$$$

 A trăit odată o femeie. O femeie simplă, una medie din punct de vedere statistic.

Viața ei era la fel de simplă. Acasă-serviciu-acasă. Totul ca la oricine, fără pretenții exagerate. Se scula odată cu cocoșii, ei bine, glumesc, sărea din pat la sunetul alarmei.

Și începea să alerge prin casă: pregătește micul dejun, trezește-i, hrănește-i, machiază-te, iar câinele ăsta se bagă mereu sub picioare.

La birou, toată lumea voia ceva de la ea. De îndată ce trecea pragul acelui loc, sarcinile veneau din toate direcțiile. Unuia du-i, altuia adu-i, celui de-al treilea ajută-l, iar al patrulea se ivește.

Of, se obosea pe parcursul zilei, abia târâia picioarele spre casă. Iar în mijloacele de transport în comun călătoresc doar bărbați ""gravizi"". Întotdeauna încearcă să o depășească și să se așeze pe scaun.

Iar ea, biata de ea, abia își ține sufletul, stă în picioare cu plasele, legănându-se înainte și înapoi.

Așa trăia femeia noastră în aceste condiții inumane. Până într-o zi...

A ajuns acasă și a realizat că dacă nu merge acum la medic, lumea va avea de suferit mai rău decât într-un război nuclear.

— Bună, — spune femeia, așezându-se obosită pe scaun.

— Bună, — răspunde medicul, pregătindu-se să o asculte cu atenție.

— Înțelegi, nu mai pot așa.

— Așa, așa, așa, poți să fii mai specifică, cum anume nu poți?

— Nu pot în niciun fel. Nu pot să fac totul singură. Nu pot să fiu datoare și esențială pentru toți. Nu pot să înghit tăcut insultele și să îndur umilințele. Nu pot și gata.

— Dar nu ai încercat să te relaxezi și să nu-ți pese de nimic?

— Am încercat. Dar cum să te relaxezi când ba casele țopăie, ba caii ard.

— Totul e limpede, caz clinic. Ai un nerv prins, responsabil pentru ""du-te dracului"". Dar se poate rezolva. Îți prescriu ""Nepăsătorin"", pe care trebuie să-l iei o lună, dimineața pe nemâncate.

""Nepăsătorin"" a funcționat imediat, aproape din ziua a doua. Dimineața femeia s-a ridicat, fără grabă a făcut duș, a băut o ceașcă de cafea, a mângâiat câinele după ureche și a plecat liniștită la serviciu, unde cu un zâmbet fericit trimitea pe toți la contabilitate. Pentru că acum totul îi era egal, iar principiul ei de viață s-a schimbat radical.

În loc de: ""Mamă dragă, cum să faci totul și să nu mori până seara."" A devenit: ""De ce să te agiți și să te frămânți, dacă poți să nu te agiți și să nu te frămânți.""

Și a început pentru femeie nu o viață obișnuită, ci o adevărată sărbătoare. Totul datorită faptului că un nepăsătorism sănătos nu a rănit încă pe nimeni...

$$$

 Adèle Hugo – femeia care a traversat un ocean și s-a pierdut pe sine

În anul 1863, o femeie a urmat un bărbat peste ocean, într-o epocă fără avioane, fără telefoane, fără siguranță, fără întoarcere ușoară. Nu a făcut-o din aventură, nici din curaj romantic, ci dintr-o obsesie care avea să-i consume următorii cincizeci de ani din viață. Numele ei a fost Adèle Hugo, iar povestea ei este una dintre cele mai tulburătoare tragedii psihologice ale secolului al XIX-lea.

Născută la Paris, în 1830, Adèle a fost cea mai mică fiică a lui Victor Hugo, unul dintre cei mai mari scriitori ai Franței. A crescut într-un univers al privilegiului: saloane literare strălucitoare, muzică, artă, minți geniale ale epocii. Frumusețea ei era remarcată de toți. Balzac o descria la doar treisprezece ani drept „cea mai mare frumusețe pe care o va vedea vreodată”, iar Charles Dickens, care a cunoscut-o la șaptesprezece ani, vorbea despre ochii ei negri, pătrunzători, și despre prezența ei magnetică.

Era talentată, cânta excepțional la pian, avea o educație aleasă și un viitor care părea trasat în cele mai sigure coordonate ale societății secolului al XIX-lea. Și totuși, sub această aparență de perfecțiune, ceva se fisura deja.

În 1843, când Adèle avea doar treisprezece ani, sora ei mai mare, Léopoldine, s-a înecat în Sena, la scurt timp după căsătorie. Soțul acesteia a murit încercând să o salveze. Victor Hugo a aflat vestea dintr-un ziar, într-o cafenea. Tragedia a devastat familia, dar pentru Adèle a devenit o obsesie. A început să creadă că sora ei o contactează din lumea spiritelor, a dezvoltat ritualuri compulsive, bătând în fiecare noapte în peretele dormitorului după tipare superstițioase. Boala mintală care avea să o înghită se manifesta deja.

În adolescență, Adèle s-a îndrăgostit de Auguste Vacquerie, prieten al familiei și jurnalist, fratele bărbatului care o luase de soție pe Léopoldine. Familia aproba relația, dar interesul Adèlei s-a stins, în timp ce Vacquerie a rămas devotat ani la rând. Cinci cereri în căsătorie din partea unor bărbați extrem de bine poziționați au fost refuzate fără ezitare.

În 1854, la vârsta de douăzeci și trei de ani, l-a întâlnit pe locotenentul Albert Pinson. Și totul s-a schimbat.

Pinson era ofițer britanic, fermecător, atrăgător, dar cu reputația unui om cu datorii și excese. Relația lor nu a fost inițial una unilaterală. În 1855, el i-a cerut mâna. Adèle l-a refuzat. Ulterior, s-a răzgândit și a dorit o reconciliere, dar Pinson se îndepărtase deja. Refuzul lui a declanșat ceva ireversibil în mintea ei.

În loc să se vindece și să meargă mai departe, Adèle s-a fixat. Pe măsură ce cariera militară a lui Pinson îl purta dintr-un loc în altul, ea îl urmărea cu gândul, cu scrisorile, cu întreaga ei ființă. În 1863, la treizeci și trei de ani, când Pinson a fost detașat în Halifax, Nova Scotia, Adèle a traversat Atlanticul singură, mințindu-și familia, folosind identități false, prezentându-se drept „Madame Pinson”.

L-a urmărit zilnic, i-a scris obsesiv, a interpretat fiecare gest drept o promisiune. Le-a spus alor ei că este căsătorită cu el. Victor Hugo, crezându-și fiica, a publicat chiar un anunț de nuntă. Nunta nu existase. Când Pinson s-a logodit cu o altă femeie, Adèle a trimis scrisori oficiale, pretinzând că este soția lui legitimă. Logodna a fost anulată.

Familia a implorat-o să se întoarcă. A refuzat. În 1866, Pinson a fost transferat în Barbados. Adèle l-a urmat din nou, singură, fără bani, fără sprijin. Acolo, starea ei psihică s-a prăbușit complet. Rătăcea pe străzi, îmbrăcată în zdrențe, pretinzând că este „Madame Pinson”, deși el nu o luase niciodată de soție.

În timp ce ea se pierdea, viața mergea înainte fără ea. Pinson s-a mutat la Dublin și s-a căsătorit. Mama Adèlei a murit. Fratele ei a murit. Ea a rămas singură pe o insulă, prizonieră a propriei obsesii. În 1872, o femeie miloasă a găsit-o rătăcind și a ajutat-o să fie adusă înapoi în Franța.

Adèle avea patruzeci și unu de ani când a fost internată într-un azil. A trăit acolo următorii patruzeci și trei de ani. Tatăl ei a vizitat-o mereu, fără să renunțe la ea. După moartea lui, bărbatul pe care îl respinsese în tinerețe, Auguste Vacquerie, a devenit tutorele ei și s-a asigurat că este îngrijită.

În azil, Adèle cânta la pian, grădinărea, scria în jurnale. Uneori rupea pagini de cărți și le aduna obsesiv. Alteori muta pietrele din curte una câte una. A murit în 1915, la optzeci și patru de ani. Ultimele ei cuvinte au fost: „Ah, numele meu este atât de greu de purtat.”

Povestea ei nu este doar despre o iubire neîmpărtășită. Este despre erotomanie, o formă de boală psihică, despre o epocă în care femeile strălucite nu aveau unde să-și canalizeze inteligența decât prin căsătorie, despre presiunea unui nume celebru și despre fragilitatea minții umane atunci când nu are alternative.

Adèle Hugo nu a fost doar fiica unui geniu sau o femeie obsedată. A fost o pianistă talentată, o minte sensibilă, o victimă a timpului ei și a unei boli netratabile atunci. A urmat un bărbat peste ocean și nu s-a mai întors niciodată cu adevărat acasă.

#AdèleHugo #VictorHugo #DestineFrânte #IubiriObsesive #IstorieUmană #Psihologie #FemeiÎnIstorie #PoveștiAdevărate

Cât de subțire crezi că este, de fapt, linia dintre iubire, perseverență și obsesia care poate distruge o viață întreagă?

$$$

 

Un text despre ODĂ (în metru antic) de Mihai Eminescu, pe care l-am scris acum vreo 35 de ani. 

Eminescu nu a tânjit după impersonalizare ca Arthur Rimbaud: „JE este un autre”, ci a aspirat la o suprapersonalizare care să-i camufleze pustiirea interioară în ODĂ (în metru antic): „(…) pe mine / Mie redă-mă!”. Sinele sau mai precis minele era implicat triplu: ființa înstrăinată („pe mine”) este cerută de cel căruia trebuie să i se restituie eul pierdut („Mie”), pentru a se întregi, ființei lipsindu-i acest eu rătăcit („-mă”). Imperativul „redă-mă!” este existențial, căci înapoierea de sine este, de fapt, o restituire, o dăruire înapoi de tip ontologic. În sintagma eminesciană eul trebuie înapoiat nu numai ca ființa să se reîntregească, ci și pentru ca ea să ajungă la cunoaștere. Or, această răsfrângere nu poate avea loc decât după ce eul s-a inițiat în nimicnicia, în golul jumătății sale rămase acasă și dependentă de jumătatea rătăcită. De fapt, renașterea de tip Phoenix aparține narcisismului, dar nu unuia proiectat concret ca autooglindire, ci unuia intim, narcisismului ontologic.

În câteva din variantele anterioare versiunii finale: „Ca să pot muri liniștit, pe mine /Mie redă-mă!” Eminescu își subordona sinele pustiirii interioare: „Trist și adânc sunt, dară trist prin sine-mi” (varianta B), apoi: „Trist fiind adânc dară trist prin sine-mi” (varianta C) ca să adauge inițiat în destrămarea sa ontică: „Dar sătul (…) de-a mea ființă” (varianta D) iar în variantele ultime să șocheze prin redundanța versului: „(…) ci pe mine însu-mi / Mie redă-mă!” (variantele D și E, s.n.) Într-o altă variantă figurează versul solitar, imperativ și concluziv: „Redă-mă dar pe mine însumi, mie!” (varianta F, Colaterale e), (s.n.).

De ce insistă poetul în a preciza supralicitând pronumele de identitate însumi, când deja în joc erau implicate trei ipostaze ale ipseității, ale persoanei întâi singular: mine, mie, mă!? Oare se îndoiește de regăsirea sinelui chiar și după ce eul i-ar fi restituit acestuia? Poetul nu afirmă: mie însumi, adică mie să mi se înapoieze eul, ci pe mine însumi, chiar eu sunt cel care cer, pretind și voi fi înapoiat. Nu se știe de fapt dacă este vorba de o pierdere a sinelui sau de o pierdere de sine. Oricum, (auto)mistuirea existențială: „De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet, / Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări…” se face prin vis și rug; în variante avem în loc de vis, foc și chin, în loc de rug, cânt și foc. Cea mai apropiată de procesul narcisiac este varianta care acceptă forma chin pentru mistuire, formă prioritară, sub raport ontologic, aceleia de vis sau rug, amândouă labil-metaforice, deși impun ideea de macerare interioară și autoflagelare.

Ca secvență prozodică procesul de reîntregire și autocunoaștere are două părți: secvența primară „pe mine” – cel care va fi înapoiat, eul, ca în secvența secundă „Mie redă-mă!” să fuzioneze cel care-și cere ființa, sinele, cu propriul eu redobândit, acaparat din nou dar altul sau altfel, nu tot „pe mine”, ci „redă-mă!”. Eminescu nu a decupat astfel secvențele decât supus prozodiei specifice odei și doar subordonat acestui scop a întrevăzut țesătura multiplă a sensurilor poetice. Este insistentă însă intenția sa de a încărca persoana întâi singular din perspectiva monologului în care intervine însumi. Redundanța s-ar putea justifica prin stabilirea unui echilibru al balanței care măsoară cât din sine i se redă ființei destrămate, fiindcă „Mie redă-mă!” s-ar completa și restabili dacă în secvența primară ar fi rămas așa cum exceptiv exista în variantele D și E (solitar în F), acel „pe mine însumi”.

Dezechilibrul și perturbarea sunt simptomatice pentru eul poetic eminescian care renunță la „însumi”, anume pentru a tensiona destrămarea ontică. Astfel, eul care este pierdut se dovedește a fi incert, abscons, ambiguu, impalpabil; în timp ce jumătatea rămasă în casa sinelui este vizibilă dar o palidă umbră a ființei care a fost. Se pune prin urmare problema ca regăsirea de sine să nu fie reală, ci una formală, fiindcă mai este eul redobândit același cu cel care se rătăcise sau doar destrămarea și pustiirea îl determină să se întoarcă, dar altfel, falsificat, mortificat, anulând sinele rămas în așteptare!?

Revenim la redundanța variantelor unde funcționează însumi, întrucât se întrevede încă o soluție: Eminescu acceptă grafic forma transcrisă cu cratimă, însu-mi, formă care marchează construcția cuvântului din particula ins (individ) și o altă formă de pronume – mi decât cele din tripletul: pe mine, mie, mă. E adevărat însă că și gramatical balanța se echilibrează, căci mi îi corespunde lui mie, ca forme acuzativale, formând celălalt cuplu al persoanei întâi singular, cuplul activ care cere, spre deosebire de cuplul pasiv mi-mie care este cerut, pretins înapoi. Iar nuanțele de menținere a balanței „minelui” nu lipsesc, fiindcă izolând particula ins, prin împletire și acord încrucișat pe mine formează pereche cu mi iar mie cu mă, omogenizându-se versul. Poetul nu susține decât temporar formula aceasta, mizând pe dispersie, nu însă înainte de a transcrie într-o variantă versul solitar pe care-l tot perfecționa, decantându-i impuritățile: „Redă-mă dar pe mine însumi, mie!”.Acest cvartet al „minelui” rămâne nedezmembrat deocamdată, deși versul pare prețios, artificios. Dar încărcate par toate versurile care decriptează automistuirea, pornind de la degustarea morții din viață: „Nu credeam să-nvăț a muri vrodată”; și adăugând arderea de viu sacrificială având însă valențe ontologice: „Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus, / Ori ca Hercul înveninat de haina-i;”.

Eul împrumutat, pierdut care trebuie înapoiat va ajunge în versiunea finală reluat și supraexprimat („pe mine”, „mă”) în timp ce sinele care tânjește să se completeze va fi definit prin minimum de resurse: „mie”, renunțându-se la însumi. Supraconceptualizarea din variante este abolită și, obsedat, fascinat mai mult de eul rătăcit decât de sinele rămas, Eminescu renunță la identificarea imperioasă pe care o pretindea însumi, sanificând versul prin simplificare, reducându-l la tripletul „minelui”. Tripticul final tributar ipseității rămâne deci: „(…) pe mine / Mie redă-mă!”, fiindcă esențială nu este pustiirea sinelui care a rămas acasă, chiar dacă scindat, ci a eului rătăcit care nu mai cunoaște drumul înapoi. 

/ultima fotografie a poetului, răvășitoare/

$$$

 Valeriu Gafencu – Sfântul Închisorilor

Pe 18 februarie 2026 se împlinesc șaptezeci și patru de ani de la adormirea în Domnul a lui Valeriu Gafencu*, unul dintre acei tineri rari care au reușit să transforme întunericul închisorilor comuniste într-un loc al luminii, al credinței și al jertfei tăcute.*

Născut la 24 ianuarie 1921, în Sângerei, județul Bălți, în Basarabia, Valeriu a crescut într-o lume frământată de schimbări istorice violente, dar cu o inimă ancorată adânc în credința ortodoxă și în dragostea față de neamul românesc. Student fiind, a ales să nu facă compromisuri cu adevărul, iar această alegere avea să-l coste libertatea și, în cele din urmă, viața.

Închis în temnițele comuniste, Valeriu Gafencu nu a fost doar un deținut politic, ci un sprijin duhovnicesc pentru cei din jurul său, un om care împărțea puținul pe care îl avea, care se ruga, care mângâia suflete zdrobite și care, prin exemplul personal, îi întărea pe ceilalți. La Târgu Ocna, grav bolnav de tuberculoză, și-a dăruit chiar și medicamentele unui alt deținut, știind prea bine că acest gest îl apropia de moarte.

A trecut la Domnul pe 18 februarie 1952, la doar treizeci și unu de ani, într-o celulă rece, dar cu sufletul aprins de credință. Pentru cei care l-au cunoscut și pentru cei care i-au auzit povestea, el nu a fost doar un martir, ci un sfânt al vremurilor noastre. Părintele Nicolae Steinhardt, de la Rohia, l-a numit fără ezitare „Sfântul închisorilor”, un nume care nu vine dintr-o proclamare oficială, ci din recunoașterea profundă a sfințeniei trăite.

Despre viața și jertfa lui stă mărturie și volumul „Sfântul închisorilor. Mărturii despre Valeriu Gafencu”, apărut la Editura Reîntregirea, o carte cutremurătoare, care nu lasă cititorul neatins și care merită citită cu inimă deschisă.

Valeriu Gafencu rămâne un reper de curaj, curăție și credință, o dovadă că sfințenia nu aparține doar trecutului îndepărtat, ci poate înflori și în cele mai crude vremuri, acolo unde omul alege să-L pună pe Hristos mai presus de propria viață.

Întru veșnica lui pomenire, din neam în neam.

#ValeriuGafencu #SfantulInchisorilor #martiri #credinta #memorie #istorieromaneasca #jertfa #lumina

*Ce înseamnă pentru tine sfințenia trăită nu în mănăstire, ci în mijlocul suferinței și al nedreptății

$$$

 Copacul de pin pe care mama l-a „aruncat” peste ocean

În noaptea dinaintea plecării ei din Japonia, mama unei fetițe de unsprezece ani i-a schimbat numele, ca și cum ar fi știut că acel gest avea să fie ultimul lucru pe care îl mai putea controla. Fata se numise până atunci Sakiko, „mica floare”, dar acum avea să se numească Sutematsu, un nume dureros și misterios, în care „sute” însemna „a arunca”, iar „matsu” însemna „pin”, copacul care supraviețuiește furtunilor, dar și cuvântul care sună ca „a aștepta”. Poate că mama ei nu o abandona, ci îi spunea, în felul ei tăcut: te voi aștepta.

Sutematsu Yamakawa s-a născut la 23 februarie 1860, într-o familie de samurai din domeniul Aizu, în actuala prefectură Fukushima, și a crescut într-o lume guvernată de disciplină, onoare și loialitate. La doar opt ani, copilăria i-a fost spulberată de războiul civil japonez, când armatele imperiale au asediat Castelul Tsuruga. În timp ce bărbații luptau, femeile și copiii munceau în interior, iar Sutematsu ducea muniție tunarilor și încerca să înăbușe obuzele neexplodate cu pături ude. Unul a detonat înainte să poată fi oprit, ucigându-i cumnata și lăsându-i ei o cicatrice pe gât, o rană pe care o va purta toată viața.

Familia ei a pierdut totul după înfrângere: statut, avere, siguranță. Ani de sărăcie au urmat, până când, în 1871, guvernul Meiji a luat o decizie fără precedent, trimițând cinci fete foarte tinere în America pentru zece ani de educație, ca parte a misiunii Iwakura, în speranța că se vor întoarce și vor schimba destinul femeilor japoneze. Nimeni nu voia să-și trimită fiicele peste ocean, iar Sutematsu a fost „oferită” de familie ca ultimă șansă la un viitor.

Drumul a fost crud, iar șocul cultural imens. Dintre cele cinci fete, doar trei au rămas, iar Sutematsu a fost adoptată de o familie americană din New Haven, unde a învățat o altă limbă, o altă credință, o altă lume. A studiat, a înflorit, a ajuns la Vassar College și, în 1882, a devenit prima femeie japoneză care a obținut o diplomă universitară. Dar prețul a fost mare: când s-a întors în Japonia, nu mai putea scrie în propria limbă și nu mai aparținea pe deplin niciunei lumi.

Soarta avea însă o ironie amară pregătită pentru ea. Bărbatul care a cerut-o de soție era chiar generalul care asediase castelul familiei sale, Iwao Ōyama, acum ministru al războiului. După multe împotriviri, Sutematsu a ales singură și a acceptat. Căsătoria lor, imposibilă în orice alt context, a devenit una dintre cele mai influente uniuni ale Japoniei Meiji.

Ca Prințesă Ōyama, Sutematsu nu a trăit pentru fast, ci pentru schimbare. A sprijinit educația femeilor, a ridicat statutul asistentelor medicale, a lucrat în timpul războiului cu Crucea Roșie și a susținut fondarea instituțiilor care aveau să devină piloni ai educației feminine japoneze. A trăit mereu între două lumi, fără a se simți complet acasă în vreuna, dar folosind tocmai această ruptură pentru a construi punți.

A murit în 1919, răpusă de gripă, cu cicatricea copilăriei încă vizibilă pe gât, dar cu o moștenire care a schimbat destinul a mii de femei. Numele ei, „pinul aruncat”, nu a fost o condamnare, ci o profeție. A fost trimisă departe, a fost așteptată, s-a întors și a învățat o țară întreagă să crească, chiar și în cele mai dure condiții.

#istorie #femeiexceptionale #JaponiaMeiji #educatie #destin #curaj #memorie

Tu ai avea puterea să accepți o ruptură dureroasă, dacă ai ști că ea te-ar putea transforma într-un om care schimbă lumea?

$$$

 „Parada învinșilor” – umilința ca armă

În vara anului 1944, Moscova a devenit scena uneia dintre cele mai cinice demonstrații de putere ale celui de-Al Doilea Război Mondial. Evenimentul avea să rămână cunoscut sub numele de „Parada învinșilor” și a constat în defilarea a aproximativ 57.000 de prizonieri de război germani prin centrul capitalei sovietice.

Prizonierii proveneau în principal din rândurile armatei germane capturate în timpul operațiunii Bagration, ofensiva devastatoare a Armatei Roșii care a distrus Grupul de Armate Centru al Wehrmachtului. Scopul paradei nu era ceremonial, ci simbolic și psihologic: demonstrarea publică a victoriei sovietice și zdrobirea totală a imaginii de invincibilitate a armatei naziste.

Înainte de marș, prizonierii au fost supuși unui tratament calculat. După o perioadă de înfometare, li s-a oferit o supă grasă de varză, cunoscută pentru efectul său laxativ. Slăbiți, murdari și incapabili să se oprească, mulți dintre ei au fost forțați să se ușureze în timp ce mărșăluiau, sub privirile populației moscovite.

Marșul a durat ore întregi. După ce ultimul rând de prizonieri a trecut, au intrat în acțiune cisternele municipale, care au spălat străzile, într-un gest încărcat de simbolism: orașul era „curățat” după trecerea inamicului.

Nu a fost o paradă a eroilor, ci o lecție publică de umilire. Uniunea Sovietică nu a urmărit doar să arate victoria militară, ci și să transmită un mesaj clar, atât populației proprii, cât și lumii: cei care veniseră ca invadatori plecau ca resturi ale istoriei.

„Parada învinșilor” rămâne unul dintre cele mai dure exemple ale folosirii umilirii colective ca instrument politic și propagandistic. Nu a fost justiție, nu a fost reconciliere, ci o demonstrație crudă a faptului că războiul nu distruge doar armate, ci și demnitatea umană.

#ParadaInvinșilor #Moscova1944 #AlDoileaRazboiMondial #PrizonieriDeRazboi #Propaganda #IstorieDura #Umilinta #MemorieIstorica #Razboi #Putere

Crezi că astfel de gesturi întăresc victoria sau, dimpotrivă, o compromit moral, chiar și pentru cei care au câștigat?

$$$

 Un nume nou, o viață întreagă

În 1967, un tânăr pianist de douăzeci de ani pe nume Reginald Dwight a intrat emoționat la o audiție la Liberty Records, în Londra, s-a așezat la pian și a cântat impecabil, iar verdictul a fost pe cât de sincer, pe atât de dureros: avea talent muzical, dar nu știa să scrie versuri, iar fără cântece complete nu avea niciun viitor ca artist.

Apoi s-a întâmplat ceva neașteptat: omul din spatele biroului i-a întins un plic sigilat, scos dintr-un teanc de aplicații, spunându-i că un alt tânăr răspunsese la același anunț și că, poate, ar fi bine să se întâlnească.

În metrou, în drum spre casă, Reggie a deschis plicul și a găsit poeziile unui băiat de șaptesprezece ani dintr-o fermă din Lincolnshire, pe nume Bernie Taupin, cuvinte crude, sincere, pline de imagini pe care nu le mai gândise niciodată, dar pe care le simțea, ciudat, ca fiind ale lui.

În seara aceea s-a așezat la pian și muzica a curs instantaneu, natural, de parcă versurile îl așteptaseră toată viața.

Următorii cincizeci și șapte de ani aveau să funcționeze la fel: Bernie trimitea versuri, Reggie, devenit între timp Elton John, le citea și compunea muzica, de cele mai multe ori în mai puțin de o oră, fără să discute sensuri, fără să scrie vreodată în aceeași cameră, într-unul dintre cele mai stranii și mai reușite parteneriate din istoria muzicii.

În 1969, Reginald Dwight a devenit oficial Elton John, un nume împrumutat de la doi colegi de trupă, dar schimbarea nu a fost doar de imagine, ci o permisiune de a fi cine tatăl lui nu acceptase niciodată: îndrăzneț, teatral, extraordinar.

Pe 25 august 1970, a urcat pe scena clubului Troubadour din Los Angeles, în fața a trei sute de oameni, Neil Diamond l-a prezentat, iar după „Your Song” criticii scriau deja că se născuse o stea, iar dimineața nimic nu mai era la fel.

A urmat explozia: „Rocket Man”, „Tiny Dancer”, „Goodbye Yellow Brick Road”, șapte albume consecutive pe locul întâi, cel mai mare star din lume, ascuns sub pene, paiete și platforme, în timp ce băiatul timid din Pinner dispărea complet.

Dar sub strălucire trăia un om care își ascundea cel mai important adevăr: Elton era gay, iar în anii ’70 asta însemna frică, tăcere și o viață jucată. În 1984, dependent și disperat după normalitate, s-a căsătorit cu Renate Blauel, o căsnicie sortită eșecului, nu din vina ei, ci pentru că nu era despre ea.

În 1990, prăbușirea a fost totală: droguri, alcool, o intervenție a prietenilor, reabilitare, sobrietate și ani de terapie, până când a început să afle cine este cu adevărat dincolo de scenă.

A urmat onestitatea. În anii ’90 a ieșit public ca bărbat gay, iar în 1993 l-a cunoscut pe David Furnish, alături de care nu a mai fost nevoit să se ascundă niciodată. S-au unit civil în 2005 și s-au căsătorit în 2014, când legea a permis-o, devenind părinții a doi băieți.

Elton John, care crezuse că nu va avea niciodată o familie, și-a construit una.

Astăzi, la șaptezeci și șapte de ani, cu peste trei sute de milioane de discuri vândute, cu Emmy, Grammy, Oscar și Tony, și cu un turneu de adio de cinci ani și trei sute treizeci de concerte, povestea lui nu este doar despre talent și succes, ci despre un om care și-a schimbat numele ca să supraviețuiască, s-a ascuns decenii întregi, aproape s-a distrus, apoi a ales adevărul, sobrietatea și viața reală.

Elton John a fost masca care i-a dat voie lui Reggie Dwight să fie extraordinar, dar a fost nevoie de o viață întreagă ca cei doi să devină unul singur.

Uneori, a deveni cine ești începe cu un nume nou.

Și uneori, îți ia o viață să împaci acel nume cu omul care l-a ales.

Morală: adevărata împlinire nu vine din strălucire, ci din curajul de a trăi sincer, chiar dacă drumul până acolo este lung și dureros.

#EltonJohn #RocketMan #Identitate #Curaj #Adevăr #ViațăAutentică #Muzică

Tu ai avut vreodată sentimentul că a trebuit să devii „altcineva” pentru a-ți permite, într-un final, să fii tu însuți?