&&&

 S-a întâmplat în 13 mai1806: În această zi, a murit Samuil Micu, cărturar iluminist, filolog şi traducător, unul dintre reprezentanţii de seamă ai Şcolii Ardelene.

Samuil Micu, supranumit Klein, a fost un teolog greco-catolic, filolog, lexicograf, istoric, filozof iluminist român și reprezentant al Școlii Ardelene. Studiile gimnaziale le-a făcut la Gimnaziul din Blaj, pe care l-a absolvit în 1762.Chiar în acest an s-a călugărit sub numele de Samuil, căci numele laic era Maniu Micu. Și-a continuat studiile la Seminarul pentru călugări înființat de episcopul unit al Blajului Petru Pavel Aron. A urmat, mai târziu, Colegiul „Pazmanian” din Viena, studiind filosofia și teologia. Din 1766 până în 1806 și-a dedicat viața profesoratului în Gimnaziul din Blaj, predând Etica și Aritmetica, cercetărilor istorice care l-au ajutat să își publice primele lucrări, studiilor teologice, istorice, lingvistice în urma cărora a devenit cenzor al cărților românești care apăreau la Tipografia Universității din Buda. A redactat foarte multe lucrări în care aborda tema originii romane a poporului și a limbii române, continuitatea românilor pe teritoriul fostei Dacii. De asemenea, susținea egalitatea în drepturi a românilor cu celelalte națiuni din Transilvania. A efectuat nenumărate traduceri, printre care și o nouă traducere a Bibliei. Cele mai cunoscute opere ale sale sunt Istoria și lucrările și întâmplările românilor, publicată inegral abia în 1995 și Biblia de la Blaj.

Samuil Micu s-a născut în localitatea Sadu, în luna septembrie a anului 1745, în scaunul Sibiului, pe aşa-zisul Pământ Crăiesc. Comuna Sadu este situată într-o zonă de munte, în Mărginimea Sibiului. Bunicul dinspre tată era ţăranul liber Oprea Micul, oier şi agricultor înstărit. Viitorului cărturar i s-a dat numele de botez Maniu, după bunicul dinspre mamă, Maniu Neagoe, protopop şi el. Tatăl lui Samuil Micu se numea Stoia şi era protopop de Sadu şi fratele mai mare al Episcopului Inochentie Micu-Klein. Înainte de a ajunge la Blaj, Samuil Micu şi-a început studiile chiar în casa părintească, iar primul dascăl i-a fost tatăl său. În toamna anului 1759 îl aflăm pe Samuil Micu printre cei circa trei sute de elevi ai Şcoalelor din Blaj. La Blaj funcţionau simultan două Seminarii. Unul care se numea Crăiesc sau al „Sfintei Treimi”, ce aparţinea mănăstirii, şi al doilea, Seminarul „Bunei Vestiri” sau al episcopului Petru Pavel Aron. Odată ajuns la Blaj, tânărul seminarist va fi atras de avântul de cultură ce cuprinsese noua mănăstire, ca urmare a punerii în funcţie a tipografiei, dar şi a întoarcerii de la studii a primei generaţii formate în marile centre universitare şi culturale ale vremii. Samuil Micu va avea dascăli renumiţi: Grigore Maior, Atanasie Rednic, Gherontie Cotore, Ion Săcădate etc.

Episcop al Blajului era Petru Pavel Aron. Încă de la sosire, tânărul seminarist se bucură de bunăvoinţa episcopului care îl primeşte în seminarul său şi-l va întreţine pe cheltuiala sa. La terminarea gimnaziului, la sugestia episcopului Petru Pavel Aron, adolescentul Maniu Micu – Klein se călugăreşte, luând numele de Samuil. Viaţa de ascet a Sfântului Samuil avea să devină model de urmat pentru tânărul călugăr Samuil Micu – Klein. Ucenicia monahală şi-o face la mănăstirea „Buna-Vestire”, trecând în anul 1762, la „Sfânta Treime”. Episcopul Petru Pavel Aron se stinge din viaţă, la 9 martie 1764, lăsând ,,fiului spiritual” moştenire modelul călugărului şi modelul iubitorului de şcoală şi de ştiinţă, model care şi-a pus amprenta pe evoluţia ulterioară a tânărului Samuil.  La scaunul episcopal de la Blaj urmează Atanasie Rednic. Acesta cunoştea calităţile pe care le avea Samuil Micu şi l-a numit, în 1764, prefect peste mănăstire şi Seminarul „Buna-Vestire”. În toamna anului 1766, episcopul Atanasie Rednic îl trimite pe Samuil Micu la studii la Viena, la Colegiul „Pazmanian”.

Plecarea la Viena reprezenta un pas important în viaţa tânărului Samuil Micu; i se deschideau noi perspective, noi orizonturi. Lăsa în urmă experienţa Blajului care i-a dăruit prima întâlnire cu trăirea în spirit, dar şi cu o viaţă călugărească austeră şi se afla la un pas de o altă experienţă, cea vieneză, atât de ademenitoare. Ajuns la Viena, va intra în Institutul „Pazmanian”, care funcţiona în capitala imperiului pentru tinerii bursieri slovaci, croaţi şi români. Având în vedere specificul şi menirea Colegiului „Pazmanian”, studenţii trimişi la această instituţie îşi desăvârşeau pregătirea teologică, prin prelegeri şi studiu individual pe discipline specifice. La Facultatea de Filosofie studiază logica, metafizica şi matematicile elementare; fizica, matematicile superioare şi ştiinţele politice; etica, istoria naturală, istoria, geografia, filologia, estetica. Sârguincios, pasionat de cunoaştere şi inteligent, Samuil Micu depăşeşte cu mult cerinţele bibliografice obligatorii, citind aproape toate cărţile de mai mare interes în acel timp, făurindu-şi, astfel, un orizont intelectual cuprinzător. Pe bună dreptate, un alt titan al spiritualităţii româneşti, Nicolae Iorga, îl definea pe Samuil Micu „începător al erudiţiei române în Ardeal şi cel dintâi care a învăţat şi pentru alţii”. În anul 1772, Samuil Micu îşi încheie cu strălucite aprecieri oficiale studiile filosofice la Universitate, precum şi cele teologice şi canonice, urmate la renumitul Colegiu „Pazmanian” şi se reîntoarce la Blaj. Era un tânăr cu o experienţă culturală şi ştiinţifică foarte bogată, fiind pregătit nu numai în domeniul teologico-filosofic, ci şi în ştiinţele pozitive: fizică teoretică şi experimentală, mecanică, aritmetică.

A doua perioadă blăjeană a fost pentru Samuil Micu una de acumulări: şi-a formulat direcţiile ulterioare ale muncii sale intelectuale în care şi-a propus ca principale obiective: realizarea unei istorii a neamului, traducerea unor lucrări de cult necesare preoţilor, elaborarea unei gramatici şi a unui dicţionar al limbii române şi alte lucrări. Iniţial, Samuil Micu a predat la şcolile din Blaj matematică şi etică, iar ulterior, filosofie, Teologie Dogmatică, Scriptură şi s-a dedicat cercetărilor istorice şi lingvistice. În 2 mai 1772 se stinge din viaţă episcopul Atanasie Rednic, care l-a sprijinit pe Micu, în demersurile lui pentru studii, iar în octombrie este ales episcop Grigore Maior, hirotonit în 23 aprilie 1773, la Viena. Samuil Micu s-a bucurat de consideraţia pe care i-o purta episcopul Grigore Maior care l-a sprijinit în lucrările sale şi i-a favorizat accesul la arhiva episcopală. Micu a făcut ordine în biblioteca gimnaziului şi, totodată, s-a implicat în viaţa culturală a Blajului. În primăvara anului 1773 s-a ţinut Sinodul Bisericilor Greco-Catolice din Imperiu. Episcopul Grigore Maior a luat cu el, în vederea discuţiilor, trei dintre oamenii săi înzestraţi în ştiinţele teologice: Samuil Micu, Ignatie Darabant şi Silvestru Caliani. Sinodul a început la 1 martie 1773 şi s-a încheiat în 24 aprilie, acelaşi an, interval în care au avut loc mai multe sesiuni. Pe agenda de lucru s-au aflat probleme ale confesiunii greco-catolice, precum: introducerea lui „Filioque” în Crez, reducerea numărului sărbătorilor în viitoarele calendare, întocmirea listei de cărţi ce urmau a se tipări pentru greco-catolici la Viena şi altele.

Samuil Micu, din dorinţa de a informa intelectualitatea străină despre ideologia promovată în vederea emancipării naţionale şi sociale a poporului român, scrie două lucrări în limba latină. În prima lucrare, „De ortu progressu conversione Valachorum Episcopis item Archiepiscopis et Metropolitis eorum” (1774-1776), în care citează „Hronicul vechimii a romano-moldo-vlahilor” al lui Dimitrie Cantemir, afirmă pentru prima oară „originea romană a românilor pe criteriul limbii, moravurilor, caracterului şi firii lor; se arată vechimea creştinismului la români, se aminteşte de existenţa familiilor nobile româneşti şi se expune, pe scurt, unirea”. Prin această lucrare, Samuil Micu a încercat să convingă Curtea să-l numească pe Grigore Maior drept arhiepiscop al tuturor credincioşilor catolici de rit grecesc din imperiu. Proiectul, din păcate, nu s-a realizat însă lucrarea este importantă prin faptul că poartă amprenta noului limbaj iluminist.

În a doua lucrare, „Brevis historica notitia originis et progressu nationis daco-romanae seu ut quidam barbaro vocabulo appelant valachorum, ab initio usque ad seculum XVIII”, terminată în anul 1778, Samuil Micu argumentează originea latină a poporului român şi continuitatea sa pe teritoriul vechii Dacii. Samuil Micu apreciază perspectivele deschise de stăpânirea austriacă şi de unirea religioasă, datorită căreia, românimea din Transilvania este „adusă din tenebrele ignoranţei la lumină şi se şlefuieşte din ce în ce mai mult”. Anul 1777 îi poartă paşii lui Samuil Micu din nou spre Viena; în anul 1779 era duhovnic, apoi „ephemerius” în 1780 şi „praefectus” (director de studii) în anii 1781-1782 la Colegiul „Sfânta Barbara”. Episcopul Grigore Maior nu avea un om mai potrivit care să îndeplinească această misiune. Institutul ,,Sfânta Barbara” a fost înfiinţat de împărăteasa Maria Tereza, în vederea pregătirii clerului unit de rit grecesc, român, croat, ucrainean, sârb, slovac şi sloven din imperiu. Samuil Micu are ca studenţi, printre alţii, pe tinerii români: Ioan Budai – Deleanu, Samuil Vulcan, Ioan Corneli.

În anul 1779, Samuil Micu tipăreşte, la Viena, la Atelierele lui Joseph de Kurzbek, „Carte de rogacioni pentru evlavia homului chrestin”.Este prima tipăritură purtând semnătura cărturarului ardelean, acum prefect de studii la „Santa Barbara”. Deşi modestă ca prezentare, având doar 87 pagini, publicaţia este importantă, întrucât cuprinde normele de scriere cu alfabet latin, de 25 de litere, arătându-se echivalenţa lor cu caracterele chirilice. Samuil Micu, primul cărturar din pleiada Şcolii Ardelene, prezintă sistemul său ortografic etimologist atât în gramatica „Elementa linguae daco-romanae sive valachicae”, 1780, cât şi în introducerea la „Acatistul”, tipărit la Sibiu, în 1801. „Elementa linguae daco-romanae sive valachicae” este considerată de mulți specialiști ca fiind prima lucrare de gramatică tipărită în cultura română şi marchează actul de naştere a lingvisticii româneşti. Pe de altă parte, trebuie să menționez faptul că divezile fizice ne spun că prima gramatică românească a fost scrisă, de fapt, de brașoveanul Dimitrie Eustatievici între anii 1755-1757, iar prima gramatică tipărită a fost realizată de Radu Tempea în 1797, ambele legate de centrul cultural de pe lângă biserica ortodoxă „Sf. Nicolae” din Șcheii Brașovului. Aceste lucrări fundamentale au fost concepute pentru a sprijini învățământul în limba română la Prima Școală Românească. În cele din urmă, poate contează mai puțin cine a fost primul, dar contează că au creat!

În anul 1781, se va tipări la Viena lucrarea sa „Dissertatio Canonica de Matrimonio juxta disciplinam Graecae Orientalis Ecclesiae” (Viena, 1781), iar în anul 1782, „Dissertatio de jejuniis Graecae Orientalis Ecclesiae”. Tot din această perioadă datează lucrarea „Teologie sau cuvântare de Dumnezău – acum întâiu aşezată şi scrisă în limba românească de ieromonahul Samuil Klein de la Sad”, Viena, 1781.

În anul 1782, Grigore Maior renunţase la scaunul episcopal din cauza meschinăriilor şi denunţurilor josnice ţesute în jurul său de către călugării basilitani. Împăratul Iosif al II-lea ordonă cancelarului, contele Teleki, să convoace Sinodul pentru alegerea noului episcop. La 12 august 1782, a fost convocat Sinodul electoral. Candidaţii la episcopat au fost astfel clasaţi: Ignatie Darabant, cu 63 de voturi, Iacob Aron cu 57 de voturi, Ioan Bob cu 37 de voturi. La 21 octombrie 1782, împăratul Iosif al II-lea l-a numit episcop pe Ioan Bob, iar papa Pius al VI-lea a confirmat această numire. Împăratul Iosif al II-lea l-a preferat pe Ioan Bob, în calitate de episcop al Diecezei Române Unite de Alba Iulia şi Făgăraş, întrucât era preot de mir, reprezentând o parte din clerul secular şi nu făcea parte din cinul călugăresc. Reîntoarcerea lui Samuil Micu din Viena la Blaj s-a făcut în primăvara anului 1783. Această reîntoarcere nu va fi însoţită de reluarea muncii la catedră sau a unor sarcini şi oficii administrative, publice, bisericeşti, ci avea să îmbrăţişeze îndeletnicirile cărturăreşti.

Lucrările de pe tărâm lingvistic şi teologic pe care reuşise să le publice şi care i-au adus prestigiu în capitala imperială şi altele rămase în manuscris îi dădeau o aureolă, indicau vocaţia lui cărturărească pe care o va urma cu strălucire şi pasiune. În anul 1783, Samuil Micu, la îndemnul episcopului Ignatie Darabant, începe traducerea Bibliei, pentru a da o nouă ediţie integrală, modernizată, în limba română. În acelaşi an, Samuil Micu, Gheorghe Şincai şi Petru Maior cer să li se permită să iasă din ordinul călugăresc. Aprobarea o obţin doar Gheorghe Şincai şi Petru Maior. Petru Maior e numit paroh la Reghin, iar Gheorghe Şincai continuă opera de organizare a învăţământului în calitatea sa de Director al Şcolilor româneşti greco-catolice din Ardeal. Din motive meschine, toţi reprezentanţii de seamă ai Şcolii Ardelene, Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior, Ion Budai-Deleanu au fost persecutaţi de episcopul Ioan Bob...Personal, nu mă miră prea mult asta, dar contează mai puțin părerea mea! În anul 1784, Samuil Micu definitivează şi dă la tipar colecţia de predici funebre întitulată „Propovedanie sau învăţături la îngropăciunea oamenilor morţi”. În anul 1785, a început demersurile pentru tipărirea Bibliei.

Activitatea lui Samuil Micu este captată pe parcursul anilor 1790-1792 de iniţiativele politice româneşti. În anul 1791, Samuil Micu a contribuit la redactarea memoriului „Supplex Libellus Valachorum”, cu argumentarea istorică a faptelor. Memoriul a fost prezentat împăratului, la 22 aprilie 1791, conţinând plângerile românilor din Transilvania, fără deosebire de confesiune religioasă. Tot în anul 1791, Samuil Micu a redactat Istoria românilor cu întrebări şi răspunsuri, în care, în formă dialogată, încearcă – adresându-se unor pături cât mai largi cu putinţă – o difuzare a ideilor istorice şi politice ale Şcolii Ardelene.În anul 1792 a început să redacteze Scurtă cunoştinţă a istorii românilor pe care o termina în anul 1796. Samuil Micu a avut o contribuţie substanţială şi la redactarea celui de-al doilea Supplex din anul 1792; în anexele actului, Samuil Micu dă lungi extrase din lucrările sale. Respingerea Supplex-ului a decepţionat profund intelectualitatea de la 1791-1792.

În anul 1793 a început tipărirea Bibliei (1 noiembrie), dar Samuil Micu a lucrat şi la „Teologia moralicească sau bogoslovia”, dedicată lui Ignatie Darabant, pe care o şi trimitea guvernului transilvan spre cenzurare. În anul 1795, la 15 noiembrie, îi apărea Biblia, iar în anul 1796, „Teologia moralicească”, fără numele autorului pe copertă, dar „cu blagoslovenia Măriei Sale, prealuminatului şi preasfinţitului Domnului Domn Ioan Bob, vlădicul Făgăraşului”. În anul 1799, s-a tipărit „Loghica” la Buda şi înainta spre publicare „Legile firii…” şi „Acatistul”, la Sibiu, iar în anul 1800 îi apărea Legile firii… (2 volume), în tipografia lui Petru Bart din Sibiu (428 pagini).În 1801 s-a tipărit la Blaj Teologia dogmatică şi moralicească.Tot în acest an a lucrat intens la Istoria şi lucrurile şi întâmplările românilor, i-a apărut la Sibiu „Acatistul” şi a încheiat, la 10 martie, lucrul la „Dictionarium valachico – latinum”.

În anul 1803 trimitea lui Ioan Molnar – Piuariu lucrarea „Hronologia turcica”, traducea „De urmare lui Christos (Imitatio Christi)” de Thomaso da Kempis (va fi tipărită postum, în 1812, de Ioan Bob). În toamna anului 1804, cu sprijinul episcopului de Oradea, Ignatie Darabant, Samuil Micu este numit cenzor al cărţilor româneşti care se tipăreau la tipografia Universităţii din Buda. În anul 1805, Samuil Micu părea mulţumit sufleteşte că-şi împlinise datoria cu cinste faţă de neamul său căruia îi dăduse cartea conştiinţei de sine, a nobleţii, originii şi a demnităţii sale – „Istoria şi lucrurile şi întâmplările românilor”. Abia în anul 1806, el a tipărit, ca anexă, la „Calendarul românesc de la Buda” (1806-1807) câteva capitole din această monumentală carte. Nu s-a putut bucura de funcţia de cenzor al Tipografiei din Buda decât doi ani, întrucât sănătatea îi era şubrezită de bătrâneţea prematură, cauzată de boală şi se stinge din viaţă în urma unui infarct, în capitala Ungariei, la 13 mai 1806, unde a fost înmormântat. De faţă erau prietenul său, Gheorghe Şincai, şi nepotul său, Efrem Clain. Gheorghe Şincai a relatat acest trist sfârşit într-o scrisoare adresată Capitlului orădean.

A fost înmormântat, în ziua de15 mai 1806. Ceremonialul de înmormântare a fost oficiat de episcopul Martin Görgey, în cripta parohială romano-catolică sârbească. În pământul patriei pe care l-a iubit atât de mult nu s-a găsit un loc şi pentru el! De altfel, nu s-a găsit aceasta nici pentru Gheorghe Şincai, Petru Maior şi Ioan Budai-Deleanu! Samuil Micu a fost un împătimit al cărţii, al culturii, dedicându-şi viaţa scrisului, cugetării şi propovăduirii literei şi spiritului cărţilor din care şi-a făcut un destin. A scris de toate: istorie socială şi politică, filosofie, istorie bisericească, patristică, matematică, fizică, astronomie.

Samuil Micu a fost una din marile personalităţi de formaţie enciclopedică, un umanist de formaţie renascentistă, folositor neamului său într-un veac în care românii din Transilvania făceau eforturi pentru emanciparea şi câştigarea drepturilor elementare ce li se cuveneau. Opera teologică a lui Samuil Micu ocupă un loc însemnat în activitatea sa, întrucât cea mai mare parte a vieţii şi-a dedicat-o teologiei, realizând traduceri, prelucrări şi lucrări originale. Cu toate acestea, opera sa teologică este mai puţin cunoscută. Multe din manuscrisele lui Samuil Micu, care se păstrează la Biblioteca Academiei Române – Filiala Cluj-Napoca, sunt traduceri din Sfinţii Părinţi. Samuil Micu a depus o muncă enormă în speranţa că manuscrisele sale vor vedea lumina tiparului însă s-a stins cu durerea în suflet, că mare parte din toată această osteneală rămâne în manuscris.

Surse:

-Chindriş, Ioan; Iacob, Niculina – Samuil Micu în mărturii antologice, Editura Gutenberg, Târgu Lăpuş, 2010  

-Diaconovici, C. - Enciclopedia română publicată din însărcinarea şi sub auspiciile Asociaţiunii pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român, volumul III, 1904, Editura W. Krafft

-Dicționarul literaturii române de la origini până la 1900, București, Editura Academiei, 1979

-Pompiliu Teodor, Sub semnul luminilor: Samuil Micu, Cluj, Presa Universitară Clujeană, 2000

-http://biblior.net/istoria-literaturii-romane/samuil-micu.html

-https://foaienationala.ro/samuil-micu-k lein-personalitate.html

&&&

 S-a întâmplat în 13 mai1887: În această zi, s-a născut Elena Caragiani-Stoenescu, prima femeie din România care a obţinut brevetul internaţional de pilotaj, brevet eliberat la 22 ianuarie 1914 de către Federaţia Aeronautică Internaţională. Ea a fost consemnată în analele presei mondiale drept primul corespondent de război care îşi realizeză reportajele din avion și care a deschis drumul aviaţiei sanitare. 

Elena Caragiani a fost prima femeie pilot din România și a obţinut brevetul la Paris, pentru că autorităţile din România i-au refuzat cererea. Normal, la gradul de misoginism social de atunci, nici nu e de  mirare! A fost prima femeie care a realizat reportaje aeriene şi tot ea a pus bazele aviaţiei saniare din România. Elena Caragiani  este cea care a deschis drumul femeilor în lumea aviaţiei, într-o epocă în care acest domeniu era destinat exclusiv bărbaţilor. 

 Fiica medicului Alexandru Caragiani şi a Zeniei Radovic s-a născut pe 13 mai 1887, la Tecuci. Părinţii au îndrumat-o către o carieră academică şi în 1913, tânăra şi-a susţinut lucrarea de licenţă la Facultatea de Ştiinţe Juridice, având în faţă o carieră de avocat. Elena a fost una dintre primele femei din Romania licentiata în stiinte juridice. Pasiunea pentru zbor a făcut-o însă să urmeze alt destin.Primele informaţii despre zbor le-a primit de la cumnatul ei, locotenentul Andrei Popovici. A zburat pentru prima dată în 1912 alături de căpitanul Mircea Zorileanu, profesorul său de echitaţie, care avea brevet de pilot obţinut în Franţa. Dornică să înveţe să piloteze pentru a-şi putea pune în practică pasiunea, Elena Caragiani Stoienescu s-a înscris în „Liga Aeriană”, şcoala de pilotaj condusă de prinţul George Bibescu. A fost prima femeie cursant la o şcoală de pilotaj din România şi demersul său nu a fost privit cu ochi buni, în epoca în care zborul şi avioanele erau destinate exclusiv bărbaţilor. A făcut cursuri de zbor pe avioane speciale pentru antrenament. 

La finalul cursurilor, demersul tinerei care îşi dorea cu orice preţ să zboare, s-a împotmolit. În ciuda numeroaselor cereri trimite ministerelor Învăţământului şi Apărării, pentru obţinerea brevetului de pilot civil, Elena a fost respinsă. Oficialii români nu considerau potrivit ca o femeie să devină egala bărbaţilor în lumea aviaţiei şi să piloteze cot la cot cu aceştia. Spiru Haret, care era la vremea aceea ministrul Învăţământului, s-a numărat printre cei care au respins cererile Elenei Caragiani.   

Tânăra nu s-a descurajat şi a plecat în Franţa. S-a înscris la Şcoala Civilă de Aviaţie din Mourmelon le Grand. A urmat cursurile şi a susţinut toate examenele. Se spune că, la examinarea finală, românca a zburat pe un avion cu dublă comandă, iar măiestria cu care a mânuit aparatul de zbor l-a impresionat pe instructor. Şi-a văzut visul cu ochii pe 22 ianuarie 1915, la vârsta de 27 de ani când a primit  Brevetul Internaţional de Pilot Aviator cu nr. 1591. La data la care românca a obţinut brevetul, în lumea existau doar zece femei pilot.   

Pentru că în România nu a putut profesa la vremea obţinerii brevetului, prima femeie pilot din ţară a rămas în Franţa. La 27 de ani s-a angajat ca jurnalist la un cotidian francez şi a lucrat la reporter de război. În analele presei mondiale, Elena Caragiani este amintită drept primul corespondent de război care a realizat reportaje din avion. „Cea mai buna modalitate de a vedea o tara este sa o priveşti prin ochii unei păsări", spunea românca în interviurile date ziarelor vremii. Elena Caragiani ajunge un personaj celebru, renumită pentru aventurile sale din văzduh. Despre româncă, cotidianul american „New York Times" scria că a participat la o partidă de vânătoare în junglă şi că  a reuşit să împuşte singură un tigru din blana căruia şi-a făcut o haină. Acelaşi ziar o aminteşte ca fiind un vânător ager care a ucis un elefant primejdios şi a participat la vânătoare de balene. 

A revenit în ţară în 1916, atunci când România intrase în război. A cerut să fie lăsată să intre în lupta pentru apărarea patriei ca pilot de avion de război, însă a fost refuzată. După ce a fost refuzată, Elena Caragiani a mai făcut o încercare, în dorinţa de a-şi aduce contribuţia la apărarea patriei. A cerut să fie lăsată să transporte cu avionul materiale sanitare şi medicamente şi să participe la evacuarea răniţilor. În doi ani, ea a făcut zeci de zboruri pentru ajutarea şi salvarea militarilor români de pe front. Demersul său a însemnat primul pas spre înfiinţarea aviaţiei sanitare din România de mai târziu. 

A lucrat apoi și ca infirmieră de Crucea Roşie, ajutând la îngrijirea răniţilor români într-un spital din Bucureşti. Se spune că a organizat un punct sanitar chiar la  casa părintească din Tecuci unde a primit şi îngrijit militarii întorşi de pe front. După război s-a căsătorit cu avocatul Virgil Stoenescu. A plecat la Paris şi a continuat să fie jurnalist, devenind celebră pentru reportajele făcute din avion. Se spune că, în perioada 1917-1928,  a realizat o serie de reportaje aeriene celebre în ţări din Africa si America de Sud. Elena Caragiani Stoienescu a murit la vârsta de 42 de ani, pe  29 martie 1929, bolnavă  de tuberculoză. A fost înmormântată la Cimitirul Bellu.

Surse:

Marcu, George (coord.), Dicţionarul personalităţilor feminine din România, Editura Meronia, Bucureşti, 2009

https://www.stelian-tanase.ro/aviatoare-romance/

https://jurnalul.antena3.ro/timp-liber/romance-remarcabile-elena-caragiani-stoenescu-prima-romanca-aviator-amazoana-vazduhului-664558.html

http://www.antenasatelor.ro/vrem-sa-stii/romania-100/24514-elena-caragiani-stoenescu-corespondent-de-razboi-%C8%99i-pilot-pe-un-avion-de-lupta.html

https://adevarul.ro/locale/alexandria/fabuloasa-poveste-elenei-caragiani-femeie-pilot-romania-cucerit-intreaga-lume-autoritatile-tara-refuzat-sa-i-dea-brevet-1_559fbe08f5eaafab2c6eac 76/index.html

$$$

 S-a întâmplat în 13 mai1904: În această zi, s-a nãscut, la Bucureşti, Elvira Godeanu, actriţă româncă de teatru şi film. Copilăria şi adolescenţa şi le petrece în Târgu-Jiu, iar în 1921 revine la Bucureşti şi se înscrie la Conservatorul de Muzică şi Artă Dramatică, secţia artă dramatică, la clasa lui Constantin Nottara. A debutat imediat după terminarea studiilor, la numai 21 de ani, la Compania Tantzi Cutava-Mişu Fotino, într-o reluare – „Fracul” (de Gabor Dregely). Afirmarea a venit cu cel de-al doilea spectacol din stagiunea 1926-1927, la 5 martie 1927, când Mişu Fotino a pus în scenă „Măiastra fără inimă”, adaptarea lui Vasile Voiculescu după „Prinţesa Turandot”, de Carlo Gozzi.

Elvira Godeanu a fost mai întâi angajată a Teatrului Lucia Sturdza Bulandra şi apoi, din 1929, a Teatrului Naţional din Bucureşti, unde avea să interpreteze roluri memorabile.După debutul pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, unde a fost angajată de Liviu Rebreanu, directorul teatrului, au urmat creaţii scenice variate, roluri de dramă şi comedie din repertoriul naţional şi universal: „Care din ele”, comedia lui Anton Bibescu; „Femeia şi paiaţa”, de Pierre Frondaie, dramatizarea aparţinând lui Pierre Louis;„Ispăşirea Florentinei”, de Al. Kiriţescu, „Elisabeta. Regina Angliei”, de Ferdinand Bruckner, în ambele jucând alături de Maria Filotti; tragicomedia „Troilus şi Cressida”, de Shakespeare; „…Escu”, de T. Muşatescu (premiera la 11 decembrie 1932), „Dama cu camelii” ş.a. A fost şi Ziţa din „O noapte furtunoasă”, de I.L. Caragiale, Lotte din dramatizarea după „Suferinţele tânărului Werther”, de Goethe etc.

A jucat, de asemenea, în „Moartea unui artist” de Horia Lovinescu, „Vizita bătrânei doamne” de Friedrich Dürrenmatt, „Apus de soare”, de Barbu Ştefănescu-Delavrancea, „O scrisoare pierdută”, de I.L. Caragiale.A colaborat şi la spectacolele Companiei Bulandra („Un cuib de viespi” sau „Gaiţele”, de Al. Kiriţescu, 1930). Dintre marii actori alături de care a jucat pe scenă îi amintim pe Alexandru Giugaru, Radu Beligan, George Calboreanu, Grigore Vasiliu-Birlic, Maria Filotti, Aura Buzescu, Cella Dima, Marioara Voiculescu, Sonia Cluceru, Silvia Dumitrescu-Timică ş.a. Elvira Godeanu a jucat totodată în filmele „Maiorul Mura” (1928, regia Ion Timus),„Povara” (1928, regia Jean Mihail) şi „Ciuleandra” (1930, regia Liviu Ciulei). A interpretat-o pe Zoe Trahanache în filmul „O scrisoare pierdută” de I.L. Caragiale (1953, regia Victor Iliu şi Sică Alexandrescu). A fost căsătorită cu Emil Prager, renumit inginer constructor din perioada interbelică.

Elvira Godeanu a murit la 3 septembrie 1991 şi a fost înmormântată în Cimitirul Bellu din Bucureşti. În 2015 a fost reînhumată în Cimitirul Catolic din Târgu Jiu. În memoria sa, în anul 1993, s-a înfiinţat la Târgu-Jiu Teatrul Dramatic „Elvira Godeanu”, iar în 2002 – Fundaţia „Elvira Godeanu”. De asemenea, la Târgu Jiu se desfăşoară anual Festivalul Naţional de Teatru ”Zilele Elvira Godeanu”, ajuns în 2016 la cea de-a XV-a ediţie. La 25 mai 2013, pe Aleea Celebrităţilor din municipiul Târgu-Jiu au fost dezvelite trei stele, închinate Elvirei Godeanu, respectiv lui Tudor Arghezi şi lui Sergiu Nicolaescu.

Surse:

https://www.cinemagia.ro/actori/elvira-godeanu-56827/

https://www.ziarulmetropolis.ro/armand-calota-despre-ultimele-dorinte-ale-actritei-elvira-godeanu/

https://radioromaniacultural.ro/portret-elvira-godeanu/

https://adevarul.ro/cultura/arte/va-mai-amintiti-deelvira-godeanu-1_50ad983b7c42d5a66397ddeb/in dex.html

&&&

 S-a întâmplat în 13 mai 1930: În această zi, a murit Fridtjof Nansen, explorator polar, naturalist şi om politic norvegian; cunoscut pentru expediţiile sale spre Polul Nord (a condus expediţia pe schiuri care a traversat partea de sud a Groenlandei, în 1888; a organizat o expediţie în Arctica, între anii 1893 şi 1896, pe vasul Fram); după 1918 a lucrat în instituţiile Ligii Naţiunilor (s-a ocupat cu repatrierea prizonierilor şi cu problemele refugiaţilor); Premiul Nobel pentru Pace pe 1922.

Fridtjof Nansen n. 10 octombrie 1861, Vestre Aker, Suedia-Norvegia – d. Polhøgda, Norvegia) a fost un explorator, om de știință, diplomat, umanitarist norvegian, laureat al Premiului Nobel pentru Pace. Campion la schi și la patinaj în tinerețe, a condus echipa care a efectuat prima traversare a Groenlandei prin interior în 1888, și a devenit celebru pe plan internațional după ce a ajuns la 86°14′ latitudine nordică în cadrul expediției spre Polul Nord⁠(en) din 1893–96. Deși a renunțat la explorări după ce s-a întors în Norvegia, tehnicile și inovațiile sale de călătorie polară, în ceea ce privește echipamentul și îmbrăcămintea, au influențat o generație de expediții arctice și antarctice.

Nansen a studiat zoologia la Universitatea Regală Frederick din Christiania (vechea denumire a orașului Oslo înainte de 1925), și a lucrat apoi în calitate de custode la Muzeul Bergen⁠(en) unde cercetările lui în domeniul sistemului nervos central al unor ființe marine inferioare i-a adus un doctorat și a contribuit la punerea bazelor teoriilor moderne ale neurologiei. După 1896, principalul său interes științific a devenit oceanografia; în cursul cercetărilor, a efectuat numeroase călătorii științifice pe mare, în principal în Atlanticul de Nord, și a contribuit la dezvoltarea echipamentelor oceanografice moderne.

Ca unul dintre cei mai de seamă cetățeni ai țării sale, în 1905, Nansen a militat în favoarea dizolvării uniunii dintre Suedia și Norvegia, și a jucat un rol important în a-l convinge pe prințul Carol al Danemarcei să accepte tronul proaspăt independentei Norvegii. Între 1906 și 1908 a servit ca reprezentant al Norvegiei la Londra, unde a contribuit la negocierea Tratatului de Integritate, prin care se garanta independența Norvegiei. În ultimul deceniu al vieții, Nansen s-a dedicat în principal Ligii Națiunilor, după numirea sa în 1921 ca înalt comisar pentru refugiați. În 1922, a primit Premiul Nobel pentru Pace pentru munca depusă în favoarea persoanelor dislocate în urma primului război mondial și a conflictelor asociate acestuia. Printre inițiativele introduse de el s-a numărat „pașaportul Nansen” pentru apatrizi, un certificat recunoscut de peste 50 de țări. El a lucrat în folosul refugiaților până la moartea sa subită din 1930, după care Liga a înființat Biroul Internațional Nansen pentru Refugiați în scopul de a se asigura că munca sa este continuată. Această organizație a primit și ea Premiul Nobel pentru Pace în 1938. Memoria lui Nansen este cinstită de multe țări, iar numele său este comemorat prin botezarea cu numele său a mai multe forme de relief, în special în regiunile polare.

Surse:

https://www.nobelprize.org/prizes/peace/1922/nansen/biographical/

https://www.unhcr.org/ro/344-rodespre-noievenimente-unhcrpremiul-nansen-pentru-refugiatifridtjof-nansen-html.html

https://www.britannica.com/biography/Fridtjof-Nansen

http://www.mnc.net/norway/Na nsen.htm

&&&

 S-a întâmplat în 13 mai1943: În timpul celui de-al doilea război mondial, lipsită fiind de sprijin eficient de la Berlin, armata germană din Africa de Nord (Afrikakorps), aflată sub conducerea mareşalului Erwin Rommel, capitulează în faţa aliaţilor. Campania din Africa de nord s-a desfășurat între 10 iunie 1940 și 16 mai 1943 și a inclus campaniile din Libia și Egipt (din deșertul vestic), din Maroc și Algeria (Operația Torța) și din Tunisia.

Luptele s-au dus între trupele Aliaților și cele ale Puterilor Axei.Efortul Aliat de război a fost dominat la început de trupele Commonwealthului și a celor care recunoșteau autoritatea unor guverne în exil cu sediul la Londra. Pe 11 mai 1942, Statele Unite s-au implicat direct în războiul din nordul Africii. (Istoricii militari americani au tendința să se numească luptele din Maroc, Algeria și Tunisia „Campania din Africa de nord”, iar la luptele din deșertul de vest „Campania din Libia și Egipt”).

Luptele din Africa de nord au început cu ocuparea Fortului Capuzzo italian din Libia de către forțele britanice în iunie 1940. Au urmat ofensiva italiană și contraofensiva forțelor Commonwealthului. Când italienii au suferit o serie de înfrângeri grele, trupele Afrikakorps germane comandate de feldmareșalul Erwin Rommel au venit în sprijinul aliaților lor. După o serie de lupte care a împins linia frontului înainte și înapoi de-a lungul Libiei și Egiptului, forțele britanice comandate de generalul Bernard Montgomery a reușit să împingă forțele Axei înapoi în Tunisia. După debarcarea Aliată de sub comanda generalului american Dwight Eisenhower din vestul Africii (Operația Torța) de la sfârșitul anului 1942 și după luptele Aliaților cu cu forțele Regimului de la Vichy, (care între timp trecuse de partea Axei), forțele Commonwealthului și ale americanilor au reușit să încercuiască forțele Axei în Tunisia de nord și le-au forțat să capituleze. Forțând Puterile Axei să lupte pe un nou front în Africa de nord, Aliații occidentali au asigurat o oarecare ușurare a presiunii exercitate împotriva sovieticilor pe frontul de răsărit. Informațiile obținute cu ajutorul mașinii de decodificat Ultra au fost de primă importanță pentru obținerea succesului în campania din Africa de nord.

Campania din Africa de nord a fost importantă din punct de vedere strategic, atât pentru Aliați, cât și pentru Axă. Aliații au folosit campania ca pe o etapă spre deschiderea celui de-al doilea front împotriva Axei și a contribuit la ușurarea presiunilor exercitate asupra frontului de răsărit. Puterile Axei plănuiseră să domine Marea Mediterană prin controlul asupra Gibraltarului și asupra Canalului Suez, având în vedere executarea unui atac care să le asigure accesul la câmpurile petroliere bogate din Orientul Mijlociu. Dacă ar fi reușit în întreprinderea lor, Axa ar fi tăiat aproape toate sursele de aprovizionare cu petrol ale aliaților și ar fi crescut în mod remarcabil stocurile de combustibil pentru mașina de război a Axei.

Anterior, la data de 13 septembrie 1940, Armata a 10-a Italiană a lansat un atac cu 100.000 de militari împotriva Egiptului sub control britanic și a stabilit poziții defensive la Sidi Barrani. Armata italiană era compusă, în principal, din unități nemecanizate, iar, generalul Graziani, conștient de puținătatea informațiilor despre tabăra britanică, a ales să nu nu continue atacul spre Cairo.Forțele britanice erau depășite numeric, având numai 35.000 de militari, dintre care numai jumătate erau trupe combatante. Cu toate acestea, britanicii au lansat un contraatac, Operația Compass. Contaatacul a avut un succes mult mai mare decât se preconizase și a dus la capitularea întregii armate italiene și la înaintarea Aliaților până la El Agheila. Uimitoarea înfrângere a italienilor nu a trecut neobservată și, în scurtă vreme, Deutsches Afrikakorps  au fost trimise în să lupte împotriva britanicilor. În ciuda faptului că a avut ca ordin doar să mențină linia frontului, Rommel a lansat o ofensivă de la El Agheila care, cu excepția Tobrukului, a reușit să-i împingă pe Aliați la Salum, repunând liniile frontului aproximativ pe pozițiile inițiale.

În perioada de acalmie care a urmat, forțele Aliaților s-au reorganizat, fiind formată Armata a 8-a britanică în principal din unități britanice, australiene și indiene, dar și din subunități sud-africane, neo-zeelandeze și franceze. Noua armată a lansat o ofensivă și a recucerit teritoriul recent ocupat de Rommel, nereușind să recucerească însă garnizoanele de la Bardia și Salum. Linia frontului a ajuns din nou la Agheila. După ce s-a reaprovizionat prin portul Tripoli, Rommel a reluat atacul. A reușit să-i înfrângă pe Aliați la Gazala, a recucerit Tobruk și i-a împins pe britanici până la frontiera Egiptului, unde înaintarea sa a fost oprită în timpul primei bătălii de la El Alamein. În acest moment, generalul Bernard Montgomery a preluat comanda forțelor Aliate din nordul Africii și, după bătăliile Alam Halfa și de la El Alamein, a început să împingă forțele Axei înapoi pe aliniamentele de plecare, reușind până în cele din urmă să cucerească orașul Tripoli.

Campania din Algeria și Maroc a început pe 8 noiembrie 1942 și s-a încheiat pe 11 noiembrie 1942. Într-o încercare de învăluire a forțelor germane, Aliații occidentali (Statele Unite și Commonwealth-ul Britanic) au debarcat în Africa Franceză de Nord (aflată sub controlul regimului de la Vichy) în speranța că vor întâmpina o rezistență redusă. În schimb, forțele regimului de la Vichy au opus o rezistență puternică forțelor Aliate la Oran (Maroc). În schimb, în Algeria, unde o lovitură de stat a Rezistenței Franceze a reușit să neutralizeze Corpul al XIX-lea Francez și guvernul vichy-ist, debarcarea a decurs fără nicio opoziție, iar capitala Alger a fost ocupată fără luptă. După trei zile de discuții și amenințări, generalul Mark Clark, unul dintre adjuncții lui Eisenhower, l-a convins pe amiralul vichy-ist François Darlan și pe generalul Alphonse Juin să ordone forțelor franceze să înceteze focul în Maroc pe 11 noiembrie. Darlan a rămas șeful administrației franceze în nordul Africii.

Debarcarea Aliaților în Africa și lipsa unei rezistențe serioase a trupelor franceze au fost pretextul pentru ocuparea de către germani a restului tertoriului francez aflat încă sub controlul guvernului de la Vichy. Ca răspuns, flota franceză a fost sabordată la Toulon, iar restul armatei Regimului de la Vichy cantonată în Africa s-a alăturat Aliaților. Campania din Tunisia a început pe 17 noiembrie 1942 și s-a încheiat pe 13 mai 1943 și a fost gândită să îndeplinească trei obiective:

- tăierea liniilor de aprovizionare italiene (5 ianuarie 1943) printr-o debarcare amfibie (Operația Largesse) lângă Sfax în Golful Gabes din estul Tunisiei;

- atacarea pozițiilor germane de la Gafsa (17 martie 1943) pentru sprijinirea Operației Pugilist printr-un atac dinspre est efectuat de americanii de la capul linei stabilite de Operația Torța;

- să asigure trupelor americane care tocmai terminau Operația Torța și trupelor care soseau după încheierea operațiunii unei șanse să se antreneze în condiții asemănătoare cu debarcarea care avea să aibă loc în Europa.

Deși Rommel a fost prins între forțele americane și britanice, el a reușit să stăvilească atacurile Aliaților printr-o serie de operațiuni defensive, cum a fost cea prin care i-a învins pe americani în bătălia de la Pasul Kasserine. Pe ansamblu, forțele germane au fost depășite prin flanc, datorită superiorității numerice și în artilerie. După ce britanicii au slăbit apărarea germană de pe Linia Mareth, Aliații au reușit să preseze forțele Axei până când rezistența lor în Africa a fost înfrântă. Forțele Axei au capitulat la 13 mai 1943, când Aliații au luat peste 275.000 de prizonieri de război. Această pierdere de personal a redus mult capacitatea de luptă a Axei.

Această operație a fost finalizată de Operația Retribution, care a fost gândită să prevină evacuarea forțelor italiene și germane din Tunisia. Operația a început pe 7 mai 1943 și s-a concentrat pe atacarea flotei germane de evacuare, care încerca traversarea între Tunisia și Sicilia și mai departe în Italia. În urma operațiunii, 897 germani au fost luați prizonieri pe mare, 653 au reușit să ajungă în Italia și se presupune că restul au murit înecați. După victoria din Campania din Africa de nord, Aliații occidentali au trecut la pregătirea Campaniei din Italia. Invazia Aliată din Sicilia avea să fie declanșată peste două luni.

Surse:

https://www.britannica.com/topic/Afrika-Korps

https://www.history.com/this-day-in-history/rommel-in-africa

https://www.historynet.com/rommels-afrika-korps.htm

https://ro.historylapse.org/bataliile-de-la-el-alamein

https://diana-kundalini.blogspot.com/2016/05/afrika-korps-capitulat-in-13-mai-1943.html

https://fall3nray.wordpress.com/2009/05 /25/africa-de-nord/

&&&

 S-a întâmplat în 13 mai1959: În această zi, a murit Emil Haţieganu, jurist şi om politic, membru marcant al PNŢ, membru în Consiliul Dirigent al Transilvaniei. A fost de mai multe ori ministru, arestat şi deţinut la Budapesta şi Györ (1944-1945) și deţinut politic (1948-1951); membru de onoare al Academiei Române. 

Emil Hațieganu, născut la 9 decembrie 1878, comuna Tritiul de Sus, comitatul Turda și decedat la 13 mai 1959, la Cluj, a fost fiul unui preot greco-catolic de pe Valea Someșului, având alți patru frați (Iuliu Hațieganu, Eugen Hațieganu, Simion Hațieganu, Ioan Hațieganu). A absolvit, în 1901, Facultatea de Drept a Universității din Cluj, unde a devenit ulterior și doctor în Drept. Emil Hațieganu a fost jurist și membru de onoare, din 1945, al Academiei Române. A condus, în calitate de fondator și director, între 1920 și 1923, revista „Glasul libertății” de la Cluj, cu subtitlul „Foaie pentru popor”, organ al Partidului Național Român. După absolvirea studiilor superioare, Emil Hațieganu a lucrat ca judecător la Hida, Ileanda Mare (azi, în județul Sălaj), apoi la Huedin și la Tribunalul din Cluj. În plan didactic, a fost profesor la Catedra de Procedură civilă a Facultății de Drept din Cluj, iar între 1943-1944, a fost ales rector al Universității „Regele Ferdinand”, refugiată la Sibiu. A îndeplinit și calitatea de redactor-șef al „Curierului judiciar” (1919) și al „Tribunei Ardealului” (1912-1918), publicații editate la Cluj.

Încă de tânăr, Emil Hațieganu s-a implicat și politic, fiind membru marcant al Partidului Național Român din Transilvania, iar după 1926, membru de frunte al Partidului Național Țărănesc, condus de Iuliu Maniu. A îndeplinit și funcții de reprezentare a românilor din Transilvania, fiind vicepreședinte al Senatului Național Român din Ardeal, președinte al Consiliului Național Român din Cluj (1918), membru în Consiliul Dirigent, din 2 decembrie 1918. Totodată, Emil Hațieganu a avut mai multe funcții ministeriale, fiind, în cadrul Consiliului Dirigent din Transilvania, șef al Resortului de codificare (1918-1920), ministru în mai multe guverne conduse de Al. Vaida-Voevod și Gheoghe G. Mironescu. În timpul celui de-al doilea război mondial, Emil Hațieganu a fost vicepreședinte al organizației „Frontul Românesc”, conducător al românilor din Ardealul de Nord ocupat între 1940-1944, ministru fără portofoliu în guvernul Petru Groza, în decembrie 1945, din partea PNȚ.

După instaurarea regimului comunist în România, juristul și patriotul clujean a fost arestat la Sibiu de autoritățile comuniste și anchetat de temutul ofițer de Securitate Gheorghe Crăciun, fiind întemnițat la Sighet, dar ulterior eliberat în 1955. A fost membru de onoare al Academiei Române (1945), calitate care i s-a retras în 1948, odată cu înființarea Academiei Republicii Populare Române, dar a fost repus în drepturi, ca membru de onoare al Academiei, în 1990.

Surse:

Ioan I. Șerban, Dorin Giurgiu, Ionela Mircea, Nicolae Josan, Dicționarul personalităților Unirii.Trimișii românilor transilvăneni la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, Muzeul Național al Unirii, Alba Iulia, 2003

Fornade, Dan, Personalități clujene (1800-2007). Dicționar ilustrat, Cluj-Napoca, Casa Cărții de Știință, 2007

Rusu, Dorina, Membrii Academiei Române. Dicționar, Ediția a III-a revăzută și adăugită cu un cuvânt înainte de Academician Eugen Simion, București, Ed. Enciclopedică/Editura Academiei Române, 2003

https://www.bjc.ro/wiki/index.php/Ha%C8%9Bieganu%2C_Emil

https://legeaz.net/personalitati-juridice/emil-hatieganu

http://arhivelenationale.ro/site/download/inventare/Hatieganu-Emil.-1893-1958.-Inv .-1635.pdf

&&&

 S-a întâmplat în 13 mai 1961: În această zi, a murit actorul american de film Gary Cooper. Gary Cooper (n. Frank James Cooper la 7 mai 1901 Helena, Montana, SUA - d. Los Angeles, California, SUA) a fost unul dintre cei mai mari actori americani de film, deținător a mai multe Premii Oscar. Frank James Cooper, Regele western-urilor, a primit cinci nominalizări la Oscar pentru filme ca „Mr. Deeds Goes to Town" (1936), „Sergeant York", „For Whom the Bell Tolls", „For Whom the Bell Tolls" (1943), „High Noon" (1952). A câştigat de două ori prestigiosul trofeu pentru „Sergeant York" şi „High Noon" iar în 1961 a primit un Oscar pentru întreaga carieră. Institutul American de film îl situează pe locul 11 în topul celor mai buni actori din istorie.

Cel care jucase încă de la începutul sonorului partituri romantice – în 1930 cu Marlene Dietrich în Morocco – şi emoţionase publicul cu dramaticul rol din versiunea din 1932 la ecranizarea după Hemingway, Adio Arme, sau în 1935 cu delicatul rol din Peter Ibbertson, a prins în 1933 un tren bun cu o comedie sofisticată. Design for Living a maestrului Ernst Lubitsch îi fixa un statut de sex-symbol, un stil monden, modern şi sentimental cumsecade, o seriozitate de la care nu s-a abătut, chiar dacă partitura lui era de război sau de western.Lunganul acesta chipeş, atletic şi de treabă care îşi întindea picioarele şi adormea blajin pe platou între filmări şi duble, cu genele lungi – se spune că numai Greta Garbo avea gene mai mari decât ale lui – plăcea tuturor. Un zâmbet timid şi şugubăţ îi lumina brusc faţa şi ochii deosebiţi străluceau. Filmele de început, alb-negru, îl arătau şi mai şarmant, mai ataşant.

Gary Cooper a fost vedetă a Hollywoodului de Aur, de mare studio şi a acceptat mereu roluri puternice, pozitive. Stilul sănătos de viaţă, sporturile diverse practicate intens – înot, schi, box, golf,  tenis, călărie – l-au şi menţinut în formă până la vârstă înaintată. După ce obţinuse Oscarul pentru cel mai bun regizor în 1935 cu It Happened One Night şi îi ridicase mingea lui Clark Gable la plasa celebrităţii, Frank Capra îl alege pe el pentru noua lui comedie sofisticată, una dintre cele câteva cele mai celebre şi mai vizionate.Cooper, prieten bun cu James Stewart, actor care va juca şi el în destule filme ale regizorului, se lasă cu generozitate dirijat. Avea o uşurinţă a abordării, un umanism numai al lui. Aşa că personajul Longfellow Deeds din comedia din 1936, Mr. Deeds Goes to Town, i-a venit mănuşă. Bunătatea şi simplitatea actorului s-au pliat perfect pe cea a caracterului din povestea romantică. Deeds este un locuitor tipic dintr-un mic orăşel american, se ştie cu toată lumea şi este apreciat de toţi. Pare excentric, pentru că îi plac animalele şi cântă liniştit la tubă (aşa cum în viaţa de toate zilele actorul iubea câinii şi cânta la muzicuţă). Însă, când moşteneşte o mare avere, se găsesc destui să-l acuze – tocmai din cauza lucrurilor care-i dădeau farmec – că e nebun, ca să fie deposedat, jefuit. Cum se întâmplă în filmele americane încă de la începutul sonorului, presa şi membrii breslei au aproape în fiecare film un cuvânt de spus. A patra putere în stat. De data aceasta o avem plasată strategic lângă erou pe fâşneaţa reporteriţă Bennett, adică Jean Arthur foarte simpatică în pardesiele ei cu pălării asortate. Cooper apare la costum de stofă, de iarnă, cu pălărie cu boruri, înainte când era un om obişnuit din clasa de mijloc. După, când este bogat, devine partenerul de vis.

Filmografia sa este lungă dar merită menţionată, pentru că acest mare actor a făcut istorie în cinematgrafie:

The Winning of Barbara Worth (1926)

Children of Divorce (1927)

Arizona Bound (1927)

Wings (1927) Aripi

Nevada (1927)

The Last Outlaw (1927) Ultimul haiduc

Beau Sabreur (1928)

The Legion of the Condemned (1928) Legiunea condamnaților

Doomsday (1928) Judecata de apoi

Half a Bride (1928)

Lilac Time (1928)

The First Kiss (1928)

The Shopworn Angel (1928)

Wolf Song (1929)

Betrayal (1929)

The Virginian (1929)

Only the Brave (1930)

The Texan (1930)

Seven Days' Leave (1930)

A Man from Wyoming (1930)

The Spoilers (1930)

Morocco (1930)

Fighting Caravans (1931)

City Streets (1931) Străzile orașului

I Take This Woman (1931)

His Woman (1931)

Devil and the Deep (1932)

If I Had a Million (1932) Dacă aș avea un milion

A Farewell to Arms (1932) Adio arme

Today We Live (1933)

One Sunday Afternoon (1933)

Design for Living (1933)

Alice in Wonderland (1933) Alice în Țara Minunilor

Operator 13 (1934)

Now and Forever (1934)

The Lives of a Bengal Lancer (1935)

The Wedding Night (1935)

Peter Ibbetson (1935)

Desire (1936) Dorință

Mr. Deeds Goes to Town (1936)

The General Died at Dawn (1936) Generalul a murit în zori

The Plainsman (1936)

Souls at Sea (1937) Suflete pe mare

The Adventures of Marco Polo (1938) Aventurile lui Marco Polo

Bluebeard's Eighth Wife (1938) A opta soție a lui Bluebeard

The Cowboy and the Lady (1938) Cowboy-ul și doamna

Beau Geste (1939)

The Real Glory (1939)

The Westerner (1940) Occidentul

North West Mounted Police (1940)

Meet John Doe (1941)

Sergeant York (1941) Sergentul York

Ball of Fire (1941) Minge de foc

The Pride of the Yankees (1942) Mândria yankeilor

For Whom the Bell Tolls (1943) Pentru cine bat clopotele

The Story of Dr. Wassell (1944) Povestea dr. Wassell

Casanova Brown (1944)

Along Came Jones (1945)

Saratoga Trunk (1945)

Cloak and Dagger (1946)

Unconquered (1947) Neînfrânt

Good Sam (1948) Bunul Sam

The Fountainhead (1949)

Task Force (1949)

Bright Leaf (1950)

Dallas (1950)

You're in the Navy Now (1951)

It's a Big Country (1951)

Distant Drums (1951)

High Noon (1952)

Springfield Rifle (1952)

Return to Paradise (1953)

Blowing Wild (1953)

Garden of Evil (1954)

Vera Cruz (1954)

The Court-Martial of Billy Mitchell (1955)

Friendly Persuasion (1956)

Love in the Afternoon (1957)

Ten North Frederick (1958)

Man of the West (1958)

The Hanging Tree (1959)

They Came to Cordura (1959)

The Wreck of the Mary Deare (1959)

The Naked Edge (1961)

Surse:

https://www.cinemagia.ro/actori/gary-cooper-5979/

https://www.biography.com/actor/gary-cooper

https://www.britannica.com/biography/Gary-Cooper

https://www.sky.com/watch/title/programme/44792805-1679-4171-ad98-5185f5788cf3/gary-cooper-the-irresistable

https://biografieonline.it/biogr afia-gary-cooper

https://www.bucharestgentleman.ro/2016/12/07/gary-cooper-lunganul-prietenos/