$$$

 24 ianuarie 1950: S-a născut Stela Enache, cântăreață română de muzică ușoară.

Stela Enache (nume real: Steriana Aurelia Bogardo, 24 ianuarie 1950, Reșița, Caraș-Severin) este o cântăreață română de muzică ușoară. A fost căsătorită cu compozitorul și cântărețul român de muzică ușoară Florin Bogardo.

BIOGRAFIE

Încă de la șase ani începe să studieze pianul, fiind înscrisă la Școala de Muzică. În perioada 1964-1967 a urmat cursurile Școlii Populare de Artă din Reșița, secția canto. În perioada 1967-1972 a urmat cursurile Conservatorului de Muzică din Cluj. A fost perioada în care a participat la festivalurile studențești de la Iași, Târgu Mureș, Timișoara. Este remarcată de compozitorul George Grigoriu, care reușește să facă un duet inedit la acea vreme cu Stela Enache și George Enache. În 1971 a participat la Festivalul Național Mamaia, unde a obținut locul al II-lea la secțiunea "Interpretare". Interpretează în concurs piesele "Să facem florile să cânte", pe muzica lui George Grigoriu și "Țin minte", pe muzica lui Radu Șerban. În 1972 a participat din nou la aceeași secțiune a festivalului Mamaia și a obținut același premiu.

Tot în 1971 se căsătorește cu compozitorul Florin Bogardo, cu care are doi copii. Florin Bogardo i-a încredințat peste 60 de piese. Este cooptată ca solistă a Orchestrei Electrecord, condusă de Alexandru Imre, împreună cu care face numeroase turnee în Germania, Rusia, Austria, țările nordice ș.a. După desființarea formației, devine solista trupei conduse de toboșarul Doru Danciu sub numele de Sunshine Band. În 1972 a plecat în Germania, iar apoi a efectuat turnee în toată lumea (Rusia, Austria, Elveția, Norvegia, Danemarca etc.). În 1986 a încheiat primul contract pe un vas de croazieră. De atunci cântă foarte mult pe vase de croazieră. Cu "Europa", unul dintre cele mai selecte vase de croazieră, a făcut de patru ori ocolul pământului, timp de un an. În 1977, a participat la Festivalul "Orfeul de aur" din Bulgaria. Apare alături de nume mari ale muzicii în diferite programe muzicale: Gilbert Becaud, Milva, Gloria Gaynor, Jennifer Rush, Tony Christie, The Platters, Lionel Hampton, Vicky Leandros, Al Bano etc. Are în repertoriu peste 500 de cântece.

PIESE DIN REPERTORIU

- Pentru un sărut, (George Grigoriu)

- Ani fericiți, (Ion Cristinoiu)

- Cântec pentru mama, (Mișu Iancu)

- O ce veste mama, (Dumitru Kiriac)

compuse de Florin Bogardo

- Tu aprinsa stea

- Iarna

- Cândva o luntre albă

- Ani de liceu

- Definiție

- Apari, iubire

- N-ai să mă poți uita

- Balada pescărușilor albaștri

- Rugăciune

- E o poveste de amor

- Cum e oare

- Mă uit la tine, toamnă

ALBUME

- 1983 – "Un simbol al iubirii"

- 1988 – "Extemporal la dirigenție cu…Stela Enache"

- 1989 – "Stela Enache"

- 1997 – "Melodii de Florin Bogardo interpretate de Stela Enache"

$$$

 Iubirile și suferințele lui Stendhal

Stendhal, pe numele său real Henri Beyle, s-a născut la Grenoble, pe 23 ianuarie 1783 și a fost fiul avocatului Chérubin Beyle și al Henriettei Gagnon.

În copilărie, unul dintre profesorii săi i-a spus: „Eşti o necinste pentru familie şi pentru religie”, iar aceste cuvinte l-au urmărit toată viața. Prietenul lui, Colomb, de la care a rămas o amănunţită biografie a scriitorului, mărturisea că Stendhal era atât de vanitos încât, ştiind că are mâini frumoase, îşi lăsa unghiile neobişnuit de lungi, numai şi numai ca să atragă atenţia asupra sa.

Devenit sublocotenent la vârsta de 17 ani, a făcut parte din trupele franceze care au invadat Italia, rămânând în peninsulă câțiva ani, cea mai mare parte a timpului la Milano, iar intrigile amoroase ale societăţii italiene au constituit un ideal de viaţă pe care nu l-a regăsit niciodată în Franţa.

Sedus de personalitatea lui Napoleon, Stendhal s-a aflat pe câmpul de luptă de la Waterloo, în timpul desfăşurării bătăliei, oferind o descriere unică din perspectiva unui martor ocular.

Reintrat în armată, a asistat, în septembrie 1812, la incendierea Moscovei (despre care a spus că a fost cel mai frumos incendiu din lume) şi a luat parte la retragerea catastrofală a trupelor lui Bonaparte, evenimente ce au fost descrise în corespondenţa sa.

În 1814, la căderea lui Napoleon, Henri Beyle a părăsit Franţa pentru a începe o viaţă nouă la Milano, lângă Angela Pietragrua, contesa de care se îndrăgostise în timpul primei experiențe în oraș, în 1800. De data aceasta a stat în Italia pentru o perioadă de şapte ani, epoca cea mai frumoasă şi mai intensă a vieţii sale. Stendhal a profitat de o libertate neîngrădită datorită relaţiilor alese şi saloanelor pe care le frecventa, i se părea că el însuşi este în sfârşit “cineva” și și-a câştigat un loc solid în “societatea lumei bune şi elegante” după care tânjea de multă vreme.

Cea mai mare parte a timpului şi-a petrecut-o la Milano, dar a vizitat și Florenţa, iar în 1815 a ajuns la Verona, Padua şi Veneţia: “A Venize, scria el, tout est brillant: Ies habits des gondoliers, la couleur de la mer, la pureté du ciel que l’œil aperçoit sans cesse réfléchie dans le brillant des eaux”. În iarna 1816 – 1817 a călătorit la Roma şi Neapole și a început să se considere mai mult italian decât francez, fiind decis să îşi închine viaţa şi scrierile numai Italiei.

Înşelat de Angela Pietragrua, scriitorul s-a îndrăgostit de frumoasa şi suava Matilde Viscontini, care trăia separată de soţul ei, generalul Dembrovski, dar iubirea a fost platonică.

Nevoit să revină la Paris în 1821, scriitorul a trăit timp de zece ani cu nostalgia vieții milaneze. Se va întoarce în Italia în iarna 1823 – 1824, dar nu în oraşul lui drag, ci la Genova, apoi la Florenţa, unde s-a recules la mormântul poetului Vittorio Alfieri, pe care îl admira pentru caracterul său. A vizitat muzee, a intrat în societatea scriitorilor la modă şi a participat la cenaclul literar condus de elveţianul Vieusseux, iar la Roma s-a plimbat ore întregi pe Via del Corso, discutând cu chimistul-farmacist Agostino Manni care îi povestea lucruri extraordinare despre istoria cetății.

În 1825, Stendhal a revenit din nou în Italia, a vizitat Ischia, Roma, Florenţa, Verona şi Veneţia, apoi s-a îndreptat spre Milano, dar poliţia austriacă i-a interzis intrarea în oraş. După Revoluția din iulie 1830, când liberalii au venit la putere în Franţa, Louis-Philippe l-a numit pe scriitorul care tocmai publicase romanul “Le Rouge et le Noir” consul, mai întâi la Trieste, unde guvernul austriac i-a refuzat instalarea, apoi la Statele Papale, în Civitavecchia, unde a rămas până aproape de finalul zilelor. Stendhal a plecat din oraş în noiembrie 1841, cu doar patru luni înainte de a înceta din viață.

În manuscrisul “Viața lui Henry Brulard” din 1832 apare, scrisă de mâna lui, lista femeilor pe care le-a iubit, de la stânga la dreapta: Virginie Kubly, Angela Pietragrua, Adèle Rebuffel, Mina de Griesheim, Mélanie Guilbert, Angelina Bereyter, Alexandrine Daru, Angela Pietragrua,Matilde Dembowski, Clémentine Curial, Giulia Rinieri, Madame Azur-Alberthe de Rubempré.

Bolnav de sifilis încă din decembrie 1808, scriitorul era tratat cu iodură de potasiu și “argint viu” (mercur), iar aceste leacuri i-au agravat starea de sănătate, suferind mult în ultimii ani din cauza dificultăților la înghițire, durerilor la testicule, insomniilor, amețelilor, vuietului aproape permanet în urechi și tremurăturilor atât de mari încât abia putea ține furculița sau stiloul în mână.

Scriitorul a încetat din viață la Paris, pe 22 martie 1842, la vârsta de 59 de ani și a fost înmormântat în Cimitirul Montmartre.

Printre cele mai cunoscute volume ale sale se află: “Istoria picturii în Italia” (1817), “Roma, Neapole şi Florenţa în 1817” (1817), “Viaţa lui Haydn, Mozart şi Metastasio” (1817), “Despre iubire” (1822), “Viaţa lui Rossini” (1823), “Racine şi Shakespeare” (I, II, 1823, 1825), “Armance” (1827), “Plimbări prin Roma” (1829), “Vanina Vanini” (1829), “Roşu şi negru” (1830), “Vittoria Accoramboni” (1837), “Familia Cenci” (1837), “Memoriile unui jurist” (1838), “Ducesa de Palliano” (1838), “Mănăstirea din Parma” (1839) și cele publicate postum: “Jurnal” (publicat în 1888), “Lamiel” (1889), “Viaţa lui Henry Bruiard” (1890), “Amintiri egotiste” (1893) și “Lucien Leuwen” (1894).

Aproape necunoscut pentru contemporanii săi (din volumul “De l’Amour”, publicat în 1822, s-au vândut numai 17 exemplare în 10 ani, de exemplu), Stendhal este considerat astăzi unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai realismului.

&&&

 Există un om în Australia, James Harrison, care a salvat viața a peste 2,4 milioane de bebeluși, dar nu este medic. Sângele lui conține un anticorp extrem de rar care poate preveni o boală fatală la nou-născuți (Boala Rhesus, unde sângele mamei reacționează împotriva celulelor copilului).

Când a aflat acest lucru, James a făcut un pact cu sine însuși: să doneze plasmă săptămânal. Timp de 60 de ani, a donat sânge de peste 1.170 de ori. Aproape fiecare injecție Anti-D administrată mamelor cu Rh negativ din Australia (și multe din lume) a provenit din sângele acestui singur om.

El s-a pensionat din donare abia la 81 de ani, fiind numit „Omul cu brațul de aur”, un erou tăcut care a oferit viață prin simplul gest de a întinde mâna.

Povestea determinării sale a început într-un mod dramatic, la vârsta de 14 ani, când a suferit o operație toracică majoră care i-a pus viața în pericol. Pentru a supraviețui intervenției, care a presupus extirparea unui plămân, a avut nevoie de o transfuzie masivă de 13 litri de sânge. După ce s-a recuperat, fiind conștient că este în viață doar datorită generozității unor străini care donaseră acea cantitate vitală, a promis că va deveni donator imediat ce va împlini vârsta legală. A așteptat patru ani pentru a-și putea onora această promisiune, fără să știe atunci cât de specială era biologia sa.

La scurt timp după primele donări, medicii au observat ceva neobișnuit în compoziția sângelui său. Acesta conținea un nivel excepțional de ridicat de anticorpi necesari pentru combaterea izoimunizării Rhesus. Până în acel moment, medicii se luptau să găsească o soluție pentru miile de nou-născuți care mureau anual din cauza incompatibilității sanguine cu mamele lor sau se nășteau cu leziuni cerebrale severe. Descoperirea profilului imunologic al lui Harrison a fost considerată un miracol medical, iar el a acceptat fără ezitare să intre într-un program intensiv pentru a ajuta la dezvoltarea unui tratament.

Mecanismul afecțiunii pe care sângele său o previne este unul complex, dar critic pentru obstetrică. Când o femeie cu Rh negativ poartă un copil cu Rh pozitiv (moștenit de la tată), sistemul ei imunitar poate percepe celulele copilului ca pe o amenințare străină și încearcă să le elimine. Plasma donată de James a permis crearea injecției Anti-D, care funcționează ca un scut invizibil, păcălind sistemul imunitar al mamei și împiedicându-l să producă elemente nocive pentru făt. Această procedură medicală a transformat o sarcină cu risc mortal într-o rutină sigură.

Ceea ce este cu adevărat remarcabil este faptul că, deși a donat de peste o mie de ori, James Harrison are o aversiune puternică față de ace. El a mărturisit în interviuri că nu a privit niciodată brațul în timp ce asistenta introducea acul, preferând să se uite în tavan sau la televizor pentru a se distrage. Această frică nu l-a oprit niciodată; determinarea sa morală a fost întotdeauna mai puternică decât disconfortul fizic sau fobia, demonstrând o disciplină interioară ieșită din comun.

Importanța contribuției sale a devenit extrem de personală când propria sa fiică, Tracey, a rămas însărcinată. Fiind diagnosticată cu risc de incompatibilitate Rh, ea a avut nevoie de injecția dezvoltată chiar din sângele tatălui ei pentru a duce sarcina la bun sfârșit. Datorită acestui tratament, nepotul lui James s-a născut perfect sănătos. Acel moment a validat deceniile de sacrificiu de-a lungul anilor, arătându-i concret că efortul său săptămânal a protejat nu doar necunoscuți, ci și viitorul propriei familii.

Oamenii de știință cred că organismul său a început să producă acești anticorpi rari tocmai în urma transfuziilor masive primite în adolescență, deși acest lucru nu a fost dovedit definitiv. Ceea ce este cert este că plasma sa a fost atât de valoroasă încât, la un moment dat, viața sa a fost asigurată pentru o sumă de un milion de dolari australieni. Cercetătorii au folosit plasma lui pentru a crea standardul internațional pentru vaccinul Anti-D, un medicament care se bazează și astăzi pe tehnica perfecționată cu ajutorul lui.

Ultima sa donare, în 2018, a fost un eveniment național în Australia, marcat de prezența unor mame și copii care trăiesc datorită lui. Deși a atins limita de vârstă impusă de reglementările medicale pentru protecția sănătății sale, moștenirea sa continuă prin proiectul care îi poartă numele. El a rămas un om modest până la capăt, afirmând mereu că a fost doar cineva care a avut norocul să aibă un dar genetic și voința de a nu-l irosi, salvând o generație întreagă de australieni fără să ceară nimic în schimb.

&__

 Eugen Aburel, medicul care a inventat “nașterea fără dureri”

Eugen Aburel s-a născut pe 23 ianuarie 1899 la Galați, într-o familie de origine armeană și este autorul unei metode originale de analgezie a conducției la naștere datorită căreia, încă de la sfârșitul anilor ’30 femeile au putut să-și aducă pe lume copiii fără dureri.

Eminentul doctor a fost foarte cunoscut în perioada interbelică, a absolvit Facultatea de Medicină la Iași, s-a specializat la Paris și a decis să se întoarcă apoi în țară, urmând o carieră excepțională și obținând, pas cu pas, toate gradele științifice, de la simplu intern până la docent și membru corespondent al Academiei de Medicină din Paris

Când a devenit titularul catedrei de clinică obstetricală de la Facultatea de medicină din Iaşi, presa consemna:

“Deşi tânăr, d. prof. dr. Aburel, graţie pregătirei d-sale ştiinţifice, a reuşit să se impună, ajungând profesor la Universitate. Dl. prof. dr. Aburel şi-a făcut studiile medicale la Iaşi, dându-şi doctoratul în medicină şi chirurgie în anul 1923. În timpul studenţiei s-a relevat atât ca un camarad excepţional, fiind ales preşedinte al Societăţii studenţilor în medicină în anul 1921, cât şi ca un element sârguitor, fiind numit în urma concursurilor pe care le-a dat aspirant la laboratorul de Anatomie Descriptivă, preparator la acelaşi laborator şi apoi asistent, precum şi intern al Spitalului „Sf. Spiridon”.

După ce a terminat facultatea, profesorul Eugen Aburel a ocupat pe rând diferite funcţii in institutele medicale ale Universităţii, fiind pe rând profestor la Institutul Anatomic din Iaşi, chirurg secundar la Spitalul „Sf. Spiridon”, asistent la Clinica Obstericală, asistent la clinica obstetrica-ginecologică „Tarnier” din Paris, intern şi asistent la Maternitatea „Boncicaut” din Paris.

Eugen Aburel

Revenit în ţară în 1932, a devenit docent în specialitatea obstetrică şi ginecologie, iar un an mai târziu a fost numit suplinitor al profesorului Zaharescu-Karaman la catedra de clinică obstetricală a Facultăţii de medicină din Iaşi”.

În plus, medicul a fost colaborator principal permanent al revistei franceze de ginecologie şi obstretrică din Paris și membru corespondent al Societăţii de Obstretică şi Ginecologie din Paris.

Eugen Aburel este creditat cu o premieră în ginecologia mondială: nașterea fără dureri, “suprimarea durerilor facerii”, despre care a vorbit într-o conferință din 1938, eveniment consemnat de ziarul Opinia:

“O descoperire ştiinţifică deosebit de importantă, a fost făcută de un cunoscut medic ieşan. E vorba de suprimarea durerilor facerii. Aseară a avut loc obişnuita şedinţă ştiinţifică la societatea „Medici şi Naturalişti” din localitate, prezidată de prof. dr. Leon Ballif.

După ce au făcut comunicări ştiinţifice d-nii prof. dr. I. Tănăsescu, dr. T. Cădere, dr. O. Francke şi dr. Vascoboinic, d. prof. dr. Eugen Aburel, titularul clinicei ginecologice şi obstetricale şi directorul Spitalului „Maternitatea” a făcut o comunicare ştiinţifică privind: „Analgesia peridurală în domeniul facerii”, în care arată un procedeu original de analgesie peridurală (suspendarea durerilor facerii) printr-o injecţie anestezică făcută în spaţiul peridural din coloana vertebrală

Acest procedeu nu trebuie confundat cu rachianestezia, care se întrebuinţează în obişnuitele intervenţii chirurgicale. Prin procedeul d-lui prof. dr. Aburel femeia lehuză îşi conservă sensibilitatea corpului şi se poate mişca, fără însă a mai simţi durerile de facere, care sunt suspendate.

Pentru documentare, d. prof. dr. Aburel prezintă 24 de cazuri asupra cărora s-a experimentat procedeul, care a reuşit. De asemenea, prezintă şi graficele cu inscripţia contracţiilor care arată că facerea se face în mod normal.

Foto: Spitalul Filantropia

Copiii născuţi sunt complet sănătoși, iar lehuza căreia i s-a aplicat anestezia nu are niciun risc. Injecţia anestezică se face înainte de facere şi este capabilă să înlăture orice durere timp de 5-7 ore.

S-au făcut încercări de înlăturare temporană a durerilor în domeniul chirurgical şi de prof. Dogliotti (Torino). Dl. prof. dr. Aburel arată că avantajul procedeului d-sale e că printr-o simplă injecţie cu o mică cantitate de anestezic se blochează toate căile sensitive ale uterului, iar femeia nu e adormită ca în alte procedee.

Experienţele, d. prof. dr. Aburel le-a făcut în colaborare cu d-na dr. Lupu. Dl prof. dr. Ballif a arătat importanța comunicării d-lui prof. dr. Aburel, care va provoca mare interes în lumea medicală”.

În 1939, în perioada în care era titularul catedrei de ginecologie şi obstretică şi directorul Maternităţii „Grigore Ghica-Vodă” din Iași, doctorul a acordat un interviu ziarului Opinia publicat sub titlul: “Pericolul cancerului. Cauzele — prevenirea și combaterea cancerului. O importantă propunere privind Institutul Anticanceros”:

“Iniţiativa creării la Iaşi a unui centru anticanceros trebuie încurajată. În adevăr, după datele statistice oficiale, care, desigur, nu sunt complete, (campania sanitară a descoperit un plus de 10 la sută), mortalitatea prin cancer în ţara noastră este anual de 43—45 la 101.000 locuitori.

Tributul cel mai mare al acestui flagel îl plătesc femeile, deoarece cancerul uterului şi al sânului sunt cele mai frecvente.

Profesorul Fabre pretindea foarte exagerat că 75 la sută din cancere aparţin femeilor, iar la acesta interesează mai ales uterul şi apoi sânul. De ce acest mare procent de cancere la femei? În primul rând iritările locale prelungite, cauzate de scurgeri, de inflamaţiuni, de ulceraţiuni, de leziunile consecutive facerilor dificile constituie un factor predispozant. Rezultă că trebuie o deosebită atenţiune pentru tratamentul acestor leziuni banale care pot favoriza apariţia cancerului”.

În 1952, medicul a devenit director al Clinicii Filantropia din București și un nume recunoscut în comunitatea științifică internațională pentru cercetările și metodele inovative pe care le-a folosit în medicina românească. În 1968, spunea despre realizările sale:

“Aş menţiona, în primul rând, cercetările asupra sensibilităţii aparatului genito-urinar (cunoscută sub denumirea de naştere fără dureri). Ele au adus date noi asupra mecanismului durerii de naştere şi au stabilit pentru prima oară care sunt căile ei nervoase de transmitere. Sprijinit pe aceste rezultate — devenite clasice — am putut realiza ulterior principalele procedee existente la nașterea fără dureri, prin blocarea continuă de lungă durată a căilor nervoase senzitive genitale: menţionez printre acestea anestezia simpaticului lombar, anestezia caudală continuă, anestezia peridurală la naştere, azi răspândită în multe ţări ca Franţa, Germania, S.U.A. şi altele.

În ultimii ani, am studiat analgezia psihoprofilactică la naştere — problemă de actualitate medicală — aducând lămuriri noi asupra modului de obţinere a anesteziei şi propunând un procedeu original de ameliorare a rezultatelor.

O altă preocupare a fost studiul excitabilităţii neuromusculare a uterului gravid. Din aceste cercetări au rezultat: un procedeu original — de provocare a naşterii prin injecţii intra-amniotice de substanţe excitomotorii — azi larg răspândite în multe ţări. A fost pus în evidenţă în placentă principiul excitant al contracţiilor uterine cu rol principal în provocarea naşterii; a rezultat de asemenea un procedeu de măsurare a excitabilităţii uterine în practica clinică, deosebit de apreciat în ţară şi la Simpozionul internaţional de la Montevideo din 1960.

Activitatea noastră ştiinţifică s-a extins asupra tuberculozei genitale, aducând o serie de contribuţii însemnate în diagnosticare, tratamentul medical şi tratamentul chirurgical, consemnate de numeroşi autori de specialitate străini şi în presa medicală de peste hotare. De un deosebit interes s-au bucurat procedeele originale în chirurgia conservatoare ginecologică. Între cele mai însemnate procedee amintesc: miometrectomia sagitală în fibromatoza uterină care păstrează toate funcţiile genitale inclusiv procreaţia; histerectomia subcorporală în cancerul incipient al colului uterin care păstrează funcţiile utero-ovariene; chirurgia conservatoare în sarcina cervicală care înainte se trata prin procedee chirurgicale radicale”.

Distinsul medic a încetat din viață pe 16 decembrie 1975, la vârsta de 76 de ani, colegii săi scriind la acel moment:

“Clinica de obstetrică şi ginecologie Filantropia, elevii şi colaboratorii profesorului doctor docent EUGEN ABUREL anunţă cu nesfârşită durere stingerea sa din viaţă, la 16 decembrie 1975. Pierderea profesorului emerit Eugen Aburel umple de tristeţe inimile elevilor săi, întreaga şcoală de obstetrică şi ginecologie românească. Aducem un pios omagiu de recunoştinţă celui care, prin impresionanta sa personalitate medicală, ştiinţifică şi didactică a contribuit la ridicarea prestigiului şcolii româneşti medicale. Numeroasele tratate, comunicări, conferinţe şi cursuri care poartă pecetea personalităţii sale vor rămâne piatră de hotar în dezvoltarea obstetricii şi ginecologiei. Profesorul Aburel a încetat din viaţă în plină activitate creatoare, răpus de o nemiloasă boală. Elevii, colaboratorii şi urmaşii îi vom purta veşnică recunoştinţă, cinstind memoria marelui nostru maestru”.

Surse:

Opinia (1938, 1939), Realitatea ilustrată (1938)

Universul (1944), România liberă (1975, 1982)

$$$

 Amedeo Modigliani și Jeanne Hébuterne, o iubire tragică

Amedeo Modigliani s-a născut pe 12 iulie 1884, la Livorno, într-o familie italiană de origine evreiască sefardă. Tatăl pictorului, Flaminio, era un negustor originar din Roma, dar pentru că afacerea intrase în faliment, familia s-a confruntat cu multe probleme financiare. Mama, Eugénie Garsin, era născută și crescută în Marsilia și provenea tot dintr-o familie sefardă, care trăise de multe generații în zona coastei mediteraneene. La vârsta de unsprezece ani, Amedeo a fost afectat de o boală pulmonară gravă, posibil tuberculoză, iar după trei ani s-a îmbolnăvit de tifos. În perioada convalescenței a descoperit pictura, mama sa l-a înscris la lecții de desen, iar din august 1898 adolescentul a frecventat atelierul pictorului Guglielmo Micheli din Livorno.

În 1902, s-a înscris la “Școala de nuduri” din Florența, instituție condusă de pictorul Giovanni Fattori, și un an mai târziu a urmat cursurile “Institutului de Arte Frumoase” din Veneția.

La începutul anului 1906, Amedeo Modigliani a decis să se mute la Paris, s-a înscris la “Académie Colarossi” și și-a găsit o locuință în cartierul Montmartre, devenind un obișnuit al bistro-urilor, a cunoscut astfel toată avangarda artistică a epocii, a dus o viață boemă, dar a lucrat neobosit.

În septembrie 1909, artistul s-a mutat din Montmartre în Cité Falguière datorită lui Constantin Brâncuși, cu care se împrietenise între timp, și s-a ocupat de noua sa pasiune, sculptura. La un moment dat, rămas fără bani, bolnav și obosit, a plecat la Livorno, la casa părintească, pentru a se reface, iar când a revenit la Paris a început din nou să picteze, lucrând în special portrete la comandă.

Un an mai târziu, pe când avea 26 de ani, a cunoscut-o pe poeta rusă Anna Ahmatova, alături de care a cunoscut prima poveste de dragoste serioasă. Cei doi locuiau în aceeași clădire, tânăra de 21 de ani se căsătorise recent, dar au început o aventură. Anna era înaltă, cu părul închis la culoare, pielea albă și ochii gri-verzi, întruchipa idealul estetic al lui Modigliani, relația lor a fost foarte pasională, însă după un timp poeta s-a întors la soțul ei.

 

Prin Max Jacob, s-a împrietenit pe Paul Guillaume, un colecționar și negustor de artă care a cumpărat mai multe tablouri de la artist și în 1914 a început o legătură agitată cu ziarista și poeta britanică Beatrice Hastings, relație care a durat doi ani. Cei doi s-au despărțit în anul 1916, când sănătatea artistului începuse din nou să se deterioreze și, în același an, Amedeo Modigliani l-a cunoscut pe poetul polonez Leopold Zborowski, care i-a devenit bun prieten, l-a îngrijit în perioadele în care se simțea rău, s-a ocupat de vânzarea tablourilor lui și, în plus, i-a pus la dispoziție cea mai mare încăpere din locuința sa.

În aprilie 1917, în timp ce participa la o petrecere, Amedeo a cunoscut-o pe Jeanne Hébuterne, care era în acea perioadă studentă la “Académie Colarossi” și avea nouăsprezece ani. Cei doi s-au îndrăgostit nebunește, iar Zborowski l-a ajutat pe Amedeo să se mute la ea și tot el este cel care i-a organizat în acea toamnă prima expoziție individuală, care cuprindea multe nuduri, picturi inspirate de tânăra studentă devenită acum muza artistului.

În ziua vernisajului, pe 3 decembrie 1917, poliția a confiscat câteva dintre cele 32 de tablouri expuse ca fiind “imorale”, iar Modigliani nu a reușit să vândă nici măcar o singură pânză. A continuat însă să lucreze, trăind în același timp o pasională poveste de dragoste alături de fascinanta Jeanne.

Starea lui de sănătate s-a înrăutățit, și, datorită ajutorului lui Zborowski, Amedeo a plecat în toamna lui 1918 la Nisa, în sudul Franței, împreună cu iubita sa, unde Jeanne a adus pe lume o fetiță care a primit numele ei. Modigliani avea deja un fiu din relația cu Simone Thiroux, Gérard Thiroux, și cel puțin alți doi copii nelegitimi, dar a fost fascinat de fetița care i-a dat forța de a lupta cu boala.

Cuplul și-a prelungit șederea la malul Mediteranei până la sfârșitul lunii mai 1919 și, în această perioadă, Jeanne a rămas din nou însărcinată. La întoarcerea la Paris, Jeanne și Modigliani s-au logodesc, însă părinții fetei au fost împotriva căsătoriei, mai ales din cauza reputației pictorului de alcoolic. Artistul a început să se simtă tot mai rău, medicii l-au diagnosticat cu o inflamație tuberculoasă severă a meningelor și a fost internat în spitalul Charité. După externare, a continuat să picteze, dar starea lui de sănătate s-a deteriorat rapid, iar episoadele alcoolice deveniseră tot mai frecvente. În ianuarie 1920, pentru că nu auzise niciun zgomot din apartamentul cuplului timp de câteva zile, un vecin a intrat în casă și l-a găsit pe Modigliani în pat, în stare de delir, ținându-se de iubita lui. A fost chemat imediat un medic, dar acesta nu a mai putut face nimic. Artistul a fost dus la Hôpital de la Charité, unde a murit pe 24 ianuarie 1920.

Două zile mai târziu, pe 26 ianuarie, Jeanne Hébuterne, care avea douăzeci și unu de ani și era însărcinată în opt luni cu cel de-al doilea copil, a fost dusă la apartamentul părinților săi, situat la etajul cinci într-un bloc de pe rue Amyot, în arondismentul 5 din Paris. Într-un moment de criză, la ora patru dimineața, tânăra s-a aruncat de la fereastră și a murit pe loc. Chantal Quenneville, care îi fusese colegă la Academia Colarossi, relatează evenimentele din acea dimineață: „Corpul lui Jeanne a fost ridicat din curtea interioară de un muncitor care l-a dus pe brațe la etajul cinci, dar părinții ei îngroziți s-au încuiat în casă și au refuzat să deschidă ușa. Cadavrul a fost apoi transportat de același muncitor, într-o căruță, la atelierul lui Modigliani, pe rue de Grande Chaumière, portarul a refuzat să-l primească spunând că femeia nu a fost oficial chiriașă în bloc și, în cele din urmă, muncitorul a mers cu trupul fetei la secția de poliție unde i s-a spus să-l ducă din nou pe rue de la Grande-Chaumière. Trupul a rămas acolo, abandonat, toată dimineața, fiind în cele din urmă ridicat de fratele ei și înmormântat în Cimetière de Bagneux”.

Modigliani în 1919, probabil ultima fotografie a artistului

A doua zi după sinuciderea ei, Amedeo Modigliani a fost înmormântat la Cimitirul Père Lachaise, fiind însoțit pe ultimul drum un convoi impresionant de zeci de prieteni din comunitatea artistică din Montmartre și Montparnasse.

Abia în 1930 familia lui Jeanne a fost de acord ca trupul tinerei să fie mutat la Père Lachaise, fiind înhumat în aceeași criptă cu Amedeo Modigliani. Pe piatra funerară comună sunt înscrise cuvintele: “Doborât de moarte în clipa de glorie”.

După moartea tragică a ambilor săi părinți, micuța Jeanne, care avea doar paisprezece luni, a fost dusă în Italia, la Livorno, și crescută de bunicii paterni și de mătușa ei care, în cele din urmă, a adoptat-o. Jeanne a absolvit istoria artei la Florența și s-a căsătorit cu economistul și jurnalistul Mario Cesare Silvio Levi. În timpul războiului a fost persecutată de fasciști, a fost nevoită să fugă la Paris și a intrat în mișcarea de Rezistență Franceză. În acest context l-a cunoscut pe Valdemar „Valdi” Nechtschein, și el luptător în Rezistență, care era căsătorit. Cei doi au început o aventură, după război au avut o fiică, Anne, în cele din urmă, ambii au divorțat de partenerii lor și s-au căsătorit, continuând să locuiască la Paris până la sfârșitul vieții.

$$3

 Victor Eftimiu, cel mai jucat autor în anii ‘30

 

“L-am cunoscut pe Victor Eftimiu acum câţiva ani la o întrunire literară. Un tânăr, un copil aproape, scund, brun, şi cu părul uşor încreţit. Foarte sfios. Părea rătăcit în acea întrunire de oameni ceva mai în vârstă…

Cine era şi de unde descăleca am aflat-o abia mai târziu. Venea din Macedonia, unde îşi petrecuse o parte a copilăriei, nu fără folos, nu fără a rămâne cu o bogată comoară de aduceri aminte, de basme vitejeşti, nu fără a fi păstrat în ochi ceva din priveliştile pitoreşti văzute odinioară, şi mai ales nu fără a avea o oarecare subtilitate, o oarecare fineţe, mai obişnuite aiurea decât la noi.

Altminteri, un „boem”, un rătăcitor, îşi părăsise casa părintească, pentru a umblă prin lume, de dragul înnoirii şi al veşnicei schimbări. Făcea acum ziaristică şi ceva literatură. Cum le făcea, va povesti el singur, cândva, în chipul pitoresc în care ştie povesti amintirile acestor vremi tulburi şi totuşi atât de fermecătoare.

Veneam de la Paris şi eram numai în treacăt în ţară, ceea ce îmi câştigă simpatia tânărului Victor Eftimiu. Visul lui se îndreptă spre Paris, mirajul atâtor imaginaţii aprinse.

Voia să facă pictura. Nu. Voia să facă muzica vocală. Nu. Voia să facă vioara. Voia să facă de toate, dar ceea ce e mai sigur, voia să vină la Paris, unde îl ademeneau atâtea ispitiri. Zâmbeam şi nu credeam. Şi, cu toate astea, s-a întâmplat. Nimic nu-l oprea la Bucureşti, cerul e pretutindeni acelaşi. A plecat. E drept că s-a oprit în drum, vreun an, la Sibiu, fiind secretarul de redacţie al ziarului „Ţara noastră“, e drept că s-a mai oprit nu ştiu cât timp la Budapesta şi la Viena, dar nu e mai puţin drept că într-o dimineaţă de mai, tânărul Victor Eftimiu pășea pragul casei mele la Paris.

Își ajunsese ținta. Era la Paris.

Şi atunci l-am cunoscut mai de aproape, şi ca om şi ca scriitor. Atunci l-am putut preţui, cumpănindu-mă însă între multe nădejdi, dar şi între multe îndoieli.

Isteţ, îndemânatic, întreprinzător, fără a fi îndrăzneţ, plin de o încredere de sine, învăluită totuşi într o uşoară ironie, spiritual, nepăsător la atâtea încercări ale unei vieţe nesigure, încropită de azi pe mâine, pururi cu voie bună, în orice împrejurare plin de demnitate, dar mai presus de toate „boem“ neînduplecat, stăruitor, nelecuit.

Acesta era omul”.

***Eugen Lovinescu, Convorbiri Literare, 1911

Victor Eftimiu, scriitorul al cărui portret l-a creionat Eugen Lovinescu în 1911, a venit pe lume pe 24 ianuarie 1889 la Boboștița, în Albania, și a fost al doilea din cei 12 copii ai negustorului Gheorghe (Ghergo) Eftimiu și ai Mariei Cociu, fiica unui preot. Viitorul scriitor a urmat primii ani de școală în comuna natală, iar din 1897 și-a continuat studiile la București, unde tatăl său avea o băcănie. Familia s-a stabilit definitiv în România în 1905. În același an, Victor, care avea doar 16 ani, a fondat revista “Speranța”, pentru care a fost redactor, editor, director și secretar.

În 1907, a început să colaboreze cu redacția revistei Viaţa literară şi a devenit redactor al ziarului Prezentul, colaborând, în acea perioadă, cu revistele Ţara noastră și Luceafărul din Sibiu şi Tribuna din Arad.

Gazetar, dramaturg, romancier, eseist, cronicar dramatic, director al Teatrului Național, Victor Eftimiu a fost unul dintre cei mai cunoscuți “oameni de lume” ai perioadei interbelice. Frecventa cafenelele, era cunoscut și stimat în mediile politice, literare și artistice și era un scriitor de succes. Soția sa a fost actrița Agepsina Macri, o femeie deosebit de rafinată și frumoasă.

Victor Eftimiu este autorul mai multor volume de versuri (Poemele singurătăţii (1912), Cântece de oraş, Candele stinse (1915), Lebedele sacre (1920), Cântecul milei (1923), Oda limbei române (1927), Noaptea subterană (1933), Cântecul mamei şi al copiilor (1935), Oglinzile (1939), 13 Decembrie şi alte poeme (1947), Oda limbei române (1957), Soliile terestre (1961), al unor pagini de memorii foarte valoroase, dar și al unor piese de teatru care se află și astăzi în programul teatrelor din țară. Printre ele se află “Meșterul Manole”, “Cocoșul negru”, “Înșir-te mărgărite”, “Omul care a văzut moartea”, “Inspectorul broaștelor”, “Prometeu”, “Marele duhovnic”,

“Haiducii”, “Parada”, “Pană Lesnea Rusalim”, “Strămoșii” sau “Crinul vieții”.

“Nu-mi aduc buna aminte unde am scris “Cocoşul negru”. Pasionat vântură lume, călătoream, şi-atunci din ţară-n țară, lucrând în camere de hotel, la o masă de cafenea. „Balada Aurului” şi câteva scene principale, ştiu că le-am scris într’o vară, la Braşov (1911?), pe dealurile care domină parcul. Am citit piesa reginei poete Carmen Sylva, la Palatul din Calea Victoriei, de faţă fiind — în afară de tinerele odrasle princiare — Barbu Delavrancea, Al. Davila, Pompiliu Eliade, Ion Bacalbaşa. Director al Teatrului Naţional era Bacalbaşa. Davila nu-și ascundea entusiasmul.

— Piesa asta eu trebue să ţi-o joc! Într-adevăr, revenit la direcţie (conducerea Teatrului Național), a jucat-o el, dar fără entusiasm, fiindcă nu ne înțelesesem la distribuţie. El voia să dea rolul Dracului lui Al. Demetriade sau C. Radovici, iar eu îi făgăduisem lui Nottara. Maestrul simțise ostilitatea lui Davila. Într-o zi mi-a spus, amărât:

— Eu am să plec din teatrul ăsta…

— De ce, maestre?

— Nu vrea Davila să-ți joc „Cocoșul”.

— Nu se poate, maestre… Fără dumneata, n-o joc!

Și am jucat-o cu el, dar fără colaborarea activă a lui Davila, care, a doua oară la direcţie, continua, în surdină, antipatia faţă de „Costache”.

Venit după succesul lui “Înşir-te Mărgărite” şi, mai ales, după farsa pe care o făcusem criticilor, dând pe Akim drept o operă a lui Cehov, „Cocoşul negru” era condamnat dinainte. Un ziar de teatru pregătise un număr special, în care titlul “Căderea Cocoşului negru” se întindea pe amândouă paginile de la mijloc. Imagina unui cocoş zbârlit, un articol, placid de Liviu Rebreanu şi altul, teribil, de Arghezi, consfinţeau catastrofa. Atmosfera de cădere plutea în sală de la primele replici. Spectacolul se prelungi monoton, târziu după miezul nopţii. Decorurile, — (erau fericitele vremuri când decorurile se puneau pe scenă în seara spectacolului, sau cel mult la repetiţia ultimă, de peste zi) — se schimbau greu şi erau pline de haz.

Actul III, care înfăţişează parcul de lux al Satanei, avea ca punct central de fast şi de exotism doi lei pitici, cu limba scoasă, asemeni mâţelor de la terasă, care vărsau după ce mâncau francfurteri alteraţi. „Fântânele miraculoase” îşi revărsau cascadele înspumate pe pânza pictată, iar în momentul când pânza ajungea pe podele, valurile erau retezate, aşa că pe drept cuvânt se întrebau unii spectatori realişti ce s-a făcut apa. Când am văzut acest decor, la repetiţia generală, am reclamat lui Davila. Conu Alecu a venit pe scenă, s-a tras de câteva ori de nas… repede şi mi-a răspuns că e epatant… Eu m’aşteptasem să omoare pe toată lumea de indignare, dar decorul era, pentru dânsul, epatant! A fost prima mea deziluzie despre Davila om-de-teatru.

Personal, am purtat, până la moarte, o mare stimă şi afecţie autorului lui „Vlaicu-Vodă” şi al „Baladei strămoşilor”. Am avut în el, un apărător generos, totdeauna. La premiera lui „Însir-te Mărgărite” era spectatorul cel mai cald. A spus despre această piesă cuvinte de care mă ruşinez să le reproduc, şi pe care P. Locusteanu mi le-a atribuit mie. Tot aşa despre „Cocoşul negru” a lansat o comparaţie, atribuită, pe nedrept, lui E. Lovineseu, şi acum în urmă, domnului Mihail Dragomirescu.

În seara premierei, Davila simţise atmosfera ostilă a sălii şi căuta s-o schimbe, ducându-se din om în om şi acoperind cu flori cocoşul agonizant. A nimerit — cu mine împreună — şi în loja regală, copios împodobită cu principii moştenitori şi zâne princiare care, cu o dărnicie într-adevăr augustă, binevoiau să mă complimenteze.

— Nu-l lăudaţi atât, că o să se umfle în penele „Cocoşului negru”, interveni actualul nostru Suveran. Majestatea Sa n-avea atunci nici douăzeci de ani.

După premiera „Cocoşului negru”, foarte abătut, am rătăcit pe stradă, fără ţintă şi fără consolare. Într-un târziu mi-am luat inima în dinţi şi am intrat la terasă. Alexandru Davila prezida masa din dreapta. La intrarea mea se făcu tăcere. Ies… Totuşi nu înţelesesem bine şi am aflat că scumpul nostru Conu Alecu nu făcea altceva decât, brav cum îl ştiam toţi, îndârjit în opiniile sale, indiferent de impresia unei seri ratate, continua să mă apere. Ceva mai perfid. Cincinat Pavelescu mă consola cam aşa:

— Dac-ar fi scris Shakespeare piesa asta, n-ar mai fi spus nimeni că e tâmpită…

Pentru a fi pe deplin obiectiv, trebuie să notez că această faimoasă „cădere” a „Cocoşului negru“ a existat numai în imaginaţia mea şi-a confraţilor: piesa s-a jucat înainte de război de patruzeci şi cinci de ori, jumătate din spectacole cu preţuri de premieră… Dar bolnavi de orgoliu, nu ne ajunge concursul onest al publicului: ne satisface mai mult epitetul bombastic al unui estet, chiar dacă în sală sunt numai doi spectatori şi jumătate, — această jumătate reprezentând o umanitate somnolentă…

Un critic destul de reputat a scris atunci că, „după douăzeci şi cinci de ani, nu numai despre „Cocoşul negru”, dar despre numele însuşi al autorului nu se va mai pomeni”. Am surâs. Şi n-am surâs cu vanitatea omului încrezut în destinul său. Am surâs la gândul că acea scadenţă nu va sosi niciodată. Un sfert de veac, înainte de-a fi trecut, reprezintă milenii, însemnând aceste note fugare, nu mă simt copleşit de melancolia de rigoare. E drept, aceşti douăzeci şi cinci de ani au trecut foarte repede. Cei mai mulţi dintre oamenii de teatru de atunci au murit. Alţii au venit. Lupta continuă. Şi când eşti în toiul luptei, însufleţit de-o credinţă şi de un entuziasm, de-o putere mai amplă şi mai dârză ca la douăzeci şi cinci de ani, n-ai nici poftă, nici dreptul de-a fi melancolic.

*** Victor Eftimiu, Amintiri despre Cocoșul negru, Realitatea Ilustrata, 1938

Scriitorul a încetat din viață pe 27 noiembrie 1972, la vârsta de 83 de ani, la București și a fost înmormântat la Cimitirul Bellu.

$$$

 Povestea impresionantă a marelui Birlic, nascut pe 24 ianuarie 1905. De ce a fost nevoit să dea examen de şapte ori până să devină unul dintre cei mai mari actori români din istorie   

  Grigore Vasiliu-Birlic, pe numele real Grigore Vasiliu, şi-a încercat norocul de şapte ori la Conservator până a fost admis. În mod ironic, tocmai defectul din cauza căruia a fost respins la Conservator a devenit marca sa şi l-a ajutat mai târziu să cunoască celebritatea. Birlic este un nume sinonim cu teatrul românesc de comedie. Grigore Vasiliu-Birlic, actorul mărunt cu o figură desprinsă parcă dintr-o caricatură a fost considerat Louis de Funes sau Charlie Chaplin al românilor. Deşi toţi sorţi i-au fost potrivnici în alegerea carierei de actor, Birlic a demonstrat că acolo unde există talent şi ambiţie, nu este nevoie de o înfăţişare de super star hollywoodian pentru a atinge celebritatea şi a câştiga iubirea publicului.   

 ”Avea un fizic împotriva tuturor canoanelor profesionale. Era un om mărunţel, insignifiant, cu o figură caricaturală. Iar în mijlocul acestei feţe ilare se aflau doi ochi de o infinită tristeţe, doi ochi de câine bătut. Acest contrast crea un soi de tensiune care era însăşi esenţa artei lui. El juca precum un echilibrist care merge pe-o sârmă, atent să ţină această cumpănă fragilă între tragic şi comic. Lawrence Olivier spunea că actorul sculptează în zăpadă... Aşa s-a întâmplat şi cu Birlic: şi-a sculptat în zăpadă marile roluri. El a fost în primul rând actor de teatru.” 

Aşa îl descrie pe Birlic, marele actor Radu Beligan. 

  Grigore Vasiliu nu s-a visat în copilărie star de cinema, ci clovn la circ. S-a născut pe 24 ianuarie 1905, la Fălticeni, în familia unui negustor. În demersul său copilăresc de a intra în lumea circului drept clovn a fost oprit de tatăl său. Părinţii l-au îndemnat să înveţe pentru a face o carieră. 

 A urmat cursurile Liceului „Nicu Gane” din Fălticeni, făcând parte din prima promoţie a liceului. A fost comedianul clasei, stârnind des amuzamentul colegilor prin poznele făcute. 

  În cartea Oraşul Muzelor scriitorul Eugen Dumitriu povesteşte despre tânărul Grigore Vasiliu : „Despre Grigore Vasiliu Birlic se putea bănui ce va ajunge în viaţă: actor de mare talent. O simplă grimasă în liniştea deplină a orei, şi toată clasa izbucnea în hohote de râs, dând peste cap lecţia... Observaţiile pe care le primea erau făcute cu înţelegere. Profesorii aveau intuiţie, îl şi vedeau pe marile scene, în roluri ce puteau face epocă. Uneori, Birlic ajungea pe mâna directorului George Stino, care-l făcea „săcătură”. Voia să-i dea câteva vergi, dar făptaşul se băga sub masă.”  

  Atras de actorie, tânărul a fost împiedicat, iniţial, de familie să urmeze această carieră. Cum tatăl său considera meseria de actor drept una neserioasă, Grigore Vasiliu s-a înscris la Facultatea de Drept din Cernăuţi. În timp ce îşi pregătea licenţa în Drept, tânărul a făcut figuraţie la Teatrul Naţional din Cernăuţi pentru a-şi câştiga traiul. A fost distribuit de directorul teatrului din Cernăuţi într-un rol de tâmp şi graţie accentului său peltic interpretarea a fost una foarte apreciată de public. Deşi şcolit în drept, după absolvirea facultăţii, Grigore Vasiliu s-a angajat la Teatrul Naţional din Cernăuţi, unde a câştigat simpatia publicului. Unul dintre cele mai apreciate roluri a fost cel al lui Dandanache din piesa ” O scrisoare pierdută” de Ioan Luca Caragiale. A dat de şapte ori la Conservator Tânărul Grigore Vasiliu a vrut neapărat să urmeze cursurile Conservatorului de Artă Dramatică din Cernăuţi. A dat la Conservator şapte ani la rând până a fost, în sfârşit ,admis. De şase ori a fost resins din cauza defectului de vorbire. „Eram peltic şi scuipam când vorbeam” povestea Birlic despre motivul pentru care n-a fost admis la Conservator. Ambiţios, viitorul actor de excepţie nu s-a lăsat până nu a intrat în rândurile studenţilor. Admis într-un final la Conservatorul de Artă Dramatică din Cernăuţi, în 1933 s-a mutat la Conservatorul din Bucureşti. 

 Abia venit in Bucuresti, Grigore Vasiliu a urcat pe scena Teatrului Vesel şi s-a remarcat în roluri din comedii. Aici va primi rolul principal în comedia bulevardieră franţuzească ” Birlic”. A interpretat rolul funcţionarului Perjoiu. Comedia s-a bucurat de un succes uriaş, iar.actorul şi-a căpătat porecla de Birlic după numele piesei. În cariera sa de succes care a urmat numele i-a rămas Birlic sau Grigore Vasiliu-Birlic. Datorită talentului său uriaş, Birlic a reuşit să facă din poreclă un renume sinonim cu comedia românească. În anul 1934 a debutat în cinematografie alături de celebrii Stroe şi Vasilache în filmul Bing-Bang. Birlic a interpretat, de-alungul carierei sale 13 personaje din opera marelui dramaturg Ion Luca Caragiale. Despre Caragiale, Birlic spunea: „Ca unul dintre actorii care am interpretat cele mai multe personaje – 13 – din opera marelui nostru dramaturg, îl evoc cu afectuoasă recunoştinţă şi pentru succesele actoriceşti pe care mi le-a prilejuit. Au constituit pentru mine, în cei peste 35 de ani de teatru, o adevărata şcoală a măiestriei actoriceşti, personaje ale maeştrilor dramaturgiei noastre. Şapte roluri în cele patru comedii.” Majoritatea pieselor lui Caragiale în care a fost distribuit Birlic au fost jucate pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti în regia lui Sică Alexandrescu. Aici a fost, pe rând, Crăcănel şi Candidatul în ”D-ale carnavalului”, Spiridon şi Rică Venturiano în ”O noapte furtunoasă”, Brânzovenescu şi Dandanache în ”O scrisoare pierdută”, Coana Efimiţa în ”Conu Leonida faţă cu reacţiunea”, Lefter Popescu în ”Două loturi”, Costăchel Gudurău în ”Telegrame”. Birlic a avut o intensă activitate cinematografică. Printre cele mai celebre roluri s-a numărat Lefter Popescu din ''Două lozuri'', Crăcănel din ''D'ale carnavalului'', Costăchel Gudurău din ''Telegrame'', Spirache Necşulescu din ''Titanic vals'', Jupân Canciano din ''Bădăranii'', Brânzovenescu din piesa ''O scrisoare pierdută". Căsătorit de două ori Birlic a fost căsătorit de două ori, ambele soţii fiind actriţe. Prima soţie a fost actriţa Angela Mateescu, dispărută timpuriu din cauza unei boli necruţătoare. Pierderea soţiei l-a afectat profund pe marele actor despre care se spunea că mergea des la mormântul acesteia pentru a-i citi ziarul, aşa cum obişnuia să facă în timpul căsniciei. Cea de-a doua soţie, Valeria Nanci, i-a fost parteneră şi pe scenă. Alături de ea a jucat în 1964 în filmul ” Titanic Vals”. Birlic nu a avut copii. Actorul a primit în 1953 titlul de Artist Emerit al Republicii Populare Romîne ''pentru merite deosebite, pentru realizări valoroase în artă şi pentru activitate merituoasă''. În 1967 a fost distins cu Ordinul Meritul Cultural clasa I ''pentru activitate îndelungată în teatru şi merite deosebite în domeniul artei dramatice''. 

   Birlic, ultimul rol 

  Bolnav şi simţind că i se apropie sfârşitul, în 1970, Birlic a cerut să mai joace o dată rolul din piesa care i-a dat numele. Cu puţin timp înainte să moară a urcat pentru ultima dată pe scenă interpretând rolul din ”Birlic” în piesa regizată chiar de el. S-a stins din viaţă pe 14 februarie 1970, la Bucureşti, fiind înmormântat în cimitirul Bellu.