$$$

 😍😍😍

Primită din Israel!

*Un evreu într-o cafenea Starbucks citea un ziar arăbesc. Intră un prieten care, văzând straniul fenomen, se supără și-i spune:

- Moshe, ți-ai pierdut mințile? De ce citești un ziar arabesc?

Moshe răspunde:

- Citeam ziarele evreiești și, ce sa vezi? Evrei persecutați, Israelul atacat, evrei dispăruți prin asimilare și căsătorii interrasiale, evrei trăind în sărăcie. Așa încât am trecut la citirea ziarelor arăbești. Si ce-am găsit? Evreii dețin toate băncile, evreii controlează mass-media, evreii sunt toți bogați și puternici, evreii conduc lumea. Știrile sunt muuuult mai bune !

 

*Un tip la spovedanie:

- Părinte, am păcătuit. Am păcălit un evreu.

- Fiule, ăsta nu e păcat! E un miracol!

 

*Casierul sinagogii rămăsese fără nici un bănuţ cu care să ajute pătura săracă. Nici în cutia de ajutorare a săracilor nu se mai introduseseră de mult bănuţi. A doua zi dimineaţa puse pe uşa sinagogii o înştiinţare:

- O femeie căsătorită din cartier are o legătură cu un bărbat necăsătorit. Dacă până mâine dimineaţă nu apare o bancnotă de 100$ în cutia săracilor, voi fi nevoit să-i dezvălui numele.

A doua zi a găsit în cutia săracilor 30 de bancnote de 100$, plus una de 50$, cu un bilet ataşat: “Amână până mâine, ca să fac rost de bani!” 

 

*Se duce Ştrul la rabin şi îi spune:

- Rabi, s-a întîmplat ceva îngrozitor. S-au deschis două supermarket-uri lîngă magazinaşul meu. Unul la stînga şi unul la dreapta. Ce aş putea face?

- Nici o problemă, zice rabinul, scrie cu litere mari pe uşa magazinului tău "Intrare"!

 

*Un evreu se afla pe patul de moarte şi-i spune singurului său fiu:

- Isaac, mai am puţin şi mor şi vreau să ştii că cele 7 vile, 3 blocuri, 30 de taxiuri, fabrica de îmbrăcăminte, cele 2 ferme, 8 magazine, bijuteriile, titlurile bancare, valorile, sculpturile...

- Da, tată, mi le laşi?

- Ţi le vând ieftin, foarte ieftin!

 

*Domnul Iţic o sună pe doamna Goldstein:

- Alo, sărut-mâna, ce mai faceţi?

- Ce să fac, sunt singură, soţul e pe teren de-o lună...

- Atunci poate îmi permiteţi să trec pe la dvs., bem o cafeluţă, facem si sex......

- Vai, domnule Iţic, credeţi că sunt curvă?

- Da` cine a pomenit de bani?

 

*După un accident arabul Saddam necesită transfuzie urgentă şi singurul cu aceeaşi grupă de sânge este Iţic. Iţic, speriat, se duce la rabin şi îl întreabă ce să facă.

- Fiule, dă-i sânge, e şi el om ca şi noi, faci o faptă bună, salvezi o viaţă...

Îşi revine Saddam şi îl umple pe Iţic de bogăţii, maşini, femei. Se repeta întâmplarea, iar se duce Iţic la rabin, acelaşi răspuns, dă iar sânge şi când se vindecă Saddam îi trimite cadou un buchet de flori şi o sticlă cu vin. Se miră Iţic, dar asta este! Se repetă a treia oara toată întâmplarea, Saddam îi trimite o scrisoare de mulţumire. Iţic, foarte confuz, se duce la rabin:

- Păi bine, mai rabin, prima oară averi, apoi o sticlă cu vin... mă rog, da' acu' pur şi simplu o felicitare? Doar i-am salvat viaţa, a treia oară, nu?

- Vezi, mai Iţic, a început să aibă sângele nostru!

 

*Hitler se duce la astrologul său şi îl întreabă când va muri. Acesta, după ce îi consultă harta astrală, îi spune:

- Vei muri într-o zi de sărbătoare evreiască!

- Cum aşa?

- Păi, în orice zi ai muri, va fi o sărbătoare evreiască!

 

*Iţic sună la Securitate:

- Alo, vedeţi că Ştrul are nişte lemne !

- Şi ce e cu asta?

- A găurit şi a introdus în fiecare lemn bijuterii, diamante, dolari şi, probabil, ceva muniţie adusă din America, de la fratele lui.

Apoi îl suna pe Ştrul:

- Mă, dobitocule, pregăteşte-te că am trimis să-ţi spargă lemnele!

- Pe cine?

- Pe aia pe care mi i-ai trimis tu anul trecut de mi-au săpat grădina.

 

*Rasela :

- Ma, Iţic, m-am gândit bine şi am hotărât să divorţez!

Iţic :

- Cum aşa, mai Rasela, după 40 de ani de căsătorie? Dar ce-ţi veni?

Rasela :

- Păi, tu-ţi dai seama, măi Iţic, că în 40 de ani tu nu mi-ai cumpărat niciodata nimic?

Iţic :

- Păi, nu mi-ai spus niciodată că ai avea ceva de vânzare!

 

*O femeie goală puşcă sare într-un taxi în New York. Taximetristul, un evreu în vârstă, face ochii mari şi se uită lung la ea. Nu face nici o mişcare ca să pornească maşina. Femeia se uită urât la el si-i zice:

- Ce e în neregulă ? N-ai văzut niciodata o femeie dezbrăcată ?

Şoferul evreu răspunde:

- Lasă-mă să-ți spun doamnă, nu mă uit la tine că pentru tine, nu ar fi potrivit.

Femeia, chicotind, răspunde:

- Ei bine, dacă nu te uiţi la fundul sau sânii mei, atunci, ce faci ?

Şoferul evreu se opri o clipă, apoi îi spuse:

- Doamnă, mă uit... și mă uit.... și mă gândesc... unde dracu păstrează banii femeia asta ca să plăteasca taxiul?

$$$

 DIMITRIE C. OLLĂNESCU - ASCANIO

Dimitrie C. Ollănescu-Ascanio (21 martie 1849 – 20 ianuarie 1908) a fost un poet, prozator și dramaturg valah , mai târziu român .

Născut în Focșani , părinții săi au fost Constantin Ollănescu, căpitan de armată care mai târziu a devenit magistrat, și soția sa, Maria ( născută Caloian). A urmat liceul la Liceul Sfântul Sava din București și la Institutul Academic privat din Iași . Apoi a studiat la universitățile din Paris și Bruxelles , obținând doctoratul în drept, științe administrative și politice la această din urmă instituție în 1873. A lucrat ca magistrat în Tecuci , devenind primar al orașului. În 1876, a intrat în domeniul diplomatic, ocupând funcția de însărcinat cu afaceri la Constantinopol, Viena și Atena. A fost ales membru titular al Academiei Române în 1893, și a fost vicepreședinte al secției sale literare. A aparținut societății Junimea până în 1895. 

Debutul său publicat a avut loc în 1870 în Foaia Societății „Românismul” , cu o selecție de versuri doine . De asemenea, a colaborat la revistele Convorbiri Literare și Literatură și artă română , precum și la ziarele Voința națională și România Liberă . A tradus Ruy Blas și Ode ale lui Victor Hugo , Epode , Epistole , cele două Satire și Ars Poetica de Horace , câștigând în 1892 premiul academiei Năsturel Herescu pentru lucrarea sa despre poetul roman. Principalele cărți ale lui Ollănescu-Ascanio publicate în timpul vieții sunt Pe malul gârlei (1879), Teatru (1893), Vasile Alecsandri (1894), Satira (1896), Teatrul la români (I-II, 1897–1898), Poezii (1901) și Sătire. Pe malul gârlei (1908). Potrivit istoricului literar Georgeta Antonescu , el a fost „un poet elevat și elegant, dar fără o profunzime deosebită; un povestitor nu lipsit de talent; un dramaturg capabil, dar care nu și-a asumat provocări foarte dificile; și un critic de teatru competent și inteligent”. Lucrarea sa „ Teatrul la români ” a fost prima istorie serioasă a teatrului din România , documentată meticulos și dovedind o capacitate promptă de a transmite impresii și culoare locală.

$$$

 ELISABETA DE WIED

Elisabeta de Wied (Pauline Elisabeth Ottilie Luise; 29 decembrie 1843 – 2 martie [ OS 18 februarie] 1916) a fost prima regină a României ca soție a regelui Carol I din 15 martie 1881 până în 27 septembrie 1914. A fost prințesă consoartă a României de la căsătoria sa cu atunci prințul Carol, la 15 noiembrie 1869.

Elisabeta s-a născut într-o familie nobilă germană. A fost considerată pentru scurt timp o potențială mireasă pentru viitorul rege britanic Eduard al VII-lea , dar Eduard a respins-o. Elisabeta s-a căsătorit cu Prințul Carol al României în 1869. Singurul lor copil, Prințesa Maria , a murit la vârsta de trei ani în 1874, iar Elisabeta nu și-a revenit niciodată complet după pierderea fiicei sale. Când România a devenit regat în 1881, Elisabeta a devenit regină și a fost încoronată împreună cu Carol în același an.

Elisabeth a fost o scriitoare prolifică sub numele de Carmen Sylva .

Născută la Castelul Monrepos din Neuwied , ea a fost fiica lui Hermann, Prinț de Wied , și a soției sale, Prințesa Marie de Nassau .

Elisabeta avea înclinații artistice; copilăria ei a fost marcată de ședințe de spiritism și vizite la azilul local pentru bolnavi mintali. 

Când avea în jur de 16 ani, Elisabeta era considerată o posibilă mireasă pentru Albert Edward, Prinț de Wales („Bertie”), fiul cel mare și moștenitor al Reginei Victoria a Regatului Unit . Regina o favoriza puternic pe Elisabeta ca posibilă noră și a îndemnat-o pe fiica sa, Victoria, Prințesa Regală , să o investigheze mai amănunțit. Elisabeta își petrecea sezonul social la curtea din Berlin, unde familia ei spera că va fi îmblânzită într-o prințesă docilă și potrivită pentru căsătorie. Prințesa Victoria i-a spus Reginei: „Nu cred că arată deloc distins - cu siguranță opusul gustului obișnuit al lui Bertie”, în timp ce înaltă și subțire Alexandra a Danemarcei era „exact stilul pe care Bertie îl admiră”. Prințului de Wales i s-au arătat și fotografii cu Elisabeta, dar s-a declarat neimpresionat și a refuzat să le mai privească. În cele din urmă, Alexandra a fost aleasă pentru Albert Edward. 

Elisabeta l-a întâlnit pentru prima dată pe Prințul Karl de Hohenzollern-Sigmaringen la Berlin , în 1861. În 1869, Karl, care era acum Prințul Carol al României, a călătorit în Germania în căutarea unei consoarte potrivite. S-a reunit cu Elisabeta, iar cei doi s-au căsătorit pe 15 noiembrie 1869 la Neuwied . Singurul lor copil, o fiică, Maria , a murit în 1874 la vârsta de trei ani - eveniment de la care Elisabeta nu și-a revenit niciodată. A fost încoronată regină a României în 1881, după ce România a fost proclamată regat.

În războiul ruso-turc din 1877–1878, cunoscut și sub numele de Războiul de Independență al Românilor , s-a dedicat îngrijirii răniților și a fondat Decorația Crucii Reginei Elisabeta pentru a răsplăti serviciile distinse în această muncă. A promovat învățământul superior al femeilor din România și a înființat societăți pentru diverse scopuri caritabile. A fost a 835-a Damă a Ordinului Reginei Maria Luisa . A murit la Conacul Golescu din București.

Procesiune funerară în 1916, cu sicriul prințesei Marie deasupra sicriului mamei sale.

A fondat Societatea Națională a Nevăzătorilor și a fost prima patronă regală a Crucii Roșii Române .

Distinsă de la început prin excelența sa ca pianistă, organistă și cântăreață, a demonstrat și o abilitate considerabilă în pictură și iluminat; dar o imaginație poetică plină de viață a condus-o pe calea literaturii, și mai ales spre poezie, folclor și balade. Pe lângă numeroase lucrări originale, a transpus în formă literară multe dintre legendele răspândite în rândul țărănimii române.

Sub numele de „ Carmen Sylva ”, a scris cu ușurință în germană, română , franceză și engleză. Câteva dintre scrierile sale voluminoase, care includ poezii, piese de teatru, romane, povestiri scurte, eseuri, culegeri de aforisme etc., merită menționate în mod special: 

Primele sale publicații au fost Sappho și Hammerstein , două poezii care au apărut la Leipzig în 1880.

În 1888 a primit Premiul Botta [ fr ] , un premiu acordat trienal de Academia Franceză , pentru volumul său de aforisme în proză Les Pensees d'une reine ( Paris , 1882), a cărui versiune în germană este intitulată Vom Amboss (Bonn, 1890).

Cuvinte Sufletesci , meditații religioase în limba română ( București , 1888), a fost tradusă și în germană (Bonn, 1890), sub titlul Seelen-Gespräche .

Mai multe dintre lucrările reginei în rolul „Carmen Sylva” au fost scrise în colaborare cu Mite Kremnitz , una dintre domnișoarele sale de onoare ; acestea au fost publicate între 1881 și 1888, uneori sub pseudonimul comun Dito et Idem . 

Printre acestea se numără: 

Aus zwei Welten (Leipzig, 1884), un roman

Anna Boleyn (Bonn, 1886), o tragedie

In der Irre (Bonn, 1888), o colecție de povestiri scurte

Edleen Vaughan sau Căile primejdiilor (Londra, 1894), un roman

Sweet Hours (Londra, 1904), o colecție de poezii englezești

Printre traducerile realizate de „Carmen Sylva” se numără: 

Versiuni germane ale romantismului lui Pierre Loti Pecheur d'Islande

Versiuni germane ale criticilor dramatice ale lui Paul de St Victor Les Deux Masques (Paris, 1881–1884)

Bardul Dimboviței , o traducere în engleză a culegerii de cântece populare românești etc. a Elenei Văcărescu , intitulată Lieder aus dem Dimbovitzathal (Bonn, 1889), tradusă în colaborare cu poeta britanică Alma Strettell . Bardul Dimboviței a fost publicat pentru prima dată în 1891 și a fost curând reeditat și extins. 

Traduceri ale operelor originale ale „Carmen Sylva” au apărut în toate limbile principale ale Europei și în limba armeană . 

O carte de amintiri, „ Din Altarul Memoriei” , a fost publicată în 1911.

În 1881, din cauza lipsei de moștenitori la tronul românesc, regele Carol I l-a adoptat pe nepotul său, Ferdinand . Ferdinand, complet străin în noua sa casă, a început să se apropie de una dintre doamnele de onoare ale Elisabetei, Elena Văcărescu . Elisabeta, foarte apropiată de Elena însăși, a încurajat relația, deși era perfect conștientă de faptul că o căsătorie între cei doi era interzisă de constituția românească.

Rezultatul a fost exilul atât al Elisabetei (în Neuwied ), cât și al Elenei (la Paris ), precum și o călătorie a lui Ferdinand prin Europa în căutarea unei mirese potrivite, pe care a găsit-o în cele din urmă în nepoata Reginei Victoria , Prințesa Maria de Edinburgh . Aventura a contribuit la consolidarea imaginii Elisabetei ca visătoare și excentrică.

În mod destul de neobișnuit pentru o regină, Elisabeta de Wied era personal de părere că o formă republicană de guvernare era preferabilă monarhiei - o opinie pe care a exprimat-o direct în jurnalul său, deși nu a făcut-o publică la acea vreme:

„ Trebuie să simpatizez cu social-democrații , mai ales având în vedere inacțiunea și corupția nobililor. Acești «oameni mărunți», la urma urmei, nu vor decât ceea ce le conferă natura: egalitate. Forma republicană de guvernare este singura rațională. Nu pot niciodată înțelege faptul că oamenii proști continuă să ne tolereze. ”

$$$

 ELISABETA RIZEA

O veche prejudecată ne face să asociem spontan eroismul cu masculinitatea. Fenomenul rezistenței anticomuniste a contrazis din plin această tristă, nedreaptă prejudecată. Mame, iubite, soții au luat calea munților, au înfruntat cu arma în mână nedreptățile, atrocitățile orânduirii comuniste, luptând pentru sfânta libertate. Și-au urmat bravii bărbați în calvarul torturilor, în temnițele de gheață, nu de puține ori în cumplita moarte. Au îndurat foamea corozivă, gerul năprasnic, starea permanentă de ființe hăituite de Securitate. Cu fruntea sus. Cu ochii îndreptați spre cer. Astăzi ne vom aminti de Elisabeta Rizea. Provenea din familia țărănistului Gheorghe Șuța (ucis de comuniști), fiind nepoata sa. În anii 1952 și 1961 a îndurat arest și nesfârșite torturi din partea comuniștilor, Elisabeta ajutând, alături de soțul său, Gheorghe Rizea, grupul de rezistență armată Arsenescu-Arnăuțoiu, care activa în Carpații Făgărașului.

Urmând firul Poveștii Elisabetei Rizea din Nucșoara (Editura Humanitas, București, 1993), consemnată de Irina Nicolau și Theodor Nițu, dar și remarcabila sinteză a Luciei Hossu-Longin Partizanii. O istorie a bravilor (Editura Hyperliteratura, 2024), adevărat manual de istorie, care ar merita studiat în școlile româ­nești, vom puncta momentele semnificative ale vieții ei exemplare. Redând-o în propriile ei cuvinte: cuvinte atât de vii, încât îl poartă pe cititor de la deznădejde la speranță, de la groaza sufletului crispat în fața ororilor comuniste la bucuria și admirația lăuntrică resimțită în fața gesturilor de iradiantă demnitate, săvârșite de eroii noștri.

Povestea vieții eroinei Elisabeta Rizea este povestea satului românesc de odinioară, a unei ordini în care valorile centrale erau simplitatea, cinstea, hărnicia, destoinicia, munca cinstită, cre­dința în Dumnezeu. Tăvălugul comunist va trece peste această lume arhaică, tradițională, schimonosind-o, înlocuind-o cu o antilume în care tronau antivalorile: furtul, desființarea proprietății private, prigonirea elitelor și înlocuirea lor cu membri ai Partidului Comunist care nu excelaseră anterior prin moralitate sau profesionalism, încurajarea dela­țiunii, pedepsirea tuturor celor care nu împărtășeau viziunea comunistă, materialist-dialectică, atee despre lume.

După această scurtă paranteză, ne întoarcem la momentele semnificative care au marcat viața Elisabetei Rizea.

De ce a intrat Elisabeta în lupta împotriva orânduirii comuniste?

„Uite pentru ce am făcut io ce am făcut, doamnă! Că sunt îna­intea icoanei și Dumnezeu așa să mă ajute dacă mint... Mi-a omorât unchiu ăsta (e vorba de Gheorghe Șuța, despre care am scris mai sus). Mi l-a împușcat când a venit comuniștii. Văr primar cu tata, părinții frați. Nu puteau face comunismul de el, d-aia l-a îm­pușcat. Că el era comerciant: a avut moară, mașină de lână, manufactură, prăvălie... Avea unde munci lumea, toți ținea la el. Ajuta săracii, văduvele de la 1916, că i-a murit și lui un frate, Nicu, în război. Îi plăcea să învețe lumea carte și să fie vrednică, să muncească. Nu pot să vă spun ce om bun și driept iera. Și comuniștii l-au împușcat. Uite, de asta am urât io comuniștii...”

Jurământul depus în casa Elisabetei

„Ei, și armata, Securitatea îi căuta (pe membrii grupului Arsenescu-Arnăuțoiu). Se ducea la munte, în toți munții. Țin minte că odată, atunci am luat legătură cu ei, a venit aici în casă și m-a trimes după cutare, după cutare. Au venit aici și au depus jurământu. A jurat pe armă, pe Evanghelie și pe Cruce. Și jur pe Sfânta Cruce și pe Evanghelie, și ținea crucea în mână, că nu voi trăda niciodată. (...) La jurământ a fost Arsenescu, căpitanu Arnăuțoiu și domnu Petrică. Trei. Păi eram vecini aicea... Unde-i Miliția acum, era casa lor. Ca fata cu mama eram eu cu doamna Arnăuțoiu, mama lor”.

Cum, plină de curaj, îi ajută pe luptătorii din grupul Arsenescu-Arnăuțoiu. Pauperizarea țăranului român

„Și mi i-a luat, doamnă, (buștenii) mi i-a luat când a venit naționalizarea. Domnule, tot a luat! Tot, brie... Am muncit numai pentru stat. (...) Aveam 38 de ani când m-au arestat prima dată. Numai câte mi-au luat de acasă... Dar cu palmele astea am muncit cu ziua. Am stat 20 și ceva de ani la cooperativă, pe 100 de lei pe lună. Dimineața îmi făceam treburile și apoi mă duceam la muncă, că pământul mi-l luaseră de tot. Nu m-am lăsat. Și nimic nu le-am spus. Nimic nu le-am spus! Am răbdat toate chinurile. N-am vrut să recunosc nimic. Ce, nu știam eu unde e soțul meu? Dar n-am vrut! Dumnealor nu m-au putut prinde niciodată, decât pârâtă. Eram micuță și mă strecuram printre uluci, printre garduri, pe unde puteam eu. Căram de ziua într-o groapă ce trebuia să le duc. Aveam unde să le ascund. Și ei veneau și le luau. Mai la urmă, ei m-au învățat, am făcut într-o salcie o gaură, «căsuța poștală». Când era ceva, îi anunțam, le scriam. Noi le duceam mâncare pe unde puteam. Ba eu, ba alta, ba doamna le da printr-un preot. Nu-mi era frică. Garda păzea aici. Și, când venea schimbul, ieșeam, că aveam scara pusă să mă dau jos pe scară, aveam mâncarea în beci. Le luam și numai în cămașă de noapte, treceam curtea pe lângă veceu, era o groapă acolo, le lăsam mâncarea și puneam crăci peste. Dacă mă vedea garda ziceam că vin de la veceu. Mă băgam în casă, mă încuiam și mă culcam.”

Chinuri peste chinuri îndurate, pentru a nu fi o Iudă

„M-au bătut de seara până se făcea lumină. Era căpitanul Cârnu. Pe el nu l-aș ierta... M-a bătut, m-a întrebat unde îmi e bărbatul, unde-s Arnăuțoii. Nu știu și nu știu, ziceam. M-a bătut și m-a îndoit peste un pat de fier. Maiorul Marin m-a ținut de picioare. A stat sângele pe mine. O aduseseră și pe Tinca lui Bidie, cu basmaua în buzunar, cu capul gol, cum o bătuseră. Pe mine m-au adus lată. Am văzut doi oameni de aici din sat, i-am cunoscut, dar nu-i spun și nu-i spun nici pe lumea cealaltă că n-am nimic eu cu lumea din sat. Când i-am văzut pe-ăia în ușă am tăcut din gură. Oricum, nu am mai putut vorbi. Deloc. Am muțit așa. Spre dimineață, m-au adus acasă și i-au spus fetei mele mari că maică-sii îi trebuie un ceai cald și un pat moale. Cât au stat la noi în casă, am rămas întinsă pe spate. După aia n-am mai putut suporta durerile. M-au adus cu sânge pe mine. Fata mi-a făcut ceai... Era carnea ridicată pe mine. Am stat zece zile...”

„Cu anchetatorii am avut o problemă, nu cu oamenii din sat. Au vrut să-mi dea și bani ca să-i pârăsc, iar eu le-am zis că nu sunt Iuda. Așa m-au bătut... Altă dată, m-au luat de acasă și la anchetă mi-au pus un scaun lângă o masă. Prima dată m-au legat de mâini, m-au suit pe scaun, după scaun pe masă, iar de pe masă pe alt scaun. Deasupra era o lampă, care fusese luată. Acolo rămăsese un cârlig, iar de acel cârlig au legat sfoara cu care eram prinsă de mâini. Au tras scaunul, masa și celălalt scaun și m-au lăsat atârnată în mâini. Am zis că îmi smulg mâinile. M-au dat jos de acolo, m-au dezlegat și au udat un sac în apă rece, l-au stors și l-au întins pe mine. Eram în ie, fără fotă. M-a bătut așa peste sacul ăla ud. A băgat pe mână căpitanul Cârnu o bâtă de cauciuc și cu aia m-a bătut. Pe toate părțile mi-a dat. N-am spus nimic. Și după aia m-au adus acasă. Le-am spus că nu știu nimic, să-mi scoată ochii, să-mi taie capul, să-mi taie limba, să facă cu mine ce vor că nu știu de ei, nu știu nimic că de mine s-au păzit când au plecat. M-au lăsat, m-au luat iar, rânduri așa, mă lăsau, mă luau, păzită mereu, întrebată mereu.”

Valeria Moldovan, martoră oculară la chinurile Elisabetei, povestea: „Am văzut-o pe Rizea Elisabeta cu scăfârlia goală. La anchete își înveleau părul ei mare peste mână și o învârteau așa în cameră de toți pereții. De i-au smuls părul din cap.”

După 4 ani de temniță la ­Jilava...

„Și, Doamne, mă rugam, întărește-mă, întărește-mă să nu spui nic! Și am făcut Sfânta Cruce cu limba în gură până acolo. Întărește-mă, Doamne, cum m-ai întărit până acum, întărește-mă, mai bine să mor aici. Doamnă, că m-ar fi mustrat conștiința să-i spui, să știu că i-a împușcat pentru mine... Uite, îți spun din suflet, așa sunt! I-a împușcat, i-a îm­pușcat, m-a împușca poate și pă mine, da să nu hiu io vinovată.”

Elisabeta Rizea a trecut la Domnul în 2003. Nu înainte de a-și spune povestea. Un basm frumos, cu sfinți și voinici, din care își vor hrăni sufletele generațiile viitoare, ivite pe pământul românesc.

$$$

 FEMEI CELEBRE CARE AU SUFERIT DIN DRAGOSTE

Dramaticul destin al femeilor celebre

Suferința din dragoste a fost, de-a lungul istoriei, un subiect de amploare, în special în rândul femeilor celebre care au trăit sub presiunea normelor sociale și culturale restrictive. Femeile din diverse epoci au avut de înfruntat provocări semnificative în viața personală, multe dintre ele fiind afectate profund de natura complicată a dragostei. De la tragedii romantice la dezamăgiri profunde, aceste experiențe au condus adesea la alegeri dramatice. În unele cazuri, sinuciderea a fost singura cale de ieșire din impas. Contextul istoric în care au trăit aceste femei a influențat semnificativ deciziile lor. În multe societăți, femeile erau adesea private de opțiuni de viață independente, de libertatea de a-și exprima sentimentele sau de a lua decizii personale. Această constrângere socială a contribuit la un sentiment profund de alienare și neputință, în special când dragostea nu se derula conform așteptărilor. Chiar și femeile celebre, care păreau a avea totul, s-au confruntat cu stigmatul și presiunea externă, determinându-le să își reevalueze locul în societate.

Dragostea, deși un sentiment profund și esențial, a devenit adesea o sabie cu două tăișuri. În loc să ofere sprijin și safire de bucurie, dezamăgirile emoționale au dus la dramă și suferință. Multe dintre aceste femei au ales să se sinucidă nu doar din cauza pierderilor personale, dar și ca formă de protest împotriva constrângerilor impuse de societate. Ele au devenit simboluri ale suferinței feminine, punând în evidență impactul devastator al dragostei neîmpărtășite sau al relațiilor toxice.

În această explorare a destinelor tragice ale acestor femei, vom căuta să înțelegem mai bine rolul jucat de dragoste și de normele sociale în alegerile lor personale, oferind o privire de ansamblu asupra contextului cultural și emoțional care a dus la aceste decizii tragice.

Sofonisba Anguissola: Artista și iubirea neîmplinită

Sofonisba Anguissola, o pictoriță renascentistă de renume, a lăsat o amprentă durabilă în istoria artei, nu doar prin lucrările sale, ci și prin viața sa personală complexă. Născută în 1532, în Italia, Anguissola a fost una dintre puținele femei care au reușit să își impună talentul în lumea predominant masculină a picturii. Talentele sale artistice au fost recunoscute de mari maeștri ai vremii, cum ar fi Michelangelo, ceea ce reflectă calitatea excepțională a muncii sale.

Pe lângă cariera sa artistică strălucitoare, viața personală a lui Sofonisba a fost marcată de tragedie și de o dragoste neîmplinită. De-a lungul anilor, a avut mai multe relații romantice, dar niciuna dintre aceste povești de dragoste nu a avut un final fericit. Acherită de iubire, a fost profund influențată de emoțiile sale, iar aceste sentimente s-au reflectat, adesea, în operele sale, care surprind nu doar frumusețea exterioară, ci și complexitatea interiorului uman.

Una dintre cele mai notabile relații ale sale a fost cu Francis I al Franței, dar din păcate, acea iubire nu a fost destinată să dureze. Această neîmplinire sentimentală a avut un impact semnificativ asupra stării sale emoționale și, implicit, asupra operei sale artistice. Deși cariera ei a fost marcată de succes și recunoaștere, prezența acestei iubiri neîmplinite a lăsat în urma ei o umbră de melancolie şi regret, reflectându-se asupra modului în care percepea relațiile interumane.

Într-o societate care adesea marginaliza femeile, Sofonisba Anguissola a reușit să își construiască un nume și o reputație notabilă. Totuși, influența iubirii asupra carierei sale constituie o parte vitală a povestirii sale, aducând în prim-plan complexitatea legăturii dintre viața personală și creația artistică.

Virginia Woolf: Viziuni și demonii interiori

Virginia Woolf, una dintre cele mai influente scriitoare ale secolului XX, a lăsat o amprentă profundă asupra literaturii moderne cu operele sale remarcabile, cum ar fi „Mrs. Dalloway” și „To the Lighthouse”. Activitatea sa literară este strâns legată de explorarea psihologică a personajelor, adesea reflectând propriile frământări interioare. De-a lungul vieții, Woolf a fost afectată de episoade severe de depresie, care au influențat profund nu doar sănătatea ei mentală, ci și relațiile personale.

Relațiile amoroase ale lui Woolf au jucat un rol semnificativ în evoluția ei ca scriitoare, dar și în intensificarea tulburărilor sale psihologice. Legătura sa cu Vita Sackville-West, o poetă și scriitoare contemporană, a fost întâlnită cu intensitate și complexitate. Această relație a inspirat-o pe Woolf să scrie o serie de lucrări, inclusiv romanul „Orlando”, care explorează teme de identitate și gender. Însă, în ciuda iubirii sale profunde pentru Sackville-West, Woolf a simțit adesea un profund sentiment de singurătate, care a alimentat demonii săi interiori.

Moștenirea literară a Virginiei Woolf este una de durată, având un impact semnificativ asupra generațiilor ulterioare de scriitori, mai ales în ceea ce privește experimentarea narativă și explorarea subiectivității. Cu toate că viața sa a fost marcată de tristețe și tăceri, scrierile ei continuă să rezoneze, oferind o fereastră în complexitatea emoțiilor umane. Decizia tragică de a-și încheia viața a fost, în cele din urmă, o reflecție a luptei neîncetate cu propriile sale demoni, dar și o căutare a libertății în fața durerii existențiale. Prin opera sa, Virginia Woolf rămâne un simbol al artistului care caută să înțeleagă și să explice natura umană.

Edith Sitwell: O poetă în luminile dragostei și ale suferinței

Edith Sitwell, una dintre cele mai remarcabile figuri ale literaturii secolului XX, a fost o poetă care a navigat adesea tumultuos printre valurile dragostei și suferinței. Născută în 1887, ea a crescut într-o familie de artiști, iar universul ei creativ a fost profund influențat de relațiile interumane, în special cele romantice. Dragostea, atât ca inspirație, cât și ca sursă de durere, a fost un reper constant în opera ei, dar și în viața personală, lăsându-i inima adesea frântă și sufletul zbuciumat.

Înaltă, excentrică, învăluită în brocart și mărgele grele, Edith Sitwell părea sculptată din altă epocă. Părea de neatins. Și poate chiar a fost. Dar în spatele ținutelor teatrale și a versurilor experimentale, Edith a iubit. Rar. Și imposibil. Marea și, poate, singura ei iubire a fostPavel Tchelitchew, un pictor rus, homosexual declarat, imposibil de atins, dar magnetic.

Ea l-a iubit cu o intensitate reținută, cerebrală, aproape maternă. El o admira, îi scria, o vizita, dar nu i-a fost niciodată alături în felul în care inima ar fi sperat. Edith a știut că nu va fi a lui, dar nu s-a oprit. Iubirea a devenit muză, nu destinație. Și, în felul ei, a fost completă – tocmai pentru că a rămas neîmplinită. În rest, viața ei s-a umplut de artă, de frați dificili, de controverse literare și de o singurătate pe care a purtat-o cuaristocrația unei regine fără curte.

Edith a mai avut mai multe legături amoroase cu bărbați celebri, dar niciuna dintre ele nu a reușit să lase o amprentă neștersă în inima ei. Poetica sa profundă reflectă frământările interioare și melancolia provocată de dragostă. Printre temele frecvente regăsite în lucrările sale se numără dorința, trădarea și pierderea, toate acestea având o strânsă legătură cu experiențele sale de viață. Această poveste de iubire complexă și adesea misterioasă a transformat poezia sa într-un refugiu, dar și o sursă de suferință, evidențiind conflictul dintre arta și emoțiile personale.

În fața nefericirilor de dragoste și a dezamăgirilor, Edith Sitwell a recurs la scris ca formă de eliberare. Poezia a devenit catharsis, un mod de a procesa durerile inefabile ale inimii sale. Totuși, întrebarea care persistă este dacă arta, în forma sa sublimă, poate cu adevărat să vindece o inimă frântă sau dacă, dimpotrivă, poate să accentueze suferința. Avantajul și dezavantajul emoțiilor profunde pe care le explorează în lucrările sale elemente cruciale care îi conturează identitatea artistică.

Anaïs Nin: Iubirea în umbră

Anaïs Nin, o figură emblematică a literaturii secolului XX, este adesea recunoscută pentru scrierile sale curajoase și evocatoare, dar și pentru întâmplările tumultoase din viața ei personală. Născută în 1903, în Franța, și crescută în Statele Unite, Anaïs a depus o mărturie profundă asupra naturii complicatede a iubirii, temă centrală în operele sale. Relațiile pasionale pe care le-a avut au influențat nu numai gândirea ei, ci și creațiile sale scrise, lăsând o amprentă deosebită asupra literaturii erotice și a jurnalului personal.

Iubirile lui Anaïs, de la relațiile cu scriitorul Henry Miller la cele cu artistul Otto Rank, au fost adesea intense și efemere, fiind adesea dominate de dorințe conflicte și trăiri profunde. Această dicotomie între aspirațiile ei amoroase și dorința de stabilitate emoțională a condus la o suferință cronică. Scrierile sale reflectă aceste chinuri interioare, dezvăluind o femeie în luptă cu sinteza dintre dorință și realitate. Nin a scris adesea despre iubire ca un act de eliberare, dar și ca unul de constrângere, expunând contradicțiile profunde ale pasiunii.

În lucrările sale, cum ar fi seria de jurnale și romanele precum „Delta de Venus” și „Casa de hârtie”, Anaïs Nin a transformat suferința legată de iubire într-o artă literară. Prin explorarea acestor teme, a reușit să împărtășească o alternativă a experiențelor umane, oferind cititorilor o privire nefiltrată asupra provocărilor relaționale. Iubirile lui Anaïs Nin nu au fost doar anecdote personale, ci și reflecții asupra conditionării unei femei creative într-o lume dominată de patriarhat, aducând în prim-plan dimensiunea complexă a iubirii și a suferinței interioare.

Sigrid Undset: Povestea unei iubiri ruinate

Sigrid Undset, o romancieriță de renume norvegian, este cunoscută nu doar pentru contribuțiile sale literare, ci și pentru drama personală care a marcat viața sa. Născută în 1882, Undset a crescut într-o societate care valoriza normele tradiționale, dar a reușit să se distinge prin vocea sa unică în literatură. Creațiile sale, în special romanul „Kristin Lavransdatter”, reflectă adesea dilemele morale și traumele interioare cu care se confruntă personajele sale, teme care au fost prezente și în propria sa viață. Problemele din căsătoria ei cu Karl Johan P. S. Eivind, un bărbat pe care l-a iubit profund, au fost un factor determinat în degradarea sănătății sale mentale.

După o căsnicie tumultoasă marcată de neînțelegeri și suferințe, Undset s-a confruntat cu o profundă deziluzie. Dragostea pe care o resimțea s-a transformat treptat într-o povară copleșitoare. În căutarea fericirii, s-a mutat de mai multe ori, dar, din păcate, locul în care se aștepta să găsească înțelegere și sprijin s-a dovedit a fi doar un alt punct de presiune. Despărțirea de soțul său a lăsat-o în starea de a se simți abandonată și singură, lăsând o amprentă adâncă asupra stării sale psihologice.

În timp ce încerca să îmbine viața de mamă și cariera de scriitoare, Undset a căutat refugiul în personaje și povești, dar aceste escapade nu au putut să-i ștergă tristețea profundă. Tragedia iubirii și dezamăgirii au avut un impact devastator asupra sănătății sale mintale, conducând-o într-un punct sinistru al existenței sale. Această poveste tragică subliniază impactul puternic pe care dragostea și relațiile interumane îl pot avea asupra indivizilor, iar alegerea lui Sigrid Undset de a sfârși într un mod atât de dramatic este o mărturie a osmozei dintre iubire, suferință și tristețe infinită.

Frida Kahlo: Durerea și iubirea în creația artistică

Frida Kahlo, una dintre cele mai iconice figuri ale artei din secolul XX, a trăit o viață marcată de intensitate emoțională și suferință. Născută în 1907, în Coyoacán, Mexic, Kahlo a experimentat, încă din tinerețe, traume fizice și emoționale care au sculptat nu doar personalitatea sa, ci și arta pe care a creat-o. Relațiile tumultoase, mai ales cea cu faimosul artist Diego Rivera, au influențat profund operele sale, ce reflectau un amestec complex de dragoste, durere și identitate.

În creațiile sale, Frida a integrat simboluri ale suferinței și ale iubirii neîmpărtășite, transpunându-le în imagini vibrante ce povesteau experiențele sale. Problemele de sănătate, inclusiv poliomielita din copilărie și un accident cumplit de autobuz la adolescență, au adus suferința fizică în viața ei, care a fost adesea reflectată în picturile sale. Lucrări precum „Spinii mei” sau „Calea vieții” explorează efectele acestor traume, dar și încercările de a găsi bucurie și iubire în ciuda adversităților.

În plus, explorarea identității sale prin arta realizată a fost profund legată de relațiile sale complexe. Kahlo a folosit pictura ca un canal pentru a-și explora durerile emoționale, fiind francă în privința suferinței cauzate de infidelitățile lui Rivera. Această dualitate între iubire și suferință este un leitmotiv în întreaga sa operă, aducând în prim-plan fragilitatea umană. Creațiile sale nu sunt doar expresii artistice, ci și mărturii ale unui suflet în căutarea acceptării și înțelegerii.

Astfel, introspecția lui Frida Kahlo a dus la crearea unor lucrări puternice, punând accent pe conexiunile dintre dragoste, durere și artă. Prin explorarea acestor teme, artista a oferit o voce celor care, la fel ca ea, s-au confruntat cu suferința din dragoste, transformând-o într-o sursă de inspirație artistică.

Vivian Leigh: Între dragoste și carieră

Vivian Leigh, o actriță emblematică a secolului XX, este adesea amintită nu doar pentru talentul său artistic, ci și pentru viețile sale personale tumultoase, împletite cu cariera strălucitoare. Născută în 1913 în Darjeeling, India, Leigh a devenit un simbol al frumuseții și al intensității teatrale, fiind cunoscută mai ales pentru rolul său în filmul „Pe aripile vântului”. Cu toate acestea, succesul profesional al actriței a fost, adesea, overshadowed de conflictele din viața sa privată.

Leigh a intrat într-o relație tumultoasă cu actorul Laurence Olivier, cunoscută pentru intensitatea și complexitatea sa. Căsătoria lor, începută în 1940, a fost marcată de pasiune, dar și de fricțiuni. Olivier, un actor venerat, avea așteptări mari de la cariera sa și ale lui Leigh, ceea ce a creat presiunea de a echilibra viața de familie cu ambițiile profesionale. Această dualitate a fost o sursă de stres constant pentru Leigh, afectându-i sănătatea mentală și emoțională.

De-a lungul anilor, Leigh a întâmpinat provocări psihologice și episoade maniacale care au fost agravate de natura exigentă a industriei cinematografice. Interesele profesionale conflictuale și aşteptările ridicate de la partenerul său au dus la un sentiment profund de neîmplinire. Relația cu Olivier a suferit mutații, iar divergențele dintre aspiratul său profesional și necesitățile emoționale au creat o frustrare neînduplecată. Această luptă între dragoste și carieră se regăsește ca un leitmotiv tragic în povestea lui Leigh, culminând în sacrificii personale care au lăsat o amprentă de neșters atât asupra sa, cât și asupra celor din jur.

Deci,,

poveștile femeilor celebre care s-au sinucis din dragoste reflectă o realitate complexă și tragică a experiențelor umane legate de iubire și suferință. Aceste cazuri au generat o discuție importantă asupra sănătății mintale și asupra impactului profund al relațiilor, adesea toxice, asupra individului. Fiecare dintre aceste femei a lăsat în urmă un testament dureros dar și o moștenire culturală, care continuă să fie explorată și dezbătută în literatura contemporană și în arta modernă.

În această lumină, putem observa cum tragedia personală a acestor femei a inspirat diverse creații artistice, de la romane la opere de teatru, având ca scop creșterea conștientizării asupra problemelor de sănătate mintală. Impactul acestor povești nu se limitează la o simplă emoție; ele reprezintă o oportunitate de a reevalua normele sociale și a sublinia importanța comunicării deschise despre suferință. Abordarea acestor subiecte delicate poate ajuta la deconstrucția stigmatizării asociate cu problemele legate de sănătatea mintală, încurajând individul să caute ajutor și susținere.

Dilemele morale și emoționale care însoțesc poveștile acestor femei celebre ne invită să reflectăm asupra a ceea ce înseamnă cu adevărat dragostea. Aceasta nu este doar o experiență placută, ci și una extrem de complexă, care poate aduce cu sine durere și suferință atunci când nu este gestionată cu grijă. Moștenirea acestor povești ne reamintește că iubirea, în formele ei cele mai intens dramatice, poate avea consecințe devastatoare asupra individului, făcând necesară o mai bună înțelegere și susținere pentru cei care se confruntă cu dificultăți în relații.

$$$

 Ion Hobana (născut Aurelian Mantăroșie, 25 ianuarie 1931, Sânnicolau Mare, județul Timiș-Torontal – d. 22 februarie 2011, București) a fost un antologator, autor, critic literar, scriitor și teoretician literar român contemporan, specializat în analizarea literaturii științifico-fantastice. A copilărit într-o casă de pe strada Pescarilor din Bârlad, tatăl său, Ion Mantăroșie fiind magistrat, iar mama sa Antoneta (n. Patrichi), profesoară de istorie la Școala Pedagogică de Băieți și directoare la Liceul de fete din Bârlad. În 1949 a absolvit liceul la Colegiul Național „Gheorghe Roșca Codreanu“. A fost licențiat în litere cu o lucrare despre Science-fiction, prima de acest fel din România.

A publicat cinci volume de versuri, printre care

,,Centru înaintaș" (1954), ,,Caleidoscop" (1958) și

,,Orar de vacanță" (1962) și romanul ,,Sfârșitul vacanței" (1960), înainte de a se consacra cu precădere SF-ului. Debutul în gen datează din 1955, în revista Știință și Tehnică, cu povestirea

,,Glasul mării". Au urmat nuvela ,,Ultimul văl" (1957), volumele de povestiri ,,Oameni și stele"

(1963), ,,Un fel de spațiu" (1988) și ,,Timp pentru dragoste" (2009, Editura Bastion), versiunea teatrală a ,,Omului invizibil" după H.G. Wells (1974), pusă în scenă la București (1974), Brașov (1976) și Iași (2008). În ianuarie 2011 volumul de povestiri ,,Timp pentru dragoste", apărut în 2009 la Editura Bastion, este preluat, ca ediție definitivă, de integrala science fiction și fantasy Seniorii Imaginației (Editura Eagle), readucând pe copertă titlul ,,Oameni și stele".

Ion Hobana a fost membru al Uniunii Scriitorilor din România, Société Européenne de Culture, H.G. Wells Society, Centre International Jules Verne, Associazione Internazionale per gli Studi sulle Utopie.

Pentru întreaga sa activitate de creație, exegeză și promovare a SF-ului, i s-au decernat Marele Premiu al Ministerului Culturii și Artei din Polonia (1973), Premiul Special Aripile de aur ale fanteziei (1980) și Premiul World SF (Brighton, 1984).

LUCRĂRI DE EXEGEZĂ

- Viitorul a început ieri (1966), Editura Tineretului;

- Imaginile posibilului (1968), Editura Meridiane;

- Vârsta de aur a anticipației românești (1969), Editura Tineretului;

- Maeștrii anticipației clasice (1975), Editura Minerva;

- Science fiction. Autori, cărți, idei, volumul I (1983), Editura Eminescu;

- Literatura de anticipație. Autori, cărți, idei, volumul II (1986), Editura Eminescu;

- Un englez neliniștit. H.G. Wells și universul SF(1996), Editura Fahrenheit;

- Triumful visătorilor 1998, Editura Nemira, cu Julien Weverbergh, un elogiu celor care au prefigurat în opere de ficțiune realizările viitoare ale științei și tehnicii;

- Peste o sută și o mie de ani - O istorie a literaturii franceze de imaginație științifică până la 1900, 2010, Editura Academiei Române

- Romanul Călătorie întreruptă, (1989 - Editura Cartea Românească, 2007 - Editura pentru Știință S.I.T.), este o carte în mare parte autobiografică și a fost distins cu Premiul Asociației Scriitorilor București (2007)

ION HOBANA PREZINTĂ MAEȘTRII ANTICIPAȚIEI CLASICE

În ultimii ani, a inițiat și realizat, la Editura Minerva, Colecția Ion Hobana prezintă maeștrii anticipației clasice, din care au apărut până în decembrie 2006 volume semnate de:

- Edgar Allan Poe (Scurtă discuție cu o mumie), colecție de povestiri

- Robert Louis Stevenson (Straniul caz al Dr. Jeckyl și al Domnului Hyde), colecție de povestiri

- Edmond About (Omul cu urechea ruptă), colecție de povestiri

- Jules Verne (O dramă în văzduh), colecție de povestiri

- Emilio Salgari (Minunile anului 2000), roman

- Karinthy Frigyes (Călătorie în Faremido și Capilaria),

- Jack London (Ciuma stacojie), colecție de povestiri

- Felix Aderca (Orașele scufundate), roman

H.G. Wells (Lumea eliberată).

ANTOLOGII ȘI PREFEȚE

- Viitorul? Atenție! 1968, Editura Tineretului;

- Fantascienza, 1973, Editura Albatros, cu Gianfranco de Turris;

- O falie în timp, 1976, Editura Eminescu;

- Fugă în spațiu-timp, 1981, Editura Ion Creangă;

- Pianul programat, 1982, Editura Kriterion;

- Creierul lui Broca de Carl Sagan, 1988, Editura Politică, ISBN 973-28-0011-9

- A scris prefețe pentru romane și culegeri de povestiri: Edgar Allan Poe, Jules Verne, Edmond About, Robert Louis Stevenson, Auguste Villiers de l'Isle-Adam, Mark Twain, Joseph-Henri Rosny aîné, H. G. Wells, Jack London, Emilio Salgari, Arthur Conan Doyle, Jan Weiss, Karinthy Frigyes, Felix Aderca, Stanislaw Lem.

PASIUNEA PENTRU JULES VERNE

Având un vechi și constant interes pentru viața și opera lui Jules Verne, a tradus mai multe Călătorii extraordinare, a publicat zeci de articole și studii, a realizat numeroase emisiuni de radio și televiziune dedicate marelui scriitor.

Monografia ,,Douăzeci de mii de pagini în căutarea lui Jules Verne" (1979, Editura Univers, Premiul Uniunii Scriitorilor și Premiul Europa Special decernat cu prilejul celui de-al cincilea Congres European de Science Fiction – Stresa, 1980) a fost publicată și în Italia (Editrice Nord, 1981); ediția a doua, substanțial revăzută și adăugită, a apărut în 2000.

- Jules Verne în România? (1992), Editura Fundației Culturale Române;

- Jules Verne. Chipuri, obiceiuri și peisaje românești (2004), PRO Editură și Tipografie, analizează în profunzime cele patru romane verniene care se petrec pe teritoriul țării noastre sau au eroi români.

CONTRIBUȚII CRITICE ÎN STRĂINĂTATE

- Polaris, 1975, Insel Verlag;

- Restant, 1977, Antwerpen/Gent

- Survey of Science-fiction Literature*, 1979, Salem Press

- Grande Enciclopedia della Fantascienza, 1980, Editoriale Del Drago

- Science-fiction et fiction speculative, 1985, Editions de l'Universite de Bruxelles

- Anatomy of Wonder, 1987, R.R. Bowker

- Utopia e modernita, 1989, Gangemi Editore

- Il mondo delle passioni nell'immaginario utopico*, 1997, Giuffre Editore.

EMISIUNI TV

- Frontierele posibilului

- Fantastic club

- Triumful visătorilor.

INTERNAȚIONAL

A tradus din franceză și italiană. Povestirile și studiile lui Ion Hobana au apărut în peste douăzeci de țări.

- 20.000 pagine alla ricerca di JULES VERNE, 1981, Editrice Nord, Milano;

- De triomf van de droom , 1991, Hadewijch Antwerpen-Baarn, în colaborare cu Julien Weverbergh;

- Povestirile Un fel de spațiu și Emisiune nocturnă (Premiul Conferinței Europene de Science Fiction – Fayence, 1985) au fost incluse în antologiile Twenty Houses of the Zodiac (New English Library, 1979), respectiv The Penguin World Omnibus of Science-fiction (Penguin Books, 1986).

PREMII LITERARE

- Premiul Uniunii Scriitorilor (1969) și Premiul Special Europa SF (decernat cu prilejul primului Congres European de Science Fiction - Trieste, 1972) pentru Vârsta de aur a anticipației românești;

- Premiul Uniunii Scriitorilor (1979) și Premiul Europa Special decernat cu prilejul celui de-al cincilea Congres European de Science Fiction – Stresa, 1980 pentru Douăzeci de mii de pagini în căutarea lui Jules Verne;

- Premiul Uniunii Scriitorilor (1983) pentru Science fiction. Autori, cărți, idei,;

- Povestirea "Emisiune nocturnă" a fost premiată de Conferința Europeană SF (Fayence, 1985);

- Premiul Uniunii Scriitorilor (1996) pentru Un englez nelinistit - H.G. Wells și universul SF.

CONTRIBUȚII ÎN OZENISTICĂ

Cunoscut cercetător al fenomenului OZN, președinte al Asociatiei pentru Studiul Fenomenelor Aerospațiale Neidentificate (ASFAN – România), Ion Hobana a publicat, în domeniu:

- OZN - o sfidare pentru rațiunea umană (1971), Editura Enciclopedică Română, în colaborare cu Julien Weverbergh

- UFO’s in Oost en West (2 volume) apărute in 1971 – 1972 la editura olandeză Ankh-Hermes, în colaborare cu Julien Weverbergh; vol. II a fost tradus în engleză – Londra și New York (UFOs from Behind the Iron Curtain 1975, Bantam Books), franceză – Paris, spaniolă – Buenos Aires. Volumul este dedicat cazurilor OZN din Uniunea Sovietică și din Europa de Est.

Contribuții ale sale în domeniu sunt:

- Enigme pe cerul istoriei, Editura ABEONA-C.E.I.T., 1993; ed. a II-a, Editura AMACONA, 1996

- Misterul Roswell după cincizeci de ani, Editura Agni, 1997

- OZN. Observatori credibili - relatări incredibile, Editura Polirom, 2001

- Enigme pe cerul istoriei, ed. a III-a, Editura pentru Știință S.I.T., București, 2007, ISBN 978-973-88225-8-0

- Incidentul Roswell. Noi mărturii și controverse, Editura pentru Știință S.I.T., București, 2008.

ACUZAȚII DE PLAGIAT

Pe data de 17 noiembrie 2013 jurnalistul Dan Alexe dezvăluie un plagiat al lui Ion Hobana după o povestire de Isaac Asimov. (narațiune similară - „Oameni și stele” de Hobana și „C-Chute” (1951) de Isaac Asimov).

BENZI DESENATE

- Secretul amforei, scenariu Horia Aramă, ilustrații de Pompiliu Dumitrescu, revista Cutezătorii, 1967

$$$

 Ion Pârcălab – Săgeata Carpaților, omul care alerga mai repede decât ecoul

S-a născut pe 5 noiembrie 1941, la Pantelimon, într-o Românie care încă se ridica din umbrele războiului, într-o epocă în care fotbalul nu era industrie, ci pasiune pură, crescută pe maidane, printre copii desculți și visători. De mic, Ion era neliniștit și curios, un copil care părea că învață lumea alergând prin ea.

Primii pași în fotbal i-a făcut la UTA Arad, unde, între 1958 și 1961, s-a format ca jucător și s-a remarcat printr-un amestec rar de viteză, curaj și luciditate în joc. Nu trecea mult până când adversarii îl recunoșteau după stil: o explozie pe flanc, o fentă scurtă și o centrare precisă — elemente care aveau să-i devină marcă personală.

În 1961 a venit momentul care i-a schimbat destinul: transferul la Dinamo București, clubul unde talentul său s-a transformat în legendă. În deceniul petrecut în „Ștefan cel Mare”, Ion Pârcălab a devenit un simbol. Era jucătorul care rupea echilibrul unui meci, cel care aducea scânteia, cel care, printr-o singură accelerație, putea destabiliza o apărare întreagă. Viteza lui, dublată de inteligență și determinare, i-a adus porecla care avea să-l însoțească toată viața: „Săgeata Carpaților”.

Cu Dinamo a cucerit patru titluri de campion al României și două Cupe ale României. Între 1961 și 1970 a îmbrăcat tricoul alb-roșu de 194 de ori, marcând 73 de goluri — cifre care vorbesc despre constanță, ambiție și dăruire.

După perioada Dinamo, a urmat experiența din Franța, la Nîmes Olympique (1970–1973), unde a fost printre primii fotbaliști români care au evoluat în străinătate. A demonstrat că talentul nu are granițe și că seriozitatea și disciplina pot impresiona oriunde.

În tricoul echipei naționale a României a adunat 38 de selecții și 5 goluri între 1961 și 1968, reprezentând țara la Jocurile Olimpice de la Tokyo din 1964, unde România a obținut locul 5 — o performanță remarcabilă pentru acea perioadă.

După retragerea din activitatea de jucător, a rămas aproape de gazon, devenind antrenor și formator de caractere. A pregătit echipe precum UTA Arad, Gloria Buzău, Sportul Studențesc, IMUM Medgidia, Progresul Pucioasa și Aversa București, continuând să transmită generațiilor următoare pasiunea pentru fotbal.

Astăzi, Ion Pârcălab rămâne un simbol al fotbalului românesc. Cu aceeași privire caldă și același ton senin, vorbește despre fotbal cu bucuria unui copil care nu a încetat niciodată să iubească mingea.

Pentru mulți, el este mai mult decât un fost jucător — este o lecție despre loialitate, modestie și puterea omului care nu și-a trădat niciodată pasiunea.

Unii jucători ating mingea. Alții ating timpul.

Ion Pârcălab nu a fost doar un alergător pe flanc, ci un om care a transformat viteza în poezie și fotbalul într-o formă de artă vie.

Atâta vreme cât se va vorbi despre fotbalul românesc, Săgeata Carpaților va rămâne acolo — sprintând prin amintiri, mai repede decât ecoul propriei legende.

#IonPârcălab

#SăgeataCarpaților

#DinamoBucurești

#UTArad

#FotbalRomânesc

#LegendeVii

#GenerațiaDeAurAInimii

#RespectPentruCampioni

Întrebare 

Crezi că fotbalul românesc de astăzi mai naște jucători cu forța, viteza și personalitatea unei adevărate legende?