$$$

 Balenele își hrănesc puii cu un lapte care are consistența pastei de dinți sau a untului moale. Având un conținut de grăsime de până la 50%, acest lapte nu se dizolvă în apă, ci este proiectat să fie înghițit rapid de pui, permițându-i acestuia să crească cu până la 90 de kilograme pe zi. Această minune a naturii transformă primele luni de viață ale micului mamifer într-o cursă contra cronometru pentru acumularea de forțe, oferindu-i protecția necesară în fața apelor reci și a pericolelor care pândesc în adâncurile oceanului planetar, unde dimensiunea devine principalul avantaj pentru supraviețuire. 🐋

Compoziția acestui lapte este radical diferită de ceea ce cunoaștem noi la mamiferele terestre, fiind adaptată perfect mediului lichid în care trăiesc aceste creaturi fascinante. Deoarece grăsimea este atât de concentrată, lichidul devine aproape solid, ceea ce previne amestecarea acestuia cu apa sărată a mării în momentul hrănirii. Este o formă de energie pură, livrată direct puiului, care îi asigură o dezvoltare rapidă a organelor și a stratului protector de grăsime, esențial pentru menținerea temperaturii corpului în curenții înghețați care străbat marile adâncuri.

Procesul de alăptare sub apă este un spectacol de coordonare și instinct pur între mamă și puiul său, desfășurat într-o liniște deplină. Balena mamă nu alăptează pasiv, ci își ajută micuțul prin ejectarea controlată a laptelui dens, astfel încât acesta să fie captat aproape integral în gura puiului fără a se pierde în imensitatea apei. Această eficiență incredibilă reduce riscul de irosire a substanțelor nutritive valoroase, transformând fiecare sesiune de hrănire într-un moment de apropiere profundă și vitală pentru continuitatea speciei în acest univers albastru și vast.

Efortul pe care îl depune o balenă mamă pentru a-și susține puiul este de-a dreptul eroic și consumă o mare parte din resursele ei vitale pe parcursul lunilor de îngrijire. În perioadele de hrănire intensă, ea produce cantități uriașe de lapte, bazându-se pe rezervele de energie acumulate cu greu în timpul sezonului de vânătoare din apele bogate în hrană. Această dedicare totală este dovada unei loialități materne care depășește barierele speciei, asigurând că nou-venitul are toate șansele să devină un gigant sănătos, capabil să exploreze singur rutele de migrație de mii de kilometri.

Creșterea spectaculoasă a puiului, care poate acumula greutatea unui om adult în fiecare zi, este necesară pentru a-l pregăti rapid pentru viața independentă și plină de provocări. Într-o lume plină de necunoscute, mărimea este cel mai bun scut natural pe care îl poate avea o balenă tânără în fața curentilor puternici sau a asprimii climei polare. Pe măsură ce zilele trec, micul gigant capătă forța necesară pentru a urmări ritmul grupului, transformând laptele dens primit de la mamă în mușchi viguroși și rezistență, pregătindu-se astfel pentru călătoriile uimitoare pe care oceanul le va pune în calea sa. 🌊

În concluzie, povestea laptelui de balenă ne învață despre perfecțiunea cu care natura își adaptează soluțiile pentru a susține viața în cele mai diverse și dificile condiții. Este o dovadă de ingeniozitate biologică ce permite celor mai mari animale de pe pământ să prospere pornind de la un început atât de fragil, dar bine susținut. Această armonie între mamă și pui, bazată pe o hrană atât de bogată și de unică, rămâne unul dintre cele mai frumoase și uluitoare secrete ale adâncurilor, amintindu-ne să privim cu respect și uimire spre măreția vieții marine care ne înconjoară  planeta. ✨

&&&

 S-a întâmplat în 6 iunie1436: În această zi, s-a născut Regiomontanus, astronom şi matematician german. Regiomontanus (n. satul Unfinden de lângă Königsberg, Bavaria - 6 iulie 1476 Roma; nume real: Johannes Müller von Königsberg) a fost un matematician, astronom şi astrolog german.

L-a avut ca profesor pe Georg von Peuerbach. În 1533 a publicat tratatul său de trigonometrie plană şi sferică, „Detriangulis omnimodis", iar ulterior „Rezumatul", un comentariu la „Almageste" (început de Peurbach), lucrări care au exercitat o influenţă deosebită asupra urmaşilor.

A fost astronom la curtea lui Matia Corvin, în Ungaria. Poate părea ciudat astăzi, dar Regiomontanus a stabilit că meridianul reper, necesar pentru a calcula longitudinea, să treacă prin cetatea orădeană și nu cum e acum, la Greeenwich. Din acest punct, de la Oradea, hărţile pentru navigaţie şi planigloburile realizate în acea perioadă prezentau meridianul care separă cele două emisfere geografice, trecând prin vestul peninsulei Balcanice.

Toate observaţiile astronomice necesare întocmirii acestor tabele, dar şi cele care le-au urmat, au fost realizate la primul observator astronomic european. Acesta a fost construit de acelaşi episcop neobosit, Ioan Vitez de Zdrena. Desigur că a fost ajutat. Sprijinul financiar a fost acordat de regele Matia Corvin, instrumentele astronomice au fost dăruite de Georg von Peuerbach, iar activităţile din primii ani au fost conduse de însuşi Regiomontanus. Aşadar, primul observator astronomic european a fost pe actual pământ românesc, în inima cetăţii Varadinum (Oradea).

Timp de încă aproximativ două secole, până în anul 1667, meridianul zero a rămas stabilit prin Cetatea Oradea. După aceea, s-a mutat la Paris, Franţa şi mult mai târziu, în 1851, la Greenwich, Anglia. Aşadar, având aceste auspicii istorice extraordinar de favorabile, e important să ne amintim că acum foarte mult timp, ce-i drept, un oraş de la noi a fost în avangarda astronomiei europene. Cu contribuţia direct a lui Regiomontanus. În 1471, el s-a mutat la Nürnberg unde a construit primul observator din Germania şi probabil primul din Europa. A observat cometa din 1472, denumită ulterior cometa Halley, despre care a scris un opuscul special. Tot aici a publicat o serie de efemeride pentru perioada 1475 - 1504. Este de remarcat că aceste efemeride i-au venit în ajutor lui Cristofor Columb, care în 1504 a reuşit să-i convingă pe băştinaşii din Jamaica să-i dea alimente pentru echipajul său prezicând eclipsa de Lună de la 29 februarie din acel an. Fără tabelele sale de calcul a poziţiei stelelor, Cristofor Columb şi Amerigo Vespucci n-ar fi putut întreprinde călătoriile lor maritime.

În 1475, Regiomontanus a fost chemat la Roma de către Papa Sixtus al IV-lea. Acesta l-a numit episcop de Regensburg și i-a încredințat plănuita reformă a calendarului iulian. La o lună după ce a împlinit 40 de ani, el a murit pe când se afla încă la Roma. Cauza morții este necunoscută, dar se bănuiește că fie s-a îmbolnăvit de ciumă, fie a fost asasinat (prin otrăvire).

Surse:

Thomas de Galiana, Michel Rival:Dicționar de inventatori și invenții, Editura Tehnică, București, 2001

https://www.britannica.com/biography/Regiomontanus

http://www-history.mcs.st-and.ac.uk/Biographies/Regiomontanus.html

http://www.newworldencyclopedia.org/entry/Reg iomontanus

$$$$

 S-a întâmplat în 6 iunie1716, 6/7: La această dată, a murit, fiind ucis de turci, Constantin Cantacuzino, stolnic, diplomat, istoric şi geograf; reprezentant de seamă al umanismului în Ţările Române; adept al unei politici antiotomane; a întocmit o hartă a Ţării Româneşti (prima lucrare cartografică românească, tipărită în greceşte la Padova, în anul 1700); autor al unei „Istorii a Ţării Româneşti" (neterminată), în care susţine, cu o argumentaţie solidă, originea romanică, unitatea şi continuitatea poporului român pe teritoriul Daciei.

Constantin Cantacuzino stolnicul (n. 1639 – d. 6/7 iunie 1716) a fost un mare boier din Țara Românească, recunoscut drept un reprezentat de seamă al umanismului în spațiul cultural român, cu aplecare spre domenii precum istoria și geografia. A făcut studii la Universitatea din Padova. Un izvor important pentru istoria românilor este harta Valahiei, realizată de el împreună cu Ion Comnen. Cantacuzino este și autorul unei istorii a Țării Românești, în care a încercat să umple lacuna de cunoștințe despre istoria timpurie a românilor.

A avut, de asemenea, multă influență în politică, fiind mentorul nepotului său de soră Constantin Brâncoveanu, în timpul domniei căruia a condus multă vreme din umbră politica externă. În numele voievodului, dar și în nume personal, stolnicul a purtat corespondență cu cancelariile importante ale vremii. În 1707, un conflict latent cu Brâncoveanu a escaladat, ceea ce a dus la retragerea lui Cantacuzino pe moșiile sale. Stolnicul și familia Cantacuzino au contribuit la mazilirea și uciderea lui Brâncoveanu în 1714. Succesor la domnie a fost Ștefan Cantacuzino, fiul stolnicului, însă pentru scurt timp, întrucât amândoi au suferit în 1716 soarta lui Brâncoveanu.

Stolnicul Cantacuzino era fiul postelnicului Constantin Cantacuzino și al Elenei, fiica domnului Radu Șerban. Fratele Șerban Cantacuzino, nepotul Constantin Brâncoveanu și fiul său Ștefan Cantacuzino au fost domni ai Țării Românești. Prin studiile începute, după uciderea tatălui în 1663, la Adrianopol și Constantinopol și desăvârșite începând cu 1667 la Universitatea din Padova, el devine un excelent cunoscător al culturii italiene, având cunoștințe temeinice de limbă italiană și latină, și al sferei culturii grecești. S-a păstrat un jurnal al învățăcelului din timpul studiului la Padova, care îl menționează pe un instructor de origine albaneză, Caludi. Tânărul a dobândit renumele unui om erudit în Italia, el este menționat ca învățat din Louvain de către scriitorul Antonio Lupis. Ulterior el a fost consultat cu privire la istoria Țării Românești de către generalul austriac Ferdinand Marsigli (1658-1730, originar din Bologna), care se va remarca printr-o monumentală descriere geografică și istorică a ținuturilor cursului mijlociu și inferior al Dunării. În 1672 Cantacuzino este întemnițat din ordinul lui Grigore I Ghica, cel care dispusese în 1663 uciderea postelnicului Cantacuzino. Fratele său Șerban reuși să-l aducă la Constantinopol prin relațiile pe care le avea la Înalta Poartă și-l învesti odată ajuns domnitor, în 1678, cu dregătorii neînsemnate. Influența politică a stolnicului a fost totuși importantă, fiind exercitată mai ales prin membri ai familiei.

Pe plan politic, Constantin Cantacuzino a fost adeptul unei linii antiotomane și a pledat pentru apropierea de Rusia și Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană. El a contribuit în mod hotărâtor la răsturnarea lui Constantin Brâncoveanu, probabil pentru a sprijini pretențiile la tron ale propriului fiu, Ștefan Cantacuzino. Alături de acesta el este executat în noaptea de 6 spre 7 iunie 1716 la Constantinopol, sub acuzația colaborării cu austriecii.

Pe lângă corespondența cu renumite personalități politice, diplomați și cărturari ca Gherasim Cretanul, Antonio dall'Acqua, Albano Albanese sau Bonvicinius, stolnicul Cantacuzino a lăsat posterității caiete de note istorice și o operă istorică fundamentală, Istoria Țării Rumânești dintru început (1716), care analizează critic un material extrem de bogat, cuprinzând autori antici, bizantini și occidentali. Lucrarea este redactată la inițiativa lui Ferdinand Marsigli și susține cu multă fervență, combătând opiniile contrare, originea romană a poporului român și continuitatea sa pe teritoriul Daciei, acumulând mărturii despre teritoriul și locuitorii acestui stat, despre războaiele daco-romane și romanizarea Daciei. 

Cantacuzino subliniază faptul că românii se deosebesc de popoarele vecine prin capacitatea lor de a rezista vitregiilor istoriei, evidentă mai ales în menținerea structurilor politice proprii.Implicațiile politice nu i-au lăsat răgaz să-și definitiveze scrierea, care aplică metode de cercetare caracteristice istoriografiei moderne și conține prime elemente de critică a istoriei. Stolnicul este și autorul unei hărți a Țării Românești, tipărită în 1700 în limba greacă la Padova și folosită apoi în 1715 de Anton Maria Del Chiaro în a sa „Istoria delle moderne rivoluzioni della Valachia”, apărută la Veneția, precum și al prefeței unui liturghier din 1680, care a circulat în toate ținuturile locuite de români.

Un document valoros pentru cultura română îl constituie catalogul bibliotecii lui Constantin Cantacuzino, care conține printre altele și o listă a cărților tipărite în principatele române la sfârșitul veacului al XVII-lea. Frumusețea bibliotecii Mănăstirii Mărgineni (din jud. Prahova), întemeiată cu o parte a bibliotecii postelnicului Constantin Cantacuzino de la Mironești, este menționată deja la Del Chiaro. Se pare însă că puține cărți din acel patrimoniu au trecut în posesia stolnicului Cantacuzino. Era vorba mai ales de literatură religioasă, chiar și de sorginte protestantă. 

În timpul studiilor, tânărul Cantacuzino a întocmit un prim catalog al cărților achiziționate de el însuși, care au constituit baza bibliotecii sale. Printre acestea se aflau, pe lângă epopeile homerice, opere ale clasicilor greci și latini, scrierile filosofice și cosmografice ale lui Aristotel și comentariile la opera aristotelică de Alexandru din Afrodisia. Ulterior biblioteca a fost îmbogățită de numeroase lucrări istoriografice, calendare, almanahuri, precum și de cărți aduse de oștenii români care participaseră în 1683 la asediul Vienei. De-a lungul vieții, Cantacuzino a colecționat manuscrisele cărturarlor care trecuseră pe la Mărgineni și periodice de limbă italiană. Biblioteca a fost destrămată după moartea stolnicului, ajungând parțial în posesia lui Nicolae Mavrocordat. Un catalog al bibliotecii consemnează în anul 1839 un număr de 263 de titluri de carte care erau încă păstrate la Mărgineni.

Surse:

George Călinescu: Istoria literaturii române de la origini până în prezent, ed. a II-a, București 1981.

Radu-Stefan Ciobanu (Vergatti), „Pe urmele stolnicului Constantin Cantacuzino", Bucuresti, 1982.

Corneliu Dima-Drăgan: Biblioteca unui umanist român. C. Cantacuzino-Stolnicul, București : Comitetul de Stat pentru Cultură și Artă 1967.

Mario Ruffini: Biblioteca Stolnicului Constantin Cantacuzino, trad. din limba ital. de D. D. Panaitescu și Titus Pârvulescu. Pref. de Virgil Cândea, București : Ed. Minerva 1973.

Constantin Șerban: Recenzii Mario Ruffini: Biblioteca Stolnicului Constantin Cantacuzino, în: Revue Roumaine d'Histoire, 1974

Vezi și

https://www.ro.biography.name/scriitori/8-romania/29-constantin-cantacuzino-1640-1716

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/pri ntul-si-stolnicul

&&&

 S-a întâmplat în 6 iunie1835: În această zi, s-a născut Ştefan Fălcoianu, general (şef al Statului Major al Armatei Române de Operaţii în Războiul de Independenţă/1877-1878), matematician şi istoric; membru al Societăţii Academice Române, vicepreşedinte al Academiei Române în mai multe rânduri între anii 1886 şi 1899. Ştefan Fălcoianu (n. Bucureşti - d. 22 ianuarie 1905, Bucureşti) a fost un general, matematician, istoric şi politician român.

A absolvit Şcoala Militară de Ofiţeri din Bucureşti (1856), după care, în perioada 1860-1862, domnitorul Alexandru Ioan Cuza l-a trimis în Franţa pentru a urma cursurile Şcolii Imperiale de Aplicaţii de Stat Major şi ale Şcolii Politehnice din Paris, fiind ataşat pe lângă Statul Major al Armatei Franceze. Întors în ţară, este numit în anul 1864 şef de cabinet al ministrului de Razboi Savel Manu. 

A îndeplinit numeroase alte funcţii de răspundere în cadrul armatei române: profesor la Şcoala Militară de Ofiţeri, ajutor al şefului Directiei Stabilimentelor de Artilerie, şef de stat major al Diviziei 1 Militare Teritoriale. În ianuarie 1869 este pus în neactivitate de serviciu şi este numit secretar general al Ministerului Lucrărilor Publice, iar în perioada 5 mai 1876 - 5 aprilie 1877 este director general al Poştelor si Telegrafului. În timpul Razboiului de Independenţă de la 1877, revine în rândurile armatei şi îndeplineşte funcţia de director general al Administraţiei Centrale a Ministerului de Război, iar la data de 20 octombrie 1877 este numit şef al Statului Major al Armatei Române de Operaţii. 

În anul 1883, el este avansat la gradul de general de brigadă. Ulterior, ca şef al Marelui Stat Major şi ministru de Război (1884-1886), a avut un rol semnificativ în perfecţionarea sistemului de apărare a Romaniei, în elaborarea şi aplicarea Legii asupra organizării comandamentelor militare (1882), în elaborarea şi aplicarea Legii asupra administraţiei militare (1883), înfiintarea celor patru corpuri de armată în locul diviziilor militare teritoriale (1882-1884), demararea lucrărilor pentru Cetatea Bucureştilor şi a regiunii fortificate Focşani-Nămoloasa-Galaţi, înfiinţarea Consiliului Superior al Armatei (1878), înfiinţarea Comitetului Consultativ de Stat Major. 

Sub mandatul său s-a adoptat Decretul de organizare a Marelui Stat Major, pe baza normelor moderne, de tip prusian, şi a învăţămintelor din 1877-1878. Din 1894, Marele Stat Major a devenit direcţie specială în cadrul Ministerului de Război subordonată direct ministrului. Printre preocuparile sale se numără şi perfecţionarea instrucţiei şi a pregătirii de luptă. Astfel, au fost revizuite, după 1879, principalele acte regulamentare destinate forţelor terestre, şi anume Regulamentul de luptă al infanteriei. Opera vieţii sale rămâne Şcoala Superioară de Război, astăzi Universitatea Naţională de Apărare, înfiinţată la 8 august 1889, unde el însuşi a activat. A fost şi fondator al revistei „România Militară". De la Ştefan Fălcoianu s-a păstrat „Istoria războiului din 1877-1878, ruso-româno-turc”, concepută şi predată sub formă de lecţii la Şcoala Superioară de Război. Ca senator, de mai multe ori a luat poziţie în problemele întăririi capacităţii defensive a României, combătând ideea cu privire la inutilitatea şi periculozitatea fortificaţiilor ce se executau pentru apărarea ţării la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX.

Surse:

Dr. Rusu, Dorina N. – Membrii Academiei Române 1866-1996. Mic dicţionar, Fundaţia Academică “Petre Andrei”, Editura A92, Iaşi, 1996

Predescu, Lucian – Enciclopedia României – Cugetarea – Material românesc. Oameni şi înfăptuiri, Editura Saeculum I.O.&Ed. Vestfala, Bucureşti, 1999 

Oroianu, T., Nicolescu, G., Dobrinescu, V.-F., Oşca, A., Nicolescu, A.,– Şefii Statului Major General Român (1859 - 2000), Editor Fundaţia “General Ştefan Guşă” , Ed. Europa Nova, Bucureşti, 2001

Gheorghe, Florian, Popescu, Mihai, conf.univ. dr. Rotaru, Ion, – Prezenţe militare în ştiinţa şi cultura românească. Mic dicţionar, Editura Militară, Bucureşti, 1982, 

Mamina, Ion, Bulei, Ion – Guverne şi guvernanţi (1866-1916), Silex-Casă de Editură şi Impresariat S.R.L., Bucur eşti, 1994

&&&

 S-a întâmplat în 6 iunie1893: În această zi, a murit Iuliu Popper, inginer şi explorator, considerat drept cel mai mare explorator român al Americii de Sud; între anii 1886 şi 1893 a explorat Patagonia şi Ţara de Foc; zona cercetată era necartografiată, aşa că a dat nume româneşti unor locuri descoperite de el (râuri, munţi şi capuri). 

Julius s-a născut pe 15 decembrie 1857 la București, ca fiu al unui profesor de la Școala israelito-română. Diploma de inginer o obține la Paris, în 1879. Lucrează scurt timp pentru compania Canalului de Suez. Fiind animat de spiritul de aventură, călătorește intens în Orientul Mijlociu, ajungând apoi în India, China și Japonia. În 1883 trece în America de Nord. Se stabilește în New Orleans pentru a lucra la sistematizarea canalizărilor orașului, de unde pleacă apoi în Cuba, unde contribuie la planificarea orașului Havana și a portului său. Între 1884-1885, ocupă funcția de redactor al ziarului emigranților din Ciudad de Mexico, Diario de Los Forastero.

La fel ca majoritatea evreilor din România de după obținerea independenței de stat, lui Popper nu îi fusese acordată cetățenia română, însă această discriminare evidentă nu-l împiedică să întrețină legături constante cu țara în care se născuse, corespondând asiduu cu personalitățile ei culturale. Într-o scrisoare trimisă lui V.A. Urechia - membru fondator al Academiei Române - Popper mărturisește acest atașament pentru România. „Ce schimbare se va fi petrecut în mintea-mi când mi-am întors privirile spre pajiștile atât de pitorești ale patriei mele? Greu e să descrii plăcerea pe care o simți când respiri mireasma codrilor noștri, după ce ai suferit din cauza funestelor degajări de vapori din pădurile tropicale ale Americii Centrale sau când asculți trilurile armonioase ale privighetorilor noastre, după ce ai auzit țipătul jalnic al papagalilor din Sumatera (...) Dacă există cineva din țara mea care nu-și iubește plaiurile natale, să pornească într-o călătorie în jurul lumii și va fi în mod sigur în câștig: va învăța să-și îndrăgească patria, să iubească ceea ce are”, scria Popper.

Foarte des în secolul al XIX-lea, descoperirile întâmplătoare de zăcăminte de aur în diverse colțuri ale lumii declanșau isteria colectivă ce a rămas în istorie sub numele de „febră a aurului”. Teritorii întregi până atunci neprimitoare, populate doar de grupuri răzlețe de nativi, erau luate cu asalt de coloniști veniți cu precădere din Europa pentru a scăpa de sărăcia de acasă și a se căpătui.Printre ei se aflau adesea mulți aventurieri dornici de senzații tari în metropolele de frontieră apărute peste noapte și adesea abandonate la scurt timp după ce febra aurului trecea. În 1879, căpitanul chilian Ramón Serrano Montaner semnalează prezența de nisipuri aurifere în zona Capului Fecioarelor aflat la extremitatea sudică a Patagoniei. Descoperirea a fost confirmată patru ani mai târziu de echipajul unei nave franceze. La acel moment, Popper se afla în Brazilia și la scurt timp după ce vestea a ajuns la el, românul a pornit spre Buenos Aires unde reușește să convingă câțiva oameni de afaceri să-i finanțeze o expediție în ținuturile ostile ale Țării de Foc.

Expediția compusă din 18 persoane și condusă de Popper pleacă din portul Boca pe 7 septembrie 1886.Vasul face escală la Montevideo, apoi se îndreaptă spre Punta Arenas de Maggaellanes. Este traversată strâmtoarea și se debarcă pe țărmul golfului Povenir. Expediția își continuă traseul de-a lungul țărmului de est al Insulei Mari, până la Capul San Sebastian, la Rio Grande, la Capul Panas și Capul Sunday. Întors în Buenos Aires în primăvara anului următor, Popper ține o conferință electrizantă la Institutul Geografic al Republicii Argentina în care relatează rezultatele expediței.

La scurt timp trimite textul conferinței și în țară – lui V.A. Urechia – alături de un magnific album cu 95 de fotografii originale îmbrăcat „în pielea unei foci, a cărei grăsime ne-a servit un timp drept hrană, iar placa pe care stă scris titlul este confecționată din aurul cules de pe plaja Punta Sinaia”.Textul a fost publicat în același an la editura condusă de tatăl său. Cu toate că Popper se arată reticent ca Țara de Foc să fie un adevărat El Dorado, el notează în raportul său că sunt condiții pentru exploatarea aurului.„Trecând în revistă caracterul general al țării, îmi vine a crede că viitorul ei depinde de dezvoltarea a două industrii importante. Una, mai puțin productivă și cea mai atrăgătoare, consistă în exploatarea gismentelor aurifere și va servi de introducție unei alteia, mai pozitivă și fecundă, a creșterii vitelor.”

Popper se întoarce în toamna aceluiași an în Argentina în fruntea unei expediții mult mai mari. Pune bazele mai multor colonii miniere, între care cea mai importantă este El Páramo (Pustiul), de unde timp de șapte ani pornește în explorarea Țării de Foc. Aici inventează un sistem de recoltare a aurului, construiește o cale ferată și concepe un sistem original de utilizare a fluxului și refluxului pentru spălarea nisipului aurifer.

Contactele sale cu Buenos Aires fiind sporadice, Popper își consolidează neîngrădit stăpânirea. Înființează un corp de jandarmi condus de fratele său Maximilian, tocmește o mini-armată de mercenari recrutați în special dintre emigranții balcanici de pe coasta dalmată și bate chiar monedă proprie și marcă poștală cu numele său. Coloniile peste care Popper stăpânea erau tipice civilizațiilor de frontieră, pline de baruri și de bordeluri sordide populate de aventurieri veniți din toate colțurile lumii. Curând, ambiția lui Popper de a controla discreționar toată această regiune intră în conflict cu autoritățile argentiniene și chiliene. Și cu dorința de a accede la resurse a acelor autorități, că doar nu era să le lase „pe mâna străinilor”!

În postura de veritabil rege al Țării Focului, Popper își arată latura întunecată a personalității sale complexe. Coloniștii atrași de febra aurului în aceste ținuturi dezolante au găsit aici o populație de nativi care număra cam patru mii de suflete. Cultura indigenă Ona sau Selk'nam era una de tip comunitar, neavând simțul posesiei private. Popper notează cum indienii se aprovizionau din fermele coloniștilor cu oi și cu cai, fără a considera asta un furt. Inevitabil,Popper și oamenii săi intră în conflict deschis cu indienii ona. Românul va fi ulterior acuzat că a angajat vânători de capete pentru a-i extermina sistematic pe băștinași. Pentru a-i alunga pe băștinași din teritoriile râvnite de el, Popper obține concesionarea din partea statului argentinian a 80 mii de hectare unde intenționa să-i stabilească. Își păstrează pentru sine 55 mii de hectare, iar pe restul de pământ rămas mută circa 250 de familii de indieni ona. Vânătoarea sistematică de ona a făcut ca această populație să se reducă de la patru mii în 1880, la doar o sută de persoane în anii `30 ai secolului următor. Ultimul vorbitor fluent al limbii Selk'nam a murit în anii `80.

Cantitatea de aur exploatată nu s-a dovedit cea la care spera Popper și finanțatorii săi din Buenos Aires. Curând, coloniile sale încep să se depopuleze, iar Popper devine ținta campaniilor de defăimare ca fiind un „ucigaș de indieni”. Confruntat cu un proces care devine de interes public, Popper începe să plănuiască o expediție la Polul Sud. Dacă n-ar fi intervenit moartea sa subită și suspectă, l-ar fi devansat pe biologul Emil Racoviță cu cinci ani ca primul român care a pus piciorul pe cel mai sudic continent al planetei. De pe urma sa nu s-a păstrat nici o comoară în aur, însă au rămas mai multe toponime românești ale Țării de Foc. Printre acestea, Punta Sinaia, Rio Ureche, Rio Rosetti, munții Lahovary, Rio Carmen Sylva, dar și toponimul Țara Popper dat promontoriului sudic al estuarului Rio Grande.

Surse:

Iacob Popper: Estrellita și regele Țării de Foc, Sibiu, 1996.

https://jurnalul.antena3.ro/special-jurnalul/julius-popper-a-fost-stapan-in-tara-de-foc-64324.html

https://adevarul.ro/locale/suceava/romanul-devenitstapan-Tarii-foc-julius-popper-globe-trotter-ul-numit-conchistadorul-roman-alpatagoniei-1_598ffcc05ab6550cb8f5dbc6/index.html

https://www.vice.com/ro/article/439zzb/exploratorul-roman-care-a-ajuns-rege-in-patagonia

https://jurnalul.antena3.ro/special-jurnalul/cei-mai-bogati-romani-din-lume-64323.html

https://evz.ro/iuliu-popper-regele-t arii-de-foc.html

&&&

 S-a întâmplat în 6 iunie1930: La această dată, avea loc restauraţia carlistă. Carol al II-lea s-a reîntors în ţară, intrând ilegal, cu paşaport fals. Carol al II-lea (n. 15 octombrie 1893 - d. 4 aprilie 1953) a fost rege al României între 8 iunie 1930 şi 6 septembrie 1940, când a trecut prerogativele sale regale în favoarea fiului său Mihai. Cunoscut şi sub numele de Carol Caraiman, nume ales de tatăl său Ferdinand şi folosit de Carol după ce a fost dezmoştenit şi radiat din Casa Regală a României (între 1925 şi 1930) în urma renunţării lui Carol la calitatea de Prinţ Moştenitor. Carol este fiul cel mare al regelui Ferdinand al României şi al soţiei sale Regina Maria.

Pe 27 mai 1930, la castelul Coesmes, aflat la 180 de km de Paris, Carol a convocat trei ataşaţi din Franţa cu care au pus la punct planul revenirii sale în ţară. Carol urma să părăsească Franţa cu un automobil spre München, unde trebuia să urce la bordul unui avion, care ateriza la Bucureşti pe platoul din preajma palatului regal de la Cotroceni. Conform celor stabilite, pe 3 iunie, Carol şi doi apropiaţi au plecat de la Paris la München, unde au ajuns două zile mai târziu.În dimineaţa zilei de 6 iunie, aceeaşi trei s-au îmbarcat într-un avion închiriat de unul dintre consfătuitorii de la castelul Coesmes. După mai multe peripeţii generate de o serie de defecţiuni apărute la avion, aceştia au ajuns deasupra spaţiului aerian al Capitalei abia spre seară.

Pilotul nu a riscat o aterizare în plină noapte pe platoul de la Cotroceni şi s-a îndreptat spre aerodromul Băneasa care avea instalaţie pentru iluminatul pistei. La ora 22:05, comandantul aerodromului, care tocmai se pregătea să plece, a înregistrat semnalul unui avion care dorea să aterizeze. Când a coborât, Carol avea faţa acoperită cu o eşarfă neagră. Când a aflat cine este misterioasa persoană, comandantul l-a însoţit personal la cazărmile Regimentelor 2 şi 9 Vânători, pentru a-l pune în contact cu coloneii Paul Teodorescu şi Gabriel Marinescu. Aceştia „l-au luat sub protecţia lor” şi s-au îndreptat spre Palatul Cotroceni. Aici a fost întâmpinat de principele Nicolae care l-a îmbrăţişat cu bucurie. Carol i-a telefonat lui Iuliu Maniu, care i s-a adresat cu „Bine aţi venit Alteţă”! Din discuţia avută, Maniu i-a propus principelui numirea în cadrul Regenţei, urmată de abrogarea legilor din 4 ianuarie 1926, dar a ridicat din nou problema renunţării la relaţia cu Elena Lupescu şi refacerii căsătoriei cu principesa Elena. Toate acestea au fost respinse de Carol, dar a înţeles că fruntaşul naţional-ţărănist nu se va opune restauraţiei dacă îşi va atrage de partea sa majoritatea liderilor politici.

În acest sens, pe parcursul zilei de 7 iunie, Carol a avut întâlniri cu diverşi lideri politici, toţi exprimându-se pentru anularea actului de la 4 ianuarie.Majoritatea fruntaşilor naţional-ţărănişti nici nu au mai ridicat problema relaţiei dintre Carol şi Elena Lupescu spre deosebire de şeful lor. Principele a reuşit să îşi atragă şi o parte din tinerii liberali conduşi de Gheorghe Brătianu. PNL a fost singurul care s-a opus, adoptând rapid o rezoluţie prin care condamna energic atitudinea principelui şi afirma că acest partid rămânea cu „nestrămutată hotărâre” la punctul de vedere fixat în legile din 4 ianuarie 1926. Duca aprecia: „Fapta de astă noapte este cea mai primejdioasă consolidării noastre naţionale şi situaţiunii ţării în toate privinţele”. Potrivit unor surse, acesta ar fi declarat că „preferă să i se taie mâna decât s-o întindă aventurierului”.

Deşi nu s-a opus anulării actelor ce au instituit Regenţa, Maniu a prezentat demisia guvernului pe 7 iunie, la ora 18, invocând considerente de ordin moral şi anume că nu putea contribui la detronarea regelui Mihai I, căruia îi jurase credinţă. Regenţa l-a numit în funcţie pe Gheorghe Mironescu, care a anunţat convocarea Reprezentanţei Naţionale în ziua de duminică, 8 iunie 1930, „pentru a decide asupra exercitării prerogativelor regale”.În ziua de 8 iunie cele două Corpuri legislative au votat numirea Alteţei Sale Regale Carol al II-lea ca rege al României. 

Fiul său Mihai a primit titlul onorific de Mare Voievod de Alba Iulia  Acest act a îmbrăcat forma unei adevărate lovituri de stat. Constituţia prevedea clar că regele domneşte până la moarte sau până la abdicare, iar regele Mihai era în viaţă şi nici nu abdicase. De asemenea, dacă un membru al Regenţei demisiona sau devenea indisponibil, trebuia ales un alt regent, aşa cum se procedase în octombrie 1929.

Carol venise în România prin încălcarea unui angajament scris, confirmat de Parlament şi de regele Ferdinand. Fără îndoială, elementele subiective au jucat un rol important la reuşita restauraţiei, dar factorul determinant al succesului l-a constituit necesitatea resimţită de societatea românească de a avea un regim monarhic stabil. Din acest punct de vedere, Parlamentul a preferat un rege tânăr şi viguros unei Regenţe lipsite de prestigiu şi autoritate. Principele Carol a ştiut să profite de contradicţiile dintre partidele politice şi din sânul lor, manipulându-le, pentru a deveni printr-o temerară acţiune personală, regele Carol al II-lea. După depunerea jurământului, a rostit un discurs în care a ţinut să menţioneze că nu venea cu gânduri de răzbunare şi că a şters din inimă „şi cea din urmă umbră de mâhnire”. Totodată, a precizat că el nu a renunţat de bună voie la drepturile şi obligaţiile care îi reveneau ca moştenitor al tronului, ci a fost silit să plece în pribegie de „de aceea care au încercat prin acţiunea lor nechibzuită să rupă legătura indisolubilă dintre mine şi tot ce simte româneşte”. Carol şi-a declarat hotărârea de a strânge „într-un mănunchi pe toţi cei care au voinţa şi puterea de a colabora pentru propăşirea patriei” şi a lansat un apel către toţi românii „fără deosebire de opinie politică” să se strângă în jurul tronului.

Domnia sa în următorul deceniu va sta sub semnul camarilei, grup de influenţă implicat in acte de corupţie, cel mai faimos fiind Afacerea Skoda. Carol a încercat să influenţeze cursul vieţii politice româneşti, în primul rând prin manipularea partidelor Naţional Liberal şi Naţional Ţărănesc şi a unor grupări anti-semite şi din ianuarie 1938 prin alegerea de către el a a miniştrilor. Pe 10 februarie 1938 a desfiinţat partidele politice, ceea ce îi asigura puterea supremă. Tot în 1938 a iniţiat o reformă administrativă de inspiraţie fascistă, prin care a împărţit teritoriul României în zece ţinuturi. Doi ani mai târziu, în anul 1940, forţat de presiunea politică a Uniunii Sovietice, Germaniei hitleriste, Bulgariei şi a Ungariei horthyste să cedeze părţi din teritoriul României Întregite, Carol a acceptat în consiliul de coroană cedarea teritoriilor şi a fost obligat de opoziţie să abdice în favoarea administraţiei pro-germană a generalului Ion Antonescu şi în favoarea fiului său Mihai, stabilindu-se în final în Portugalia. 

Carol şi Elena Lupescu s-au căsătorit la Rio de Janeiro, Brazilia, pe 3 iunie 1947, transformând-o pe aceasta în Prinţesa Elena de Hohenzollern. Carol a rămas în exil tot restul vieţii sale. Se pare că atât în timpul celui de-al Doilea Război Mondial cât şi în perioada post-belică, Carol a făcut anumite încercări de a-şi recupera tronul, dar nu a avut nici un sprijin politic intern sau extern. Carol a murit în Portugalia, fiind îngropat la capela regilor Portugaliei din Estoril, iar în 2003 rămăşiţele sale au fost aduse în România, fiind reînhumat la Mănăstirea Curtea de Argeş, în afara bisericii în care se odihnesc regii României. Regele Mihai nu a participat la ceremonie, fiind reprezentat de principesa Margareta şi principele Radu.

Surse:

Scurtu, Ioan, Criza dinastică din România, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1996 

Scurtu, Ioan, Monarhia în România, Bucureşti, Editura Danubius, 1991

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/cum-descria-presa-interbelica-restauratia-carlista-din-iunie-1930

http://www.ziare.com/cultura/documentar/lovitura-de-stat-tatal-isi-detroneaza-fiul-si-se-declara-regele-romaniei-1302982

https://evz.ro/regele-carol-mai-bine-sa-va-calcati-domniile-voastre-juramantul-decat-sa-mi-l-calc-eu.html

http://www.bucurestiivechisinoi.ro/2010/12/restaura%C8%9Bia-carlista-i/

$$$

 S-a întâmplat în 6 iunie1930: La această dată, avea loc restauraţia carlistă. Carol al II-lea s-a reîntors în ţară, intrând ilegal, cu paşaport fals. Carol al II-lea (n. 15 octombrie 1893 - d. 4 aprilie 1953) a fost rege al României între 8 iunie 1930 şi 6 septembrie 1940, când a trecut prerogativele sale regale în favoarea fiului său Mihai. Cunoscut şi sub numele de Carol Caraiman, nume ales de tatăl său Ferdinand şi folosit de Carol după ce a fost dezmoştenit şi radiat din Casa Regală a României (între 1925 şi 1930) în urma renunţării lui Carol la calitatea de Prinţ Moştenitor. Carol este fiul cel mare al regelui Ferdinand al României şi al soţiei sale Regina Maria.

Pe 27 mai 1930, la castelul Coesmes, aflat la 180 de km de Paris, Carol a convocat trei ataşaţi din Franţa cu care au pus la punct planul revenirii sale în ţară. Carol urma să părăsească Franţa cu un automobil spre München, unde trebuia să urce la bordul unui avion, care ateriza la Bucureşti pe platoul din preajma palatului regal de la Cotroceni. Conform celor stabilite, pe 3 iunie, Carol şi doi apropiaţi au plecat de la Paris la München, unde au ajuns două zile mai târziu.În dimineaţa zilei de 6 iunie, aceeaşi trei s-au îmbarcat într-un avion închiriat de unul dintre consfătuitorii de la castelul Coesmes. După mai multe peripeţii generate de o serie de defecţiuni apărute la avion, aceştia au ajuns deasupra spaţiului aerian al Capitalei abia spre seară.

Pilotul nu a riscat o aterizare în plină noapte pe platoul de la Cotroceni şi s-a îndreptat spre aerodromul Băneasa care avea instalaţie pentru iluminatul pistei. La ora 22:05, comandantul aerodromului, care tocmai se pregătea să plece, a înregistrat semnalul unui avion care dorea să aterizeze. Când a coborât, Carol avea faţa acoperită cu o eşarfă neagră. Când a aflat cine este misterioasa persoană, comandantul l-a însoţit personal la cazărmile Regimentelor 2 şi 9 Vânători, pentru a-l pune în contact cu coloneii Paul Teodorescu şi Gabriel Marinescu. Aceştia „l-au luat sub protecţia lor” şi s-au îndreptat spre Palatul Cotroceni. Aici a fost întâmpinat de principele Nicolae care l-a îmbrăţişat cu bucurie. Carol i-a telefonat lui Iuliu Maniu, care i s-a adresat cu „Bine aţi venit Alteţă”! Din discuţia avută, Maniu i-a propus principelui numirea în cadrul Regenţei, urmată de abrogarea legilor din 4 ianuarie 1926, dar a ridicat din nou problema renunţării la relaţia cu Elena Lupescu şi refacerii căsătoriei cu principesa Elena. Toate acestea au fost respinse de Carol, dar a înţeles că fruntaşul naţional-ţărănist nu se va opune restauraţiei dacă îşi va atrage de partea sa majoritatea liderilor politici.

În acest sens, pe parcursul zilei de 7 iunie, Carol a avut întâlniri cu diverşi lideri politici, toţi exprimându-se pentru anularea actului de la 4 ianuarie.Majoritatea fruntaşilor naţional-ţărănişti nici nu au mai ridicat problema relaţiei dintre Carol şi Elena Lupescu spre deosebire de şeful lor. Principele a reuşit să îşi atragă şi o parte din tinerii liberali conduşi de Gheorghe Brătianu. PNL a fost singurul care s-a opus, adoptând rapid o rezoluţie prin care condamna energic atitudinea principelui şi afirma că acest partid rămânea cu „nestrămutată hotărâre” la punctul de vedere fixat în legile din 4 ianuarie 1926. Duca aprecia: „Fapta de astă noapte este cea mai primejdioasă consolidării noastre naţionale şi situaţiunii ţării în toate privinţele”. Potrivit unor surse, acesta ar fi declarat că „preferă să i se taie mâna decât s-o întindă aventurierului”.

Deşi nu s-a opus anulării actelor ce au instituit Regenţa, Maniu a prezentat demisia guvernului pe 7 iunie, la ora 18, invocând considerente de ordin moral şi anume că nu putea contribui la detronarea regelui Mihai I, căruia îi jurase credinţă. Regenţa l-a numit în funcţie pe Gheorghe Mironescu, care a anunţat convocarea Reprezentanţei Naţionale în ziua de duminică, 8 iunie 1930, „pentru a decide asupra exercitării prerogativelor regale”.În ziua de 8 iunie cele două Corpuri legislative au votat numirea Alteţei Sale Regale Carol al II-lea ca rege al României. 

Fiul său Mihai a primit titlul onorific de Mare Voievod de Alba Iulia  Acest act a îmbrăcat forma unei adevărate lovituri de stat. Constituţia prevedea clar că regele domneşte până la moarte sau până la abdicare, iar regele Mihai era în viaţă şi nici nu abdicase. De asemenea, dacă un membru al Regenţei demisiona sau devenea indisponibil, trebuia ales un alt regent, aşa cum se procedase în octombrie 1929.

Carol venise în România prin încălcarea unui angajament scris, confirmat de Parlament şi de regele Ferdinand. Fără îndoială, elementele subiective au jucat un rol important la reuşita restauraţiei, dar factorul determinant al succesului l-a constituit necesitatea resimţită de societatea românească de a avea un regim monarhic stabil. Din acest punct de vedere, Parlamentul a preferat un rege tânăr şi viguros unei Regenţe lipsite de prestigiu şi autoritate. Principele Carol a ştiut să profite de contradicţiile dintre partidele politice şi din sânul lor, manipulându-le, pentru a deveni printr-o temerară acţiune personală, regele Carol al II-lea. După depunerea jurământului, a rostit un discurs în care a ţinut să menţioneze că nu venea cu gânduri de răzbunare şi că a şters din inimă „şi cea din urmă umbră de mâhnire”. Totodată, a precizat că el nu a renunţat de bună voie la drepturile şi obligaţiile care îi reveneau ca moştenitor al tronului, ci a fost silit să plece în pribegie de „de aceea care au încercat prin acţiunea lor nechibzuită să rupă legătura indisolubilă dintre mine şi tot ce simte româneşte”. Carol şi-a declarat hotărârea de a strânge „într-un mănunchi pe toţi cei care au voinţa şi puterea de a colabora pentru propăşirea patriei” şi a lansat un apel către toţi românii „fără deosebire de opinie politică” să se strângă în jurul tronului.

Domnia sa în următorul deceniu va sta sub semnul camarilei, grup de influenţă implicat in acte de corupţie, cel mai faimos fiind Afacerea Skoda. Carol a încercat să influenţeze cursul vieţii politice româneşti, în primul rând prin manipularea partidelor Naţional Liberal şi Naţional Ţărănesc şi a unor grupări anti-semite şi din ianuarie 1938 prin alegerea de către el a a miniştrilor. Pe 10 februarie 1938 a desfiinţat partidele politice, ceea ce îi asigura puterea supremă. Tot în 1938 a iniţiat o reformă administrativă de inspiraţie fascistă, prin care a împărţit teritoriul României în zece ţinuturi. Doi ani mai târziu, în anul 1940, forţat de presiunea politică a Uniunii Sovietice, Germaniei hitleriste, Bulgariei şi a Ungariei horthyste să cedeze părţi din teritoriul României Întregite, Carol a acceptat în consiliul de coroană cedarea teritoriilor şi a fost obligat de opoziţie să abdice în favoarea administraţiei pro-germană a generalului Ion Antonescu şi în favoarea fiului său Mihai, stabilindu-se în final în Portugalia. 

Carol şi Elena Lupescu s-au căsătorit la Rio de Janeiro, Brazilia, pe 3 iunie 1947, transformând-o pe aceasta în Prinţesa Elena de Hohenzollern. Carol a rămas în exil tot restul vieţii sale. Se pare că atât în timpul celui de-al Doilea Război Mondial cât şi în perioada post-belică, Carol a făcut anumite încercări de a-şi recupera tronul, dar nu a avut nici un sprijin politic intern sau extern. Carol a murit în Portugalia, fiind îngropat la capela regilor Portugaliei din Estoril, iar în 2003 rămăşiţele sale au fost aduse în România, fiind reînhumat la Mănăstirea Curtea de Argeş, în afara bisericii în care se odihnesc regii României. Regele Mihai nu a participat la ceremonie, fiind reprezentat de principesa Margareta şi principele Radu.

Surse:

Scurtu, Ioan, Criza dinastică din România, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1996 

Scurtu, Ioan, Monarhia în România, Bucureşti, Editura Danubius, 1991

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/cum-descria-presa-interbelica-restauratia-carlista-din-iunie-1930

http://www.ziare.com/cultura/documentar/lovitura-de-stat-tatal-isi-detroneaza-fiul-si-se-declara-regele-romaniei-1302982

https://evz.ro/regele-carol-mai-bine-sa-va-calcati-domniile-voastre-juramantul-decat-sa-mi-l-calc-eu.html

http://www.bucurestiivechisinoi.ro/2010/12/restaura%C8%9 Bia-carlista-i/