$$$

 S-a născut pe 19 decembrie 1915, la Paris, sub numele Édith Giovanna Gassion. Mama ei, cântăreață de stradă, a abandonat-o, iar tatăl, acrobat de circ, a dus-o la bunica din Normandia, unde a crescut într-un bordel, pe care aceasta îl deținea. La 3 ani, a orbit temporar din cauza unei meningite și și-a recăpătat vederea șase ani mai târziu, miracol pe care l-a povestit toată viața.

În adolescență, cânta pe străzile Parisului alături de tatăl ei, pentru monede. În 1935, Louis Leplée, patron de cabaret, a descoperit-o și i-a pus numele „La Môme Piaf” „vrăbiuța” în argoul parizian. La 20 de ani era deja o senzație în cluburile de noapte. Succesul a fost umbrit de scandal: Leplée a fost ucis, iar presa a insinuat că Piaf avea legături cu lumea interlopă.

La 17 ani, a rămas însărcinată; fiica ei, Marcelle, a murit la doi ani din cauza meningitei. În anii ’40 a devenit vocea Parisului, cântând despre dragoste, pierdere și speranță. Piese precum „La Vie en Rose” și „Non, je ne regrette rien” au devenit imnuri. A fost acuzată că ar fi colaborat cu naziștii în timpul ocupației, dar Rezistența franceză a susținut că, dimpotrivă, îi ajuta să elibereze prizonieri.

Dragostea vieții ei a fost pugilistul Marcel Cerdan. Relația lor era intensă și plină de patimă. El era căsătorit și avea copii, dar se vedeau oriunde puteau. În 1949, Cerdan a luat avionul spre New York ca să o întâlnească, iar avionul s-a prăbușit. Pierderea lui a aruncat-o în alcool și morfină.

După moartea lui Cerdan, s-a îndrăgostit de Yves Montand, coleg de scenă, în timpul ocupației germane. S-au răspândit zvonuri despre pasiuni secrete cu protejați tineri, dar și despre o posibilă relație cu Marlene Dietrich, prietenă apropiată. Alții susțin că a avut legături amoroase cu Georges Moustaki și că a avut o aventură cu boxerul André Pousse.

În anii următori, a suferit mai multe accidente de mașină, mereu cu bărbați celebri în dreapta: Charles Aznavour, André Pousse, Georges Moustaki. Toate au alimentat legenda că era urmărită de ghinion, pasiuni abrupte și obsesii periculoase.

Viața ei a fost un șir de turnee epuizante, iubiri imposibile și dependențe. Sănătatea i s-a deteriorat rapid din cauza accidentelor, operațiilor și abuzului de substanțe. Cu toate acestea, a urcat pe scenă până în ultima clipă, uneori sprijinită de colegi.

Pe 10 octombrie 1963, la 47 de ani, a murit în sudul Franței, oficial de cancer la ficat. Corpul a fost adus în secret la Paris, iar la înmormântare au venit peste 40.000 de oameni, blocând traficul. Pentru Franța, Édith Piaf rămâne vocea eternă a Parisului. Pentru lume, dovada că din cea mai adâncă durere se poate naște artă nemuritoare.

$$$

 

În antichitate, egiptenii aveau un mod de viață care îmbina confortul cu simbolismul și funcționalitatea, iar acest lucru se reflecta chiar și în detalii aparent mărunte, cum ar fi felul în care dormeau. În locul pernelor moi, umplute cu pene sau materiale textile, așa cum folosim astăzi, egiptenii antici utilizau suporturi rigide, confecționate din piatră, lemn sau fildeș. Aceste obiecte, cunoscute de arheologi sub denumirea de „perne de cap” sau headrests, aveau forma unui mic suport curbat, montat pe o bază solidă, pe care se sprijinea ceafa.

Unul dintre motivele principale pentru care aceste perne erau folosite era legat de importanța coafurii în societatea egipteană. Atât bărbații, cât și femeile purtau părul îngrijit cu mare atenție sau peruci elaborate, iar pernele rigide împiedicau deformarea acestora în timpul somnului. Astfel, coafura sau peruca rămâneau intacte și pregătite pentru a fi purtate a doua zi, fără a necesita o refacere laborioasă. Mai mult decât un simplu accesoriu de dormit, aceste suporturi erau considerate obiecte personale de valoare, iar multe dintre ele erau decorate cu motive artistice și simbolice, indicând statutul social al posesorului.

Pe lângă aspectul estetic, pernele de piatră aveau și o funcție igienică și practică. În climatul cald și uscat al Egiptului, un suport rigid permitea circulația aerului pe sub cap și gât, reducând transpirația și senzația de disconfort. De asemenea, ele țineau capul ridicat de la nivelul saltelei, protejându-l de insecte sau animale mici. Acest tip de pernă era folosit nu doar de cei vii, ci și plasat în morminte, pentru ca defuncții să fie sprijiniți și în viața de apoi — o dovadă a rolului său atât practic, cât și simbolic în cultura egipteană.

$$3

 În anul 1021, vikingii pășeau pentru prima dată pe țărmurile necunoscute ale Americii de Nord. Deși erau renumiți pentru vitejia lor în luptă, acești navigatori nordici aveau și o altă calitate remarcabilă: știau să ridice locuințe durabile, chiar și în medii dure și ostile. Cu resurse limitate, dar cu multă ingeniozitate, reușeau să își construiască adăposturi solide folosindu-se exclusiv de materialele oferite de natură.

Între secolele VIII și XI, vikingii au fost nu doar exploratori neînfricați, ci și constructori pricepuți. În regiunile bogate în păduri din Scandinavia sau Newfoundland, lemnul era elementul principal. Însă, în locuri lipsite de copaci, precum Islanda sau Groenlanda, se adaptau rapid, folosind piatră, pământ și turbă pentru a crea locuințe funcționale și călduroase.

Una dintre cele mai reprezentative construcții era casa lungă – o clădire alungită, de formă rectangulară, cu un spațiu comun generos, suficient pentru a găzdui familia și animalele domestice. Acoperișul era acoperit cu un strat gros de sodă (pământ cu vegetație), care oferea o excelentă izolare termică. În funcție de zona în care trăiau, pereții erau făcuți fie din bârne masive, fie din structuri din lemn umplute cu lut, mușchi și crengi.

La L’Anse aux Meadows, în Canada, descoperirile arheologice confirmă prezența vikingilor și talentul lor de a se adapta la un mediu complet nou. Folosind tot ce le oferea terenul, au ridicat o așezare complet funcțională, demonstrând că erau nu doar războinici și exploratori, ci și coloniști ingenioși, capabili să transforme necunoscutul într-un cămin.

$$$

 

Fața unei albine văzută printr-un microscop dezvăluie un univers uimitor, plin de structuri și detalii ascunse privirii obișnuite. Ceea ce la scară normală pare simplu se transformă într-un peisaj cu aspect aproape extraterestru.

• Ochii compuși – un mozaic al percepției

Albina este înzestrată cu doi ochi uriași, alcătuiți din mii de unități optice numite omatidii. Această arhitectură îi permite să capteze simultan imagini din mai multe direcții și să distingă nuanțe invizibile pentru oameni, precum lumina ultravioletă. La microscop, ochii seamănă cu o rețea de celule perfect ordonate.

• Antene și perișori ultra-sensibili

Între ochi și pe frunte se află antenele subțiri, responsabile de orientare, miros și comunicare. Fața este presărată cu peri microscopici, capabili să simtă vibrații și variații fine de temperatură – un sistem senzorial de o precizie remarcabilă.

• Mandibule multifuncționale

Zona bucală ascunde mandibule robuste, folosite pentru mestecarea hranei, modelarea cerii și chiar pentru apărare. Privite la microscop, acestea seamănă cu instrumente ascuțite, adaptate pentru sarcini complexe.

• O capodoperă a naturii

La acest nivel de detaliu, albina nu mai este doar o insectă obișnuită, ci un exemplu impresionant de inginerie naturală, în care fiecare element are un scop precis și contribuie la supraviețuirea sa.

$$$

 **Cine au fost maurii? ** Acest popor misterios din nordul Africii a jucat un rol esențial în istoria Europei medievale, influențând profund cultura, arhitectura și știința continentului nostru.

• Originea maurilor

Maurii proveneau în principal din nordul Africii, din regiuni precum Maroc, Algeria și Tunisia. Ei erau un amestec de populații berbere și arabe, unite de credința islamică. În Evul Mediu, termenul „moro” era folosit de creștinii europeni pentru a desemna în general musulmanii, însă în realitate desemna comunități diverse, cu tradiții și origini etnice diferite.

• Cucerirea peninsulei iberice

Prezența maurilor în Spania a început în anul 711, când armata musulmană condusă de Táriq ibn Ziyad a traversat strâmtoarea Gibraltar. În doar câțiva ani, aceștia au cucerit o mare parte din teritoriul peninsulei și au fondat un stat cunoscut sub numele de Al-Ándalus. Dominația lor a durat secole, până în 1492, când Regii Catolici au recucerit Granada, ultimul bastion musulman.

• Moștenirea culturală

Influența maurilor a lăsat o amprentă de neșters asupra continentului nostru. Ei au introdus tehnici avansate de irigație, au dezvoltat comerțul și au contribuit la progresul științelor, matematicii și filosofiei. Arhitectura lor rafinată este vizibilă și astăzi în monumente spectaculoase care se găsesc în Peninsula Iberică.

$$$

 Celebra expresie "Câinele este cel mai bun prieten al omului" nu a apărut întâmplător. A fost rostită prima dată într-o sală de judecată din SUA, în secolul al XIX-lea, de avocatul George Graham Vest.

• Povestea lui Old Drum

Totul a început când Charles Burden, un fermier din Missouri, a descoperit că Old Drum, câinele său iubit, fusese ucis cu sânge rece. Principalul suspect era chiar vecinul său, Leonidas Hornsby, care, potrivit acuzațiilor, l-ar fi împușcat. Revoltat, Burden a decis să-l acționeze în instanță, iar George Graham Vest i-a preluat cazul.

• Un discurs care a făcut istorie

În timpul procesului, Vest a rostit un argument atât de emoționant încât a lăsat sala în tăcere. El a subliniat că, în această lume plină de egoism, un om poate pierde totul — avere, reputație, chiar și afecțiunea celor apropiați — dar câinele îi rămâne mereu loial. Fie în bogăție sau sărăcie, sănătate sau boală, patrupedul va rămâne alături până la sfârșit, chiar și la marginea mormântului.

• Verdict și moștenire

Discursul a afectat profund jurații, care au decis în favoarea lui Burden. Hornsby a fost condamnat să plătească o amendă de 550 de dolari — o sumă considerabilă la acea vreme. De atunci, expresia „Câinele este cel mai bun prieten al omului” a rămas în memoria colectivă ca simbol al loialității canine, repetată de generații și recunoscută în întreaga lume.

$$$

 Știați că?

• Deșertul Sahara este cel mai mare deșert fierbinte din lume, cu peste 9 milioane de km², aproape de dimensiunea Chinei.

• Se întinde pe teritoriul a 11 state din nordul Africii, printre care Algeria, Libia, Egipt, Sudan, Niger și Maroc.

• Dunele sale pot atinge peste 180 de metri înălțime, ridicându-se asemenea unor „zgârie-nori” din nisip.

• În urmă cu aproximativ 6.000 de ani, această regiune aridă era un ținut verde, bogat în lacuri și vegetație.

• Ziua, temperaturile depășesc adesea 50°C, iar noaptea pot coborî până la îngheț sau chiar sub zero.

• Rar, dar spectaculos, zăpada a acoperit anumite zone, cum s-a întâmplat în Algeria.

• Sahara adăpostește animale perfect adaptate mediului, precum vulpea fennec, numeroși șerpi, scorpioni și cămile.

• Printre cele mai cunoscute dune se numără Erg Chebbi din Maroc și Marea Mare de Nisip din Egipt.

• Comunități nomade, precum tuaregii, continuă să trăiască și să se deplaseze prin acest deșert, păstrând tradiții vechi de secole.

• Sub pământ se află unul dintre cele mai vaste acvifere fosile ale lumii, o rezervă esențială de apă pentru zonele aride.