&&&

 MARGARETA, FLOARE RARĂ...🤍

               Legendă

    "Simbol al simplității, prospețimii și purității, margaretele sunt un adevarat compliment adus frumuseții.

In creștinism, margareta este considerată a fi floarea Sfintei MARIA MAGDALENA, fiind numită și "MAGDALENA" sau "FLOAREA INOCENȚEI". In secolul al XV, margareta devine în iconografie și un simbol al inocenței copilului IISUS.

   Margaretele sunt și stelele pământului. Se spune că, cu multe milioane de ani în urmă, stelele trăiau pe pământ. Într-o noapte însa, din motive neștiute, stelele au disparut pentru a aparea mai apoi pe bolta cerească. In locul lor au aparut margarete, considerate de atunci ca fiind stele ale pământului.

    O altă legendă ne povestește despre o prea frumoasă prințesa, pe nume MARGARETA. Fata, de o sensibilitate și un farmec aparte, încă de la naștere a fost promisă ca soție pentru Impăratul Florilor. Timpul trecea, și fata devenea pe zi pe trecea tot mai frumoasă. Pe la vârsta de 16 ani, MARGARETA întâlneste și se îndragostește de un print nespus de atrăgator și vitez. Dar împotriva dragostei lor, erau și părinții și destinul. Și pentru a lupta împotriva acestuia cei doi plănuiesc să fugă împreuna și să se căsătoarescă. Doar astfel putea scăpa de promisiunea făcută. Impăratul FLORILOR află însă toată tărășenia și îl provoacă pe prinț la duel. Cei doi se bat în sabii și în paloșe 3 zile și 3 nopți și în final, prințul este ucis. Speriată și îndurerată, MARGARETA fuge în munți, Imparatul FLORILOR fiind însă pe urmele ei. Văzând ca nu are scăpare, MARGARETA se roagă, plângând, ca mai bine sa moara decât să se căsătorească cu cel ce-i ucisese iubitul. Ruga îi este ascultată și MARGARETA moare, iar lacrimile-i devin șirag de perle. Indurerat și conștient de greșeala făcută, Imparatul FLORILOR o transforma pe MARGARETA într-o floare albă, pentru că aceasta să poată trăi veșnic fără ca cineva să o poată atinge. 

   MARGARETA a rămas de atunci simbolul puterii destinului, dar și a dragostei."🤍 

   Web

&&&

 ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️MADELINE POTTER.....

     Tanara romanca de etnie rromă din familie de caldarari ajunsă profesoară la a 4-a mare Universitate din UK: „Am fost întrebată dacă am copilărit în căruță cu coviltir” 

    -MADELINE POTTER s-a nascut in 1989 inr-o familie de rromi din ROMÂNIA. Ea s-a mutat in ANGLIA dupa ce s-a casatorit cu un englez din BIRMINGHAM. 

    -In 2020, MADELINE si-a luat doctoratul la Universitatea din YORK (Nordul Angliei), iar in prezent predă la Universitatea din EDINBURGH, a patra mare universitate din UK, unde au studiat printre altii trei prim-miniștri britanici, 20 de laureați ai Premiului NOBEL și patru câștigători de Premiu PULITZER.

   -De curand, ea a a lansat în MAREA BRITANIE cartea "THE ROMA" - despre cultura și istoria romilor. In carte, tanara a scris si despre o serie de discrimari cu care s-a confruntat in copilarie, in tara natala.

   "Una dintre cele mai traumatizate experiențe a fost una pe care o relatez și în carte, când eram mică și niște fete se jucau «elastic». Când am vrut și eu să mă joc, ele au refuzat pentru că sunt de etnie romă", a spus MADELINE pentru ziarul Libertatea.    

   - Romanca a mai povestit si cum a fost palmuita de un politist intr-un parc in timp ce statea pe iarba si citea o carte. "Rasismul nu ține cont de ce faci. Dacă o persoană e plină de ură față de romi, te va urî indiferent de ce faci", marturiseste MADELINE.

    -Tanara a adaugat insa ca pentru ea rasismul de care s-a lovit a fost și un factor determinant pentru a reuși în viață si ca educația primită în ROMÂNIA a format-o într-un mod fundamental.

    sursa pagina:Anunțul UK

📷 madeline_cct [IG], [X]

            SUCCES!

     CONSIDERAȚI E, RESPECT!

&&&

 Avea 1,8 miliarde de dolari.....Și o obsesie: ca nimeni să nu afle vreodată acest lucru.

MARGARET CARGILL s-a născut într-una dintre cele mai înstărite familii ale Americii. Străbunicul ei fondase o companie cerealieră care avea să devină, mai târziu, gigantul CARGILL Inc. — o corporație cu o cifră de afaceri de peste 100 de miliarde de dolari anual. Familia număra paisprezece miliardari. Ea era una dintre cele opt moștenitoare.

Ar fi putut trăi în penthouse-uri luxoase, să colecționeze Ferrari și să organizeze recepții fastuoase unde numele ei ar fi fost rostit cu admirație și reverență.

În schimb, și-a cumpărat o roată de olar.

În timp ce verii ei ocupau locuri în consiliile de administrație, Margaret își petrecea zilele în ateliere de artă. Nu era fascinată de profiturile trimestriale, ci de motivele țesătorilor amerindieni — povești cusute în firele țesăturilor de-a lungul secolelor.

A dus o viață modestă. A absolvit facultatea la 34 de ani. S-a stabilit în California, împărțindu-și timpul între o căsuță de lângă ocean, o cabană în munți și călătorii prin deșert. Trecută bine de șaptezeci de ani, își încărca singură echipamentul într-o dubă veche și pleca împreună cu prietenii spre pădurile de pini. Conducea un Jeep ros de vreme și nu simțea nevoia unui șofer.

La un moment dat, un consultant financiar a venit cu avionul pentru a se întâlni cu ea.

Margaret a sunat la hotel:

— Fiți afară peste treizeci de minute. Vin să vă iau.

Omul se aștepta la o limuzină. În fața hotelului a apărut însă un Jeep vechi. La volan — o femeie trecută de șaptezeci de ani.

— Urcați!

Banii nu o impresionau. Nu cumpăra diamante. Cumpăra opere de artă create de o femeie din tribul Hopi, care le țesea manual luni întregi.

Însă Margaret avea un plan.

În jurul anului 1990, a început să se șteargă pe sine din propria generozitate.

Cecuri bancare anonime pentru Crucea Roșie. Fundații cu nume inventate. Vizite în organizații sub numele simplu de „Margaret”. Fără nume de familie. Fără camere. Fără publicitate.

În decurs de cincisprezece ani, a donat peste 200 de milioane de dolari.

Nature Conservancy. Smithsonian. Adăposturi pentru animale. Școli de muzică. Centre pentru îngrijirea vârstnicilor.

Nimeni nu știa cine se afla în spatele acestor donații.

Când o catedrală din San Diego era pe punctul de a se închide din lipsă de fonduri, o necunoscută a intrat fără să anunțe:

— Am auzit că aveți probleme financiare. Aș vrea să ajut.

A întins un cec. Episcopul a presupus că era vorba, probabil, despre 50 de dolari.

— Cui ar trebui să-i mulțumesc?

— Spuneți doar că a trecut pe aici un înger.

În plic erau 50.000 de dolari.

S-a întors iar și iar. Și au trecut zece ani până când episcopul i-a aflat numele.

Când un adăpost pentru animale mai avea nevoie de 1,57 milioane de dolari pentru a finaliza construcția, ea a pus o singură întrebare:

— De cât aveți nevoie?

— Cecul va ajunge săptămâna viitoare.

Dar cel mai important era altceva: venea întotdeauna să vadă ce au reușit să clădească banii ei.

La inaugurarea Muzeului Național al Indienilor Americani din Washington, stătea printre vizitatori. Privea cum copiii descopereau pentru prima dată arta popoarelor indigene. Nimeni nu bănuia că femeia încălțată comod donase milioane pentru ca acel lucru să devină posibil.

Intra pe ușile din spate, asculta discursurile de mulțumire adresate „binefăcătorilor anonimi” — apoi dispărea în liniște.

La 1 august 2006, Margaret s-a stins din viață la vârsta de 85 de ani.

Și abia atunci lumea i-a aflat numele.

Nu a avut soț și nici copii. Doar artă, prieteni, călătorii și o generozitate tăcută. Toate acțiunile sale la Cargill au fost lăsate moștenire în scopuri caritabile. Partea ei depășea 6 miliarde de dolari.

Astăzi, Margaret A. Cargill Philanthropies este unul dintre cele mai mari zece fonduri filantropice din Statele Unite, administrând active de peste 9 miliarde de dolari. Miliarde au fost deja distribuite, iar cauzele pe care le-a iubit vor continua să fie susținute încă multe generații de acum înainte.

Femeia care conducea un Jeep vechi și dormea într-un camper modest a creat un mecanism de ajutorare care salvează vieți până în ziua de astăzi.

Nu și-a dorit clădiri purtându-i numele.

Nu și-a dorit premii.

Nu și-a dorit ceremonii grandioase de recunoștință.

Voia doar să stea pe ultimul rând al unui muzeu. Să privească un copil descoperind arta pentru prima dată. Și să știe că ea făcuse acel moment posibil.

Fără ca nimeni să afle.

 

Voia să fie un înger.

Și, se pare, a reușit.

   sursa pagina: Marcus de seară

&&&

 În ziua în care am golit clasa, am înțeles că nu eu am îmbătrânit prea mult. Școala a obosit prea tare

    Copilul nu a ridicat vocea.

Asta m-a urmărit toată ziua.

   Dacă ar fi râs, poate ar fi fost mai simplu. Dacă ar fi fost obraznic, aș fi pus replica în categoria obișnuită a lucrurilor pe care un învățător le aude și le lasă să treacă. Dar băiatul de șapte ani a spus-o plat, fără răutate vizibilă:

   — Mama zice că sunteți depășită. Nici filmulețe nu știți să faceți.

   Depășită.....

   Am scris cuvântul acela în minte și l-am purtat cu mine până la finalul zilei, în timp ce scoteam planșele de pe pereți și puneam în cutii treizeci și cinci de ani de viață.....

    Mă numesc SILVIA POP. Am fost învățătoare într-o școală mică din ARAD. Am prins creta care îți usca degetele, cataloagele groase, primele calculatoare, tablele interactive, platformele online și părinții care au trecut încet de la “vă mulțumim” la “vă reclam”.

    Nu spun că trecutul era roz. Nu era.

  Dar exista un acord tăcut: copilul era al tuturor adulților care încercau să-l crească bine. Părintele nu vedea în profesor un adversar. Profesorul nu vedea în părinte un potențial proces. Când ne așezam la aceeași masă, nu porneam de la ideea că celălalt minte.

   Acum, uneori, intru într-o discuție cu familia unui copil și simt că am nevoie de avocat, nu de catalog.

   Am fost filmată în clasă... Am fost întreruptă de părinți care știau mai bine pedagogie după trei postări citite pe internet.... Mi s-a spus că sunt prea blândă.... Mi s-a spus că sunt prea strictă... Că cer prea mult... Că nu cer destul.... Că traumatizez.... Că nu impun limite... Că nu înțeleg generația nouă....

    Poate chiar nu o înțeleg complet...Dar știu ce văd.

   Văd copii care nu mai știu să se plictisească. Copii care vor reacție instant. Copii care vin dimineața cu ochii roșii, după ore petrecute în fața ecranelor. Copii care au vocabular de adulți obosiți și răbdare de câteva secunde. Copii care nu sunt răi, dar sunt permanent aprinși pe dinăuntru.

   Văd și copii triști.... Mulți....

  Copii care cer voie la baie doar ca să stea singuri două minute. Copii care se lipesc de tine când le vorbești calm. Copii care explodează pentru că acasă nimeni nu mai are timp să-i audă înainte de explozie.

   Iar noi, la școală, trebuie să fim totul.

   Să predăm. Să calmăm. Să raportăm. Să prevenim. Să explicăm. Să completăm. Să măsurăm. Să dovedim. Să nu greșim. Să fim calzi, dar nu prea apropiați. Fermi, dar nu duri. Moderni, dar tradiționali. Disponibili, dar fără să cerem sprijin.

   Și peste toate: rezultate.

   În clasa mea, cândva, aveam un ritual. În fiecare luni dimineață, fiecare copil spunea un lucru bun din weekend. Uneori era o excursie. Alteori: “Tata a stat cu mine.” Asta era tot. Și era enorm.

  Acum lunile încep cu verificări, grafice și presiuni.

  Nu mai întreabă nimeni dacă un copil a învățat să fie mai puțin singur. Întreabă dacă a crescut scorul.

Am rămas mult peste momentul în care corpul meu îmi cerea să plec.

Am rămas pentru fetița care, după luni de tăcere, mi-a spus:

— Doamna, pot să citesc lângă dumneavoastră?

   Am rămas pentru băiatul care rupea caiete și într-o zi mi-a adus un desen cu două cuvinte: “Nu plecați”.

  Am rămas pentru copilul care m-a întrebat dacă poate să-mi spună un secret și apoi mi-a mărturisit că nu are cu cine vorbi acasă.

   Asta nu intră în rapoarte.

  Dar pentru mine asta a fost școala.

  Anul acesta, însă, clasa nu a mai fost doar clasă. A fost uneori cameră de criză. Un copil a aruncat cu un scaun spre ușă. Altul a spus o amenințare pe care nimeni nu a știut dacă să o ia ca pe o vorbă proastă sau ca pe un semnal grav. Consiliera a plecat. Directorul schimba formulare. Noi ne uitam unii la alții în cancelarie ca oamenii de pe o corabie care ia apă.

  În ultima oră, am deschis sertarul de jos al catedrei. Acolo țineam scrisori vechi. Una era de la un copil din 2001: “Vă mulțumesc că m-ați așteptat până am învățat.”

  Am izbucnit în plâns....

Pentru că asta făceam noi. Așteptam copiii.

   Nu-i împingeam doar spre rezultate. Îi așteptam până prindeau curaj. Până înțelegeau. Până se îmblânzeau. Până începeau să creadă că pot.

La plecare, administratorul nou mi-a spus:

— Ați fost o instituție aici.

Frumos spus. Rece spus. Apoi s-a uitat în telefon.

   Am închis ușa clasei și pentru o clipă am auzit parcă toate vocile deodată: “Doamna, pot să merg la tablă?”, “Doamna, el mi-a luat radiera!”, “Doamna, uitați, am reușit!”

Nu știu cine sunt fără aceste voci.

Dar știu că le-am purtat cu grijă.

   Așa că, dacă aveți un profesor în viața voastră, nu așteptați finalul carierei lui ca să-i spuneți că a contat. Spuneți-i acum.

   Profesorii par uneori severi, demodați, obosiți.

   Dar mulți dintre ei au ținut în palme bucăți fragile din copilăria cuiva.

    Și au făcut-o, ani întregi, chiar când nimeni nu le-a mai spus mulțumesc.

sursa pagina:Un prieten vechi 

     CONSIDERAȚIE , RESPECT, RECUNOȘTINȚA TUTUROR DASCĂLILOR!❤️

&&&

 Legenda Privighetorii

🐦‍⬛🐦🦅

Odata ... imparatul pasarilor a fost foarte voios si bine dispus ... Voind sa stie care dintre supusii sai canta cel mai frumos, mai placut si mai fermecator, a dat porunca in toata imparatia, ca de indata, sa se adune la curtea imparateasca cei mai vestiti cantareti ca sa-i cante la masa.

Cum au auzit pasarile de aceasta porunca imparateasca, indata s-au adunat toate la un loc, au tinut o sedinta si au ales apoi din mijlocul lor pe trei reprezentanti. Pe acestia i-au trimis la curtea imparateasca. Au fost alese urmatoarele pasari: gangurul, mierla si privighetoarea. Cele alese nu au stat mult pe ganduri sa se sfatu­iasca, ci se pornira in graba spre curtile imparatesti, fi­indca timpul cand trebuiau sa se prezinte imparatului se apropiase.

Gangurul, ca unul care are imbracamintea cea mai aleasa si cea mai frumoasa, fiind acoperit cu pene aurii, care stralucesc foarte frumos la lumina soarelui, fu lasat sa mearga inainte. Dar, nu numai ca il lasara, el sin­gur se puse in fruntea celorlalte doua si nici pe una n-o lasa de fel sa mearga inaintea lui.

Mierla mergea si ea in urma lui, zicand ca ea, ca una care are cioc auriu, ca si penele gangurului, si imbracamintea nea­gra si stralucitoare ca matasea, trebuie sa mearga in urma lui.

Privighetoarea insa, fiind mai mica la faptura si avand imbracamintea cea mai simpla, ramase in urma si mergea cu capul plecat si umila spre curtea imparatului.

Cum ajunse gangurul la curtea imparateasca si intra inlauntru, imparatul, vazandu-l ca e asa de frumos aranjat si ca are o statura foarte impunatoare, il primi cu cea mai mare cinste, il puse apoi in fruntea mesei si-l pofti sa cante. Gangurul, mandru si plin de fala, incepu a canta. Imparatul fu foarte multumit cu cantecul lui si-l lauda.

Intra apoi mierla. Imparatul, cum o vazu si pe aceasta, indata ii intinse si ei un scaun poftind-o sa stea langa masa si sa cante. Incepand sa cante, mierla impresiona mult mai placut si canta mult mai frumos decat gangurul.

La urma sosi si privighetoarea si se pleca plina de umi­linta pana la pamant dinaintea imparatului. Vazand-o ca e atat de mica, de pricăjită, de umila si nebagata in seama, imparatul se mira ce cauta la curtea lui si de aceea o intreba, cam rastit, cu ce treburi a venit, fara insa sa o pof­teasca sa stea, cum facuse cu ceilalti doi oaspeti care in­trasera inaintea ei.

- Inaltate Imparate, zise privighetoarea umila de langa usa, unde ramasese de cand intrase inauntru, sa nu va fie cu suparare si cu banat, sunt aleasa si trimisa de catre neamurile mele la Inaltimea voastra ca si eu sa va cant un cantec.

- Canta-mi atunci, zise imparatul zambind, sa te vad si pe tine ce poti.

Privighetoarea, necutezand macar sa-si indrepte privirea spre imparat, isi drese mai intai glasul si apoi incepu a canta cum stie ea sa cante, nu cum cantasera cele­lalte ...

Imparatul, cand o auzi cantand, ramase uimit de frumu­setea cantecului ei. Un glas asa de duios, dulce, placut si fermecator n-a mai auzit de cand s-a trezit el pe lume. Privighetoarea, prin cantecul ei, a bagat sub covata pe cei­lalti doi cantareti de mai inainte.

 

Si dupa ce a sfarsit ea acuma de cantat, imparatul n-o mai lasa sa stea la usa, ci o puse pe dansa in locul gangurului, in fruntea mesei, totdeodata si „prima”, adica darul cel mai mare, mai frumos si mai pretios, care era menit pentru cel mai bun cantaret, iar dupa ce s-a sfarsit acuma masa, dupa ce toti oaspetii s-au sculat de la dansa, ea - privighetoarea - a fost aceea care a pornit prima in fruntea celor­lalti doi cantareti, chiar daca imbracamintea ei e cu mult mai simpla decat a gangurului si a mierlei.

Mierla, care cantase ceva mai frumos decat gangurul, s-a dus in urma privighetorii. Gangurul insa, cu toata statura lui cea domneasca, cu toata frumusetea imbraca­mintei sale, ramase indarat si, iesind umilit si rusinat de la imparatul, se duse acuma cel din urma.

Si de atunci, de cand au fost aceste trei pasari la imparatul lor ca sa-i cante la masa, a ramas privighetoarea cea mai renumita si maiastra cantareata dintre toate neamurile pasarilor. Fiecare pasare cantatoare trebuie sa-si plece capul si sa se inchine inaintea ei.

Sursa Universdecopil.ro

🦅🐦🐦‍⬛

Cât de mult înseamnă aspectul fizic și cât prețuim mintea și sufletul omului? 

Uneori, aparențe le înșeală!

🥀🥀🥀🥀🥀

&&&

 CHARLES AZNAVOUR, pe numele real SHAHNOUR VARENAGH AZNAVOURIAN s-a născut pe 22 MAI 1924 la Paris, Franța ,într-o familie de actori imigranți din Armenia.  A fost cântăreț, actor, compozitor si activist public francez de origine armeană. A fost unul dintre cei mai îndrăgiți și mai longevivi cântăreți francezi. Cariera lui s-a întis pe mau mult de 60 de ani. A apărut în mai mult de 60 de filme dintre cae amintim "Trageți în pianist", " Un

taxi pentru Tobruk", "Dracul și cele 10 porunci", "Toba de tinichea", "Moș Goriot", "Testamentul lui

Orfeu", ș.a. A compus peste 1000 de cântece, dintre care 150 în limba engleză, italiană, spaniolă și germană. În primii ani ai carierei lui a fost ajutat sfătuit și îndrumat de marea cântăreață Edith Piaf.

Aznavour a càntat în mai multe limbi, franceză, engleză, italiană, spaniolă, germană, rusă, armeană.  A fost căsătorit de 3 ori și a avut 6 copii, 

Prima soție a fost MICHELINE RUGEL cu care a avut doi copii , o fiică SEDA și un băiat CHARLES.  A doua soție a fost cântăreața franceză EVELYNE PLESSIS, împreună având un fiu, PATRICK. care însă, s-a sinucis la vârsta de 25 de ani. Ultima sotie a fost ULLA THORSELL, cea care i-a adus liniștea și i-a dăruit 3 copii, KATIA, MISHA si NICHOLAS

Această suedeză a fost femeia vieții lui, cea care i-a stat alături o jumătate de veac. În 2017 CHARLES AZNAVOUR a primit o stea pe Walk of Flame din Hollywood. S-a stins din viață la vârsta de 94 de ani pe 1 Octombrie 2018..A fost găsit mort în cadă, în baia casei sale din.Mouriès. A murit din cauza unui stop cardio respirator, complicat de un edem pulmonar acut. A fost înmormântat în cripta familiei din Cimitirul Montfort l'Amaury., Fr anța.

&&&

 Astăzi 26 MAI 2026 se împlinesc 16 ani de la plecarea dintre noi a actorului JEAN CONSTANTIN, pe 26 MAI 2010, la vârsta de 82 de ani, în apartamentul său din Constanța din cauza unui stop cardio respirator. A fost înmormântat , două zile mai târziu, în Cimitirul Central din Constanța

În anii  2009 -2010, actorul a fost internat în spital, în mai multe rânduri din cauza problemelor cardiace.  JEAN CONSTANTIN , pe numele real CONSTANTIN CORNEL JEAN s-a născut pe 12 August 1927 la Techirghiol, jud. Constanța, într-o familie numeroasă , cu 5 fete si 4 băieți. Este vorba de o familie mixtă, mama fiind grecoaică, iar tatăl român, de origine albaneză.. Puțini știu că, înainte să devină unul dintre cei mai iubiți actori ai României, Jean Constantin a fost hamal și salahor în portul din Constanța. Nu a avut școli de actorie, ci ani grei de muncă, dar, va juca la început pe scena Teatrului "Fantasio" din Constanța, timp de aproape 30 de ani, între 1957 si 1985. A jucat în peste 70 de filme, filmul de debut, fiind "Procesul Alb". Au urmat filmele "Haiducii", "Brigada Diverse în alertă", Brigada Diverse la munte și la mare", "Explozia", "Gloria nu cântă", "Revansa", "Secretul lui Bachus", "Nea Mărin miliardar", "Un comisar acuză", "Duelul", "Nemuritorii", "Ultimul cartuș", "A doua cădere a Constantinopolului', "Expresul de Buftea", "Miss Litoral", "Răzbunarea haiducilor", "Capcana mercenarilor", "Eu, tu și Ovidiu", "Masca de argant" Rapirea fecioarrlor", "Frații Jderi", "Cum mi-am petrecut sfârșitul lumio," ș.a.. A fost considerat "maestrul comediei". Pe 7 Februarie 2004, președintele României, Ion Iliescu, i-a conferit Ordinul Meritul Cultural în grad de Ofițer Categoria D "Arta Spectacolului. JEAN CONSTANTIN a fost căsătorit de 3 ori, dar nu a avut copii. Prima soție a fost Mioara Mocanu, artistă la Teatrul de Păpuși din Galați, lângă care a stat aproape 17 ani. A urmat Nina Cocea, balerină la Teatrul "Fantasio" din Constanța. Ultima soție, pe care a întâlnit-o când actorul avea vârsta de 53 de ani, a fost Elena, Nina Petcu, sufleur la Teatrul Național din București. Aceasta, anterior a fost soția actorului  Gheorghe Cozorici. Cu aceasta, Jean Constantin avea să rămână împreună, timp de 30 de ani, până când moartea i-a despărțit .