$$$

 Iată câteva gânduri ale oncologului brazilian, profesor la Universitatea din Sao Paolo, Drauzio Varella, care în anul 2000 a primit Premiul Jabuti pentru lucrarea sa Estasao Carandiru:

 

 1. Vârsta a Treia începe oficial la 60 de ani şi se presupune că se termină la 80, dar nu este un consens.

 2. Vârsta a Patra sau Bătrânețea începe la 80 de ani şi se termina la 90.

 3. Longevitatea începe la 90 şi se termină când mori.

 4. Nimeni nu este sănătos după 50 de ani. Sănătoşi sunt tinerii; bătrânii au mereu una sau mai multe indispoziţii care sunt proprii vârstei.

 5. Despre ce este vorba atunci, este de a îmbătrâni sănătos, adică, cu indispoziţiile controlate şi fără complicaţii.

 6. Dacă vrei să ştii cât vei trăi şi cum vei ajunge la vârsta asta, uită-te şi aminteşte-ţi de părinţii tăi. Moştenirea genetică este fundamentală pentru a stabili un pronostic al vieţii. Cine a avut cancer sau infarct înainte de 60 de ani îl va transmite prin gene copiilor lor, pentru că aceştia vor avea mai mari probabilităţi să dezvolte aceleaşi boli. Logic, dezvoltarea unei boli cronice implică prezenţa multor factori, dar genetica este doar unul din ele.

 7. “Suntem ceea ce mâncăm” spun naturiştii şi nu le lipseşte dreptatea. Dacă în afară de genetica defavorabilă îţi mai pui şi 3-4 linguriţe de zahăr la fiecare cafea pe care o bei, savurezi toate pieile de pui fript şi te răsfeţi cu şorici de porc ca aperitiv la sfârşit de săptămână, ţi-ai transformat arterele în canale înfundate. Adică, nu vei avea bună circulaţie, bună oxigenare, ceea ce va echivala cu moartea celulară sau altfel spus, îmbătrânire accelerată sau prematură.

 8. În consecinţă, dacă vrei să ai o bătrâneţe sănătoasă, ai grijă de alimentaţia ta şi nu mai mânca “chimicale”, nu mai face excese de grăsime. Un bun mic dejun, un prânz bun şi o cină uşoară sunt cheia pentru echilibrul tău interior.

 9. Parteneră cu dieta este băutura. Înlătură toate băuturile gazoase, astea le pot bea tinerii şi cu măsură, noi nu. Toate aceste lichide au carbonat de sodiu, zahăr şi cofeină. La vârsta noastră aceste substanţe biciuiesc pancreasul şi ficatul până le distrug. Bea mai bine limonadă, sucuri. Până şi berea este de preferat că se face cu apă fiartă, are componente naturale şi nu are sodiu

 10. Pe de altă parte este destulă evidenţă clinică care demonstrează că un consum moderat de alcool după 50 de ani îmbunătăţeşte calitatea vieţii şi are trei efecte clare: vasodilatator coronarian, diminuează colesterolul şi este un sedativ moderat. La tine acasă şi când nu ai nevoie sa şofezi, ia o înghiţitură. Licorile cele mai recomandate sunt whisky-ul, vinul roşu şi o ţuica pură.

 11. În loc să iei o nitroglicerină pentru a dilata arterele, sau statine pentru a scădea colesterolul, sau valium pentru a te calma, reuşeşti toate astea cu o bună înghiţitură. Și dacă o faci în compania persoanelor pe care le iubeşti, efectul se dublează. Acum bine, doar o atenţionare: consum moderat înseamnă unul sau doua pahare, pentru că dacă îţi petreci astfel toată ziua, efectul este exact invers şi te vei omorî mai repede decât îţi imaginezi.

 12. Toate aceste reguli sunt bune, dar fără să exagerezi şi mai ales fără să dogmatizezi. Dacă faci un grătar pentru familia ta sau prieteni, nu veni cu “eu nu mănânc cârnaţi pentru că sunt foarte graşi” sau “medicul meu mi-a spus să nu beau mai mult de două pahare şi gata”.

 13. Nimic nu poate înlocui bucuria şi plăcerea de a împărtăşi cu cei care te iubesc;  nu există grăsime sau pahar care nu se pot metaboliza într-o seară bună de distracţie. Mecanismele de compensaţie ale corpului nostru sunt încă, puţin cunoscute, dar se întâmplă aşa: dacă te distrezi cu adevărat, “păcatul mortal” dietetic se transformă în “păcat care se iartă”.

 14. Asta este absolut sigur, pentru că tot ce mănânci şi bei îţi vor lăsa urme şi ca portretul de Dorian Gray, corpul tău va arăta ca la bătrâneţe. Nopţile de petrecere, atacurile, excesele de toate tipurile vor face viaţa de bătrân foarte dizgraţioasă. Şi nu numai ţie, ci şi familiei tale.

 15. Principala nenorocire pentru un bătrân este singurătatea. Obişnuit este că perechile nu ajung la bătrâneţe împreună; întotdeauna cineva se duce primul, cu tot ceea ce dezechilibrează  statu quo care susţinea componentele perechii.Văduvul sau văduva încep să fie o greutate pentru familia lui.

 16. Recomandarea mea personală este să încercaţi să nu pierdeţi – atât timp cât aveţi luciditate – controlul vieţii voastre. Asta înseamnă, de exemplu: eu decid când şi cu cine ies, ce mănânc, cum mă îmbrac, pe cine sun, la ce oră mă culc, ce citesc, cu ce mă distrez, ce cumpăr, unde trăiesc, etc. Pentru că, atunci când nu poţi face toate astea, te vei transforma într-un om greu de suportat, un bolovan pentru viaţa celorlalţi.

William Shakespeare a spus:

“Întotdeauna mă simt fericit! Știi de ce?

Pentru că nu mă aștept la nimic de la nimeni. 

Așteptarea întotdeauna doare.

Problemele nu sunt veșnice, ele au întotdeauna o soluție, singurul lucru care nu are nici un tratament este moartea.

Nu permiteți nimănui să vă ofenseze, să vă umilească sau să vă reducă respectul de sine.

Strigătele, ridicarea tonului sunt unelte de lașitate.

Unii oameni cred că suntem de vină pentru problemele lor.

Trebuie să ne amintim că după întuneric și singurătate intră întotdeauna lumină și bunătate în viața noastră.

Înainte de a reacționa... respirați adânc.

Înainte să vorbești... ascultă.

Înainte de a critica... examinați-vă pe voi.

Înainte de a scrie... gândiți-vă bine.

Înainte să loviți... renunțați.

Înainte să mori... trăiește”.

Cea mai bună relație nu este relația cu o persoană perfectă, ci cu cei care au învățat și învață să trăiască.

Vezi defectele celuilalt... dar admiră și laudă calitățile sale, în ciuda defectelor.

Dacă vrei să fii fericit, trebuie să faci pe cineva fericit.

Dacă doriți să obțineți ceva, trebuie să vă dați înainte ceva din voi.

Trebuie să vă înconjurați cu oameni buni și să fiți unul dintre ei.

AMINTIȚI-VĂ :

Uneori, când nu vă așteptați, va fi cineva care vă va face surprize placute! Primiți-l și apreciați-l.

Un om puternic știe să păstreze ordinea în viața lui. Chiar și cu lacrimi în ochii, se ridică să spună cu un zâ mbet: "Slavă lui Dumnezeu, totul este bun!"

&&&

 S-a întâmplat în 17 iunie1473: La această dată, copistul si miniaturistul Nicodim a terminat de scris şi decorat cu miniaturi celebrul „Tetraevangheliar de la Humor”, în care se află şi portretul lui Ştefan cel Mare. Azi, portretul se află în muzeul Mănăstirii Putna. La 17 iunie 1473, ieromonahul Nicodim de la Mănăstirea Putna ducea la bun sfârşit porunca voievodului Ştefan cel Mare şi Sfânt: termina de copiat Tetraevanghelul pe care domnitorul îl făgăduise Mănăstirii Humor. De o rară frumuseţe artistică, prin miniaturile pe care le conţine, prin coloritul viu al ornamentelor şi prin calitatea caligrafiei, manuscrisul a rămas valoros şi pentru că păstrează faimosul portret votiv al „binecredinciosului Voievod Ştefan”, considerat drept cea mai veridică imagine a sa.

Aplecarea spre frumos, spre realizarea de lucruri valoroase, pentru a-I oferi lui Dumnezeu ce este mai bun, a fost o însuşire esenţială a creştinilor ortodocşi trăitori pe pământul românesc, fie ei domnitori, ierarhi, dregători sau oameni de rând. Oprindu-ne asupra manuscriselor, observăm că cei care le realizau - de obicei monahi - nu se limitau la copierea textului, ea însăşi migăloasă, ci se străduiau să înfrumuseţeze cât mai mult paginile scrise. Frontispiciile, iniţialele capitolelor sau miniaturile au împodobit cărţile de cult, transformându-le în adevărate opere de artă.

În Moldova din timpul lui Ştefan cel Mare, copierea manuscriselor a cunoscut şi ea o perioadă de înflorire. Faţă de centrul deja renumit de la Mănăstirea Neamţ, domnitorul s-a îngrijit de crearea altuia la nou ctitorita sa mănăstire de la Putna, care va deveni la fel de celebru. În liniştea acestei mănăstiri, ieromonahul Nicodim sfârşea de copiat, la 17 iunie 1473, un Tetraevanghel. Cartea, realizată la porunca domnitorului, avea să fie dăruită Mănăstirii Humor.

Tetraevanghelul din 1473 are dimensiunile 24/35 cm, iar ferecătura 25/37 cm. Conţine 278 de file de pergament, in folio, scrise în limba slavonă, cu excepţia primei şi ultimei file, care sunt complet albe. Textul este caligrafiat în litere semiunciale, cu cerneală neagră, alternată pe alocuri cu cerneală de aur, şi este distribuit în cea mai mare parte a filelor pe câte două coloane a 26 de rânduri fiecare; puţine file sunt scrise pe o singură coloană, a câte 20 de rânduri fiecare. Deasupra fiecărei coloane din stânga, de la filele 2, 78, 126 şi 205 sunt mici frontispicii florale, colorate în roşu, albastru şi aur, iar paginile de titlu ale Evangheliilor sunt împodobite cu frontispicii bogate, în decorul cărora se combină ingenios cercuri înlănţuite, împletituri şi stilizări vegetale, realizate în aur şi cerneală albastră, roşie, verde şi brună. 

Titlurile sunt scrise cu litere majuscule de aur, iar iniţialele capitolelor sunt bogat ornate cu vreji împletiţi şi înflorituri delicate, trasate, de asemenea, în aur şi cerneluri policrome. Începuturile pericopelor evanghelice (zaceale) sunt însemnate pe margini, întotdeauna, cu cerneală roşie. Orânduite în succesiunea cunoscută în Noul Testament, adică Matei, Marcu, Luca şi Ioan, fiecare Evanghelie este precedată de chipul autorului ei, realizat în miniatură, stând şi scriind sau ascultând vocea tainică a Duhului Sfânt, într-un decor arhitectural mai amplu sau doar sugerat. Trăsăturile lor sunt expresive şi bine individualizate, concentrate sau inspirate, în deplin acord cu momentul pe care îl trăieşte fiecare în parte. Chenare largi, decorate cu stilizări fitomorfe şi geometrice, încadrează cele patru scene, ale căror fonduri de aur potenţează cromatica lor vie, de o inegalabilă prospeţime.

Tetraevanghelul a fost legat în 1487 în ferecături de argint aurit, decorate cu reliefuri realizate prin ciocănire. Pe prima copertă este înfăţişată Pogorârea Mântuitorului la iad. Pe cea de-a doua copertă este reprezentată Adormirea Maicii Domnului. Cele două coperte se încheie la cotor printr-un sistem de împletituri metalice, străbătute de vergele, ornamentate cu numeroase butonaşe, asemănătoare unor flori de nituri. Tetraevanghelul din 1473 al ieromonahului Nicodim îşi datorează faima nu numai însuşirilor sale artistice excepţionale, ci şi faptului că în cuprinsul acestuia, la fila 266 verso, este zugrăvit faimosul portret votiv al voievodului Ştefan cel Mare şi Sfânt. Domnitorul este reprezentat în postură de donator, îngenunchiat la picioarele Maicii Domnului, care şade pe tron împreună cu Fiul ei. Voievodul îi oferă Mântuitorului Hristos cu amândouă mâinile Tetraevanghelul. Zugrăvit la vârsta deplinei maturităţi, Ştefan are chipul rotund, ochii albaştri, sprâncenele groase, nasul drept, mustaţa plină, pletele blonde şi ondulate, fruntea înaltă şi boltită. Poartă pe creştet coroană de aur. Este înveşmântat într-o mantie largă şi scurtă, fără mâneci, confecţionată dintr-un brocart roşu presărat cu flori galbene, de aur. Pe sub mantie poartă o tunică de catifea, tot roşie, cu mâneci lungi şi strâmte.Cizmele sunt, de asemenea, roşii.

Fondul scenei este de aur la registrul Fecioarei cu Pruncul şi de culoare verde-oliv la registrul lui Ştefan. În dreapta voievodului, pe o suprafaţă ceva mai mare decât cea ocupată de el, pergamentul este complet alb, lăsând impresia că nu a fost pictat niciodată. Legat de această suprafaţă albă,de-a lungul timpului, s-au emis mai multe ipoteze. Părerea unanimă a cercetătorilor a fost că aici se impunea prezenţa unui personaj care, împreună cu Ştefan, închina Tetraevanghelul Mântuitorului Hristos. Părerile sunt împărţite însă în privinţa reprezentării: în vreme ce unii au afirmat că suprafaţa nu a fost niciodată pictată, alţii au susţinut că, dimpotrivă, aici a fost pictat un personaj - cel mai probabil, Maria de Mangop, prima soţie a voievodului - care, ulterior, din motive necunoscute a fost şters.

Pe baza însemnărilor din paginile Tetraevanghelului şi a documentelor vremii, s-a putut reconstitui itinerarul pe care l-a parcurs cartea sfântă la care a trudit ieromonahul Nicodim de-a lungul veacurilor. În anul 1473, Tetraevanghelul a fost dus de la Mănăstirea Putna la Humor. În 1538, pentru a nu cădea pradă invaziei sultanului Soliman Magnificul, a fost trimis în Transilvania, la cetatea Ciceului, aflându-se vreme de trei ani în grija lui Petru Rareş, care se retrăsese aici după înfrângerea sa de către turci. În 1541 Petru Rareş l-a luat cu sine la Constantinopol, iar apoi, recâştigând scaunul de domnie, îl aduce din nou în ţară, dăruindu-l Mănăstirii Humor.

În 1653, cazacii lui Timus Hmelniţki au prădat Moldova, luând cu ei şi Tetraevanghelul de la Humor. În acelaşi an însă, manuscrisul a fost recuperat de ostaşii generalului transilvănean Ioan Kemeny, veniţi în ajutorul logofătului Gheorghe Ştefan, uzurpatorul tronului lui Vasile Lupu. După ce a ajuns domn, Gheorghe Ştefan l-a răscumpărat de la generalul Kemeny, restituindu-l Mănăstirii Humor la 25 septembrie 1657. În 1775, după răpirea Bucovinei de căre austrieci, cartea dispare din nou de la mănăstirea Humor. În septembrie 1881, cu prilejul unei vizite în Bucovina, episcopul Melchisedec Ştefănescu descoperă manuscrisul la Mitropolia din Cernăuţi. În urma unei comunicări făcute de ierarh Academiei Române, Tetraevanghelul ajunge mai întâi la Iaşi, apoi la Bucureşti, în ziua de 27 noiembrie 1881. A fost restituit Mitropoliei de la Cernăuţi la începutul anului 1882. Prin anul 1937 se afla la Muzeul arhidiecezan din Cernăuţi.

În anii 1940-1948 ajunge printre odoarele Mănăstirii Dragomirna şi va fi expus în muzeul mănăstirii între 1948-1957. În 1957, Tetraevanghelul este trimis la Bucureşti, pentru expoziţia documentar-artistică organizată de Muzeul de Artă al României la împlinirea a 500 de ani de la urcarea pe tron a lui Ştefan cel Mare. În acelaşi an a fost adus şi expus în muzeul Mănăstirii Putna. În 1971, cartea a fost luată în custodie de Muzeul de istorie al României. În locul ei, la Putna, a fost expus un facsimil executat la Muzeul de Artă, în anul 1973. Filele şi ferecătura acestui facsimil sunt cu un centimetru mai mici faţă de original. 

Tetraevanghelul este valoros şi pentru inscripţiile şi însemnările pe care le cuprinde. Pe fila 265 verso este caligrafiat textul de danie în limba slavonă, încadrat în chenar liniar cu motive florale, trasate în roşu, albastru şi aur: „Binecredinciosul şi de Hristos iubitorul ţar, Io Ştefan voievod, domnul Ţării Moldo-Vlahiei, a dat să se scrie acest Tetraevanghel cu mâna ieromonahului Nicodim şi l-a dăruit mănăstirii de la Humor, întru pomenirea sufletului său şi al părinţilor săi şi al copiilor săi, egumen fiind atunci popa Gheorghe, şi s-a sfârşit în luna iunie 17, în anul 6981 (1473)“. Pe prima copertă este bătută, în câte două rânduri sus şi două jos pisania ferecăturii în limba slavonă: „Io Ştefan Voievod, cu mila lui Dumnezeu domnul Ţării Moldovei, fiul lui Bogdan voievod, a ferecat această Evanghelie în mănăstirea de la Humor, în anul 6995 (1487), noiembrie 20“.

Surse:

https://tiparituriromanesti.wordpress.com/2011/11/13/portretul-lui-stefan-cel-mare-din-tetraevanghelul-de-la-humor-1473/

https://www.scribd.com/doc/190534362/Evangheliarul-de-La-Humor

https://www.stefancelmare.ro/Tetraevanghelul-de-la-Humor-1473-s6-ss22-c5.htm

https://www.putna.ro/Tetraevanghel-s3-ss2-c1-cc1.php

https://ziarullumina.ro/documentar/chipul-lui-stefan-din-evanghelia-de-la- humor-56900.html

&&&

 S-a întâmplat în 17 iunie1818: În această zi, s-a născut compozitorul şi dirijorul Charles Gounod, principalul reprezentant al operei lirice franceze. Charles Gounod (n. Paris – d. 18 octombrie 1893) a fost un compozitor francez, devenit celebru datorită operei sale Faust.

Primele sale cunoștințe muzicale le-a primit de la mama sa, o pianistă înzestrată, urmând apoi cursurile Conservatorului din Paris avandu-i ca profesori pe Frometal Halevy si Pierre Zimmerman. În anul 1839 este distins cu „Premiul Romei” și petrece trei ani de studii în străinătate, în special la Roma, unde studiază muzica veche religioasă a lui Palestrina. Întors la Paris, este pe punctul de a deveni preot dar, în contact cu muzica lui Robert Schumann și Hector Berlioz își descoperă adevărata vocație și se îndreaptă către creația de operă. Primele lucrări dramaturgice sunt operele „Sapho“(1851), „Călugărița însângerată" (1854) și „Medic fără voie" (operă comică - 1858), care (toate trei) nu au avut succes. 

În schimb, urmatoarea operă, „Faust", l-a consacrat și l-a situat în rândul compozitorilor celebri. Dintre creațiile ulterioare, numai „Romeo si Julieta" (1867) a rămas în repertoriul permanent universal. În anul 1854, el termină de scris Missa Solemna cunoscuta și sub numele de Missa Sfintei Cecilia. Charles Gounod a mai compus numeroase lucrări vocale, instrumentale și simfonice, precum și compoziții religioase, fiind și un scriitor talentat (studiu de muzicologie asupra operei „Don Giovanni" de Wolfgang Amadeus Mozart și cartea autobiografică „Memoriile unui artist"). Dintre lucrările sale vocale se remarcă geniala compoziție „Ave Maria”, o melodie suavă, suprapusă primului Preludiu din „Clavecinul bine temperat" de Johann Sebastian Bach.

Surse:

https://www.allmusic.com/artist/charles-gounod-mn0000153981/biography

http://www.radio-arhive.ro/articol/charles-gounod-i-diferite-ipostaze-creatoare/2026461/3001/1

https://www.britannica.com/biography/Charles-Gounod

https://www.charles-gounod.com/vi/bio/index.htm

https://www.europeana.eu/portal/ro/explore/people/147233-charles-gounod.html

http://www.interlude.hk/front/charles-gounod-1818-1893-mozart-musical-ambition-turns -despair/

&&&

 S-a întâmplat în 17 iunie1825: În această zi, s-a născut Elena Cuza, soţia domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Elena Cuza (n. Soleşti, jud.Vaslui – d. 2 aprilie 1909, Piatra Neamţ, jud. Neamţ) a fost fiica postelnicului Iordache Rosetti şi a Catincăi. Educaţia pe care a dobândit-o păstrează semnul tiparelor vremii, la vârsta fragedă guvernante şi profesori particulari, ulterior, pentru desăvârşirea studiilor, pensionul Buralat. A fost o apropiată a cercurilor literare şi artistice ale Iaşiului. 

În aprilie 1844, ea s-a căsătorit cu Alexandru Ioan Cuza. Elena Cuza l-a secondat cu entuziasm pe soţul său în desfăşurarea evenimentelor revoluţionare din Moldova (prin educaţie era familiarizată cu ideile novatoare ale Revoluţiei Franceze), motiv pentru care a fost nevoită să-l urmeze în exil (Cernăuţi, Viena, Paris). În tumultul acţiunilor întreprinse de partida liberală în Moldova, ca şi în contextul vitreg al arestării revoluţionarilor din ordinul lui Mihai Sturdza, Elena Cuza şi-a depăşit propriile inhibiţii, reuşind să se implice activ în punerea în libertate a lui Alexandru Ioan Cuza (a negociat chiar cu reprezentantul britanic Cuninghan). După o scurtă perioadă de exil, semnatarii Petiţiunii Proclamaţie se întorceau în Moldova, unde au fost învestiţi în diverse funcţii publice.

Elena Cuza a fost incompatibilă ca profil psihologic cu responsabilităţile ce decurgeau din noul status social al familiei. Astfel, în perioada în care Alexandru Ioan Cuza şi-a exercitat mandatul de pârcălab la Galaţi, soţia sa avea să se autoexileze în mai multe rânduri la Paris, vizibil nemulţumită de comportamentul libertin al acestuia, mai ales în ceea ce privea femeile.Alegerea lui Cuza ca domn în ambele Principate a propulsat-o pe la vârful vieţii sociale româneşti. Avea să recunoască într-o scrisoare adresată mamei sale că „am trăit mai totdeauna departe de societate şi nu ştiu nici eticheta, nici îndatoririle pe care trebuie să le am”. Legătura extraconjugală a soţului cu Maria Obrenovici a determinat-o pe prima doamnă să părăsească Bucureştiul şi să rămână mai bine de trei ani la Paris.

Îndemnată de o mare parte a vechii elite ieşene (Constantin Sturdza, Vasile Alecsandri) să revină în ţară şi să-şi revendice locul şi rolul său de drept în nou închegata societate românească, Doamna a afişat până la sfârşitul mandatului soţului său un comportament public ireproşabil. Suferind enorm de pe urma faptului că nu i-a putut oferi lui Cuza un principe moştenitor, Elena Cuza i-a adoptat pe cei doi fii ai soţului său, a căror mamă nu era nimeni alta decât rivala sa, şi a acceptat să-şi crească nepoţii, după decesul surorii sale, Zoia Lambrino.

În egală măsură, ea s-a îngrijit de soarta orfanilor din Bucureşti, inaugurând în 1862 Azilul „Elena Doamna” în Cotroceni, sau de problemele celorlalte categorii sociale defavorizate, cum ar fi bolnavii incurabil lăsaţi în îngrijirea statului, vârstnicii, nebunii sau deţinuţii. Ca patroană a vieţii mondene bucureştene, aceasta a organizat baluri de caritate, a prezidat dineuri, a oferit sprijin financiar tinerelor talente şi a răspândit parte din convingerile sale despre rolul femeii în societate, sedimentate în urma experienţelor pariziene şi româneşti.

Abdicarea impusă soţului său (11 februarie 1866) a însemnat un nou exil, întreaga familie stabilindu-se la Heidelberg (Germania). Doamna a rămas alături de soţ până la moartea acestuia. Ulterior, ea s-a întors la moşia de la Ruginoasa şi a continuat operele de binefacere. A fost apreciată şi stimată de cuplul princiar de Hohenzollern, care au sprijinit-o în actele sale caritabile. 

S-a stins din viaţă la numai câteva luni după împlinirea semicentenarului Unirii Principatelor Române, moment în care a fost omagiată de întreaga suflare românească. Incompatibilă cu preocupările sterile ale protipendadei bucureştene, ieşene sau gălăţene, sensibilă la infidelităţile soţului ei, Elena Cuza a reuşit să se mobilizeze exemplar şi să-şi asume responsabilităţile ce decurgeau din rolul său social. 

A militat pentru educaţia femeilor şi mai puţin pentru emanciparea politică a acestora, însă prin devotamentul şi spiritul său de sacrificiu a demonstrat că prin eforturi individuale sau colective se poate modifica profilul societăţii civile româneşti.

Surse:

George Marcu (coord.), Dicţionarul personalităţilor feminine din România, Editura Meronia, Bucureşti, 2009

https://www.cnelenacuza.ro/biografia-doamnei-elena-cuza/

https://istoriiregasite.wordpress.com/tag/elena-cuza/

https://www.academia.edu/11727526/Doamna_Elena_Cuza_-_un_destin_pe ntru_Romania

$$$

 S-a întâmplat în 17 iunie1885: Statuia Libertăţii sosește la New York. Statuia Libertăţii din New York (Statue of Liberty) sau „Liberty Enlightening the World" (în vorbirea curentă „Miss Liberty" sau „Lady Liberty") este un monument în portul „Liberty Island” din oraşul New York. A fost plasat în anul 1886 la intrarea portului de pe insulă cu scopul de a transmite călătorilor sosiţi salutul de bun venit pe pământ american. Statuia este un cadou al Franţei făcut Statelor Unite ale Americii cu ocazia sărbătoririi a o sută de ani de la declararea independenţei Statelor Unite. 

Statuia are o înălţime fără soclu de 46,5 m, iar cu soclu 93 m. Ea are un înveliş de cupru care acoperă un schelet de fier. Monumentul are o greutate de 225 tone, culoarea statuii prin oxidarea cuprului a devenit verde. Soclul are o formă de stea fiind construit din piatră. În interiorul său se află un muzeu. Statuia reprezintă zeiţa libertăţii care stă cu un picior pe lanţul rupt al sclaviei. Zeiţa ţine în mâna stângă o tablă cu inscripţia „JULY IV MDCCLXXVI" (adică, 4 iulie 1776) data când a fost ratificată Declaraţia de independenţă a Statelor Unite ale Americii. În mâna dreaptă, zeiţa are o făclie cu flacăra aurită. Pe capul zeiţei se află o coroană împodobită cu şapte fascicole de lumină care simbolizează cele şapte mări şi continente, cele 25 de ferestre simbolizează cele 25 de nestemate ale lumii. Învelişul de cupru al statuii a fost proiectat de Frédéric Auguste Bartholdi din Alsacia, iar scheletul metalic de inginerul Gustave Eiffel, faimosul arhitect, inginer structural şi constructor al Turnului Eiffel.Piedestalul statuii a fost construit de Statele Unite. Statuia Libertăţii este considerată un simbol care personifică Statele Unite, asemenea Unchiului Sam. Într-o accepţiune mai generală, Statuia Libertăţii este un simbol al libertăţii în general şi este simbolul preferat al luptătorilor pentru libertate. În 17 iunie 1885, Statuia Libertăţii ajunge în portul oraşului New York. Piatra din care este construit soclul provine dintr-un mic sat din Franţa, probabil din Ruoms sau din Pouillenay. A fost aleasă pentru faptul că este puţin corozivă la acţiunea apei sărate. Oficial, statuia a fost dată Statelor Unite ale Americii la 4 iulie 1884, transportată de fregata Isere şi montată definitiv în locul unde se găseşte şi astăzi. În interiorul ei se află o scară cu 354 de trepte pe care se poate urca.

Surse:

https://agerpres.ro/documentare/2019/07/03/documentar-135-de-ani-de-cand-statuia-libertatii-a-fost-daruita-natiunii-americane--336083

https://historia.ro/sectiune/calendar/17-iunie-statuia-libertatii-simbolul-statele-586873.html

https://www.romania-actualitati.ro/stiri/cultura/statuia-libertatii-aniverseaza-125-de-ani-de-existenta-id30823.html

https://agerpres.ro/documentare/2021/10/19/fragment-de-istorie-statuia-libertatii-din-new-york-135-de-ani-de-existenta-28-octombrie-- 803705

$$$

 S-a întâmplat în 17 iunie1910: În această zi, a avut loc zborul primului aeroplan românesc, proiectat, construit şi pilotat de Aurel Vlaicu (1882-1913); zborul a avut loc pe dealul Cotrocenilor din Bucureşti; aeroplanul, după circa 40 de metri parcurşi pe pământ, s-a ridicat în aer la 3-4 metri de sol, pe o lungime de 50 de metri, după care a coborât uşor. În amintirea acestui eveniment, la această dată, s-a marcat, până în anul 2004, „Ziua aripilor româneşti" (Ministerul Apărării Naţionale a stabilit, printr-un ordin din 1994, sărbătorirea „Zilei aviaţiei" la două date diferite: la 17 iunie şi la 20 iulie, ziua Sf. Prooroc Ilie Tesviteanul, ales de pionierii aviaţiei din ţara noastră, în 1913, ca „patron" al aviaţiei; în anul 2004 M.Ap.N. a indicat data de 20 iulie ca zi unică pentru a sărbători aviaţia militară şi civilă).

Inventator, pionier al aviaţiei române, Aurel Vlaicu s-a născut la 19 noiembrie 1882, la Binţinţi, lângă Orăştie. După terminarea studiilor liceale la Sibiu, şi-a continuat studiile în străinătate, la Ludwig Maximilians Universität din München unde a obţinut, în 1907, diploma de inginer. După ce a lucrat un an la uzinele Opel, Aurel Vlaicu s-a întors în satul natal unde a construit un planor cu care a făcut câteva zboruri. În toamna anului 1909, la îndemnul prietenului său Octavian Goga, Vlaicu s-a mutat la Bucureşti şi a început construcţia primului său aparat de zbor, Vlaicu I. Începuturile au fost pline de dificultăţi de tot felul, aşa că bucuria şi mândria lui Aurel Vlaicu pentru performanţa realizată a fost cu atât mai mare. Zborul din 17 iunie 1910 făcut cu Vlaicu I la Cotroceni a fost pe o distanţă de 50 de metri, avionul urcând la o înălţime de 3-4 metri.

Aurel Vlaicu a realizat aeroplanul „Vlaicu I", în anul 1910, cu sprijinul guvernului român de la acea vreme, care i-a acordat permisiunea de a-l construi la Arsenalul Armatei, unde era angajat ca inginer. Ministerul de Război se obliga, prin contract, să asigure materialele necesare şi să cumpere motorul cu condiţia ca aparatul să devină proprietatea Armatei Române. A fost ales motorul rotativ de tip „Gnome", care dezvolta o putere de 50 CP. Vlaicu a încheiat construcţia aparatului la sfârşitul lunii mai 1910. Aeroplanul cântarea 300 kg cu pilot cu tot şi era propulsat de două elice, care se roteau în sens invers. Așa cum aminteam anterior, primul zbor a avut loc la 17 iunie 1910, pe terenul de la Cotroceni. „Vlaicu I" a zburat pe o distanţă de 50 m, la o înălţime de 3-4 m de sol. Au urmat alte câteva demonstraţii pe cerul Bucureştiului, Aurel Vlaicu reuşind să se ridice până la 50 m înălţime. 

La 13 august 1910, o comisie militară a asistat la două zboruri care s-au dovedit decisive pentru viitorul aparatului „Vlaicu I" şi al constructorului său. Considerându-l util pentru misiuni de supraveghere, comisia a recomandat înfiinţarea unei secţii speciale pentru construit avioane în cadrul Arsenalului Armatei, secţie pusă sub conducerea inginerului Aurel Vlaicu. În septembrie 1910, avionul a îndeplinit prima misiune din istoria aviaţiei militare române. Cu ocazia manevrelor care au avut loc în Oltenia, Aurel Vlaicu a transportat un document de la Slatina la Piatra Olt, zburând la o înălţime de 500 m, în 35 de minute. La 17 octombrie 1910, Ministerul de Război a organizat un zbor demonstrativ, pentru public, la Hipodromul Băneasa.

Anul următor, Vlaicu a construit al doilea avion, Vlaicu II, cu care în 1912 a câştigat cinci premii, un premiu I şi patru premii II, la mitingul aerian de la Aspern, în Austria. Încurajat de succesul obţinut, Aurel Vlaicu a considerat că a venit momentul de a încerca realizarea marelui său vis, traversarea în zbor a Munţilor Carpaţi. Aşa că la 13 septembrie 1913 avionul Vlaicu II, pilotat de inventatorul său, a decolat de la Bucureşti, urmând să ajungă lângă Orăştie, la serbările ASTREI. N-a mai ajuns: s-a prăbuşit la Băneşti, lângă Câmpina, iar Aurel Vlaicu şi-a pierdut viaţa.

Surse:

Personalităţi româneşti ale ştiinţelor naturii şi tehnicii, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1982

http://www.aeroportal.ro/index.php/item/35-17-iunie-1910-aurel-vlaicu-efectua-primul-zbor-din-istoria-aviatiei-militare-romane

http://epochtimes-romania.com/news/106-ani-de-la-zborul-primului-aeroplan-romanesc-construit-de-aurel-vlaicu---248648

http://www.rador.ro/2015/06/17/17-iunie-1910-primul-zbor-al-lui-aurel-vlaicu-deasupra-campului-c otroceni/

$$$

 S-a întâmplat în 17 iunie1925: În această zi, a decedat inginerul Anghel Saligny. Anghel Saligny, inginer constructor, este considerat unul dintre pionierii tehnicii mondiale în proiectarea şi construcţia podurilor şi silozurilor cu structură metalică, respectiv de beton armat. Este, totodată, unul dintre întemeietorii ingineriei româneşti.

S-a născut în 19 aprilie 1854, în comuna Şerbăneşti, judeţul Galaţi. A avut un frate cu un an mai mare, Alfons Oscar I. Saligny (1853-1903), care a devenit un chimist cunoscut, membru corespondent al Academiei Române, şi o soră, Sofia Saligny, împreună cu care a făcut clasele superioare de liceu la Potsdam. A urmat primele clase de şcoală la pensionul de copii din Focşani, înfiinţat de tatăl său, Alfred Saligny, pedagog de origine franceză din Alsacia, stabilit în România, apoi a urmat studiile secundare, la gimnaziul din Focşani, Colegiul Naţional Unirea, din aceeaşi localitate, şi ulterior, liceul în Germania, la Potsdam. Fiind iniţial atras de astronomie, a frecventat cursurile Universităţii din Berlin, avându-l ca profesor pe celebrul fizician Hermann von Helmholtz (1821-1894). 

În perioada 1870-1874, a urmat cursuri la Şcoala Tehnică Superioară din Charlottenburg. A lucrat, sub conducerea profesorului G. Mehrtens, la construcţia căii ferate Cottbus-Frankfurt pe Oder şi, sub conducerea lui Gh. Duca (în perioada 1877-1879), la construcţia căii ferate Ploieşti-Predeal. A proiectat liniile ferate Adjud-Târgu Ocna, realizând primele poduri combinate-şosea şi cale ferată din România (1881-1882). Pe baza unor invenţii proprii, Anghel Saligny a construit, în premieră mondială, silozurile din beton armat de la Brăila (1888) şi Galaţi (1889). Silozurile proiectate şi executate, sub directa îndrumare a lui Anghel Saligny, puteau cuprinde peste 25.000 tone cereale (aveau 30 m x 120 m la bază şi peste 18 m înălţime). Pereţii celulelor hexagonale ale silozurilor au fost realizaţi, tot în premieră mondială, din piese fabricate la sol, sub formă de plăci. 

În perioada 1884-1901, în calitate de şef al Serviciului docuri, şi din 1877, ca şef al Serviciului lucrărilor noi din Direcţia Generală a Căilor Ferate Române, s-a ocupat de înlocuirea podurilor de lemn cu poduri metalice, cu console fără culee, pe linia ferată Filiaşi-Târgu Jiu (1886). Lucrarea sa cea mai importantă este proiectarea în 1888 şi construcţia între 1890-1895 a podului peste Dunăre de la Cernavodă, care era, la acea vreme, cel mai lung din Europa şi printre cele mai importante poduri metalice cu deschidere mare din lume. Proiectul elaborat de Saligny aducea două mari inovaţii în construcţia de poduri: sistemul nou de grinzi cu console pentru suprastructura podului şi folosirea oţelului moale în locul fierului pudlat ca material de construcţie pentru tabliere de poduri.

În anul 1885, guvernul român a organizat un concurs internaţional pentru proiectul unui pod de cale ferată peste Dunăre, la Cernavodă. Pe motiv că ofertele prezentate de firmele străine nu au fost mulţumitoare, s-a luat decizia de a încredinţa dificila lucrare inginerului român Anghel Saligny şi colaboratorilor săi. Sistemul de poduri de cale ferată ce traversează Dunărea între Feteşti şi Cernavodă, construit între 1890 şi 1895, asigura legătura feroviară între Bucureşti şi Constanţa. Începerea lucrărilor de execuţie a avut loc la 26 noiembrie 1890 în prezenţa Regelui Carol I, iar la 14 septembrie 1895 a avut loc inaugurarea lucrării. Complexul originar de poduri de la Cernavodă se compunea dintr-un pod peste braţul Borcea, unul peste Dunăre şi un viaduct peste balta Iezerului, desfiinţat în 1969. Podul de la Cernavodă a fost, la acea vreme, cel mai lung pod din Europa şi unul dintre principalele poduri metalice cu deschidere mare din lume având o deschidere de 4.088 m între malul stâng şi cel drept al văii Dunării. Costul total al tronsonului de linie ferată Feteşti-Cernavodă, inclusiv liniile de cale ferată şi staţiile, a fost de 35 milioane lei aur. Între anii 1889 şi 1909, Anghel Saligny a condus lucrările de amenajare ale portului Constanţa, introducând pentru prima oară în România piloţii şi radierele din beton armat în construcţiile portuare.

Ca director general al Căilor Ferate, a iniţiat, în 1895, o lege pentru reorganizarea căilor ferate române, a creat legături directe între Bucureşti şi Berlin (prin Burdujeni), între Berlin şi Constanţa. A fost ministru al Lucrărilor Publice (1918-1919). Anghel Saligny s-a numărat printre fondatorii Societăţii Politehnice (1881), pe care a condus-o între 1895-1897 şi 1910-1911; a fost mare ofiţer al Legiunii de onoare (1908). Membru (din 7 aprilie 1897), vicepreşedinte (26 martie 1901-23 martie 1904) şi preşedinte (18 aprilie 1907-25 mai 1910) al Academiei Române. S-a stins din viaţă la 17 iunie 1925, în Bucureşti.

Surse:

http://www.romania-actualitati.ro/anghel_saligny_inginerul_romaniei_moderne-76678

https://www.filmedocumentare.com/anghel-saligny/

https://radioromaniacultural.ro/anghel-saligny-inginerul-care-a-contribuit-decisiv-la-modernizarea-si-dezvoltarea-tarii/

https://www.agerpres.ro/flux-documentare/2014/04/19/documentar-anghel-saligny-unul-dintre-intemeietorii-ingineriei-romanest i-14-31-32