&&&

 Preotul care și-a cunoscut sfârșitul

În vara anului 1947, un tânăr preot croat, în vârstă de numai 27 de ani, le mărturisea celor apropiați un lucru greu de înțeles pentru oricine: știa că va muri curând. Nu vorbea cu teamă, nu făcea presupuneri și nu căuta compasiune. Acceptase deja ceea ce credea că îl așteaptă și își continua misiunea cu aceeași liniște și credință care îi călăuziseră întreaga viață.

Numele lui era Miroslav Bulešić.

Născut în anul 1920, într-un mic sat din Istria, și-a simțit încă din tinerețe chemarea către preoție. A studiat la Roma, însă izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial l-a obligat să se întoarcă acasă, unde a fost hirotonit preot în 1943, în plin conflict. Oamenii îl iubeau pentru sinceritatea lui, pentru apropierea față de credincioși și pentru curajul cu care își îndeplinea misiunea.

După război însă, vremurile s-au schimbat. Regimul comunist instaurat în Iugoslavia a început o campanie dură împotriva Bisericii. Episcopi au fost arestați, preoți persecutați, iar credința era privită ca un obstacol ce trebuia înlăturat. Mulți au ales tăcerea pentru a supraviețui.

Miroslav nu a putut.

A continuat să vorbească despre credință, să îi apere pe cei mai vulnerabili și să își îndemne seminariștii să rămână statornici, indiferent de preț. În jurnalul său scria o rugăciune simplă și profundă, prin care își încredința viața lui Dumnezeu, dacă aceasta era voia Sa.

La 24 august 1947 a ajuns în satul Lanišće pentru a administra sacramentul Mirului unor copii. Era o zi obișnuită pentru un preot, o zi dedicată credinței și speranței. După slujbă, s-a retras în casa parohială pentru a-i primi și pe cei care sosiseră mai târziu.

Atunci s-a produs tragedia.

Un grup de susținători ai regimului a pătruns cu forța în clădire. L-au trântit la pământ și l-au atacat cu brutalitate. Rănit grav, în ultimele clipe ale vieții sale, Miroslav nu a rostit cuvinte de ură și nici strigăte de disperare. Martorii au povestit că ultimele sale cuvinte au fost o rugăciune:

„Iisuse, primește sufletul meu.”

Avea doar 27 de ani.

Ani la rând, numele lui a fost aproape uitat în afara comunității care îl iubise. Povestea sa a supraviețuit în amintirile oamenilor și în șoaptele celor care au refuzat să lase tăcerea să acopere adevărul.

După căderea comunismului, viața și sacrificiul său au fost redescoperite. În anul 2013, la 66 de ani de la moartea sa, Biserica Catolică l-a declarat martir și l-a beatificat. Zeci de mii de oameni s-au adunat pentru a-i cinsti memoria și pentru a demonstra că unele vieți nu pot fi șterse, indiferent cât de mult încearcă istoria să le ascundă.

Povestea lui Miroslav Bulešić nu este doar despre moarte, ci despre credință, curaj și fidelitate față de propriile convingeri. Este povestea unui om care a ales să nu se ascundă, chiar și atunci când știa că acest lucru îl poate costa totul.

Oare câți dintre noi am avea puterea să rămânem fideli valorilor noastre dacă am ști că prețul ar putea fi propria viață?

#MiroslavBulesic #Credință #Curaj #Istorie #Martir #PovesteAdevărată #PutereaCredinței #Le cțiiDeViață #Memorie #Sacrificiu

$$$

 Italianul care a dat viață chipurilor de pe Muntele Rushmore

Timp de zeci de ani, milioane de oameni au privit cu admirație uriașele chipuri sculptate pe Muntele Rushmore, fără să știe că în spatele unuia dintre cele mai faimoase monumente ale Statelor Unite s-a aflat și talentul unui emigrant italian, un om care a traversat oceanul cu speranța unei vieți mai bune și care avea să lase o amprentă discretă, dar de neșters, asupra istoriei.

Numele lui era Luigi Del Bianco. S-a născut în anul 1892, în Meduno, în regiunea Friuli din Italia, iar asemenea multor compatrioți ai săi, a părăsit pământul natal în căutarea unui viitor mai bun în America. Nu a plecat cu avere sau privilegii, ci cu un dar rar: talentul de a sculpta piatra și de a transforma materia rece și inertă în forme pline de expresivitate.

În anii '20 și '30, Statele Unite lucrau la unul dintre cele mai îndrăznețe proiecte monumentale din istoria lor: sculptarea în stâncă a chipurilor președinților George Washington, Thomas Jefferson, Theodore Roosevelt și Abraham Lincoln. Proiectul era condus de sculptorul Gutzon Borglum, însă, dintre sutele de muncitori și meșteșugari implicați, acesta a remarcat rapid măiestria excepțională a lui Luigi Del Bianco.

I-a încredințat cea mai delicată și mai importantă etapă a lucrării: realizarea expresiilor și a detaliilor care aveau să dea viață fețelor uriașe. După exploziile controlate și după îndepărtarea maselor mari de rocă, era nevoie de mâna sigură a unui artist. O singură greșeală putea distruge ani întregi de muncă. Suspendat la sute de metri deasupra solului, Luigi petrecea ore întregi modelând priviri, conturând buze și definind trăsături care aveau să devină simboluri ale unei națiuni.

Mulți dintre cei care vizitează astăzi monumentul admiră detalii create chiar de el, fără să-i cunoască numele. Borglum însuși îl considera unul dintre cei mai talentați sculptori de pe șantier. Și totuși, atunci când monumentul a fost finalizat, contribuția sa a rămas aproape necunoscută publicului larg.

Ani la rând, povestea Muntelui Rushmore a fost spusă fără a menționa omul care a ajutat la transformarea unei stânci uriașe într-o operă de artă recunoscută în întreaga lume. Abia după multe decenii, datorită cercetărilor istorice și eforturilor familiei sale, numele lui Luigi Del Bianco a început să primească recunoașterea pe care o merita.

Povestea lui ne amintește că istoria nu este construită doar de cei ale căror nume apar în manuale, ci și de oamenii care muncesc în tăcere, cu pasiune și devotament, lăsând în urmă opere care dăinuie peste generații.

Luigi Del Bianco nu a fost chipul unei națiuni.

A fost mâna care i-a dat expresie.

Oare câte alte persoane extraordinare au schimbat lumea fără ca numele lor să fie cunoscut de milioane de oameni?

#LuigiDelBianco #MonteRushmore #Istorie #EmigranțiItalieni #PoveștiAdevărate #OameniUitați #ArtăÎnPiatră #Moștenire #IstorieVie  #DestineExtraordinare

&&&

 Edda Mussolini – Fiica dictatorului care și-a pierdut tatăl, soțul și lumea pe care o cunoscuse

Născută în anul 1910, Edda Mussolini a fost primul copil al lui Benito Mussolini și al soției sale, Rachele Guidi. Viața ei avea să se desfășoare în centrul unor evenimente care au schimbat istoria Europei, însă, dincolo de politică și putere, povestea sa este și una despre iubire, loialitate, trădare, pierdere și supraviețuire.

În anul 1930 s-a căsătorit cu Galeazzo Ciano, unul dintre cei mai influenți oameni ai Italiei fasciste și viitor ministru de externe. Frumoși, eleganți și mereu în atenția publicului, cei doi au devenit unul dintre cele mai cunoscute cupluri ale epocii. Au avut trei copii și, deși mariajul lor a fost marcat de numeroase infidelități de ambele părți, au rămas profund legați unul de celălalt și uniți prin dragostea pentru familie.

În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial însă, diferențele de opinie dintre Galeazzo și socrul său au devenit tot mai evidente. Dacă Edda susținea alianța cu Germania nazistă, Galeazzo privea cu îngrijorare direcția în care era împinsă Italia. În cercurile puterii era deja considerat suspect, iar Adolf Hitler însuși l-ar fi descris drept un posibil trădător.

Momentul decisiv a venit la 25 iulie 1943, când Marele Consiliu Fascist a votat moțiunea care a dus la căderea lui Benito Mussolini. Galeazzo Ciano a votat în favoarea acesteia, convins că nu îi va face rău socrului său. S-a înșelat.

În lunile care au urmat, a fost arestat și acuzat de trădare. Edda a luptat cu disperare pentru a-i salva viața. A încercat să-l convingă pe tatăl ei să intervină, a apelat la influențe politice și a amenințat chiar că va publica jurnalele secrete ale soțului său, documente care conțineau informații delicate despre conducerea fascistă și despre relațiile dintre Mussolini și Hitler.

În acea perioadă a apărut și figura misterioasă a jurnalistei germane Felizitas Beetz, care, deși era agent al serviciilor secrete naziste, a dezvoltat o relație apropiată cu Galeazzo și chiar o prietenie sinceră cu Edda. S-a încercat organizarea unei operațiuni de salvare care să-l scoată pe Ciano din închisoare și să-l ducă într-o țară neutră, însă planul a fost descoperit și anulat chiar înainte de a fi pus în aplicare.

La 11 ianuarie 1944, Galeazzo Ciano a fost executat prin împușcare.

Pentru Edda, acea zi a însemnat sfârșitul unei lumi.

Cu documente false și având asupra sa celebrele jurnale ale soțului, a reușit să fugă în Elveția împreună cu copiii. După război a fost extrădată în Italia, judecată și condamnată la doi ani de exil intern pe insula Lipari. A pierdut averea, proprietățile și poziția socială de care se bucurase odinioară.

Dar nu s-a resemnat.

A luptat în instanță și a reușit să își recupereze bunurile confiscate. S-a întors pentru o vreme la Capri, apoi s-a retras treptat din viața publică și s-a stabilit la Roma. Nu și-a iertat niciodată pe deplin tatăl pentru că nu a făcut nimic pentru a-i salva soțul, iar resentimentul a fost atât de puternic încât a preferat să fie cunoscută drept contesa Ciano și nu drept fiica lui Mussolini.

Edda Mussolini a murit la 9 aprilie 1995, la vârsta de 84 de ani, și a fost înmormântată alături de Galeazzo Ciano, omul pe care l-a iubit și pentru care a luptat până în ultima clipă.

Povestea ei rămâne una dintre cele mai dramatice și complexe din istoria secolului XX, o viață prinsă între iubire și politică, între loialitatea față de familie și tragediile unei epoci care a schimbat destinul a milioane de oameni.

Oare cât de departe ați merge pentru a salva persoana iubită, chiar și atunci când între voi și ea s-ar afla cele mai puternice forțe ale vremii?

#EddaMussolini #GaleazzoCiano #Istorie #AlDoileaRazboiMondial #Italia #PovestiAdevarate #DestineExtraordinare #IstorieVie #Dragost eSiSacrificiu #MemoriaIstoriei

$&&

 Călăul din Marrakech – Omul care a ascuns zeci de victime sub propriul magazin

La începutul secolului al XX-lea, orașul Marrakech era tulburat de dispariția misterioasă a mai multor tinere. Familii întregi își căutau fiicele, surorile sau nepoatele fără să știe că, în spatele unei prăvălii aparent obișnuite, se ascundea unul dintre cele mai întunecate secrete din istoria Marocului.

În centrul acestei povești se afla Hadj Mohammed Mesfewi, un cizmar și comerciant respectat la prima vedere, un om pe lângă care treceau zilnic zeci de persoane fără să bănuiască oroarea care se desfășura dincolo de ușa atelierului său.

Mesfewi își alegea victimele dintre tinerele care îi treceau pragul. Unele veneau pentru a cere ajutor la scrierea unei scrisori, altele pentru diferite servicii. Pentru a le câștiga încrederea, era ajutat de o femeie în vârstă de aproximativ 70 de ani, cunoscută sub numele de Annah. Prezența unei alte femei le făcea pe victime să se simtă în siguranță.

Dar siguranța era doar o iluzie.

După ce erau ademenite, femeile erau drogate, jefuite și ucise. Ceea ce a șocat cel mai mult autoritățile a fost faptul că multe dintre sumele furate erau extrem de mici, ceea ce sugera că viața umană valora pentru criminal mai puțin decât câțiva bani.

Ani la rând, disparițiile au rămas fără răspuns.

Totul s-a schimbat atunci când familia unei tinere dispărute a reconstituit cu atenție ultimele sale deplasări și a descoperit că fusese văzută pentru ultima dată intrând în magazinul lui Mesfewi.

Investigația care a urmat avea să dezvăluie un adevărat coșmar.

Sub podeaua și în jurul prăvăliei au fost descoperite rămășițele a zeci de femei. Anchetatorii au concluzionat că numărul victimelor ar fi putut ajunge la cel puțin 36, transformând cazul într-unul dintre cele mai șocante crime în serie ale vremii.

Vestea s-a răspândit rapid în întreaga lume.

Însă, dincolo de titlurile senzaționale și de detaliile macabre, adevărata tragedie rămâne cea a victimelor, femei ale căror nume și povești au fost în mare parte uitate de istorie.

Mesfewi a fost găsit vinovat. Inițial, sentința prevedea o execuție prin crucificare, însă reacțiile internaționale au determinat modificarea acesteia. Nici această schimbare nu a fost suficientă pentru locuitorii din Marrakech, care cereau o pedeapsă exemplară.

Timp de patru săptămâni, înaintea execuției, era scos zilnic în piață și biciuit în public. În cele din urmă, la 11 iunie 1906, a fost executat într-un mod care a stârnit controverse chiar și la acea vreme. A fost închis într-o nișă zidită din bazarul orașului, unde și-a petrecut ultimele clipe.

Mai bine de un secol mai târziu, cazul continuă să fie amintit nu doar pentru cruzimea criminalului, ci și ca un avertisment despre cât de ușor pot fi exploatate încrederea și vulnerabilitatea oamenilor de către cei care ascund intenții întunecate sub o aparență obișnuită.

Poate cea mai importantă întrebare nu este cine a fost criminalul, ci cine au fost femeile ale căror vieți au fost curmate și pe care istoria aproape că le-a uitat.

#Istorie #Marrakech #Maroc #CrimeDinIstorie #PoveștiAdevărate #IstorieÎntunecată #CazuriCelebre #IstorieMondială #VictimeUitare #LecțiileT recutului #TrueCrime #IstorieVie

$$$

 S-a întâmplat în 8 iunie1810: În această zi, s-a născut Robert Schumann, compozitor, pianist şi critic muzical german. Robert Schumann (d. 29 iulie 1856) a fost un compozitor și pianist german, unul dintre cei mai celebri compozitori romantici ai primei jumătăți a secolului XIX. Un intelectual, precum și un estet, muzica sa, mai mult decât a oricărui alt compozitor, reflectă adânca natură personală a romantismului. Introspectiv și adesea capricios, începuturile sale muzicale erau o încercare de a se desprinde de tradiția formelor și structurilor clasice pe care le considera prea restrictive. Puțini l-au înțeles în timpul vieții sale, însă o mare parte din muzica sa este considerată acum îndrăzneață în originalitatea armoniei, ritmului și formei. Locul său este printre fruntașii romantismului german.

S-a născut la Zwickau, în Germania. Tatăl său era un editor, iar copilăria sa a fost îndreptată în mod egal către cultivarea în domeniul literaturii și în cel muzical. El însuși povestește că a început să compună înainte de a împlini șapte ani.La paisprezece ani a scris un eseu despre estetica muzicii, dar a și contribuit la un volum editat de către tatăl său cu titlul „Portrete ale bărbaților celebri".Aflat încă în școală la Zwickau, citea, în afară de Friedrich Schiller și Johann Wolfgang von Goethe, pe Lord Byron și autorii greci de tragedii. Însă cea mai mare, dar și cea mai îndelungă influență literară exercitată asupra sa, a fost fără îndoială cea a lui Johann Paul Friedrich Richter, evidentă în romanele sale din tinerețe, „Juniusabende" și „Selene", dintre care primul a fost completat în 1826.

În 1828 părăsește școala și după un turneu, unde îl întâlnește pe Heinrich Heine la München, merge la Leipzig pentru a studia dreptul. Interesul său în muzică a fost stimulat în timpul copilăriei, auzind interpretarea lui Ignaz Moscheles la Carlsbad, iar în 1827 entuziasmul său a crescut ascultând lucrările lui Franz Schubert și Felix Mendelssohn. Însă tatăl său, care încurajase aspirațiile muzicale ale copilului, murise în 1826, iar atât mama sa, cât și tutorele său, dezaprobau o carieră muzicală pentru el.Problema părea să se fi soluționat considerând intenția exprimată a lui Schumann de a studia dreptul, însă atât la Leipzig, dar și la Heidelberg, unde a mers în 1829, neglijează dreptul în favoarea filosofiei, iar „copilul Naturii" pur și simplu a început să compună.

Spiritul neliniștit de care era urmărit este dezvăluit în scrisorile sale din acea perioadă. De Paște în 1830, îl ascultă pe Paganini la Frankfurt. În iulie în același an, scrie mamei sale, „Întreaga mea viață a fost o luptă între Poezie și Proză, sau numește-o Muzică și Drept". Până la Crăciun se află încă o dată la Leipzig, luând lecții de pian cu vechiul său maestru, Friedrich Wieck.În anxietatea sa de a accelera însușirea unei execuții perfecte, își accidentează mâna dreaptă. Alte surse presupun că inabilitatea mâinii drepte ar fi fost cauzată de medicamentele împotriva sifilisului. Aceste surse susțin că a încercat o procedură chirurgicală radicală pentru a separa tendoanele inelarului de cele ale degetului mijlociu (musculatura primului este legată de cea a mijlociului), făcându-l astfel cel mai „slab" deget. Indiferent de cauze, ambițiile sale ca pianist fiind ruinate, ia hotărîrea de a se dedica complet compoziției și începe un curs teoretic sub Heinrich Dorn, dirijor la opera din Leipzig.Cam în această perioadă proiectează o operă cu subiectul Hamlet.

Ideea fuziunii unei teme literare cu ilustrarea sa muzicală, despre care se poate spune că a luat prima formă în Papillons (op. 2), este semnalată într-o oarecare măsură în prima critică a lui Schumann, un eseu privind Variațiile lui Chopin pe o temă din Don Juan, care a apărut în Allgemeine musikalische Zeitung, în 1831. În eseu, opera este discutată de către personajele imaginare Florestan și Eusebius (omologii lui Vult și Walt din romanul Flegeljahre de Jean Paul), iar lui Meister Raro (reprezentându-l fie pe însuși compozitorul, fie pe Wieck) i se cere, de asemenea, opinia.

Însă până la vremea când Schumann a scris Papillons (1831) mersese cu un pas mai departe. Scenele și caracterele romancierului său favorit trecuseră acum definitoriu și conștient în muzică și într-o scrisoare trimisă de la (aprilie 1832) le ordonă fraților săi: „citiți ultima scenă în Flegeljahre de Jean Paul cât mai repede posibil, pentru că Papillons reprezintă o reprezentare muzicală a acelei mascarade." În iarna anului 1832, Schumann vizitează rudele sale din Zwickau și Schneeberg, în ambele locuri fiind interpretată prima parte din Simfonia sa în sol minor, care rămâne nepublicată. În Zwickau, muzica a fost cântată la un concert oferit de fiica lui Wieck, Clara, care avea atunci numai treisprezece ani. Moartea fratelui său Iulius precum și cea a cumnatei Rosalie în 1833 par a-l fi indus pe Schumann într-o profundă melancolie.

Până la începutul verii lui 1834, însă, se recuperează suficient pentru a fi capabil de a începe Die neue Zeitschrift für Musik, lucrarea în care apărea partea mai importantă a scrierilor sale critice. Primul număr este publicat la 3 aprilie 1834.El afecta o revoluție în gusturile vremii, când Wolfgang Amadeus Mozart, Ludwig van Beethoven și Carl Maria von Weber erau neglijați în favoarea operelor oamenilor superficiali ale căror nume sunt astăzi uitate. A aduce omagii lui Frederic Chopin și Hector Berlioz în acele zile era nevoie să curtezi încărcătura de excentrism a preferințelor, deși geniul ambilor maeștri era apreciat și proclamat în mod decis în noul jurnal.

Obligațiile editoriale ale lui Schumann, care l-au ținut foarte ocupat în vara anului 1834, au fost întrerupte de relațiile sale cu Ernestine von Fricken, o fată de optsprezece ani, cu care s-a logodit. Ea era fiica adoptivă a unui om bogat din Boemia, ale cărui variații pe o anumită temă au stat la baza propriilor Studii simfonice ale lui Schumann. Schumann sfârșește logodna, din motive rămase până astăzi obscure.În Carnaval (op. 9, 1834), una dintre cele mai geniale și mai caracteristice lucrări de pianoforte, Schumann începe aproape fiecare secțiune cu notele muzicale semnificând în germană literele care formează cuvântul Asch (A, E-bemol, C și B sau alternativ A-bemol, C și B), satul în care se născuse Ernestine, note muzicale întâlnite și în numele compozitorului. Prin sub-titlul „Estrella" al uneia dintre secțiuni, compozitorul face referire la Ernestine, iar prin sub-titlul „Chiarina", se referă la Clara Wieck. Eusebius și Florestan, personajele imaginare atât de des întâlnite în scrierile sale critice, se regăsesc și aici, exceptând imitații briliante ale lui Chopin și Paganini, iar lucrarea se aseamănă cu un marș al Davidsbündler—liga de oameni ai lui David împotriva filistinilor, în care pot fi auzite accentele clare ale adevărului în comparație cu zgomotele falsității. În Carnaval, Schumann a mers mai departe decât în Papillons, deoarece în prima lucrare el însuși a creat povestea de la baza ilustrării muzicale.

Pe 3 octombrie 1835, Schumann l-a întâlnit pe Mendelssohn la casa lui Wieck din Leipzig, iar aprecierea sa față de marele său contemporan este arătată cu aceeași libertate generoasă care l-a remarcat în toate relațiile sale față de ceilalți muzicieni și care mai târziu i-a permis să recunoască geniul lui Brahms încă din perioada când acesta se afla în obscuritate.În 1836 cunoștința dintre Schumann și Clara Wieck, deja cunoscută drept pianist, se dezvoltă în dragoste, iar la un an Schumann cere consimțământul tatălui Clarei pentru mariaj, însă este refuzat. În seriile Fantasiestücke pentru pian (op. 12) oferă încă o dată o ilustrare sublimă a fuziunii de idei literare și muzicale sub concepții întrupate în piese precum Warum și In der Nacht.După scrierea ultimului dintre aceste două, simte în muzică sugestia fantezistă a unei serii de episoade din povestea Hero și Leander.

Kreisleriana, considerată de compozitor ca una dintre cele mai reușite lucrări ale sale, a fost scrisă în 1838, iar aici realismul compozitorului este din nou purtat cu o treaptă mai sus. Kreisler, poetul romantic adus în contact cu lumea reală, a fost un caracter cules din viața reală de către poetul E. T. A. Hoffmann (q.v.), iar Schumann îl utilizează drept un muștiuc imaginar pentru recitalul din muzica propriilor sale trăiri. Phantasie in C (op. 17), compusă în vara anului 1836, este o lucrare dispunând de cea mai înaltă calitate a pasiunii. Odată cu Faschingschwank aus Wien, cea mai apreciată lucrare a sa pentru pian, scrisă în 1839, după o vizită la Viena (timp în care descoperă o simfonie până atunci necunoscută compusă de Schubert), această perioadă a vieții sale se sfârșește.Cum Wieck era încă împotriva mariajului, Robert și Clara se lipsesc de acesta și se căsătoresc la 12 septembrie la Schönefeld, în apropiere de Leipzig.

Anul 1840 poate fi considerat drept cel mai prolific an al carierei lui Schumann. Până acum compuse aproape exclusiv pentru pianoforte, dar în acest singur an compune aproape o sută și cincizeci de piese.Principalele cicluri ale compozițiilor din această perioadă au fost cele din Liederkreis de J. von Eichendorff (op. 39), Frauenliebe und Leben de Chamisso (op. 42), Dichterliebe de Heine (op. 48) și Myrthen, o colecție de melodii, inclusiv poeme de Goethe, Rückert, Heine, Byron, Burns și Moore. Piesele Belsatzar (op. 57) și Die beiden Grenadiere (op. 49), ambele la scrierile lui Heine, reliefează cel mai bine talentul de compozitor de balade, deși balada dramatică este mai puțin înrudită lui decât lirica introspectă.În timpul vieții sale singurele semne de onoare primite au fost doctoratul obținut în cadrul Universității de la Jena (1840) și profesoratul din 1843 în cadrul Conservatorului din Leipzig.

În 1841 a compus două dintre cele patru simfonii ale sale.Anul 1842 a fost dedicat compoziției muzicii de cameră și include cvintetul pianoforte (op. 44), astăzi unul dintre cele mai cunoscute și admirate opere ale sale. În 1843 scrie Paradis și Stiloul, primul eseu despre muzica vocală concertată.Prima jumătate a anului 1844 a petrecut-o alături de soția sa în Rusia. La întoarcerea în Germania își abandonase munca editorială și pleacă din Leipzig către Dresden, unde suferă de prostație persistentă pe sistemul nervos. Cum începea să lucreze, era cuprins de tremurături și îngrijorări de moarte care se manifestau în frica de locuri înalte, de toate instrumentele metalice (chiar și clape) și de droguri. Suferea perpetuu din imaginarea că nota A răsuna în urechile sale. În 1846 se recuperase și iarna revizitează Viena, călătorind la Praga și Berlin în primăvara lui 1847, iar vara în Zwickau, unde este primit cu entuziasm, certificând faptul că Dresden și Leipzig erau singurele mari orașe în care compozitorul era apreciat la acea vreme.

Anului 1848 îi aparține singura sa operă, Genoveva (op. 81), o lucrare conținând multă muzică frumoasă, dar lipsită de forță dramatică. Este interesantă din prima încercării sale de a aboli recitativul, privit de Schumann drept o întrerupere a valului muzical. Subiectul din Genoveva, bazat pe lucrări de Tieck și Hebbel, nu a fost o alegere prea plăcută; însă trebuie amintit că începând cu 1842 posibilitățile operei germane au fost puternic influențate de către Schumann, care a scris: „Cunoașteți rugăciunea mea ca artist, seară și dimineață? Este numită 'Opera germană'.Acesta este un domeniu real al curajului .. ceva simplu, profund, german." Iar în carnețelul său de sugestii pentru texte de operă se găsesc, printre altele: Nibelungen, Lohengrin și Till. Între 1850 - 1854, creațiile lui Schumann sunt extrem de variate.În 1850 devine succesorul lui Ferdinand Hiller ca director muzical la Düsseldorf; între 1851-1853 vizitează Elveția și Belgia, precum și Leipzig. În ianuarie 1854, Schumann merge la Hannover, unde audiază o interpretare a operei sale Das Paradies und die Peri"

La 27 februarie 1854 se aruncă în Rin. Este salvat de niște luntrași, dar odată adus la mal se confirmă nebunia sa.Deși biografii timpurii concluzionau că acest comportament al lui Schumann era datorat sifilisului, cercetări ulterioare au arătat improbabilitatea acestei ipoteze.Mai mult, multe dintre simptomele pe care le manifesta, inclusiv crize de activitate maniacă susținută alternând cu perioade de depresie profundă, indică spre dereglări polare.Este transportat la un azil privat în Endenich, în apropiere de Bonn, Germania, unde va rămâne până la moartea sa, la 29 iulie 1856. Este înmormântat la Bonn, iar în 1880 pe mormântul său este amplasată o statuie realizată de sculptorul Adolf Donndorf.

Surse:

Valentina Sandu-Dediu, Robert Schumann, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2011

https://www.schumann-portal.de/Biography_Robert.html

https://www.britannica.com/biography/Robert-Schumann

https://www.bbc.co.uk/music/artists/3cd3882c-00f8-4362-a0c2-ad89ed248533

http://www.scritub.com/personalitati/ROBERT-SCHUMANN22211181522.php

https://www.societateamuzicala.ro/societateaculturala/schu mann-robert-schumann

&&&

 S-a întâmplat în 8 iunie1862: La această dată, a fost asasinat Barbu Catargiu, om politic conservator; şeful primului guvern al României moderne, alcătuit după proclamarea deplinei uniri administrative a Principatelor (ianuarie - iunie 1862); primul lider al Partidului Conservator. Barbu Catargiu (n. 26 octombrie 1807, Bucureşti - d. Bucureşti), om politic, personalitate de seamă a grupării politice conservatoare. La 22 ianuarie 1862 devine întâiul prim-ministru al guvernului unic după recunoaşterea unirii depline a Principatelor.

Mandatul său încetează brusc pe 8 iunie 1862 când este asasinat sub clopotniţa de pe Dealul Mitropoliei. Această „crimă politică perfectă”, după cum bine menţionează istoricul Stelian Neagoe, a stârnit un scandal imens în epocă prin implicaţiile care au fost speculate de-a lungul timpului şi a cărui enigmă nu a fost elucidată nici până în zilele noastre.Catargiu îşi are originile într-o familie boierească din Muntenia, părinţii săi fiind marele vornic Ştefan Catargiu şi Stanca Văcărescu, fiica lui Barbu Văcărescu. Studiile elementare le urmează în Bucureşti, la Şcoala grecească de la Măgureanu, iar din 1825 urmează cursuri universitare la Paris. Aici studiază literele, dreptul, istoria, filosofia şi economie politică. O legendă care a circulat multă vreme de la asasinarea prim-ministrului spunea că o faimoasă ghicitoare i-ar fi prezis destinul tragic în timpul şederii sale la Paris.

În 1834, tânărul Catargiu revine în ţară şi se face remarcat în cercurile „Societăţii Filarmonice”, iar din 1837 devine membru în Adunarea Obştească a Ţării Româneşti. Pe 20 decembrie 1842, este numit director al Departamentului Dreptăţii, iar pe 23 aprilie 1843 este ridicat la rangul de clucer şi trecut în arhondologie (cronica rangurilor domneşti).În această perioadă, Barbu Catargiu s-a căsătorit cu Caterina Parravicini, de origine rusă. Cei doi au avut un singur copil, Mariţa, care se căsătoreşte în anul 1859 cu Louis Béclard, consulul Franţei la Bucureşti.

Deşi era un critic al domniei lui Gheorghe Bibescu, Catargiu refuză să participe la mişcările revoluţionare din 1848, preferând să călătorească în Anglia, Franţa, Austria, unde contactează oficialităţi politice şi studiază viaţa civilă şi de stat din marile capitale occidentale. Revine în ţară după ce se calmează spiritele şi este reconfirmat în funcţia de director al Dreptăţii. Ulterior, este desemnat suplinitor la Sfatul Vistieriei (2 decembrie), iar un an mai târziu este ridicat la rangul de vornic al poliţiei.

După ce Barbu Ştirbei, fostul său coleg de cameră de la Paris, este ales domnitor al Ţării Româneşti, Catargiu este numit judecător la Înalta Curte de Justiţie. După unele neînţelegeri cu Divanul ţării îşi prezintă demisia din această funcţie pe 7 ianuarie 1856.În contextul internaţional favorabil Unirii Principatelor, Barbu Catargiu desfăşoară importante activităţi unioniste, fiind unul dintre liderii grupării de ideologie conservatoare din Muntenia. Fondează Comitetul Conservator al celor nouă, un organism politic care a redactat şi a dat publicităţii la 19 martie 1859 cele opt puncte fundamentale destinate dezbaterilor şi hotărârilor Divanului ad-hoc. Totuşi, Catargiu nu reuşeşte să fie ales pentru Divanul ad-hoc din cauza intrigilor liberale şi atacurilor adversarilor politici.

Pe 18 octombrie 1858, este invitat să facă parte din Consiliul de miniştri, ocupând portofoliul Finanţelor. La alegerile pentru Adunarea Electivă a Ţării Româneşti, cea care va alege noul domnitor conform Convenţiei de la Paris, candidează în judeţul Dâmboviţa. Iniţial, Catargiu opta pentru alegerea lui Gheorghe Bibescu, însă alegerea lui Alexandru Ioan Cuza la Iaşi a clarificat decizia pentru alegerea noului domn la Bucureşti. În primul guvern numit de Cuza în Muntenia, Catargiu primeşte din nou portofoliul Finanţelor, în această perioadă activând şi ca membru în Comisia Centrală de la Focşani. Ulterior, între 30 aprilie – 12 mai 1861, liderul conservator devine preşedinte al Consiliului de miniştri muntean. Catargiu era ataşat ideii de consolidare a statului român, afirmând în Adunarea Deputaţilor că „nu este destul unirea între ţările surori”, în opinia sa fiind necesară „unirea între fiii ei", prilej cu care el lansa un dicton pe care dorea a-l înscrie pe steag: „Totul pentru ţară, nimic pentru noi”.

În primii ani de după Unire, conservatorii reprezentau cel mai puternic grup politic din cele două Principate. Catargiu s-a afirmat ca lider incontestabil al acestei grupări, reuşind să ralieze în jurul aceluiaşi program diferitele facţiuni conservatoare.Cum gruparea conservatoare deţinea majoritatea atât la Bucureşti, cât şi Iaşi, cel desemnat, la 22 ianuarie 1862, să prezideze primul guvern unic a fost Barbu Catargiu. În timpul acestei guvernări au fost luate importante măsuri pentru unificarea administrativă a noului stat care îşi stabilise o singură capitală şi o singură Adunare. Este desfiinţată Comisia centrală (14 februarie), se desfiinţează ministerele din Moldova, instituindu-se în locul lor ca măsură de tranziţie, directoratele, Şcoala militară de la Iaşi se mută la Bucureşti, contopindu-se cu cea de aici, iar Iaşilor încetează a i se mai da calificativul de Capitală.

Printre legile importante adoptate de cabinetul Catargiu se numără legea vânzării sării şi legea urmăririi veniturilor statului.Atacat de presa de opoziţie deoarece nu dorea lărgirea drepturilor electorale, Catargiu răspunde printr-o lege a presei (23 martie), potrivit căreia poliţia presei supraveghea imprimatele „rău famate” şi controla activitatea proprietarilor de chioşcuri. După problema electorală, cea mai intensă temă dezbătută şi o importantă sursă de conflict între grupările politice era reforma agrară. Proiectul de lege rurală, întocmit încă din 1860 de Comisia centrală, a fost adus în discuţia Camerei la 25 mai 1862. Avea un caracter pur conservator, singura caracteristică fiind constituirea unui pământ comunal, care cuprindea trei pogoane de fiecare cap de familie ţărănească. Chiar dacă se autoriza vinderea sau închirierea către ţărani a unor loturi pe moşiile statului şi a instituţiilor publice, acest lucru nu era posibil pe moşiile boiereşti.

Proiectul a fost combătut intens de opoziţie.Mihail Kogălniceanu arăta că proiectul nu ţinea cont de prevederile Convenţiei de la Paris, singura prevedere fiind aceea că „ţăranul e stăpân pe munca lui, iar proprietarul pe moşia lui”.Având majoritatea în Cameră, era evident că executivul îşi va impune voinţa. Pentru a împiedica acest fapt, radicalii apelează la mase şi convoacă pe 11 iunie o mare adunare pe Câmpia Libertăţii din Dealul Filaretului. Motivaţia era aniversarea revoluţiei de la 1848, însă scopul real era exercitarea unei puternici presiuni populare care să ducă la căderea guvernului. Pe 8 iunie, prim ministrul susţine în Cameră un discurs virulent împotriva acestei manifestări:„trandafirii din buchetele ce urmează a împodobi sărbătorirea de la 11 iunie vor fi, în realitate, topoarele, cuţitele, ciomegele şi chiar puştile, care s-au găsit asupra ţăranilor arestaţi la Văcăreşti [...] voi prefera moartea mai înainte de a călca sau a lăsa să se calce vreuna din instituţiile ţării”.

Barbu Catargiu nu-şi dădea seama că anticipa exact soarta ce îl aştepta. După încheierea alocuţiunii virulente, Catargiu iese din palat pentru a se întoarce la sediul Consiliului de miniştri. În acel moment observă că trăsura îi lipseşte, astfel că prefectul poliţiei Capitalei, Nicolae Bibescu, îl invită la el în trăsură pentru a-l însoţi. În momentul când trăsura ajunge sub clopotniţa de la Mitropolie se aude un foc de armă. Prim ministrul fusese împuşcat în spate, la baza creierului. Vestea asasinării a fost răspândită în întreg oraşul şi a indignat opinia publică, căci era primul asasinat al unui înalt demnitar al statului.

Barbu Catargiu a încetat din viaţă la vârsta de 54 de ani, fiind înmormântat la conacul de la moşia din Maia, judeţul Dâmboviţa, conform testamentului său.Imediat după asasinat, Bibescu dă ordin să fie închise porţile Mitropoliei, la locul crimei făcându-şi apariţia organele de anchetă şi chiar domnitorul Cuza. Sunt audiaţi martori, administrate probe de la locul faptei, care însă nu au reuşit să elucideze anchetatorii, pentru că informaţiile erau contradictorii. În cele din urmă cercul de suspecţi este restrâns la trei nume: Dimitrie Dunca, Iulian Grozescu şi Gheorghe Bogati, dar nici unul nu a putut fi audiat, căci toţi erau dispăruţi fără urmă.

Asasinarea prim-ministrului a şocat societatea la vremea respectivă. Făptaşul se evaporase în negura vremii, însă era clar pentru autorităţi că o asemenea crimă implica lucruri mult mai grave precum conspiraţii politice şi chiar implicarea directă a unor înalţi demnitari.Trebuiau astfel identificaţi autorii morali ai asasinatului. Misterul din jurul acestei odioase crime nu a fost elucidat nici până astăzi. Cercetările au fost sistate din ordinul domnitorului Cuza, iar ulterior dosarul a dispărut.

Există trei scenarii ce au fost dezvoltate de istorici de-a lungul timpului.Primul se referea la o crimă comandată de adversarii politici, radicalii, motivul crimei putând fi intensa dispută privind legea rurală, dar şi interzicerea manifestaţiilor din 11 iunie. Istoricii au renunţat la această variantă, argumentând că asasinatul ar fi stricat imaginea radicalilor, plus că aceştia aveau la îndemnă alte metode politice pentru a împiedica acţiunile lui Catargiu.Ideea unui asasin fanatic a fost alimentată de o mărturie a liberalului I. G. Valentineanu, directorul gazetei „Reforma”. Conform acestuia, un naţionalist exaltat, Dimitrie Dunca, ar fi venit la redacţia ziarului şi i-ar fi arătat un pistol şi un pachet în care s-ar fi aflat testamentul său politic. 

Cea mai plauzibilă variantă a rămas cea a asasinatului politic, mai ales că ulterior istoricii au putut cerceta felul în care s-a desfăşurat ancheta. În primă fază cazul este înmânat procurorului Deşliu, dar mai apoi îi este retras fără nici o explicaţie şi predat altui procuror, pe nume Şoimescu. Acesta opreşte cercetările şi cazul este închis, ba mai mult dosarul crimei dispare fără urmă. Se pare că cineva dorea ca acest caz să nu fie rezolvat niciodată, iar când Deşliu s-a apropiat de unele dovezi, instrumentele de investigaţie i-au fost luate. Mai mult, cazul a fost închis cu puţin timp înainte ca liderii radicalilor, C. A. Rosetti şi I. C. Brătianu, să fie chemaţi la audieri.

Pornind de la acest fapt, istoricii au analizat şi au ajuns la concluzia că singurul suspect real, unul dintre autorii morali, ar fi fost prefectul capitalei Nicolae Bibescu. Acesta a fost cel care i-a luat cazul lui Deşliu, iar declaraţiile sale cu privire la crimă erau cu totul contradictorii. Conform autopsiei, focul a venit din spate, de jos în sus, aşadar asasinul ar fi trebuit să se urce din mers pe treapta trăsurii pentru a declanşa focul. Era de aşteptat ca Bibescu să poată descrie făptaşul, însă acesta a declarat că se uita în direcţia opusă în momentul producerii crimei. Cel mai terifiant scenariu, susţinut numai de o parte a istoricilor, afirmă că însuşi Alexandru Ioan Cuza ar fi fost creierul din spatele întregii afaceri. În pofida numeroaselor scenarii şi supoziţii, misterul ce a învăluit această crimă rămâne în continuare neelucidat.

Surse:

Neagoe, Stelian, Oameni politici români, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007, 

Neagoe, Stelian, Cazul Barbu Catargiu - o crimă politică perfectă, Editura Scripta, Bucureşti, 1992 

Nicolescu, Nicolae C., Şefii de stat şi de guvern ai României (1859 - 2003), Editura Meronia, Bucureşti, 2003,

Stanomir, Ioan, Spiritul conservator de la Barbu Catargiu la Nicolae Iorga, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2008

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/enigma-unui-atentat-moartea-lui-barbu-catargiu

https://www.stelian-tanase.ro/barbu-catargiu-asasinat/

&&&

 S-a întâmplat în 8 iunie1903: În această zi, s-a născut Marguerite Yourcenar, scriitoare, eseistă şi traducătoare franceză; prima femeie aleasă, în 1980, membru al Academiei Franceze (d. 1987, la Northeast Harbor-Maine/SUA) Marguerite Yourcenar s-a născut la Bruxelles, într-o familie franco-belgiană, la 8 iunie 1903. La zece zile după naştere, mama ei moare, iar Marguerite este crescută în casa bunicii din partea tatălui, căreia, în cartea de memorii „Arhivele Nordului“, îi face un portret cu tuşe înţepătoare. 

Tatăl ei, pasionat călător şi om de cultură îi oferă o educaţie neconvenţională, dar foarte solidă. Fără a lua loc vreo zi în banca unei şcoli, Marguerite îşi ia cu brio bacalureatul, la Nisa. La 18 ani debutează editorial cu poemul „Jardin des Chimères”, inspirat de legenda lui Icar.Pe coperta volumului, publicat pe cheltuiala tatălui ei, apare pseudonimul „Yourcenar“, o anagramă a numelui ei adevărat, Crayencour. De altfel, „Yourcenar“ va deveni patronimul legal al scriitoarei în 1947, odată cu primirea cetăţeniei americane.

În 1929, publică primul ei roman,„Alexis sau tratat despre lupta zadarnică“, însufleţit de stilul şi ideile lui André Gide. Tatăl său, care moare în acelaşi an,  apucă să citească „Alexis”.După dispariţia tatălui, Marguerite duce o viaţă boemă la Paris, Bruxelles, Lausanne, Atena, Istanbul (numit, pe atunci, Constantinopole) şi în insulele Eladei. La terminarea celui de-al doilea război mondial, se stabileşte în Statele Unite. „Memoriile lui Hadrian“, romanul din 1951, splendid tradus şi la noi de către Mihai Gramatopol, a cunoscut un succes mondial imens şi a consacrat-o pe Marguerite drept o scriitoare de primă mână.

„Am fost stupefiată“, declara scriitoarea în anul 1980, „că Memoriile lui Hadrian au atins un tiraj care trebuie să se apropie în prezent de un milion de exemplare: credeam că le-am scris pentru trei persoane“. În 1970 este primită în Academia Regală de Limbă şi Literatură Franceză a Belgiei, în zece ani mai târziu în Academia Franceză (Marguerite Yourcenar este prima femeie intrată în prestigiosul for cultural). La 17 decembrie 1987 se stinge din viaţă în Maine, SUA. Marea sa dragoste a fost traducătoarea Grace Frick, pe care a cunoscut-o în 1937 şi cu care a rămas până la sfârşitul vieţii lui Grace, în 1979.

Surse: 

https://serialreaders.com/3071-biografie-marguerite-yourcenar.html

http://www.humanitas.ro/marguerite-yourcenar

https://www.lapunkt.ro/2015/09/marguerite-yourcenar-si-religia/

https://www.britannica.com/biography/Marguerite-Y ourcenar