$$$

 S-a întâmplat în 19 ianuarie 2006: La această dată, NASA a lansat prima sondă spaţială către Pluto, denumită „New Horizons”. New Horizons (Noi Orizonturi) este o sondă spațială lansată de NASA în cadrul Programului „New Frontiers” și concepută pentru studierea sistemului Pluton (planetă pitică) - Charon (satelitul acestuia). Nava a ajungă la destinație (Pluton) în iulie 2015. Trecând de Pluton, sonda a cercetat unul din obiectele din centura Kuiper. Oamenii de ştiinţă de la NASA au anunţat în iulie 2015 descoperirea unui al doilea lanţ muntos cu dimensiuni impresionante pe suprafaţa îngheţată a lui Pluto, cu ajutorul datelor transmise de sonda spaţială New Horizons, dar şi cel mai mic satelit natural al acestei planete pitice.

Nava a atins în imediata apropiere a Pământului cea mai mare viteză înregistrată vreodată de către navele spațiale. La momentul intrării în funcțiune a motoarelor, aceasta a fost de 16,21 km/s. Cu toate acestea, viteza sondei era de 14,95 km/s în iunie 2013, fiind mai mică decât cea a lui Voyager 1, care era, la aceeași dată, de 17,05 km/s (Voyager 1 și-a mărit viteza datorită manevrei de asistență gravitațională, de lângă Saturn).

La 6 decembrie 2014, sonda a fost reconectată, fiind pregătită pentru realizarea misiunii principale, aceasta constând în studiere sistemului Pluton - Charon, precum și a corpurilor din jurul acestuia. Primele imagini ale sistemului au fost publicate de NASA la 2 februarie 2015. Pluton și satelitul său apar sub forma unor picături albe care au fost realizate la o distanță de două sute de milioane de kilometri. Oamenii de știință nu pot să obțină prea multe date din aceste imagini preliminare. Ele au fost realizate în principal pentru a vedea dacă sonda New Horizons este corect poziționată pentru „întâlnirea” ei istorică cu Pluton. La 1 ianuarie 2019, sonda spațială New Horizons a survolat corpul transneptunian (486958) 2014 MU69, care este în mod clar asteroid binar de contact, cu forma unui om de zăpadă. În 2019, în întinderile îndepărtate ale Sistemului Solar de dincolo de Pluto, New Horizons a reușit să observe un obiect din centura Kuiper (KBO), cunoscut sub numele Arrokoth, cel mai îndepărtat obiect explorat vreodată de oameni.

NASA a anunțat, în toamna anului 2025, planul său de a prelungi operațiunile New Horizons până când sonda spațială va părăsi Centura Kuiper, ceea ce se așteaptă să se întâmple fie in 2028, fie în 2029. Bugetul propus de Casa Albă pentru anul fiscal 2026 reduce finanțarea pentru New Horizons, însă finanțarea continuă a misiunii este încă dezbătută in Congresul SUA.

Surse:

https://www.nasa.gov/mission_pages/newhorizons/main/index.html

http://pluto.jhuapl.edu/

https://www.space.com/new-horizons-observations-continue-in-kuiper-belt.html

https://www.hotnews.ro/stiri-international-22891282-performanta-istorica-nasa-sonda-new-horizons-survolat-bine-cel-mai-indepartat-corp-ceresc-aflat-aproximativ-6-4-miliarde-kilometri-pamant.htm

http://www.rador.ro/2019/01/01/sonda-spatiala-new-horizons-aproape-de-cel-mai-indepartat-obiect-celest-studiat-vreodata-ultima-thule/

$$$

 S-a întâmplat în 19 ianuarie1981: În această zi, a trecut în eternitate Catinca Ralea, traducătoare, regizoare de film, actriță și realizatoare de emisiuni radio-TV (n. 5 octombrie 1929). A fost fiica lui Mihai Ralea și soția actorului Emanoil Petruț. Deşi a avut o mare pasiune pentru poezie şi teatru, a tradus opere importante din proza engleză a diferitelor perioade, din romanul american şi francez şi îi revine meritul de a fi familiarizat cititorii din România cu prestigioase nume ale literaturii universale, cum sunt J. D. Salinger, D. H. Lawrence, John Updike ori Truman Capote.

A fost în permanenţă o prezenţă rafinată, însă în acelaşi timp neîndurătoare cu obtuzitatea şi suficienţa, dar de o mare generozitate cu cei care demonstrau inteligenţă şi profesionalism. Adesea numită „profesionistă a întrebarii”, Catinca Ralea a fost apreciată pentru fineţea şi eleganţa apariţiei dar şi pentru profesionalismul şi ineditul cu care îşi gândea şi realiza interviurile. Ea a rămas, prin întreaga sa activitate, unul dintre cei mai autentici intelectuali pe care i-a dat cultura românească în secolul trecut.

Catinca Ralea s-a născut la Bucureşti, la 5 septembrie 1929, fiind fiica Ioanei (născută Suchianu) şi a esteticianului şi sociologului Mihai Ralea, doctor în drept şi filosofie, diplomat, om politic de stânga, profesor la Universitatea din Iași, membru al Academiei Române, director al revistei „Viața românească”. Totodată, ea a fost soţia marelui actor Emanoil Petruţ – pe care l-a înconjurat cu sprijin total şi o dragoste infinită – şi nepoată pe linie maternă a criticului de film D. I. Suchianu. A urmat cursurile secundare în Statele Unite şi a absolvit Facultatea de limbi romanice şi clasice, secţia limba şi literatura franceză a Universităţii din Bucureşti (1949 – 1953). Catinca Ralea devenise o excelentă vorbitoare în limbile germană, franceză şi engleză.

În tinereţe, ea a fost căsătorită, pentru o scurtă perioadă, cu Valentin Lipatti, profesor şi diplomat, fratele marelui pianist şi compozitor Dinu Lipatti. În anul 1953, ea se angajează la Secţia engleză a Redacţiei emisiunilor pentru străinătate (REPS) a Radiodifuziunii Române, fiind mai întâi crainic, apoi redactor şi şef al secţiei din anul 1968. În 1957 debutează ca traducătoare cu „Jurnalul Annei Frank”, piesă de Frances Goodrich şi Albert Hackett. Traduce, în colaborare cu Eugenia Câncea, în anul 1960 „Tess d’Urberville”, a lui Thomas Hardy, iar în 1964 volumul „Moara de pe Floss”, autor George Eliot.Tot în 1964 apare traducerea cărţii lui J.D. Salinger „De veghe în lanul de secară”, realizată în colaborare cu Lucian Bratu.

În anul 1967 realizează alte două traduceri – D.H. Lawrence „Parfum de crizanteme” şi volumul lui Truman Capote, „Harfa de iarbă şi alte povestiri”, în colaborare cu Constantin Popescu. Un an mai târziu traduce „Centaurul”, creaţia lui John Updike, în 1971, în colaborare cu Cella Serghi, „Vă place Brahms ?”, al lui Francoise Sagan, iar în 1975 traduce „O poveste cu un hobbit”, autor J.R.R. Tolkien, în care ea s-a străduit să identifice elementele comune culturii populare engleze şi folclorului românesc şi astfel să creeze o lume familiară cititorului de la noi, trolii devenind uriaşi, orcii gnomi, elfii iele, iar dragonul Smaug zmeu. În 20 iulie 1969, realizează, alături de crainicul Ion Ghiţulescu, transmisia radiofonică în direct a aselenizării şi a celor mai importante momente ale misiunii Apollo 11, un moment remarcabil în istoria postului public de radio din ţara noastră. În anul 1973, ea devine regizor de film, prin apariţia peliculei documentare „Apa vie leac să-ţi fie”, un portret despre viaţa şi opera folcloristului Harry Browner, profesor, autor de comunicări ştiinţifice, conferinţe radiofonice şi consilier pentru folclor în Radiodifuziunea Română. Relaţia sa cu lumea cinematografică nu se opreşte aici, fiind apoi vocea Miss Scharp în „Tănase Scatiu”, regizat de Dan Piţa – în anul 1975 -, apoi jucând rolul nevestei lui Muran în „Lumina palidă a durerii”, regia Iulian Mihu – în 1981.

Jurnalista a realizat interviuri radio şi TV cu un număr impresionant de personalităţi din toate sferele vieţii sociale, din ţară sau străinătate: Samuel Beckett, William Saroyan, Saul Bellow, Henry Moore sau Marshall McLuhan, Henry Kissinger, Edward Heath, Christian Barnard, Louis Armstrong, Duke Ellington, Grigore Moisil, Yehudi Menuhin, Arthur Rubinstein, Margaret Thatcher, Edward Kennedy etc. A publicat interviuri, traduceri şi comentarii, mai cu seamă în revista „Secolul 20″, care i-a găzduit interviuri cu Marshall McLuhan (în nr. 6, 1970) şi Edward Heath (în nr. 10-11-12, 1978) şi traducerile „Sandviciuri cu diamante”, de Truman Capote (în nr. 9, 1965), „Ofiţerul prusac. Taina calului de lemn” (în nr. 11, 1966), „Alexandria Quartel”, , de D. H. Lawrence (fragmente, în nr. 7-8, 1970), „În căutarea domnului Green”, de Saul Bellow (în nr. 10, 1968) şi „Muzica în viaţa mea”, de Edward Heath.

La radio a susţinut mult timp o rubrică de comentariu vizând dinamica vieţii internaţionale, alături de colegul său Florin Hera, fost redactor-şef adjunct la Redacţia emisiunilor pentru străinătate (REPS), un excelent comentator de politică externă.A trecut la cele veşnice, în urma unei crize de astm, la 19 ianuarie 1981, la Bucureşti, la doar 52 de ani, fiind înmormântată la Cimitirul Bellu. În anul 1983 – chiar în anul în care şi soţul ei, Emanoil Petruţ, se stingea la doar 51 de ani -, apar la Editura Cartea Românească, postum, traducerile volumelor lui Lawrence Durrell – „Justine” şi „Balthazar” şi prima jumătate a „Cvartetului din Alexandria”, proiect dus la bun sfârşit apoi de a altă strălucită traducătoare, Antoaneta Ralian, care a adus publicului versiunea în limba română a celelalte două volume scrise de Durrell, „Mountolive” și „Clea”.În amintirea acestei personalităţi de o rarisimă cultură, Societatea Română de Radiodifuziune a numit una din sălile de conferinţe a instituţiei „Catinca Ralea”, jurnalista şi omul de cultură cu un farmec personal fabulos, atât de deschis, popular, direct, nesofisticat şi camarad de nădejde.

Surse:

http://www.radioiasi.ro/stiri/supliment/in-memoriam-catinca-ralea/

https://www.agerpres.ro/documentare/2019/09/05/o-personalitate-pe-zi-catinca-ralea-jurnalista-si-traducatoare--364888

http://www.contributors.ro/cultura/amintirea-catincai-ralea/

https://radioromaniacultural.ro/portret-catinca-ralea-realizatoare-de-emisiuni-radio-tv-traducatoare-personalitate-culturala-de-exceptie/

$$$

 S-a întâmplat în 19 ianuarie 2006: La această dată, NASA a lansat prima sondă spaţială către Pluto, denumită „New Horizons”. New Horizons (Noi Orizonturi) este o sondă spațială lansată de NASA în cadrul Programului „New Frontiers” și concepută pentru studierea sistemului Pluton (planetă pitică) - Charon (satelitul acestuia). Nava a ajungă la destinație (Pluton) în iulie 2015. Trecând de Pluton, sonda a cercetat unul din obiectele din centura Kuiper. Oamenii de ştiinţă de la NASA au anunţat în iulie 2015 descoperirea unui al doilea lanţ muntos cu dimensiuni impresionante pe suprafaţa îngheţată a lui Pluto, cu ajutorul datelor transmise de sonda spaţială New Horizons, dar şi cel mai mic satelit natural al acestei planete pitice.

Nava a atins în imediata apropiere a Pământului cea mai mare viteză înregistrată vreodată de către navele spațiale. La momentul intrării în funcțiune a motoarelor, aceasta a fost de 16,21 km/s. Cu toate acestea, viteza sondei era de 14,95 km/s în iunie 2013, fiind mai mică decât cea a lui Voyager 1, care era, la aceeași dată, de 17,05 km/s (Voyager 1 și-a mărit viteza datorită manevrei de asistență gravitațională, de lângă Saturn).

La 6 decembrie 2014, sonda a fost reconectată, fiind pregătită pentru realizarea misiunii principale, aceasta constând în studiere sistemului Pluton - Charon, precum și a corpurilor din jurul acestuia. Primele imagini ale sistemului au fost publicate de NASA la 2 februarie 2015. Pluton și satelitul său apar sub forma unor picături albe care au fost realizate la o distanță de două sute de milioane de kilometri. Oamenii de știință nu pot să obțină prea multe date din aceste imagini preliminare. Ele au fost realizate în principal pentru a vedea dacă sonda New Horizons este corect poziționată pentru „întâlnirea” ei istorică cu Pluton. La 1 ianuarie 2019, sonda spațială New Horizons a survolat corpul transneptunian (486958) 2014 MU69, care este în mod clar asteroid binar de contact, cu forma unui om de zăpadă. În 2019, în întinderile îndepărtate ale Sistemului Solar de dincolo de Pluto, New Horizons a reușit să observe un obiect din centura Kuiper (KBO), cunoscut sub numele Arrokoth, cel mai îndepărtat obiect explorat vreodată de oameni.

NASA a anunțat, în toamna anului 2025, planul său de a prelungi operațiunile New Horizons până când sonda spațială va părăsi Centura Kuiper, ceea ce se așteaptă să se întâmple fie in 2028, fie în 2029. Bugetul propus de Casa Albă pentru anul fiscal 2026 reduce finanțarea pentru New Horizons, însă finanțarea continuă a misiunii este încă dezbătută in Congresul SUA.

Surse:

https://www.nasa.gov/mission_pages/newhorizons/main/index.html

http://pluto.jhuapl.edu/

https://www.space.com/new-horizons-observations-continue-in-kuiper-belt.html

https://www.hotnews.ro/stiri-international-22891282-performanta-istorica-nasa-sonda-new-horizons-survolat-bine-cel-mai-indepartat-corp-ceresc-aflat-aproximativ-6-4-miliarde-kilometri-pamant.htm

http://www.rador.ro/2019/01/01/sonda-spatiala-new-horizons-aproape-de-cel-mai-indepartat-obiect-celest-studiat-vreodata-ultima-thule/

$$$

 S-a întâmplat în 19 ianuarie 2015: În această zi, a trecut în eternitate inventatorul, profesorul şi inginerul Virgilius Justin Capră. A realizat peste 130 de invenţii, dintre care 72 sunt prototipuri de automobile cu un consum redus de combustibil, șapte aparate de zbor şi 15 motoare neconvenţionale. „Rucsacul zburător”, cea mai importantă dintre invenţiile sale, realizat în 1956, a fost brevetat câţiva ani mai târziu, dar nu de către el, ci de către americani, fiind folosit de astronauţii de la NASA în călătoriile spaţiale; a conceput şi cea mai mică maşină din lume („Soleta”, mașină care avea un consum redus de benzină, 0,5l/100km), motorul rotativ cu jet periferic, cutia neagră care reduce parţial gravitaţia corpurilor, fotoliul zburător, aerodina cu decolare şi aterizare verticală, elicopterul portativ, automobilul electric Oblio, motoreta electrică Oroles, triciclul Troty – soluţia autorului la problemele de trafic urban, precum şi alte vechicule nepoluante (n. 1933)

Este un lucru cert că numeroase personalităţi de pe la noi au plasat numele României pe lista ţărilor care au avut un aport substanţial la schimbarea şi dezvoltarea semnificativă a lumii în care trăim, prin invenţiile lor revoluţionare. Ei sunt primii care ar trebui să ne facă mândri de faptul că suntem români şi să ne inspire în a deveni, în tot ceea ce încercăm a face în această lume, cât mai buni. Sunt oameni de la care ar trebui să ne învăţăm lecţia necesară despre educaţie, curaj, creativitate şi muncă… Un astfel de om a fost Iustin Capră!

Virgilius Iustin Capră, născut la 22 februarie 1933 în Măgureni, în apropiere de Floreşti, județul Prahova, şi trecut la cele veşnice la 19 ianuarie 2015 în Ploiești, a fost un inventator și inginer român, unul dintre cei mai cunoscuți și non-conformiști inventatori români. A fost inginer de profesie, dar s-a descris pe sine ca fiind „de meserie român și credincios”. A primit diferite distincții și premii precum: Premiul Arca, Premiul Ifia Eco pentru cea mai bună invenție ecologică (triciclu electric sau hibrid, împreună cu Marian Velcea); diploma Eureca Gold Medal pentru același aparat; diploma Salonului Internațional de invenții de la Geneva și multe altele. După spusele lui Iustin Capră, casa de la Măgureni, unde a venit pe lume, se afla la numai câteva sute de metri de locul unde s-a prăbuşit avionul cu Aurel Vlaicu. Când locuia în Capitală, stătea pe strada Aurel Vlaicu, unde-şi va petrece viaţa timp de 42 de ani. O legătură printr-o coincidenţă stranie cu numele marelui pionier al aviaţiei române! Părinţii lui erau Constantin Capră, care absolvise seminarul teologic din Buzău, apoi Facultatea de teologie la Bucureşti, şi Ecaterina Gavrilescu, absolventă de pension. A existat, din sursele pe care le-am studiat, şi un oarecare grad de înrudire al inventatorului cu filosoful Constantin Noica, a cărei soţie provine tot din familia Capră.

Familia inventatorului a avut de suferit la începutul regimului comunist deoarece bunicii săi aveau în proprietate cca. 50 ha de teren, iar în 1952 au fost ridicaţi într-o noapte de pe moşia lor, de la Filipeştii de Pădure, fiind declaraţi chiaburi, şi, primind domiciliu forţat, au fost obligaţi să locuiască la Măgureni, apoi la Floreşti. În acea perioadă, copiilor de preoţi şi de aşa-zişi chiaburi li s-a îngrădit dreptul de a urma şcoli de nivel superior şi pentru a-şi proteja cumva copiii, absolventul de teologie Constantin Capră alege cariera didactică în locul celei preoţeşti şi a profesat toată viaţa ca un eminent învăţător. Cum, pe atunci, învăţătorii erau catalogaţi ca persoane cu situaţie materială modestă, comuniştii nu i-au mai persecutat urmaşii apropos de limitarea dreptului la studii.

În timpul școlii primare, Capră își cioplea singur păpuși de lemn și le plasa pe un disc, punându-le în mișcare cu ajutorul roților dințate de la un ceas stricat, numind lucrarea „Hora păpușilor de lemn”. Principala ocupație era să construiască tractorașe, căsuțe din nisip, avioane din lemn, diferite mașinuțe cu motorașe de ceas și îi plăcea să stea de vorba cu bătrâni și oameni marginalizați. După ce absolvă şcoala primară cu cele patru clase şi liceul, început în 1944 la Liceul Dumitru Barbu Ştirbei, din Câmpina, Iustin Capră a promovat examenul de capacitate a cursului inferior- studiile gimnaziale de azi- în anul 1948 şi încă patru clase -cursul superior- la Şcoala Tehnică de Petrol din Câmpina, specialitatea Foraj. După absolvirea acestei şcoli a promovat examenul de bacalaureat în 1952. Ulterior s-a înscris la Şcoala Superioară de Aviaţie, care, la rândul ei, avea două secţii: Şcoala divizionară, care pregătea subofiţeri – şi Şcoala superioară de aviaţie, cu grad universitar, la Mediaş (1952-1956), care pregătea ofiţeri de specialitate, unde Iustin Capră a fost un student strălucit. A absolvit această şcoală cu brio, devenind subinginer de aviaţie. Peste ani, în 1974, la insistenţele ministrului Octavian Groza (fiul lui Petru Groza), se va prezenta la Institutul Politehnic din Bucureşti pentru echivalarea studiilor.

Pe timpul studiilor, pe lângă materiile de specialitate, citea o mulţime de cărţi, fie de beletristică, fie cu filon filosofic, literatură SF şi orice fel de tipărituri şi reviste tehnice la care putea avea acces. Toate acestea i-au alimentat inteligenţa dar şi dorinţa de a crea ceva nou în viaţă.A fost perceput ca un tânăr cu o inteligenţă sclipitoare, ambiţios, echilibrat, visător şi cu multe înclinaţii practice, cum, de altfel, fusese şi în copilărie.

În liceu, a meșterit un motor care pornea la o simplă comandă verbală. Încurajat de reacția profesorilor, a concretizat ideea idee într-un dispozitiv simplu, care permitea deschiderea unui garaj de la distanță. În 1956, după o idee din timpul stagiului militar, concepe primul aparat individual de zbor: renumitul „rucsac zburator”. Ideea s-a materializat și a ajuns în SUA, unde a fost brevetată trei ani și jumătate mai târziu, de către americanii Wendell Moore, Cecil Martin și Robert Cumings. Aparatul propus de americani era identic cu cel al lui Capră, doar că, spre deosebire de cel al inventatorului român, a intrat în producția de serie și a ajuns să fie folosit. La momentul conceperii invenţiei, când s-a interesat însă de costul materialelor necesare, Capră şi-a dat seama că are nevoie de o sumă considerabilă de bani şi că, în plus, mai avea nevoie şi de o duză de refulare a gazelor sub presiune, similară motoarelor folosite de avioanele militare cu reacţie, ceea ce nimeni nu i-ar fi pus-o la dispoziţie în România, fiind o tehnologie cu acces limitat. A apelat la o soluţie alternativă şi a ajuns în audienţă la ambasada SUA din Bucureşti unde a fost primit cu amabilitate. Acolo şi-a exprimat doleanţele, explicând motivul pentru care venise în audienţă şi a prezentat schiţele ce descriau pe larg invenţia sa. Deşi obţinuse o promisiune de ajutor, nu a fost concretizat acest sprijin, vizita sa la ambasadă având ca urmare doar şicanarea sa ulterioară de către Securitate.

Ulterior, Iustin Capră nu s-a lăsat până ce, cu sacrificii materiale deosebite, nu a brevetat acest aparat de zbor individual. A căpătat, în sfârşit, un brevet românesc despre care presa vremii a scris la superlativ. Dar naivitatea sa în a crede că totul era în regulă cu sprijinul solicitat la vizita sa la ambasadă s-a transformat în gustul amar al celor cărora ideile novatoare le sunt furate de alţii. Oameni din ambasadă comunicaseră deja invenţia lui Capră în SUA, unde specialiştii au studiat-o cu atenţie, au realizat valoarea acesteia şi au pus-o în aplicare. Deşi Capră obţinuse cât se poate de oficial, cu circa trei ani înaintea americanilor, în România, la 27 iunie 1958, ora 09.00, brevetul de inventator al „rucsacului zburător”, ulterior, în SUA, la 22 februarie 1962, invenţia românească a fost din nou… „brevetată”, însă nu de români ci de americanul Wendell Moore, colaboratori fiind Cecil Martin şi Robert Cumings. Probabil ca să „astupe gura” românilor, specialiştii în aparate de zbor americani, receptând proteste româneşti neoficiale, au trecut, această invenţie în categoria invenţiilor minore, afirmând că ar fi foarte puţin utilă, deşi este curent folosită de astronauţi, iar în zilele noastre și de către forțe speciale ale armatelor din mai multe țări. Evident, vorbim aici de un furt tehnologic. Există bănuiala că ideea invenţiei prezentate de Capră ar fi fost oferită inventatorilor americani de către un spion KGB-ist, agent dublu, un translator infiltrat în Ambasada SUA la Bucureşti, care, ca intermediar la discuţii, ar fi transmis-o, pe bani buni, peste Ocean.

În 1958, tânărul Capră, la doar 25 de ani, nu avea habar de substraturile şi lumea ciudată a spionajului industrial şi nici de injusteţea împărţirii lumii de Cortina de Fier! Capră avea să plătească pentru încrederea avută în americani, fiindcă imediat după vizita sa la ambasadă a fost arestat de securişti. A fost acuzat că ar fi avut intenţia să fugă din ţară cu ajutorul unui dispozitiv de zbor. A fost cercetat, pus să dea lungi declaraţii, a fost maltratat şi ameninţat continuu. În cele din urmă, a fost eliberat. Văzându-se liber şi încurajat fiind şi de câţiva amici, realizează aparatul său de zbor cu care s-a ridicat de la sol un prieten bun de-al său, dar care s-a prăbuşit de la mică înălţime, fără urmări grave. După ce savantul Henri Coandă l-a sfătuit să schimbe combustibilul, aparatul a funcţionat impecabil. Succesul respectiv valora multe milioane de dolari, a fost recunoscut şi răsplătit cu un brevet românesc, dar nicidecum cu vreo sumă de bani, cum s-ar fi cuvenit.

În toamna anului 1962, la Expoziţia Transporturilor de lângă Herăstrău, sfidând adevărul, în cadrul pavilionului Statelor Unite, americanii prezintă invenţia lui Justin ca fiind a lui Wendell Moore. Singurul comentariu a lui Capră făcut în acele zile suna ironic dar şi amar, spunând că unica diferenţă dintre aparatul său şi al lui Wendell Moore era doar culoarea, unul fiind vopsit în negru, celălalt în gri…E greu să ne închipuim cât de mare o fi fost amărăciunea sufletească a adevăratului părinte al „rucsacului zburător”, însă Capră nu s-a lăsat câtuşi de puţin doborât. El a continuat să lucreze cu şi mai multă îndârjire în magazia lui modestă, lipită de locuinţa din strada Aurel Vlaicu din Bucureşti şi să născocească alte şi alte maşini insolite, scutere electrice, motociclete silenţioase, aparate de zbor de forme neobişnuite, se spune că şi un dispozitiv antigravitaţional. În anul 2000, invențiile lui Iustin Capră însumaseră 77 de mașini cu consum infim, una mai năstrușnică decât alta, multe fiind priorități la nivel mondial: 57 de prototipuri de automobile, dintre care zece cu propulsie electrică, 13 motorete (opt cu propulsie electrică, șapte aparate de zbor neconvenționale), un elicopter miniatural, de dimensiuni foarte mici, câteva studii ale unor sisteme noi de sustentație și cercetări fundamentale.

Într-un interviu acordat ziarului „Adevărul”, întrebat la care dintre invenții nu ar renunța, Capră a răspuns: „La niciuna. Pentru mine nu sunt importante nici invenţia, nici câştigul. Când reuşesc tehnic ceva, mă bucur, dar când câştig material, mă sperii. Îmi dau seama că sunt alţii mai merituoşi ca mine, iar în al doilea rând nu este meritul meu, ci al lui Dumnezeu. Eu nu sunt inventator, Dumnezeu este. Rucsacul-zburător a fost invenţia cea mai în vogă, pentru că era spectaculos. Zburai fără avion. Dar eu n-am inventat, eu n-am făcut decât să propulsez un om în spaţiu folosind nişte elemente deja cunoscute. Rareori am avut câte o idee personală pe care am brevetat-o, cum ar fi efectul pelicular. Nici asta nu-mi aparţine 100%, pentru că m-am influenţat de experienţele lui Magnuss şi Bernoulli”. Cât despre faptul că americanii i-ar fi furat invenția, răspunsul său a fost: „Dacă cineva reuşeşte să realizeze ceea ce am gândit eu, atunci şi-a atins scopul. Lumea trebuie să câştige, nu eu. Toată lumea mi-a zis că a apărut la americani patru ani după, iar eu am zis că este cel mai bine aşa”. Prin anii 1970, a proiectat și o mașina nepoluantă, fără volan și fără pedalier, comenzile facându-se de la un buton așezat pe carcasa fotoliului. Din această serie, modelul SARMIS EM 4K, cu o greutate proprie de 140 kg și greutatea acumulatorilor de 180 kg, atingea pe drum drept o viteză de 60 km/h.

Dintre invențiile lui Iustin Capră, este de amintit şi automobilul Virgilius, cu două roți, echipat cu un motor de avion, de 105 CP, vehicul care atingea 300 km/oră și cântarea 250 de kilograme. În 1964, a construit un elicopter portativ, despre care spunea că „are doar 35 de kg, cu tot cu combustibil, greutatea proprie fiind de 30 kg, forța portantă de 125 kg și puterea 15 CP”. Printre automobilele create de Justin Capră se află și Soleta F, cea mai mică mașină din lume, cu un consum mic de benzină (0.5l/100km).În seria Soleta, a creat mai multe prototipuri diferite între ele prin greutate, viteză maximă și consumul de benzină. Soleta 150 Ecor, microautoturismul lui, cântărea 95 de kilograme și era capabil să străbată 100 de kilometri cu doar jumătate de litru de combustibil. Modelul următor, Soleta I.C. 200, a venit cu îmbunătățiri și ajungea la viteza de 67 km/h. Automobilul Oblio 3C a fost vedeta Salonului Inventika, premiat cu Eco-Prize de Federația Internatională a Asociațiilor de Inventatori. Între scuter și mașină, cu motor integrat în roată, automobilul funcționa pe bază de curent electric, în loc de combustibil. Bateriile din dotare se încarcă de la priză prin intermediul unui acumulator. Nu necesita permis de conducere, poate atinge o viteză de până la 30 km/h și avea o autonomie de 80-100 km.

Iustin Capră a colaborat cu somităţi ştiinţifice precum Henri Coandă şi Karlo Johann Wilde (în ceea ce priveşte antigravitaţia), Ion Purică (în fizică fundamentală) şi Eugen Macovschi (în problematica viului). În 1961 inventează „cutia neagră”, un dispozitiv ce poate să reducă parțial gravitația corpurilor, invenție ce i-a atras atenția lui Henri Coandă, cu care a colaborat în diferite proiecte. În același interviu pentru Adevărul, întrebat dacă a vrut să creeze ceva și nu a reușit, a povestit despre acea perioadă: „Da. Am încercat, împreună cu savantul Henri Coandă, dânsul plecând de la teoria spinului, iar eu de la teoria vibraţiei, să realizăm micşorarea masei unui obiect, a greutăţii. Am reuşit ceva-ceva, dar din păcate a rămas la stadiul de laborator. Am reuşit chiar să facem o bară de oţel să stea în aer, să-şi piardă greutatea. Noi sperăm la, şi nu peste multă vreme vom avea, aparate de zbor care nu mai au nevoie de aripi, elice şi de atâtea pierderi de energie. Pentru că atât avionul, cât şi automobilul sunt nişte crime ecologice. Vehiculul a fost creat să ne transporte pe noi sau materiale. Din păcate, se transportă pe el. Un automobil de cinci locuri, care transportă un om, ajunge la 2% din randamentul său şi participă 98% la distrugerea acestei atmosfere. Nu facem decât să distrugem. Nu ştim să ne apropiem de natură. Sunt prea multe de făcut şi, dacă aş trăi 200 de ani, tot nu mi-ar ajunge timpul.”

Iustin Capră a murit în 2015, la vârsta de 82 de ani, după o viață plină de realizări, suferind de diabet. A primit numeroase distincţii, printre care se numără premiul „Ifia Eco”, obţinut la Geneva, în 2008) pentru cea mai bună invenţie ecologică, respectiv un Triciclu electric sau hibrid (realizat împreună cu Marian Velcea), Diploma Salonului Internaţional de invenţii de la Geneva, Medalia de Aur la Salonul Internaţional de Inventică Pro Invent 2009-Cluj-Napoca, Premiul Arca 2007 pentru întreaga activitate.Invențiile sale nu i-au adus niciun profit. Cu toate astea, a refuzat să părăsească România pentru un trai mai bun. „E mult mai interesant să faci ceva acolo unde nu se poate. Am fost mereu oaia neagră, ca orice om care merge pe alt drum decât cel obișnuit”, povestea într-un interviu. Cred, sincer, că acest om ar mai fi avut multe de spus ori de făcut pe acest pământ! Probabil timpul nu a mai avut răbdare! Fie-i ţărâna uşoară şi amintirea binecuvântată!

Surse:

https://justincapra2012.wordpress.com/about/

http://stiri.tvr.ro/tag/inventatorul-iustin-capra_80346

https://www.europafm.ro/justin-capra-inventatorul-rucsacului-zburator/

https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/justin-capra-a-murit-viata-inventatorului-rucsacului-zburator-pe-care-l-au-furat-americanii-de-la-nasa

https://playtech.ro/2016/inventiile-nebunesti-ale-lui-iustin-capra-rucsacul-zburator-elicopterul-portativ-si-automobilul-virgilius/

https://momenteistorice.ro/inventiile-lui-justin-capra/

https://jurnalul.antena3.ro/special-jurnalul/interviuri/iustin-capra-dumnezeu-iti-da-mintea-cartea-este-necesara-pentru-marea-masa-sa-te-ordoneze-cit-de-cit-683787.html

$$$

 ACTORII ȘI UNIREA DIN 1918

Colecția CI şi CC Nottara

Contribuţia actorilor la „desăvârşirea fiinţei naţionale” – Marea Unire din 1918 

Colecţia C.I. şi C.C. Nottara deţine un număr impresionant de fotografii, pe baza cărora se poate reconstitui o parte din istoria recentă a ţării, cel puţin în ceea ce priveşte istoria teatrului românesc. Aceasta este utima parte a povestirii mele, prin care am încercat să aduc în atenţia dvs. felul în care oamenii de teatru români, de cele mai multe ori anonimi, au contribuit după puterile lor la înfăptuirea Marii Uniri din 1918.

În timpul primului Război Mondial, cursul firesc al vieţii fusese zdruncinat din temelii.

Ocupaţia germană a Bucureştiului din 1916 a adus printre multele neajunsuri economice, ca de exemplu sărăcirea marii majorităţi a populaţiei, şi unele de ordin spiritual: cenzura culturii şi implicit a spectacolelor de teatru. Cea mai mare parte a actorilor Teatrului Naţional au ales să se refugieze la Iaşi şi Botoşani, urmând în exil guvernul şi Casa Regală. Practic, pe toată durata războiului, până în 1918, pe scena Naţionalului ieşean au jucat reunite, trupele a trei teatre: Iaşi, Bucureşti şi Craiova. Totuşi, o parte a actorilor rămaşi în Capitală s-au mutat la sala Comedia, sub direcţia lui Aristide Demetriad, acesta alegând un repertoriu clasic.

Sub impulsul momentului, mulţi actori tineri au plecat pe front. Din păcate, unii dintre aceştia şi-au pierdut viaţa, precum Cazimir Belcot sau Ctin. Radovici, iar alţii au fost răniţi. Scriitorul şi dramaturgul Camil Petrescu a fost marcat tot restul vieţii de infirmitatea căpătată pe front, unde şi-a pierdut parţial auzul. Emil, fratele scriitorului şi cronicarului dramatic Liviu Rebreanu, a fost executat de austro-ungari pentru dezertare. Cunoscutul roman al acestuia, Pădurea spânzuraţilor, dedicat memoriei fratelui său, e scris imediat după război, în 1922. Printre alţi artişti înrolaţi se numărau şi Ion Manolescu, Zaharia Bârsan şi Tony Bulandra. Unii dintre cei ce aveau studii şi o vârstă ceva mai înaintată nu erau trimişi în „focul luptei”, dar erau îndemnaţi să alcătuiască mici trupe de teatru, pentru ridicarea moralului soldaţilor.

Actriţele erau şi ele implicate activ, aşa cum a fost Olimpia Bârsan, soţia actorului Zaharia Bârsan, care înscriindu-se în Crucea Roşie, a îngrijit răniţii din spitale, dând astfel dovadă de o mare forţă morală şi fizică, după exemplul Reginei Maria.

Au existat însă şi împrejurări cu deznodământ fericit. Viitorul mare actor George Vraca şi-a descoperit vocaţia actoricească datorită faptului că fiind rănit undeva lângă Iaşi, a fost vizitat în spital de cei trei corifei ai artelor: George Enescu cu vioara sa, Maestrul Constantin Nottara (care avea la acea vreme aproape 60 de ani) şi celebra actriţă Maria Ventura – aceştia recitând versuri încurajatoare. Stând de vorbă cu el, au remarcat timbrul vocal deosebit şi l-au îndemnat să se gândească la teatru, ceea ce s-a şi întâmplat la sfârşitul războiului, în 1919, când a devenit elevul maestrului Nottara la Conservatorul din Bucureşti.

În acei ani nu s-a scris mult, dar majoritatea lucrărilor dramatice erau inspirate din dramele războiului: Dezertorul de Mihail Sorbul, Răspântia cea mare de V. I. Popa, Pe aici nu se trece de Corneliu Moldoveanu şi altele. Se joacă teatru pe scenele improvizate în spatele frontului. În timpul războiului, în Bucureşti, „a supravieţuit” o singură publicaţie exclusiv culturală, revista Scena.

Urmare a victoriei Antantei, Marea Unire din 1918 a reprezentat concretizarea visului naţional vechi de peste trei secole. Oamenii de teatru au participat cu tot sufletul la evenimentele care au celebrat Unirea, în perioada imediat următoare.

În 1919, sărbătorind un an de la alipirea Ardealului alături de celelalte provincii la România, s-a inaugurat Teatrul National din Cluj, avându-l director pe Zaharia Bârsan. Acesta fusese implicat în acţiunile reîntregirii naţionale ale ultimelor două decenii, luptând pentru drepturile românilor transilvăneni. Ȋn seara deschiderii teatrului, după discursuri și recitaluri de poezie, s-a jucat piesa sa într-un act, cu titlu simbolic: Se face ziuă. Ulterior, această piesă a devenit libretul unui spectacol de operă, partitura fiind semnată de compozitorul Constantin C. Nottara, fiul marelui actor C.I. Nottara.

Ȋn toamna aceluiaș an, Teatrul Naţional din Bucureşti întreprinde un primul „Turneu Oficial” în Ardeal, organizat de Tiberiu Brediceanu care era inspector general al teatrelor. Turneul s-a desfăşurat pe parcursul a 40 de zile în diverse oraşe: Cluj, Braşov, Sibiu şi Blaj. În frunte cu Maestrul Nottara, actorii au fost primiţi cu entuziasm peste tot, evenimentul transformându-se într-o adevarată sărbătoare. Au avut sprijinul Societăţii ASTRA iar articole despre turneu au apărut în toate gazetele locale.

La Cluj, actorii Naţionalului bucureştean au juacat în deschidere piesa Ovidiu, apoi Fântâna Blanduziei, ambele de Vasile Alecsandri, Apus de soare de Barbu Ștefănescu-Delavrancea, apoi Trandafirii roşii a lui Zaharia Bârsan – un poem dedicat sacrificiului.

Implicarea oamenilor de teatru în evenimentele istorice şi sacrificiul lor au fost răsplatite de către Regalitate cu recunoaşterea anumitor drepturi dar şi cu numeroase diplome şi distincţii. Casa Regală a României, a oferit oamenilor de cultură şi artiştilor numeroase distincţii şi „merite culturale”. Cu ocazia Încoronării de la Alba –Iulia a Regelui Ferdinand I, acesta a decernat artiştilor, printre care şi Maestrului Constantin I.Nottara, decoraţia „Încoronarea de la Alba Iulia – 1922”.

Corina Iliescu – muzeograf al Colecţiei C.I. şi C.C.Nottara, MMB

$$$

 ALEXANDRU FILIPAȘCU

Anul acesta, 2026, se împlinesc 74 de ani de la decesul lui Alexandru Filipașcu, profesor, istoric român. A fost arestat de MAI pe baza HCM nr. 1554/22.08.1952 a Consiliului de Miniștri a RPR și internat în colonia de muncă Valea Neagră (Constanța). In conformitate cu această hotărâre ”în colonii de muncă vor fi reținuți și internați toți cei care prin faptele lor, direct sau indirect primejduiesc sau încearcă să primejduiască regimul de democrație populară… îngreunând construcția socialismului sau defăimează puterea de stat și organele sale, dacă acestea nu constituie sau nu pot constitui infracțiuni” Reiese clar din cuprinsul acestei hotărâri că internarea nu a avut nici o bază legală; persoana internată nu a săvârșit nici o infracțiune, chiar în conceptul regimului de dictatură a proletariatului. Internările în Coloniile de muncă s-au făcut de MAI, pe baza propunerilor Direcției Generale a Securității Statului, comisia care decidea internarea fiind constituită din Gheorghe Pintilie (ministru adjunct) și ofițerii de securitate sau miliție Alexandru Nicholski, Aurel Corin, Francisc Butika, Vintilă Marin, Wilhelm Einhorn și Iosif Erdei 1)

Arestarea de către MAI a lui Alexandru Filipașcu, s-a făcutla data de 15 august, de ziua Sfintei Mării, acțiune premeditată și finalizată încă înainte de apariția HCM 1544, datată 22 august 1952. Condamnarea la 5 ani cu detenție, în lagăre de muncă, s-a decis de MAI, pe bază de proces verbal, fapt ilegal chiar și pentru acele vremi. Alexandru Filipașcu nu rezistă la condițiile dure de detenție și decedează după 4 luni de la internare. Avea doar 50 de ani.

La percheziția domiciliară, făcută cu prilejul arestării, au fost confiscate mai multe documente, manuscrise, cărți, printre care și manuscrisul lucrării ”Enciclopedia familiilor nobile maramureșene de origine română2). Manuscrisul a fost distrus, această lucrare de mare anvergură fiind reconstituită pe baza primelor schițe și însemnări rămase familiei. A implicat o activitate de mare anvergură, în care s-au implicat profund atât D-na Livia Piso Filipașcu precum și D-l Ion Piso. Și rezultatele se văd. O adevărată comoară de informații privind trecutul istoric al Maramureșului, al românilor de pe acele meleaguri, care în ciuda suferințelor îndurate și-au păstrat credința și neamul. Ediția bilingvă a volumului, română-engleză, îi asigură și vizibilitatea internațională, atât de importantă, în condițiile globalizării.

Bogăția de date și documente prezentate în lucrare, reliefează prezența unei nobilități române viguroase în spațiul transilvan, infirmă tezele maghiare prin care populația română ar fi venit în spațiul transilvan, după ce acesta făcea parte din coroana maghiară și anume în două etape:, o migrație timpurie3) în sec XIV-lea și alta târzie4) prin sec al XVI-lea. Să detaliem unele aspecte:

Istoriografia maghiară afirmă că ”Românii în sec XIII-lea trăiau pe versantele Carpaților Meriodionali3) ” De acolo, în anul 1288 apar în regiunea sașilor sibieni, în 1292 în Comitatul Hunedoara iar în 1293 în Comitatul Alba. De aici, în perioada Angevină se răspândesc treptat spre nord: Zărand (1318), Bihor (1326), Arad (1337), Crasna (1341) și Timiș (1343) iar în Transilvania propriu-zisă la Turda (1342), Cluj (1344) și apoi Bistrița și Beclean (1363). In Solnocul Interior au ajuns mai devreme, înainte de 1353, probabil din Maramureșul învecinat” Și continuă ”Numeroase însemnări atestă că răspândirea lor a fost rezultatul acțiunii de colonizare a nobililor”. Aceste date sunt însă puse la îndoială, chiar de același autor, care afirmă ”Este evident că în multe cazuri, colonizarea românilor a premers, poate cu decenii, pomenirea lor din cele mai timpurii surse”. Și precizează ”Nu se poate să nu-ți dai seama că emigrarea s-a produs din sud și nord-est, adică din direcția Balcanilor și a Moldovei”

După Pal Teleki, a cărei teză a fost expusă în volumul Siebenburgen, partea de nord a Transilvaniei ar fi avut preponderent o populație majoritar maghiară4). Scăderea populației de origine maghiară, ca urmare a incursiunilor turcești și a pierderilor suferite în războaiele anti-otomane și anti-habsburgice, concomitent cu așa numita ”imigrație românească târzie” ar fi condus la modificarea structurii etnice, în special în nordul spațiului transilvan.

Tezele de mai sus, privind migrația populației românești atât în perioada istorică denumită timpurie, precum și târzie, sunt evident false și contrazise de multe date istorice. Vom exemplifica această afirmație prin unele relatări consemnate în istorie. Acestea evidențiază o migrație a populației românești din Transilvania în Moldova și nu în sens invers. Introducerea sistemului feudal medieval occidental a determinat pe mulți români să treacă în Moldova, după cum relata cronicarul Ioan de Kükülo (1320-1397)5) ”Bogdan, un român din Maramureș, aducând cu el pe românii din acel district a trecut în țara Moldovei, care era supusă Coroanei Maghiare, dar din cauza vecinătății tătarilor, de mult timp părăsită de locuitori. Și cu toate că a fost combătut, mai adeseori de oastea regelui însăși, totuși crescând marele număr al românilor în această țară s-a dezvoltat ca țară. In Cronicon Budense6), care prezintă istoria Ungariei până în anul 1468, se menționează de asemenea o migrație a populației românești din Transilvania în Moldova.

Prezența românilor în jurul Bistriței, înainte de intrarea hunilor, este menționată cu ocazia unui proces (la care a participat Ludovic I), între românii din localitatea Sân Petru și sașii din Satul Nou, în anul 1366, privitor la proprietatea unei păduri. Cităm: ”Blacii din Sân Petru cu necaz au adus înainte, că teritoriul lor peste o mie de ani posedat (stăpânit) prin ei și prin strămoșii lor, mai de multe ori cu sânge răscumpărat”. Hotărârea luată, aprobată de către regele Ludovic a fost ”In privința acestei discordii, după cum am ținut între noi sfat matur, am aflat a fi drept și echitabil, că deoarece teritoriul, hotarele, încă cu ocazia intrării hunilor, desemnate și prin ducii acestora, sub grea pedeapsă oprită sunt imutabile, această pădure să rămână în stăpânirea satului Blacilor că aceea din bătrâni fuse, se arată situațiunea și notița publică”

Prezența unei populații majoritare de origine română, precum și vechimea acestora în spațiul Transilvan rezultă clar din Urbariile referitoare la domeniile cetăților precum și cele nobiliare din Transilvania, din sec XVI-lea 7,8. In domeniul Cetății Ciceului, în anul 1553, se aflau 54 de sate din care 13 ungurești și 41 românești, ultimele organizate în 7 voievodate. Urbariul domeniului cetății Chioar, din anul 1566, înscria 67 localități, din care 65 românești organizate în 12 voievodate. Inventarul cetății Gherla din anul 1553 înscria 23 de sate din care 10 românești, 4 săsești și 9 ungurești sau cu populație amestecată. In domeniul Cehu Silvaniei, conscripția urbarială din 1566 înscria alături de Târgul Cehu, un număr de 44 de sate, din care 35 erau românești și 8 ungurești, satele românești fiind organizate în voievodate. In domeniul cetății Șimleului, în urbariul din 1594 erau 48 de sate din care 37 românești și 11 ungurești, distincția fiind făcută prin faptul că cele românești erau organizate în voievodate. In părțile Dejului, până la Bistrița, Reghin, în sec XVI-lea, erau 48 de sate din care 28 românești, conduse de cnezi, iar cele germane de către greavi. In această perioadă erau zone organizate în districte sau regiuni precum Cluj, Năsăud, Rodna, Bistrița sau Gurghiu7,8, uneori și sate românești răsfirate. Toate aceste date contrazic teza imigrării românilor în Transilvania atât în epoca ”timpurie” precum și cea ”târzie”. Organizarea de tip cnezial și voievodal era specifică populației românești și avea o vechime considerabilă, prezentă cu mult timp înainte de pătrunderea ungurilor în Transilvania. Judecata se făcea după ”jus valahum” pentru multe pricini. Organizarea în cnezate și voievodate, mult timp nu a fost perturbată, în contextul autonomiilor românești din regatul maghiar. In acest context menționăm spre exemplu faptul că regina Elisabeta concede comunităților de români din comitatul Bereg să-și aleagă voivozi, cum au alți locuitori din Maramureș sau în alte părți ale țării 9).

In Transilvania era o viguroasă și importantă clasă de conducători ai populației românești. După Pascu10), până în anul 1541, erau cel puțin 1200 cnezi și 400 voievozi în Transilvania, mulți dintre aceștia păstrând atributele vechi, înainte de venirea ungurilor.

Regii angevini au introdus sistemul medieval occidental în Ungaria, precum și cel denumit honor ce avea în vedere recompensarea celor care aduc servicii regalității. In acest context au fost înnobilate, pentru început, multe persoane din rândul voievozilor și cnezilor români. Existența unei nobilimi românești este o caracteristică a vieții sociale din Transilvania, în epoca feudală. Individualitatea acestora a fost recunoscută în actele oficiale (nobilis valachi). Determinantul etnic a fost utilizat de forurile emitente din regat, mai întâi pentru persoane individuale, apoi spre finele sec XIV-lea, pe măsura creșterii numerice, pentru a desemna comunitățile de nobili români. Analizând diplomele nobiliare acordate românilor, în majoritatea cazurilor au fost date pentru fapte de arme. Acestea puteau fi săvârșite doar de persoane, care prin statutul lor social și care în virtutea acestuia aveau obligația de a presta servicii militare. Obiectul daniei, care însoțea diploma, se referă la terenul donat, care era cnezatul sau satul pe care îl stăpâneau de dinainte. Să analizăm această problemă în cazul Maramureșului 9). Astfel, Carol I donează Strâmtura cneazului Stanislav fiul lui Stan (29.09.1326), Ludovic îi lasă cnezatul de Sarasău cu toate veniturile sale lui Opriș și Mariș, fii lui Codrea Voievodul (28.12.1345), conferă cnezatul satelor românești Lipceni și Herincea românilor Sărăcin, Nicula, Valentin și Luca, fii lui Crăciun (01.04.1350), dăruiește românului Wanhcuk, fiul lui Frankstan, a moșiei românești Vaaradia (14.05.1356); dăruiește lui Stan, fiul lui Petru, Rona de Sus (14.05.1360), întărește pe românul din Maramureș Stan fiul lui Gherhes în 1/3 din moșia Sarasău (24.06.1360), dăruiește fiilor lui Lucovoi, români din Maramureș, cnezatul Ozun (14.05.1360), introduce românul Ioan fiul lui Dragomir în posesia moșiei Rona (15.03.1368) etc.

Către finele sec. al XIV-lea, pe măsura creșterii numerice, prin înnobilarea păturii conducătoare a populației românești, sunt menționate comunități de nobili români 11). Prima mențiune colectivă explicită internă a nobilimii române, datează din anul 1376 și se referă la ”nobiles Olachi” din districtul Caransebeș. Voievodul Stibor (1395-1401), în anul 1399 se adresa ”universum et singulis nobilus Ungaris et Olahus” iar regele Sigismund, în anul 1412, într-o scrisoare către Papă, îi menționa pe ”nobilii unguri, sași și români” din Transilvania. In anii 1452-1453 sunt menționați, în mod expres, ca parte componentă a armatei ardelene, nobilii români din părțile Transilvaniei.

Documentele de epocă evidențiază o viguroasă clasă de proprietari de pământ români (nobili) care s-a menținut în evul mediu și care a ajuns să trăiască în conformitate cu mentalitatea nobiliară, care implica proprietatea funciară, păstrarea și conservarea documentelor emise de regii Ungariei sau principii Transilvaniei și transmiterea acestora generațiilor următoare, reconfirmarea frecventă a statutului nobiliar (novo donatio), conștiința rolului militar, lupta pentru păstrarea privilegiilor obținute, în mare măsură ca urmare a participării la războaie, etc. Toate cele menționate mai sus, sunt evidențe istorice privind existența unei populații românești din cele mai vechi timpuri pe teritoriul Transilvaniei, având o viguroasă clasă conducătoare, înnobilată pe măsura adoptării sistemului medieval occidental, în cea mai mare parte păstrându-și originea etnică.

Istoriografia maghiară s-a remarcat de-a lungul anilor printr-o optică globalizatoare și generalizatoare, de minimizare a particularităților etnice a nobilimii, de promovare a concepției unei nobilimi unitare. S-a căutat tot timpul asimilarea și acomodarea treptată a nobililor, de origine străină, la conceptele celei maghiare de sorginte apuseană. Practic, s-a căutat deposedarea popoarelor supuse de unguri, de orice individualitate etnică, negarea unității originare și esențiale ale elitei românilor din Transilvania. Este absolutizată teza primatului identității de statut juridic, în definirea grupurilor sociale în epoca medievală.

Istoriografia română privitor la Transilvania, în mare măsură nu s-a orientat spre o analiză atentă a rolului istoric al nobilimii române, evitând, în general discuția despre acest segment important al populației românești. Deși originea românească a unei părți din nobilime este menționată în diplomele acordate de regii apostolici sau principii Transilvaniei, nobilimea a fost percepută mai mult drept o creație a statului și ca atare nu a avut conotații etnice, în sistemul politic întemeiat pe principiul unio trium nationum, care promova prezența unei singure nobilimi. Nobilimea de origine română totuși a reușit să se afirme puternic, pe parcursul istoriei, în regiuni precum Maramureșul, păstrîndu-și identitatea națională.

Meritul incontestabil al lui Alexandru Filipașcu în elaborarea ”Enciclopediei familiilor nobile de origine română” rezidă în evidențierea unei viguroase populații românești, stăpâne pe pământ, implicată în apărarea moșiilor străbune, dar și în viața socială. Răsfoind lucrarea, ne impresionează vitejia oamenilor de pe aceste meleaguri, dar și modul în care au contribuit la ridicarea poporului român prin pozițiile ecleziastice pe care le-au avut, sau funcțiile administrative promovate pe bază de competență. Acest studiu s-a clădit pe baza efortului depus de Alexandru Filipașcu în a cerceta arhive din țară și străinătate, oriunde acesta a intuit că ar exista date cu privire la nobilimea maramureșeană, inclusiv în biblioteca Vaticanului. Spre deosebire de alte comitate din Transilvania, procesele verbale ale anchetelor privind nobilitatea în Maramureș, între anii 1749-1769 s-au păstrat la Sighet. Această acțiune s-a desfășurat în condițiile implementării unor reforme ce vizau întărirea puterii militare și a eficienței birocrației austriece, prin creșterea veniturilor statului. Cu rezolvarea acestor probleme, Maria Tereza l-a însărcinat pe contele Wilhelm von Haugwitz. Prin măsurile luate s-au dublat veniturile statului între anii 1755 și 1764, fapt ce a permis finanțarea unei armate de 108.000 persoane. Încercările de a impozita clerul și nobilimea au avut doar un succes parțial. In contextul acestor reforme, pe parcursul a două decenii (1749-1769) au avut loc anchete privind statutul de nobilitate al familiilor maramureșene12). Procesele verbale încheiate cu prilejul înfățișărilor cu documente, înaintea comisarilor imperiali, atestau nobilitatea fiecărui solicitant, pe baza actelor prezentate. Pe această cale Maria Tereza a încercat să pună în ordine statutul nobiliar, în funcție de care era așezat apoi sistemul de obligații în cadrul imperiului austriac.

Pe parcursul atestărilor, familiile nobile maramureșene au fost încadrate în trei grupe, și anume: nobili donatori, nobili cu blazon sau armaliști și respectiv nobili cu proprietăți. Arhiva aflată la Sighet a putut fi folosită în analiza a 314 familii din Maramureș atestate drept nobile. Au fost probleme pentru atestarea nobilității unor familii, din același strămoș, care și-au schimbat numele pentru a se deosebi între ele. Desigur, lipsa unor acte deteriorate sau distruse pe parcursul unor largi perioade de timp de la emiterea lor, se înscrie în același context. Menționăm că familia Filipașcu a avut unele probleme în atestarea nobilității, datorate în special familiei Teleki.

In ultimii ani, în Statele Unite a fost publicată lucrarea ”List of Hungarian Surnames of the Hungarian Nobility” 13), sub egida Universității Purdue, 2010, de Tötösy de Zepetnek. Această lucrare are în vedere o listare a tuturor familiilor nobile din toate regiunile, care pe parcursul istoriei au aparținut de coroana maghiară (20.000), acestea fiind declarate drept ungare. Regăsim în această lucrare numele tuturor celor 458 de familii de nobile române prezente în enciclopedia lui Alexandru Filipașcu. O analiză mai atentă, plecând de la numele de familie, sugerează că cel puțin 2000 familii, incluse în volumul lui Tötösy, sunt de origine română.

Lucrarea lui Alexandru Filipașcu corectează, cel puțin în parte, teza după care populația română avea doar un statut de iobagi, iar clasa conducătoare a principatului Transilvania fiind nobilimea maghiară. Dreptul civil maghiar, în epoca medievală, actele oficiale ale vremii s-au constituit drept un suport a faptului că nu numai clasa suprapusă a poporului român a fost ignorată, dar și populația românească în întregimea ei, deși majoritară. Așa cum rezultă din lucrarea lui Alexandru Filipașcu, la nobilimea din Transilvania întâlnim elemente distincte specifice feudalității românești, care o leagă atât de începuturile sale premergătoare venirii ungarilor, precum și de un anumit tip de nobilime de țară.

Străduința lui Alexandru Filipașcu de a pune în lumină adevăruri istorice , de mare importanță pentru națiunea română, nu a putut fi finalizată, valorosul istoric decedând îb detenție. A găsit continuatori, Livia Piso-Filipașcu și Ion Piso, care au preluat această ștafetă și au finalizat importantul volum, în paralel cu înființarea la Vișeul de Sus a Centrului Documentar și Expozițional al Nobilimii Române Maramureșene, sub privirea din cer a celui care a visat o lume mai bună și mai dreaptă, dar pe care nu a ajuns să o trăiască.

Referințe:

„.Emil Burzo, Aspecte din geografia represiunii comuniste 1948-1989, în volumul Rezistența antifascistă din munții Țibleșului, Editura Limes, 2020, p.14-25

2.Alexandru Filipașcu, Enciclopedia familiior nobile maramureșene de origine română, Editura Eikon, 2015

3.Pal Engel, Regatul Sfântului Ștefan, Editura Mega, 2011

4.Pál Teleki, Siebenbürger, Atheneum, Budapest, 1940

5.Ianos de Kükülo în Chronica Hungarorum, 1485

6.Josephus Podhradezky, Chronicon Budense, Bude, 1838

7.David Prodan, Iobagimea în Transilvania în sec XVI-lea, Editura Academiei, 1968

8.N.Edroiu, Teza ungară a celor ”două jumătăți” ale Transilvaniei, Editura Academiei, 1968

9.Ioan Mihalyi de Apșa, Diplome maramureșene din secolele XIV și XV, Editura Dragoș Vodă, Cluj-Napoca, 2009

10.Ștefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei, Cluj, 1971 și 1976

11.Ioan Drăgan, Nobilimea românească din Transilvania, 1440-1514, Editura Enciclopedică, București, 2000

12.Joody Pál, Cercetarea calității de nobil în comitatul Maramureș, Editura Dragoș Vodă, Cluj-Napoca, 2003

13.Steven Tötösy de Zepetnek, List of Hystorical Surnames of the Hungarian Nobility, Purdue University, West Lafayette, 2010

$$$

 ALEXANDRU FILIPAȘCU

Anul acesta, 2026, se împlinesc 74 de ani de la decesul lui Alexandru Filipașcu, profesor, istoric român. A fost arestat de MAI pe baza HCM nr. 1554/22.08.1952 a Consiliului de Miniștri a RPR și internat în colonia de muncă Valea Neagră (Constanța). In conformitate cu această hotărâre ”în colonii de muncă vor fi reținuți și internați toți cei care prin faptele lor, direct sau indirect primejduiesc sau încearcă să primejduiască regimul de democrație populară… îngreunând construcția socialismului sau defăimează puterea de stat și organele sale, dacă acestea nu constituie sau nu pot constitui infracțiuni” Reiese clar din cuprinsul acestei hotărâri că internarea nu a avut nici o bază legală; persoana internată nu a săvârșit nici o infracțiune, chiar în conceptul regimului de dictatură a proletariatului. Internările în Coloniile de muncă s-au făcut de MAI, pe baza propunerilor Direcției Generale a Securității Statului, comisia care decidea internarea fiind constituită din Gheorghe Pintilie (ministru adjunct) și ofițerii de securitate sau miliție Alexandru Nicholski, Aurel Corin, Francisc Butika, Vintilă Marin, Wilhelm Einhorn și Iosif Erdei 1)

Arestarea de către MAI a lui Alexandru Filipașcu, s-a făcutla data de 15 august, de ziua Sfintei Mării, acțiune premeditată și finalizată încă înainte de apariția HCM 1544, datată 22 august 1952. Condamnarea la 5 ani cu detenție, în lagăre de muncă, s-a decis de MAI, pe bază de proces verbal, fapt ilegal chiar și pentru acele vremi. Alexandru Filipașcu nu rezistă la condițiile dure de detenție și decedează după 4 luni de la internare. Avea doar 50 de ani.

La percheziția domiciliară, făcută cu prilejul arestării, au fost confiscate mai multe documente, manuscrise, cărți, printre care și manuscrisul lucrării ”Enciclopedia familiilor nobile maramureșene de origine română2). Manuscrisul a fost distrus, această lucrare de mare anvergură fiind reconstituită pe baza primelor schițe și însemnări rămase familiei. A implicat o activitate de mare anvergură, în care s-au implicat profund atât D-na Livia Piso Filipașcu precum și D-l Ion Piso. Și rezultatele se văd. O adevărată comoară de informații privind trecutul istoric al Maramureșului, al românilor de pe acele meleaguri, care în ciuda suferințelor îndurate și-au păstrat credința și neamul. Ediția bilingvă a volumului, română-engleză, îi asigură și vizibilitatea internațională, atât de importantă, în condițiile globalizării.

Bogăția de date și documente prezentate în lucrare, reliefează prezența unei nobilități române viguroase în spațiul transilvan, infirmă tezele maghiare prin care populația română ar fi venit în spațiul transilvan, după ce acesta făcea parte din coroana maghiară și anume în două etape:, o migrație timpurie3) în sec XIV-lea și alta târzie4) prin sec al XVI-lea. Să detaliem unele aspecte:

Istoriografia maghiară afirmă că ”Românii în sec XIII-lea trăiau pe versantele Carpaților Meriodionali3) ” De acolo, în anul 1288 apar în regiunea sașilor sibieni, în 1292 în Comitatul Hunedoara iar în 1293 în Comitatul Alba. De aici, în perioada Angevină se răspândesc treptat spre nord: Zărand (1318), Bihor (1326), Arad (1337), Crasna (1341) și Timiș (1343) iar în Transilvania propriu-zisă la Turda (1342), Cluj (1344) și apoi Bistrița și Beclean (1363). In Solnocul Interior au ajuns mai devreme, înainte de 1353, probabil din Maramureșul învecinat” Și continuă ”Numeroase însemnări atestă că răspândirea lor a fost rezultatul acțiunii de colonizare a nobililor”. Aceste date sunt însă puse la îndoială, chiar de același autor, care afirmă ”Este evident că în multe cazuri, colonizarea românilor a premers, poate cu decenii, pomenirea lor din cele mai timpurii surse”. Și precizează ”Nu se poate să nu-ți dai seama că emigrarea s-a produs din sud și nord-est, adică din direcția Balcanilor și a Moldovei”

După Pal Teleki, a cărei teză a fost expusă în volumul Siebenburgen, partea de nord a Transilvaniei ar fi avut preponderent o populație majoritar maghiară4). Scăderea populației de origine maghiară, ca urmare a incursiunilor turcești și a pierderilor suferite în războaiele anti-otomane și anti-habsburgice, concomitent cu așa numita ”imigrație românească târzie” ar fi condus la modificarea structurii etnice, în special în nordul spațiului transilvan.

Tezele de mai sus, privind migrația populației românești atât în perioada istorică denumită timpurie, precum și târzie, sunt evident false și contrazise de multe date istorice. Vom exemplifica această afirmație prin unele relatări consemnate în istorie. Acestea evidențiază o migrație a populației românești din Transilvania în Moldova și nu în sens invers. Introducerea sistemului feudal medieval occidental a determinat pe mulți români să treacă în Moldova, după cum relata cronicarul Ioan de Kükülo (1320-1397)5) ”Bogdan, un român din Maramureș, aducând cu el pe românii din acel district a trecut în țara Moldovei, care era supusă Coroanei Maghiare, dar din cauza vecinătății tătarilor, de mult timp părăsită de locuitori. Și cu toate că a fost combătut, mai adeseori de oastea regelui însăși, totuși crescând marele număr al românilor în această țară s-a dezvoltat ca țară. In Cronicon Budense6), care prezintă istoria Ungariei până în anul 1468, se menționează de asemenea o migrație a populației românești din Transilvania în Moldova.

Prezența românilor în jurul Bistriței, înainte de intrarea hunilor, este menționată cu ocazia unui proces (la care a participat Ludovic I), între românii din localitatea Sân Petru și sașii din Satul Nou, în anul 1366, privitor la proprietatea unei păduri. Cităm: ”Blacii din Sân Petru cu necaz au adus înainte, că teritoriul lor peste o mie de ani posedat (stăpânit) prin ei și prin strămoșii lor, mai de multe ori cu sânge răscumpărat”. Hotărârea luată, aprobată de către regele Ludovic a fost ”In privința acestei discordii, după cum am ținut între noi sfat matur, am aflat a fi drept și echitabil, că deoarece teritoriul, hotarele, încă cu ocazia intrării hunilor, desemnate și prin ducii acestora, sub grea pedeapsă oprită sunt imutabile, această pădure să rămână în stăpânirea satului Blacilor că aceea din bătrâni fuse, se arată situațiunea și notița publică”

Prezența unei populații majoritare de origine română, precum și vechimea acestora în spațiul Transilvan rezultă clar din Urbariile referitoare la domeniile cetăților precum și cele nobiliare din Transilvania, din sec XVI-lea 7,8. In domeniul Cetății Ciceului, în anul 1553, se aflau 54 de sate din care 13 ungurești și 41 românești, ultimele organizate în 7 voievodate. Urbariul domeniului cetății Chioar, din anul 1566, înscria 67 localități, din care 65 românești organizate în 12 voievodate. Inventarul cetății Gherla din anul 1553 înscria 23 de sate din care 10 românești, 4 săsești și 9 ungurești sau cu populație amestecată. In domeniul Cehu Silvaniei, conscripția urbarială din 1566 înscria alături de Târgul Cehu, un număr de 44 de sate, din care 35 erau românești și 8 ungurești, satele românești fiind organizate în voievodate. In domeniul cetății Șimleului, în urbariul din 1594 erau 48 de sate din care 37 românești și 11 ungurești, distincția fiind făcută prin faptul că cele românești erau organizate în voievodate. In părțile Dejului, până la Bistrița, Reghin, în sec XVI-lea, erau 48 de sate din care 28 românești, conduse de cnezi, iar cele germane de către greavi. In această perioadă erau zone organizate în districte sau regiuni precum Cluj, Năsăud, Rodna, Bistrița sau Gurghiu7,8, uneori și sate românești răsfirate. Toate aceste date contrazic teza imigrării românilor în Transilvania atât în epoca ”timpurie” precum și cea ”târzie”. Organizarea de tip cnezial și voievodal era specifică populației românești și avea o vechime considerabilă, prezentă cu mult timp înainte de pătrunderea ungurilor în Transilvania. Judecata se făcea după ”jus valahum” pentru multe pricini. Organizarea în cnezate și voievodate, mult timp nu a fost perturbată, în contextul autonomiilor românești din regatul maghiar. In acest context menționăm spre exemplu faptul că regina Elisabeta concede comunităților de români din comitatul Bereg să-și aleagă voivozi, cum au alți locuitori din Maramureș sau în alte părți ale țării 9).

In Transilvania era o viguroasă și importantă clasă de conducători ai populației românești. După Pascu10), până în anul 1541, erau cel puțin 1200 cnezi și 400 voievozi în Transilvania, mulți dintre aceștia păstrând atributele vechi, înainte de venirea ungurilor.

Regii angevini au introdus sistemul medieval occidental în Ungaria, precum și cel denumit honor ce avea în vedere recompensarea celor care aduc servicii regalității. In acest context au fost înnobilate, pentru început, multe persoane din rândul voievozilor și cnezilor români. Existența unei nobilimi românești este o caracteristică a vieții sociale din Transilvania, în epoca feudală. Individualitatea acestora a fost recunoscută în actele oficiale (nobilis valachi). Determinantul etnic a fost utilizat de forurile emitente din regat, mai întâi pentru persoane individuale, apoi spre finele sec XIV-lea, pe măsura creșterii numerice, pentru a desemna comunitățile de nobili români. Analizând diplomele nobiliare acordate românilor, în majoritatea cazurilor au fost date pentru fapte de arme. Acestea puteau fi săvârșite doar de persoane, care prin statutul lor social și care în virtutea acestuia aveau obligația de a presta servicii militare. Obiectul daniei, care însoțea diploma, se referă la terenul donat, care era cnezatul sau satul pe care îl stăpâneau de dinainte. Să analizăm această problemă în cazul Maramureșului 9). Astfel, Carol I donează Strâmtura cneazului Stanislav fiul lui Stan (29.09.1326), Ludovic îi lasă cnezatul de Sarasău cu toate veniturile sale lui Opriș și Mariș, fii lui Codrea Voievodul (28.12.1345), conferă cnezatul satelor românești Lipceni și Herincea românilor Sărăcin, Nicula, Valentin și Luca, fii lui Crăciun (01.04.1350), dăruiește românului Wanhcuk, fiul lui Frankstan, a moșiei românești Vaaradia (14.05.1356); dăruiește lui Stan, fiul lui Petru, Rona de Sus (14.05.1360), întărește pe românul din Maramureș Stan fiul lui Gherhes în 1/3 din moșia Sarasău (24.06.1360), dăruiește fiilor lui Lucovoi, români din Maramureș, cnezatul Ozun (14.05.1360), introduce românul Ioan fiul lui Dragomir în posesia moșiei Rona (15.03.1368) etc.

Către finele sec. al XIV-lea, pe măsura creșterii numerice, prin înnobilarea păturii conducătoare a populației românești, sunt menționate comunități de nobili români 11). Prima mențiune colectivă explicită internă a nobilimii române, datează din anul 1376 și se referă la ”nobiles Olachi” din districtul Caransebeș. Voievodul Stibor (1395-1401), în anul 1399 se adresa ”universum et singulis nobilus Ungaris et Olahus” iar regele Sigismund, în anul 1412, într-o scrisoare către Papă, îi menționa pe ”nobilii unguri, sași și români” din Transilvania. In anii 1452-1453 sunt menționați, în mod expres, ca parte componentă a armatei ardelene, nobilii români din părțile Transilvaniei.

Documentele de epocă evidențiază o viguroasă clasă de proprietari de pământ români (nobili) care s-a menținut în evul mediu și care a ajuns să trăiască în conformitate cu mentalitatea nobiliară, care implica proprietatea funciară, păstrarea și conservarea documentelor emise de regii Ungariei sau principii Transilvaniei și transmiterea acestora generațiilor următoare, reconfirmarea frecventă a statutului nobiliar (novo donatio), conștiința rolului militar, lupta pentru păstrarea privilegiilor obținute, în mare măsură ca urmare a participării la războaie, etc. Toate cele menționate mai sus, sunt evidențe istorice privind existența unei populații românești din cele mai vechi timpuri pe teritoriul Transilvaniei, având o viguroasă clasă conducătoare, înnobilată pe măsura adoptării sistemului medieval occidental, în cea mai mare parte păstrându-și originea etnică.

Istoriografia maghiară s-a remarcat de-a lungul anilor printr-o optică globalizatoare și generalizatoare, de minimizare a particularităților etnice a nobilimii, de promovare a concepției unei nobilimi unitare. S-a căutat tot timpul asimilarea și acomodarea treptată a nobililor, de origine străină, la conceptele celei maghiare de sorginte apuseană. Practic, s-a căutat deposedarea popoarelor supuse de unguri, de orice individualitate etnică, negarea unității originare și esențiale ale elitei românilor din Transilvania. Este absolutizată teza primatului identității de statut juridic, în definirea grupurilor sociale în epoca medievală.

Istoriografia română privitor la Transilvania, în mare măsură nu s-a orientat spre o analiză atentă a rolului istoric al nobilimii române, evitând, în general discuția despre acest segment important al populației românești. Deși originea românească a unei părți din nobilime este menționată în diplomele acordate de regii apostolici sau principii Transilvaniei, nobilimea a fost percepută mai mult drept o creație a statului și ca atare nu a avut conotații etnice, în sistemul politic întemeiat pe principiul unio trium nationum, care promova prezența unei singure nobilimi. Nobilimea de origine română totuși a reușit să se afirme puternic, pe parcursul istoriei, în regiuni precum Maramureșul, păstrîndu-și identitatea națională.

Meritul incontestabil al lui Alexandru Filipașcu în elaborarea ”Enciclopediei familiilor nobile de origine română” rezidă în evidențierea unei viguroase populații românești, stăpâne pe pământ, implicată în apărarea moșiilor străbune, dar și în viața socială. Răsfoind lucrarea, ne impresionează vitejia oamenilor de pe aceste meleaguri, dar și modul în care au contribuit la ridicarea poporului român prin pozițiile ecleziastice pe care le-au avut, sau funcțiile administrative promovate pe bază de competență. Acest studiu s-a clădit pe baza efortului depus de Alexandru Filipașcu în a cerceta arhive din țară și străinătate, oriunde acesta a intuit că ar exista date cu privire la nobilimea maramureșeană, inclusiv în biblioteca Vaticanului. Spre deosebire de alte comitate din Transilvania, procesele verbale ale anchetelor privind nobilitatea în Maramureș, între anii 1749-1769 s-au păstrat la Sighet. Această acțiune s-a desfășurat în condițiile implementării unor reforme ce vizau întărirea puterii militare și a eficienței birocrației austriece, prin creșterea veniturilor statului. Cu rezolvarea acestor probleme, Maria Tereza l-a însărcinat pe contele Wilhelm von Haugwitz. Prin măsurile luate s-au dublat veniturile statului între anii 1755 și 1764, fapt ce a permis finanțarea unei armate de 108.000 persoane. Încercările de a impozita clerul și nobilimea au avut doar un succes parțial. In contextul acestor reforme, pe parcursul a două decenii (1749-1769) au avut loc anchete privind statutul de nobilitate al familiilor maramureșene12). Procesele verbale încheiate cu prilejul înfățișărilor cu documente, înaintea comisarilor imperiali, atestau nobilitatea fiecărui solicitant, pe baza actelor prezentate. Pe această cale Maria Tereza a încercat să pună în ordine statutul nobiliar, în funcție de care era așezat apoi sistemul de obligații în cadrul imperiului austriac.

Pe parcursul atestărilor, familiile nobile maramureșene au fost încadrate în trei grupe, și anume: nobili donatori, nobili cu blazon sau armaliști și respectiv nobili cu proprietăți. Arhiva aflată la Sighet a putut fi folosită în analiza a 314 familii din Maramureș atestate drept nobile. Au fost probleme pentru atestarea nobilității unor familii, din același strămoș, care și-au schimbat numele pentru a se deosebi între ele. Desigur, lipsa unor acte deteriorate sau distruse pe parcursul unor largi perioade de timp de la emiterea lor, se înscrie în același context. Menționăm că familia Filipașcu a avut unele probleme în atestarea nobilității, datorate în special familiei Teleki.

In ultimii ani, în Statele Unite a fost publicată lucrarea ”List of Hungarian Surnames of the Hungarian Nobility” 13), sub egida Universității Purdue, 2010, de Tötösy de Zepetnek. Această lucrare are în vedere o listare a tuturor familiilor nobile din toate regiunile, care pe parcursul istoriei au aparținut de coroana maghiară (20.000), acestea fiind declarate drept ungare. Regăsim în această lucrare numele tuturor celor 458 de familii de nobile române prezente în enciclopedia lui Alexandru Filipașcu. O analiză mai atentă, plecând de la numele de familie, sugerează că cel puțin 2000 familii, incluse în volumul lui Tötösy, sunt de origine română.

Lucrarea lui Alexandru Filipașcu corectează, cel puțin în parte, teza după care populația română avea doar un statut de iobagi, iar clasa conducătoare a principatului Transilvania fiind nobilimea maghiară. Dreptul civil maghiar, în epoca medievală, actele oficiale ale vremii s-au constituit drept un suport a faptului că nu numai clasa suprapusă a poporului român a fost ignorată, dar și populația românească în întregimea ei, deși majoritară. Așa cum rezultă din lucrarea lui Alexandru Filipașcu, la nobilimea din Transilvania întâlnim elemente distincte specifice feudalității românești, care o leagă atât de începuturile sale premergătoare venirii ungarilor, precum și de un anumit tip de nobilime de țară.

Străduința lui Alexandru Filipașcu de a pune în lumină adevăruri istorice , de mare importanță pentru națiunea română, nu a putut fi finalizată, valorosul istoric decedând îb detenție. A găsit continuatori, Livia Piso-Filipașcu și Ion Piso, care au preluat această ștafetă și au finalizat importantul volum, în paralel cu înființarea la Vișeul de Sus a Centrului Documentar și Expozițional al Nobilimii Române Maramureșene, sub privirea din cer a celui care a visat o lume mai bună și mai dreaptă, dar pe care nu a ajuns să o trăiască.

Referințe:

„.Emil Burzo, Aspecte din geografia represiunii comuniste 1948-1989, în volumul Rezistența antifascistă din munții Țibleșului, Editura Limes, 2020, p.14-25

2.Alexandru Filipașcu, Enciclopedia familiior nobile maramureșene de origine română, Editura Eikon, 2015

3.Pal Engel, Regatul Sfântului Ștefan, Editura Mega, 2011

4.Pál Teleki, Siebenbürger, Atheneum, Budapest, 1940

5.Ianos de Kükülo în Chronica Hungarorum, 1485

6.Josephus Podhradezky, Chronicon Budense, Bude, 1838

7.David Prodan, Iobagimea în Transilvania în sec XVI-lea, Editura Academiei, 1968

8.N.Edroiu, Teza ungară a celor ”două jumătăți” ale Transilvaniei, Editura Academiei, 1968

9.Ioan Mihalyi de Apșa, Diplome maramureșene din secolele XIV și XV, Editura Dragoș Vodă, Cluj-Napoca, 2009

10.Ștefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei, Cluj, 1971 și 1976

11.Ioan Drăgan, Nobilimea românească din Transilvania, 1440-1514, Editura Enciclopedică, București, 2000

12.Joody Pál, Cercetarea calității de nobil în comitatul Maramureș, Editura Dragoș Vodă, Cluj-Napoca, 2003

13.Steven Tötösy de Zepetnek, List of Hystorical Surnames of the Hungarian Nobility, Purdue University, West Lafayette, 2010