului al XVIII-lea.

Surse:

http://arhiepiscopiaramnicului.ro/ierarhi/ierarhi-din-secolul-al-xviii-lea

https://www.crestinortodox.ro/dictionarul-teologilor-romani/chesarie-episcopul-ramnicului-87367.html

https://ziarullumina.ro/repere-si-idei/prefetele-mineielor-episcopului-chesarie-al-ramnicului-15253.html

http://www.tipariturivechi.ro/articol/mineiele-de-la-ramnic

https://crispedia.ro/chesarie-de-ramnic/

https://carterara.wordpress.com/tag/chesarie-de-ramnic/