sâmbătă, 10 mai 2025

Antreprenoriatul în școli: De ce avem nevoie de o revoluție educațională

 Cei mai în vârstă nu pot să nege importanța școlii și influența acesteia asupra vieții și dezvoltării ulterioare. Numai că experiența ultimilor ani a demonstrat că experiența dată de școala tradițională nu este suficientă pentru adaptarea la condițiile societății de azi.


Până acum școala tradițională oferea informații la greu. Aproape doar informații pure și cam atât. Mai puțin oferea direct posibilitatea de a ști cum se aplică informațiile obținute în practica vieții de zi cu zi. Astfel școala crea doar depozite de informații și nu adevărați lideri în diverse domenii de activitate.
De ceva vreme lucrurile s-au schimbat în direcția cea bună. Tinerii pot avea un ajutor in formarea lor ca lideri în Tribul antreprenorilor, o comunitate de antreprenori în devenire și nu numai care oferă informațiile și experiența necesară pentru orice tânăr care își dorește în viață să urmeze o carieră în afaceri pe cont propriu. Și chiar dacă acest lucru nu se realizează tinerii obțin informații utile pentru orice drum pe care îl vor alege in viață.
Până la obținerea de informații referitoare la dezvoltarea unei afaceri (informații financiare, contabilitate, marketing, listare la bursă) orice tânăr obține informații necesare dezvoltării personale: cum să vorbească în public, vestimentație, atitudine corespunzătoare, mentalitate potrivită unui lider, potrivită cuiva care se descurcă in viață. 
Informațiile legate direct de dezvoltarea unei afaceri sunt extrem de diverse: informații financiare (contabilitate, finanțare), marketing, informații despre folosirea inteligenței artificiale și a tehnologiei digitale, brokeraj, listare la bursă și multe altele.
În procesul de învățare un rol important îl au mentorii care sunt mereu alături de tinerii învățăcei dar și un sistem de networking digital extrem de bine pus la punct. Astfel tinerii obțin informațiile necesare din mai multe direcții cu o eficiență mult mai mare.
Nu sunt neglijați nici tinerii din țară și nici cei din diaspora.
Se oferă experiență prin evenimente promovate online sau offline precum și recomandări de servicii, produse, experți, cărți. Nu este de neglijat nici sprijinul de tip startup atât de necesar pentru începutul de activitate precum și sprijinul pentru persoanele defavorizate.
Sincer vorbind, mi-aș fi dorit să am acest sprijin în dezvoltarea mea personală. Am învățat totul din mers și toate informațiile le-am căutat din greu din toate direcțiile și prin multe metode, cu un consum de timp și energie greu de suportat. Nu a avut cine să mă învețe și cine să mă ajute. Acum tinerii pot beneficia de informațiile și experiența necesară cu ajutor primit dintr-un singur loc, ajutor specializat în toate domeniile ce pot avea legătură cu viitorul domeniu de activitate, oricare ar fi acela. Există mentori care să ghideze întregul proces de învățare pas cu pas prin tot felul de metode, de activități și cu surse de informații extrem de diverse: cărți, evenimente, mediu online, schimburi de experiență dintre comunitățile de afaceri.
Totul se poate începe de la vârste fragede, iar informațiile necesare sunt oferite raportat la nivelul de înțelegere corespunzător vârstei. Dacă la început totul sau aproape totul se învață prin joc, la vârste mici, mai târziu totul devine mult mai complex, învățarea decurgându-se prin metode clasice. Tinerii sunt învățați să colaboreze între ei și cu persoane și structuri din exteriorul comunității din care fac parte și sunt deprinși să ofere sprijin celor defavorizați sprijinind cazurile sociale. Se oferă sprijin de tip startup pentru perioade lungi sau mai scurte la început de drum, sprijin extrem de util pentru un timp în care pregătirea se suprapune peste activitatea efectivă din domeniul de activitate ales.
Pregătirea în domeniul afacerilor, in domeniul antreprenoriatului, face parte din educația pentru viață în general. Pregătirea antreprenorială transformă tinerii în lideri extrem de bine pregătiți pentru viață în general.
Articol scris pentru Spring SuperBlog 2025

$$$

 LUDWIG VAN BEETHOVEN


Născut la Bonn , probabil pe 16 decembrie 1770; decedat la Viena , pe 26 martie 1827. Data nașterii sale nu a fost niciodată stabilită cu certitudine, dar este dedusă din faptul că registrul de botez al bisericii sale parohiale indică data de 17 decembrie și că în țările catolice se obișnuiește ca pruncii să fie botezați a doua zi după naștere.


Tatăl lui Beethoven a fost tenor în capela curții Prințului -Arhiepiscop de Köln , unde bunicul său, originar din Olanda , a ocupat timp de mai mulți ani postul de director muzical. Prin urmare, a fost crescut încă din cea mai fragedă tinerețe într-o atmosferă muzicală. În timp ce tatăl său era riguros și nu întotdeauna rezonabil în conducerea sa asupra tânărului geniu, mama sa era adesea prea indulgentă cu el, fapt care ar putea explica unele dintre trăsăturile de caracter pe care tânărul le-a dezvoltat mai târziu.


La vârsta de cinci ani, tatăl său a început să-l instruiască în vioară, iar la opt ani, directorul muzical, Pfeifer, i-a început studiile de pian, în timp ce organistul curții , Van den Eden, și succesorul său, Christian Gottlob Neefe, l-au instruit în orgă , armonie și compoziție. Ca pianist, a făcut progrese atât de rapide încât în câțiva ani a reușit să interpreteze „Clavicordul bine temperat” de Bach și să improvizeze magistral. La treisprezece ani a realizat primele sale compoziții, un set de șase sonate. Acestea și alte câteva producții din tinerețea sa le-a repudiat și le-a distrus ulterior. Când avea cincisprezece ani, electorul Maximilian, al cărui organist adjunct de curte devenise între timp, i-a permis tânărului Beethoven să viziteze Viena . O scurtă ședere în orașul imperial a servit scopului bun de a-l face să realizeze incompletitudinea educației sale muzicale, precum și a celei generale . Câțiva ani mai târziu, în 1792, patronul său l-a trimis din nou la Viena cu planul declarat de a studia cu Joseph Haydn . Instrucțiunea sub îndrumarea acestui maestru nu a continuat cu niciun sistem sau pentru nicio perioadă de timp, din cauza unei diferențe radicale de temperament dintre cei doi bărbați.


Beethoven a ajuns curând la marele contrapunctist Albrechtsberger , prin a cărui îndrumare și prin studiul privat al tratatului de teorie și contrapunct al lui J. J. Fux , „Gradus ad Parnassum”, a dobândit soliditatea și libertatea de stil care au atras curând admirația lumii muzicale. Studiul asiduu al operelor lui Handel, Haydn și Mozart a completat ceea ce Bach începuse pentru el în domeniul creativ. Protecția patronului său, Electorul Maximilian, fratele lui Iosif al II-lea , și talentul său remarcabil ca interpret și improvizator i-au asigurat, într-un timp relativ scurt, o poziție proeminentă în lumea socială și artistică a Vienei . Arhiducele Rudolf, devenit ulterior cardinal , i-a devenit elevul și prieten pe viață, în timp ce numeroși nobili iubitori de muzică l-au patronat. Ca și compozitor, a atras din ce în ce mai multă atenție, nu numai în Austria și Germania , ci în întreaga lume. Poziția lui Beethoven în viață în această perioadă era probabil mai prietenoasă și mai agreabilă decât cea a oricărui maestru contemporan sau precedent. I s-a permis să trăiască în relativă ușurință fără a fi nevoit să accepte o angajare fixă sau să predea în mod regulat instrucțiuni; era foarte căutat ca instructor, dar nutrea o aversiune intensă față de predare. Producțiile sale din această perioadă, deși poartă din ce în ce mai mult amprenta individualității sale, reflectă totuși influența și manierele contemporanilor săi, Mozart și Haydn . Probabil că Beethoven a întreprins compunerea unei lucrări în această formă, „Hristos pe Muntele Măslinilor”, mai degrabă datorită succesului oratoriilor acestuia din urmă decât pentru că și-a dat seama de sublimitatea subiectului. Este bine cunoscut faptul că, în anii următori, a regretat că a publicat-o. În special, a fost nemulțumit de modul în care a tratat rolul lui Hristos . Încă nu se ridicase la înălțimea capacității sale sau nu se ridicase la nivelul standardelor convenționale ale mediului său superficial.


Când Beethoven avea în jur de treizeci de ani, a contractat o răceală care la început i-a afectat auzul și, în cele din urmă, din cauza unui tratament neglijent și a modului său de viață nepăsător și neregulat, a dus la surditate aproape totală. Această afecțiune era destinată să aibă un efect monumental asupra vieții sale și să determine în mare măsură caracterul producțiilor sale. Izolarea în mare măsură de la relațiile sociale, pentru care, datorită naturii sale generoase, a avut întotdeauna poftă, și incapacitatea de a-și auzi chiar și propriile creații, a fost soarta sa dureroasă până la sfârșitul zilelor sale. Izolarea și suferința provocate de infirmitatea sa, înșelăciunea din partea oamenilor în care avusese încredere și conduita greșită a nepotului pe care îl adoptase, care l-au implicat în tot felul de probleme financiare, l- au făcut să treacă prin perioade de depresie care aproape se învecinau cu disperarea. Sensibilitatea extremă, iritabilitatea și suspiciunea față de aproape toți cei cu care era obligat să aibă de-a face s-au adăugat la nenorocirile sale tot mai mari. Sănătatea generală precară s-a transformat treptat în hidropizie. În ultimele etape a fost operat de patru ori fără a obține ameliorare; dar în toată această perioadă de încercare nu a încetat niciodată să compună. Chiar și pe patul de moarte, a schițat o nouă simfonie. A murit în timpul unei furtuni teribile cu grindină, după ce primise cu evlavie ultimele sacramente .


Beethoven ne-a lăsat aproximativ 135 de lucrări, printre care muzică de cameră în toate formele sale, 9 simfonii, 1 oratoriu , 1 operă și 2 Liturghii. Majoritatea acestor creații trebuie clasificate printre cele mai mari compoziții muzicale pe care mintea umană le-a produs. În Beethoven, muzica instrumentală, vehiculul prin excelență al subiectivismului , își găsește punctul culminant după o dezvoltare treptată care se întinde pe aproape trei secole. În mâinile sale, a devenit cea mai puternică voce a spiritului vremii predominant. Trăind într-o epocă și o atmosferă de liberalism religios , când panteismul hegelian a pătruns în literatura vremii, în special ficțiunea și poezia lui Goethe, el nu a putut scăpa de influența lor tulbure. Afirmația sa că „basul complet și religia sunt chestiuni indiscutabile” indică atât spiritul vremurilor, cât și propria sa atitudine; explică și cealaltă zicală a sa, conform căreia „muzica trebuie să scoată foc din mintea omului”.


S-a subliniat că în majoritatea lucrărilor sale instrumentale, nu mai puțin decât în opera sa „Fidelio” și Simfonia a IX-a, aceasta din urmă încheindu-se cu un final coral pe „Oda bucuriei” de Schiller, Beethoven dezvăluie și descrie lupta interioară împotriva și victoria triumfătoare asupra îndoielii . Cele două Liturghii ale sale poartă același caracter subiectiv. Sunt mari opere de artă religioasă , dar trebuie considerate separat de serviciul liturgic , căruia nu i se subordonează. Deși prima și mai scurtă Liturghie în Do major, comandată de prințul Esterhazy, nu depășește în lungime și formă ceea ce era obișnuit în vremea sa și conține pasaje de o devoțiune și o frumusețe excepționale, ea este totuși, luată în ansamblu, prea individuală și prea violentă în expresie pentru a fi admisă pentru uz liturgic . Acest lucru este valabil într-o măsură mult mai mare pentru „Missa Solemnis” în Re major, la a cărei compoziție a lucrat aproape doi ani. Această lucrare monumentală a fost desemnată drept Catedrala Sfântul Ștefan în tonuri. Lungimea sa extremă și cerințele extinse necesare pentru o interpretare adecvată - orchestră, orgă , solo, cvartet și cor mare, împreună cu rezistența aproape supraomenească din partea sopranelor și tenorilor - sunt singure motive suficiente pentru a o exclude din serviciul liturgic . Interpretată în condiții adecvate în sala de concert, este o puternică profesiune de credință într-un Dumnezeu personal de către unul dintre cele mai mari genii ale tuturor timpurilor, care a compus-o în mijlocul îndoielii crescânde și al iminentei dezintegrări morale și spirituale a epocii sale.


Surse


SCHINDLER și MOSCHELES, Viața lui Beethoven (Londra, 1841); 

WEGELER V. RIES, Biografie. Notizen über L. van Beethoven Leben u. Schaffen (Berlin, 1875); Beethovens Briefe (Viena și Leipzig, 1911); 

THAYER-DEITERS-RIEMANN, Ludwig van Beethovens Leben (Leipzig, 1911); 

AMBOS, Cultur-histor. Bilder aus dem Musikleben der Gegenvart, Das etische u. Momentul religöse la Beethoven (Leipzig, 1860).

$$_

 CANAAN


Canaan era numele unei țări antice mari și prospere (uneori independentă, alteori un afluent al Egiptului ) situată în regiunea Levant din Libanul, Siria, Iordania și Israelul de astăzi. Era cunoscut și sub numele de Phoenicia. Originea numelui „Canaan” provine din diverse texte antice și nu există un consens științific cu privire la locul exact de origine a numelui și la ce înseamnă.


Potrivit Bibliei, pământul a fost numit după un bărbat numit Canaan, nepotul lui Noe (Geneza 10). Alte teorii citează „Canaan” ca derivat din limba hurită pentru „violet” și, deoarece grecii îi cunoșteau pe canaaniți drept „fenicieni” ( greacă pentru „violet”) și deoarece fenicienii lucrau cu vopsea purpurie și astfel au fost numiți de greci „oameni violet”, această explicație este cea mai probabilă. De asemenea, a fost avansată teoria conform căreia numele provine de la verbul-rădăcină ebraică kana, care denotă ordinea din haos, o amestecare sau o existență sincronă. Savanții J. Maxwell Miller și John H. Hayes susțin că nu există o semnificație definitivă pentru nume, citând surse antice care l-au folosit pur și simplu ca nume de loc:


„Numele „Canaan” apare în diferite texte antice din Egipt până în Mesopotamia. În textele egiptene, Canaan pare să fi fost folosit ca desemnare pentru provincia asiatică a Egiptului. În Biblie, Canaan s-ar putea referi la întreaga Palestină la vest de Iordan, moștenirea ideală a evreilor; dar s-ar putea referi și la zone mai restrânse, în special coasta Palestinei. În mod corespunzător, scriitorii biblici se referă ocazional la întreaga populație indigenă a Palestinei drept „canaaniți” (deci interschimbabil cu „amoriți”). Cu alte ocazii, ei par să distingă pe canaaniți și amoriți de alte grupuri dintre ocupanții Palestinei.”


Cea mai veche locuire din regiune a fost în jurul orașului Ierihon în epoca paleolitică și această comunitate rurală timpurie s-a dezvoltat apoi în orașul care este cel mai vechi centru urban din regiune (și, probabil, din lume). Alte orașe s-au dezvoltat în timpul Epocii Bronzului timpuriu, dar au fost abandonate, probabil din cauza suprapopulării, iar oamenii au revenit la un stil de viață agrar pentru un număr de ani. Orașele au crescut din nou în timpul Epocii Bronzului Mijlociu, care a cunoscut dezvoltarea comerțului cu alte civilizații și, mai ales, cu Egiptul. Canaan (numit și Fenicia în acest moment) a continuat să prospere până în c. 1250 - c. 1150 î.Hr. în timpul așa-numitului colaps al epocii bronzului. Cărțile biblice ale lui Iosua și Numeri atribuie distrugerea Canaanului generalului evreu Iosua și cuceririi sale, dar această afirmație a fost contestată de oamenii de știință din zilele noastre.


În urma „ieșirii” de la c. 1250 - c. 1150 î.Hr., totuși, evreii (israeliții), cărora se spune că Iosua le-a dat țara, au populat regiunea și au întemeiat regatele lui Israel și Iuda. Aceste regate au durat până când regiunea a fost cucerită în succesiune de către asirieni, babilonieni, perși, Alexandru cel Mare, seleucizi și Imperiul Roman.


Cultură și religie


Poporul indigen din țara Canaanului nu a fost niciodată un grup etnic unificat și nici nu s-au închinat acelorași zei în același mod. Termenul „canaaniți” este folosit pentru a se referi la oamenii care au trăit în țara Canaanului, dar nu se știe dacă acești oameni au împărtășit o limbă comună sau o viziune asupra lumii. Fenicienii, de exemplu, erau canaaniți, dar nu toți canaaniții erau fenicieni.


În religie, ei venerau mulți zei, dar, printre ei, principalul, zeul El, zeița Ashera (asociată cu Astarte) și consortu ei Baal și zeități sumeriene precum Utu-Shamash. Baal și Ashera sunt considerate inițial zeități vegetative/ale fertilității, care apoi au preluat atribute mai impresionante atribuite zeilor sumerieni precum Enlil și Ninlil sau Enki și Ninhursag. Alte zeități adorate au inclus un zeu minor numit Yahweh care, potrivit unor studii recente, ar fi putut fi zeul canaanit al metalurgiei. Riturile religioase includeau sacrificiul uman (în special sacrificiul copiilor) înțelegând că zeii dădeau numai ce este mai bun oamenilor și, prin urmare, ar trebui să răspundă, oferind tot ce au mai bun zeilor.


Femeile puteau și au servit drept preotese, puteau să dețină pământ, să încheie contracte și să inițieze divorțul, toate acestea reflectând valorile culturale ale Mesopotamiei. Cultele fertilității erau numeroase, iar Asherei și diferitelor ei avatare regionale i s-au făcut ofrande de pâine și cereale pentru o fertilitate sporită și copii sănătoși. Sacrificiul uman nu pare să fi jucat vreun rol în cultele fertilității și, în plus, nu se știe în ce condiții o comunitate ar sacrifica una dintre ele.


Nu există nicio înregistrare a vreunui rege care să conducă o națiune unificată, ci doar a oamenilor care își guvernează propriul oraș-stat și cât de mult pământ în jurul său ar putea deține. În funcție de puterea conducătorului unui oraș și de resursele acelui oraș, o comunitate ar prospera sau eșua. Până în mileniul al II-lea î.Hr., de exemplu, Byblos a fost marele exportator de cedru de pe Muntele Liban și de papirus în Egipt și alte națiuni și a putut să prospere datorită unei administrații guvernamentale eficiente și a resurselor ample.


Byblos, de fapt, este probabil cel mai faimos dintre orașele canaanite, chiar dacă nu ai auzit niciodată de el. Numele Bibliei provine de la cuvântul grecesc byblos pentru „Carte”, o referire la orașul care a furnizat națiunilor din jur papirus. Tir a fost un alt mare centru industrial care producea articole de îmbrăcăminte foarte căutate, colorate cu vopseaua violetă a scoicilor Murex, iar orașul Sidon , angajat și el în comerț similar, a fost un mare centru de învățare. Rivalitatea dintre Tir și Sidon a asigurat produse de înaltă calitate de la ambele până când Tir a monopolizat în cele din urmă afacerea cu textile.

***

 ECATERINA CARADJA


Prinţesa Ecaterina Caradja, supranumită Îngerul de la Ploieşti, a salvat sute de soldaţi căzuţi în Al Doilea Război Mondial. A trăit 100 de ani şi a avut parte de un destin spectaculos, demn de un scenariu de film.


Povestea spectaculoasă a prinţesei Caradja a început în secolul trecut. Ecaterina Olimpia Creţulescu s-a născut în Bucureşti, pe 28 ianuarie 1893. A fost fiica prinţesei Irina Cantacuzino şi a prinţului Radu Creţulescu. Părinţii au divorţat când prinţesa avea doar trei ani. Tatăl a răpit-o şi a dus-o în Anglia, unde a înscris-o într-un orfelinat, sub un nume fals, pentru ca mama ei să nu o mai găsească niciodată. Irina Cantacuzino a încercat în zadar să-şi regăsească copilul. În memoria fiicei răpite, prinţesa Cantacuzino a construit o fundaţie pentru copiii orfani. S-a recăsătorit cu prinţul Nicolae Ghica şi a continuat să-şi caute copilul furat, însă încercările ei au fost în zadar.


Mama a murit fără să ştie dacă Ecaterina mai este în viaţă. Fetiţa a fost descoperită, întâmplător, de o mătuşă, în 1908. Aceasta a gasit-o la o mănăstire franceză şi a reuşit să o aducă în România, unde a predat-o în custodia familiei Cantacuzino. Cum mamă nu mai avea, Ecaterina a fost crescută de bunicul pe linie maternă. Gheorghe Grigore Cantacuzino era prim-ministru la data la care şi-a regăsit nepoata furată. S-a ocupat ca cea mică să primească o educaţie aleasă. Prinţesa s-a şcolit la instituţii de prestigiu din Anglia şi Franţa. La încheierea studiilor, tânăra prinţesă cunoştea cinci limbi străine.

 

Întoarsă în ţară s-a căsătorit cu prinţul Constantin Caradja. A avut două fete: Irène Mathilde Catherine şi Marie Constance Lucie. Primul Război Mondial a prins-o în ţară. Se spune că a fugit din calea trupelor duşmane având la piept cele două fete micuţe, dintre care una abia avea 10 zile. A reuşit să ajungă la Moscova, unde s-a angajat ca voluntar la un spital pentru bolnavi de tifos. A contactat şi ea boala, dar a scăpat ca printr-o minune.


I-au murit cele două fiice


S-a întors în ţară, după război, şi s-a dedicat acţiunilor caritabile. A preluat în grijă orfelinatul înfiinţat de mama sa, Irina Cantacuzino, şi vreme de ani buni a fost mamă pentru câteva mii de copii care şi-au găsit casă la orfelinat. În 1920 a născut cel de-al treilea copil, o fată numită Alexandra. Soarta nu a fost deloc dreaptă cu femeia care şi-a pus viaţa în slujba ajutorării altora. A doua fiică a murit la Viena, la numai 17 ani, din cauza unei boli nemiloase. Pe Irene a pierdut-o la cutremurul din 1920.


Îngerul de la Ploieşti


Cel de-Al Doilea Război Mondial a găsit-o pe prinţesă în România. A devenit un nume cunoscut la nivel internaţional, după ce şi-a riscat viaţa ajutând soldaţii să scape din calea duşmanilor. În august 1943, când câmpurile petroliere de la Ploieşti au fost bombardate, Ecaterina a cazat în spitale sute de soldaţi şi mai apoi i-a ajutat să fugă din România. Pe terenurile prinţesei au aterizat forţat, cu paraşuta, sute de piloţi americani. Prinţesa i-a salvat şi i-a îngrijit. 


De aici, americanii i-au dat numele de „Îngerul de la Ploieşti“. I s-a mai spus şi „Mrs Blue Cross“, datorită uniformei de asistentă în culorile albastru şi alb, cu care era îmbrăcată la spitalul la care îngrijea soldaţi. Richard W. Britt şi William J. Fili, doi dintre piloţii salvaţi de prinţesa româncă, n-au uitat-o niciodată. Au povestit cele petrecute în România, în cărţi publicate în America.


A fugit din România cu un vas petrolier 


Insituţiile de caritate ale prinţesei au ajuns pe mâinile comuniştilor, după 1949. A fost nevoită să fugă din ţară, ajutată de fiica sa, Alexandra, care era stabilită la Paris. Aceasta i-a facilitat ieşirea din România, cu un vas petrolier pe Dunăre. Opt săptămâni de aventură a trăit prinţesa româncă până a ajuns în Austria, la Viena. Ecaterina Caradja s-a stabilit în Statele Unite ale Americii. America a fost patria în care şi-a găsit casă mai bine de trei decenii, câtâ vreme România se afla sub regimul comunist. S-a implicat şi aici în acţiuni de caritate şi a ajuns un nume cunoscut mai ales în rândul luptătorilor din cel de-al doilea război mondial. La iniţiativa ei a avut loc prima reuniune a peste 500 de rezervişti dintre foştii prizonieri pe care i-a cunoscut şi i-a ajutat în România. Reuniunea a devenit o tradiţie care se ţine anual în SUA. În august 1976, prinţesa a inaugurat Monumentul pentru Pace de la Valley Forge National Historical Park. Pentru faptele ei şi pentru ajutorul dat soldaţilor americani, în ianuarie 1977, prinţesa româncă a fost recompensată cu Medalia de Onoare „George Washington”.


A adoptat un vânzător de antichităţi


În anul 1987, cu prilejul unei vizite în Germania, prinţesa a cunoscut un proprietar al unui magazin de antichităţi din Berlin, pe nume Ottomar Berbig. Cu gândul că în neamul ei nu există niciun urmaş de sex masculin care să ducă mai departe numele, prinţesa l-a adoptat pe belinez, trei ani mai târziu. Ottomar Rodolphe Vlad Dracula Prince Kretzulesco este numele pe care l-a primit vânzătorul de antichităţi în urma adopţiei încheiate în 1990, în România.


S-a întors în România după căderea comunismului. Revenită în ţară, s-a mutat în vechiul orfelinat „Sfânta Ecaterina”. Aici l-a primit, cu prilejul concertului din 1992, pe superstarul american Michael Jackson. La 100 de ani de viaţă, Ecaterina Caradja a stat de vorbă cu cel mai mare star al vremii. A murit la orfelinat, un an mai târziu, după un secol de viaţă.

$$$

 POVEȘTI DE IUBIRE:


MIHAI EMINESCU ȘI CLEOPATRA LECCA POENARU


Bucurându-se de o celebritate notorie, prin faptul că în 1896, Guilem Șorban a compus melodia care a transformat-o într-o nemuritoare romanță, poezia lui Eminescu „Pe lângă plopii fără soț...” a fost inspirată de Cleopatra Lecca Poenaru și a fost publicată, așa cum se cunoaște, prima oară, de Iosif Vulcan, în revista „Familia”, în numărul din 28 august (9 septembrie) 1883.

Unde au fost „plopii fără soț” și cine a fost muza poeziei


De-a lungul anilor, poezia a ridicat numeroase întrebări, dând istoricilor literari și iubitorilor versurilor lui Eminescu prilejul unor discuții contradictorii. Astfel, mult timp s-a crezut – și nu puțini sunt cei care mai cred și azi – că „plopii fără soț” au fost la Iași. Cum „muza” care i-a inspirat poetului celebrele versuri a fost – fapt cert – Cleopatra Lecca Poenaru, iar aceasta nu și-a purtat niciodată pașii prin „dulcele târg al Ieșilor”, varianta aceasta este exclusă. Plopii fără soț au fost deci, fără îndoială, la București, unde „muza” a trăit. Mai mult, s-a stabilit că inspiratoarea versurilor locuia, la data respectivă, pe strada Cometei – acum Căderea Bastiliei nr. 2- 10, pe locul unde azi se află Academia de științe Economice.


Alte întrebări vin de la sine: cine a fost „muza”, unde și când s-au cunoscut Eminescu și Cleopatra Lecca Poenaru, când a fost scrisă poezia...? Prima dintre acestea este, credem, cea mai importantă și cea mai controversată. Astfel, în timp ce George Călinescu, șerban Cioculescu, Augustin Z.N. Popp ș.a. au afirmat că „muza” era fiica pictorului Constantin Lecca, Barbu Brezianu, în cel mai recent memorial publicat pe această temă, a afirmat că era nepoata pictorului.


Mai mult, Augustin Z.N. Popp afirmă că muza de care era îndrăgostit Eminescu era „cu zece ani mai vârstnică” decât el, în timp ce Barbu Brezianu afirmă că Eminescu era „mai june cu doisprezece ani decât ea”. Adevărul este, credem, pe undeva prin apropiere. Astfel, de curând, s-a descoperit data nașterii Cleopatrei Lecca Poenaru; 18 ianuarie 1837, la Craiova. Ea era fiica pictorului Constantin Lecca și mai în vârstă cu treisprezece ani decât Eminescu. Deci, la data când cei doi s-au cunoscut, ea avea 43 de ani, iar poetul 30.


Ce mai știm… despre muză


Cleopatra Lecca s-a născut, așa cum am spus, la Craiova. Ea se cunoștea și a copilărit aici, cel puțin până în toamna anului 1848, cu Titu Maiorescu (născut la 1840) și sora acestuia. Părinții lor erau, după cum se știe, profesori, colegi la școala Centrală, vecini și prieteni. Peste ani, când Titu Maiorescu s-a mutat la București (în 1875), ea a reluat legăturile cu acesta și mergea, din când în când, la seratele lui literare. Acolo, după N. Petrașcu (Icoane de lumină), l-a întâlnit, prima oară, pe Eminescu.


Între timp, Cleopatra Lecca fusese căsătorită cu căpitanul Grigore Poenaru (mai apoi maior și colonel de infanterie), născut la 1830, nepot, după soră (Evgenitza) a lui Petrache Poenaru. Cei doi soți au avut doi copii, un băiat, Petre (născut la 1866, care a ajuns căpitan), și o fată, Marie, căsătorită cu Golfineanu (O.G. Lecca, Familia Lecca). Cleopatra și Grigore Poenaru au divorțat. Din ce motive și când anume nu știm, dar oricum înainte de 1877. Cei doi copii au rămas în custodia mamei, care și-a păstrat numele după soț și locuia în casa sa din strada Cometei, stradă pe care se aflau „plopii pe care Eminescu îi numărase și găsise «fără soț»”.


Cum arăta Cleopatra


S-a afirmat, de unii istorici literari, că Cleopatra Lecca Poenaru a fost „urâtă” (George Călinescu), că a fost „corpolentă și tare boită” (șerban Cioculescu), că era „înaltă, planturoasă și că îl privise de sus pe poet” (Augustin Z.N. Popp) ș.a. Toate acestea ne fac, fără să vrem, să ne punem întrebarea, cum arăta oare Cleopatra Lecca Poenaru la data când poetul era îndrăgostit de ea? Dar cum toți „prietenii” lui Eminescu sunt suspecți, din diferite motive, de subiectivitate și cum nici o fotografie a „muzei” nu ne este cunoscută, nu ne rămâne decât să ne-o imaginăm și până una alta s-o privim în cele cinci portrete executate de tatăl său și ajunse până la noi.


Astfel, în primul tablou, aflat la Muzeul de Artă din Brașov, Cleopatra Lecca apare copil, în vârstă de aproximativ 10 ani, alături de fratele său, Grigore. Portretul nu ne spune nimic deosebit, în afară de faptul că are o relativă valoare documentară și artistică.


Al doilea portret este tot un ulei pe pânză și se află la Muzeul de Artă din Ploiești. Cleopatra Lecca are aici vârsta de aproximativ 16 ani și e îmbrăcată în „... costum național, cu ie și fotă, încinsă la brâu, la gât împodobită cu o salbă de aur pe o bentiță de catifea. Este văzută din față, are o privire melancolică, ușor dezamăgită, părul castaniu cu cărare la mijloc și tenul smead. Silueta ei se detașează dintr-un peisaj convențional cu heleșteu, lebede și nuferi”.


Al treilea portret este un desen acuarelat, aflat în colecția doamnei profesor Manuela Cernat. Aici „regăsim pe viitoarea muză a lui Eminescu, cu privirea ei tristă, iscoditoare, cu același obraz frumos tăiat, o frunte înaltă și cărarea ce-i desparte drept la mijloc cosițele. Demoazela, cu o siluetă șuie, este, de data aceasta, așezată într-un jilț de piele cafenie, fiind îmbrăcată într-o rochie albă, cu dungi și flori albăstrui, purtând pe umeri o capă albă de dantelă închisă în față cu o fundă involtă albastră, iar pe bentița din jurul grumazului atârnă doar un singur galben. În mână Cleopatra ține un trandafir roz palid, de discretă paloare cu a buzelor sale”.


Al patrulea portret, privit în ordine cronologică, se află la Muzeul de Artă din Arad. Este ulei pe pânză și o prezintă pe Cleopatra Lecca în jurul vârstei de 25 de ani. E îmbrăcată în rochie cu mânecă lungă cu guler alb și închisă în față cu nasturi negri. Nu poartă nici o bijuterie, în afară de cercei. Chipul său frumos e trist și gânditor. Al cincilea portret este un desen acuarelat, aflat la Cabinetul de Grafică al Muzeului Național de Artă al României, și ne prezintă o femeie tânără, frumoasă și distinsă, în jur de 30 de ani.


Se știe, de asemenea, din autoportretele lui Constantin Lecca că acesta a fost un bărbat frumos. Cum fetele seamănă, de regulă, cu tații, înclinăm să credem că muza lui Eminescu n-a făcut excepție de la regulă. Cleopatra Lecca a fost deci o femeie frumoasă, altfel nici nu ne-am explica cum poetul s-ar fi putut îndrăgosti de ea. Mai mult, el „nădăjduia să fie acceptat ca soț”.


Când idila a avut loc…


N. Petrașcu spune că Eminescu și Cleopatra Lecca Poenaru s-au întâlnit, prima oară, la o serată literară în casa lui Titu Maiorescu. Când anume, nu precizează. Poate, spunem noi, în toamna lui 1878 sau în cursul anului 1879. Barbu Brezianu afirmă însă, în articolul citat, că lucrul acesta s-a petrecut „în anul 1878, în elegantul foaier al Teatrului Național, cu prilejul unui spectacol de gală dat de tragedianul Rossi în rolul lui Hamlet”.


Nu-l contrazicem, posibil să se fi cunoscut atunci, dar idila a avut loc în a doua parte a anului 1880 și în prima jumătate a anului următor. Dovadă în acest sens stau unele însemnări răutăcioase ce răzbat din corespondența purtată de Titu Maiorescu și Mite Kremnitz, în perioada respectivă, cât și din două bilețele trimise „muzei”, atunci, de poet. Cei doi se întâlneau, de obicei, la seratele lui Maiorescu.


N. Petrașcu spune că „ea vorbea (atunci) politicos cu el”, dar „păstra în ton aceeași răceală și același ascendent…, în vreme ce cu persoane cunoscute, foști și viitori miniștri, dânsa avea o notă francă și intimă în conversație, o libertate afectuoasă și priviri de o dulceață cu totul de altă natură…”. Și cum muza nu răspundea sentimentelor poetului, acesta „se oferi să mediteze copilul Cleopatrei, corigent, căruia îi aducea, la fiecare lecție, bomboane. Ea continua să rămână însă aceeași, indiferentă”.


Dragostea lui Eminescu pentru Cleopatra Lecca Poenaru a durat „un timp destul de lung”. I-a scris atunci, desigur, mai multe poezii. Acestea s-au păstrat „într-un pachețel în biblioteca Cleopatrei Lecca”. Cum aceasta a murit pe neașteptate, fiica sa Marie, „căsătorită cu un domn Economu, procuror, le-a dat lui Alexandru Giuvara, atunci ministrul justiției, care i le-a cerut din curiozitate…”. Dar, s-a întâmplat ca și Alexandru Giuvara să moară subit, astfel că „acele poezii și-au pierdut urma”.


Petrașcu, care l-a cunoscut bine pe poet, fiind, la un moment dat, cu el în relații de caldă prietenie, l-a văzut întâia oară în toamna anului 1880. Iată cum i s-a părut: „De statură deasupra mijlociei, cu trup bine legat, cu trăsăturile feței regulate, părul negru, lucios și cam lung, fruntea înaltă și senină, de parcă se coboară din lumea unui vis, ochii negri umbriți și adânci…, nasul corect, mustața neagră, buzele armonioase, barba rasă, gâtul rotund și larg, pielița obrazului albă, mată și palidă…”


Întâmplarea a făcut ca în anul 2000 să fie achiziționat de Muzeul de Artă din Craiova un Portret de bărbat, de Alexandru Elliescu (foto jos). Cel care l-a vândut a spus că în familia sa trecea drept un Portret al lui Mihai Eminescu… Oare așa să fie? Un lucru este însă cert, tabloul este semnat Elliescu și datat 1879, deci ca timp s-ar încadra. Poetul, ca și pictorul, avea, pe atunci, aceeași vârstă, 29 de ani. (stranie coincidență! Mai mult, amândoi au murit în același an, 1889).


În rest, ce să spunem… Ar fi prea frumos să fie adevărat. Privind tabloul nu putem spune că este Eminescu, dar nici cu certitudine că nu este! Anul 1879 a fost, pentru poet, un an care l-a marcat, în scurta sa existență. Bărbatul din portret are fruntea înaltă și senină, trăsăturile feței regulate, părul negru, lucios, ochii negri, adânci și ușor umbriți, nasul, să zicem, corect, mustața neagră, ceva mai mare și oarecum altfel decât o știm, barba proaspăt rasă, astfel că obrazul alb pare puțin palid… Este sau nu este Eminescu?


Când a scris „Pe lângă plopii fără soț…”?


Răspunsul la această întrebare îl găsim în ultimele strofe – și acesta este clar: când idila aparținea de domeniul trecutului. Deci nu în 1880 sau prima jumătate a anului 1881… Atunci când? Părerea noastră este că în cursul anului 1882 sau, cel mai târziu, în primele zile ale anului 1883. Oricum, la 23 martie același an, poetul i-a încredințat lui Iosif Vulcan mai multe poezii, printre care și Pe lângă plopii fără soț...


Precizez, de asemenea, că aceasta a fost una dintre puținele poezii pentru care „Eminescu a primit un mic onorar, singurul cu care a fost răsplătit în toată activitatea sa literară”. O poezie celebră și câteva tablouri ne dezvăluie, în felul acesta, parte din taine… Sau, poate, mai mult ne încurcă...


Pe lângă plopii fără soţ...


Pe lângă plopii fără soţ 

Adesea am trecut; 

Mă cunoşteau vecinii toţi - 

Tu nu m-ai cunoscut.

La geamul tău ce strălucea 

Privii atât de des; 

O lume toată-nţelegea - 

Tu nu m-ai înţeles.

De câte ori am aşteptat 

O şoaptă de răspuns! 

O zi din viaţă să-mi fi dat, 

O zi mi-era de-ajuns;

O oră să fi fost amici, 

Să ne iubim cu dor, 

S-ascult de glasul gurii mici 

O oră, şi să mor.

Dându-mi din ochiul tău senin 

O rază dinadins, 

În calea timpilor ce vin 

O stea s-ar fi aprins;

Ai fi trăit în veci de veci 

Şi rânduri de vieţi, 

Cu ale tale braţe reci 

Înmărmureai măreţ,

Un chip de-a pururi adorat 

Cum nu mai au perechi 

Acele zâne ce străbat 

Din timpurile vechi.

Căci te iubeam cu ochi păgâni 

Şi plini de suferinţi, 

Ce mi-i lăsară din bătrâni 

Părinţii din părinţi.

Azi nici măcar îmi pare rău 

Că trec cu mult mai rar, 

Că cu tristeţe capul tău 

Se-ntoarce în zadar, 

Căci azi le semeni tuturor 

La umblet şi la port, 

Şi te privesc nepăsător 

C-un rece ochi de mort. 

Tu trebuia să te cuprinzi 

De acel farmec sfânt 

Şi noaptea candelă s-aprinzi 

Iubirii pe pământ.

”"

 George Cosbuc moare pe 9 mai 1918. A fost un poet care a apărut din umbră, după cum afirmă şi Liviu Rebreanu, “a răsărit deodată, fără să-l ştie nimeni”. Dar, prin tocmai absenţa sa, a rămas consacrat în literatura română.

Cateva curiozităţi despre George Coşbuc:

 - A fost al optulea copil dintre cei 14 copii ai preotului greco-catolic Sebastian Coşbuc.

 - La doar cinci ani George Coşbuc a învăţat să citească.

 - Despre debutul său literar George Coşbuc mărturiseşte: “Cea dintâi poezie am publicat-o la vârsta de 15 ani într-o foaie pedagogică din Ardeal. N-o mai şi nici nu ştiu ce era, însă îmi amintesc că a fost o poezie de dragoste. Am publicat apoi fel de fel de încercări prin toate foile ardeleneşti.”

 - A publicat sub pseudonimul C. Boşcu (anagrama numelui Coşbuc)

  - În Sibiu, scrie pentru ziarul Tribuna. Ioan Slavici fiind colaborator, afirmă cu entuziasm: “De vreo două săptămâni avem aici pe Coşbuc, un admirabil băiat de vreo 21 de ani, unul dintre cele mai distinse capete.”

 - În 1889, I. Slavici solicită printr-o scrisoare, sprijinul lui Titu Maiorescu să-l poată trimite la Bucureşti pe George Coşbuc ” Eu sunt sigur că e destul să-l vedeţi ca să fiţi de acord cu mine că trebuie să facem tot ce ne stă în putinţă ca talentul acesta să ajungă la deplina lui desfăşurare.”

 - În 1895 se căsătoreşte cu Elena, sora unui editor. În acelaşi an se naşte unicul său fiu.

 - La numai 20 de ani, fiul său Alexandru, moare într-un accident de automobil.

 - În 1916 este ales ca membru activ al Academiei Române.

 - Este publicată ultima poezie a lui George Coşbuc în 24 februarie 1918, intitulată Vulturul. 

În 9 mai 1918 poetul moare la Bucureşti. La scurt timp Liviu Rebreanu scrie întru-un articol: “Coşbuc e primul poet pe care-l dă Ardealul literaturii româneşti. Ardelean a rămas toată viaţa.  A răsărit deodată, fără să-l ştie nimeni, fără să facă ucenicia cafenelelor şi bisericuţelor bucureştene. Şi a biruit împotriva tuturor celor scufundaţi în inimaţii şi neputinţi. A adus lumină, sănătate, voioşie. Scrisul lui Coşbuc trăieşte şi va trăi cât va trăi neamul românesc.”

$$$

 Motto: „Câteodată, datoria noastră în faţa unui adevărat mister nu e să-l lămurim, ci să-l adâncim aşa de mult, încât să-l prefacem într-un mister şi mai mare.”Lucian Blaga

Filosof, poet, dramaturg, traducător, jurnalist profesor universitar, academician şi diplomat român, Lucian Blaga nu a strivit corola de minuni a lumii, ci a îmbogăţit-o, începând din anul  1919 odată cu apariţia primului volum de poezii „Poemele luminii” şi continuând cu nenumăratele lucrări de filosofie şi dramaturgie.

„Unora le place numai ce înţeleg, alţii pot înţelege numai ce le place”

Lucian Blaga s-a născut la 9 mai 1895, în satul Lăncrăm din judeţul Alba, sat ce poartă-n nume „sunetele lacrimei”. Copilăria sa a staţ după cum el însuşi mărturiseşte, „sub semnul unei fabuloase absenţe a cuvântului”, autodefinindu-se „mut ca o lebădă”, deoarece viitorul poet nu a vorbit până la vârsta de patru ani.

„Cel dintâi capitol din credo-ul meu este, că săvârşeşti o crimă împotriva culturii, dacă te împodobeşti cu ea din lux şi nu o asimilezi din necesitate organică”, mărturisea poetul.

Încă din primii ani ai liceului, Blaga se impune atenţiei colegilor. „La cursuri, îmi aduc aminte că uimea pe profesori cu originalitatea răspunsurilor pe care le va da. Şi în vreme ce clasa-şi îndrepta admiraţia spre muşchii atletici ai unor colegi, bănuiam în sclipirea ochilor un joc de flăcări deasupra unei comori” – îşi va aminti mai târziu un fost coleg de liceu al poetului, Horia Teculescu Amintiri despre Lucian Blaga, în Ţara noastră, 1935.

„Începuse să-l pasioneze problemele de ştiinţă şi filosofie” – atestă aceleaşi Amintiri. Ne vorbea despre planeta Marte, încerca să ne dovedească existenţa vieţii acolo. Cu timpul era pasionat mai mult de problemele filozofice (Conta, Schopenhauer, Höffding, Bergson). O lungă perioadă (1926-1939), va lucra în diplomaţie, fiind, succesiv, ataşat de presă şi consilier la legaţiile României din Varşovia, Praga, Berna şi Viena, ministru plenipo-tenţiar la Lisabona. Îşi continuă activitatea literară şi ştiinţifică, publicând în tot acest timp volume de versuri, eseuri filosofice şi piese de teatru.

Lucian Blaga a fost propus pentru Nobel de un grup de români din străinătate şi acest lucru  ar fi constituit consacrarea definitivă a poetului, dar ar fi însemnat şi o mare izbândă pentru literatura română aflată, în anii 1950, în nefericitul impas al realismului socialist. Cauzele „rătăcirii“ dosarului Blaga nu au fost încă pe deplin desluşite de către cercetători.

Cornelia Brediceanu  Blaga,soţia lui, nota  legat de propunerea pentru Nobel: „Basil a plecat cu referatul la Stockholm, având certitudinea că toţi cei din comisie vor vota pentru acordarea premiului lui Lucian”.  Însuşi Lucian Blaga avea cunoştinţă de faptul că fusese propus pentru Premiul Nobel. Mai mult, chiar citise Referatul înaintat înaltei comisii de la Stockholm. Fiica sa, Dorli, în lucrarea „Lucian Blaga. Corespondenţă de familie“, scrie:  „în toamna 1956, Blaga a fost propus pentru Premiul Nobel. Statul român nu şi-a dat însă asentimentul”.

Din păcate, zicerea poetului: „Unora le place numai ce înţeleg, alţii pot înţelege numai ce le place”, reiterează un adevăr valabil parcă şi astăzi.

Se stinge din viaţă la 6 mai 1961 şi este înmormântat în satul natal, Lancrăm, unul dintre cei mai mari poeţi pe care i-a avut poporul român şi care vă dăinui veşnic prin operele sale, care dovedesc puterea geniului românesc.

„Cele mai minunate cuvinte, ce-au fost rostite cândva pe pământ, sunt: Împărăţia lui Dumnezeu nu vine ca înfăţişare externă. Nici nu poţi zice, că este aici sau dincolo, – căci iată împărăţia lui Dumnezeu este în voi înşivă. Orice reformă radicală religioasă trebuie să purceadă din cuvintele acestea. Să nu pornească oare şi la noi-tot de-aici? Vieţii nu i-am rămas dator nici un gând, dar i-am rămas dator viaţa toată”, mărturisea cel ce a împărtăşit limba şi literatura română cu „sunetele lacrimei”, Lucian Blaga.

Epilog: „Ce este cuvântul, orice cuvânt. Nimic decât o rană a tăcerii”.Lucian Blaga

Antreprenoriatul în școli: De ce avem nevoie de o revoluție educațională

 Cei mai în vârstă nu pot să nege importanța școlii și influența acesteia asupra vieții și dezvoltării ulterioare. Numai că experiența ultim...