&&&

 S-a întâmplat în 1 iunie1475: Această zi este considerată ziua primei atestări documentare a Craiovei. Într-un hrisov dat de voievodul Laiotă Basarab se aminteşte de „jupan Neagoe de la Craiova”. 

Fosta cetate dacică Pelendava a parcurs o istorie plină de evenimente, devenind o veritabilă metropolă, un centru politic, administrativ, educativ, cultural şi economic puternic. Originile numelui de azi a oraşului nu sunt clar definite dar conform unor cercetători, acesta ar putea proveni din slavonescul „kralj” (rege, crai), dar poate însemna şi ținut, țară, națiune, denumirea fiind dată probabil de slavi populaţiei care exista aici cu sute de ani în urmă. Conform altor surse, numele oraşului ar proveni de la Craiul Iovan (Ioniță Asan), mezinul fraților Petru și Asan, împărat al celui de al Doilea Țarat Bulgar, care este nevoit să se refugieze la sfârșitul domniei la nord de Dunăre, unde devine „domn peste niște vlahi din neamul lui”.

Pe locul Craiovei de astăzi, în vecinătatea mănăstirii Coșuna, se află ruinele străvechii reședințe a tribului geto-dac al Pelilor, Pelendava, din anii 400-350 î. Hr, aşezare atestată documentar pentru prima dată în Tabula Peutingeriana, o hartă din jurul anului 225 d. Hr. În împrejurimile Craiovei ar fi avut loc, în anul 1394, bătălia de la Rovine, cea în care Mircea cel Bătrân îl învinge usturător pe Baiazid Fulgerul, iar în anul 1450, după demersurile boierilor Craioveşti, a fost înfiinţată Marea Bănie a Craiovei, care a devenit a doua formă administrativă ca importanţă în Ţara Românească, după domnie.

Sub acest nume, așezarea Craiovei apare mai întâi în inscripția de pe mormântul lui Vladislav I, apoi la 1 iunie 1475, într-un hrisov al domnului Ţării Româneşti Laiotă Basarab. La sfârșitul secolului al XV-lea, Craiova era un târg, întins pe moșia puternicilor boieri Craiovești și a Basarabilor, iar după prima jumătate a secolului al XVI-lea, Craiova este numită frecvent oraș, fiind cel mai important loc al schimburilor economice din zonă.În perioada domniei lui Mihai Viteazul, Craiova a cunoscut o puternică înflorire, devenind un important centru politic și militar.

În anul 1716, boierimea craioveană întâmpină cu ostilitate venirea primului domn fanariot al Țării Românești, Nicolae Mavrocordat, iar după înfrângerea turcilor și Pacea de la Passarowitz din 1718, Oltenia intră sub stăpânire austriacă. În anul 1726, banul Gheorghe Cantacuzino este destituit, iar boierii din Craiova încep acțiunile ostile față de administrația habsburgică, mai ales că această stare venea şi pe fondul colectării centralizate a veniturilor provinciilor în visteria Curții Imperiale. După eşecul habsburgilor de a prelua puterea de facto în provincie, aceştia părăsesc Oltenia, în anul 1739. La nivelul anului 1735, aici sunt menţionate 836 de familii, care numărau peste patru  mii de locuitori.

A urmat o perioadă în care Craiova devine, până în 1770, capitala unei regiuni dominate de anarhie, în care haiduci ca Iancu Jianu făceau legea, Bănia craioveană a pierdut statutul de instituție care concura politic domnia țării, iar în anul 1761 reședința permanentă a banilor este mutată de domn la București. În anii 1770-1771, Craiova devine capitala Țării Românești, perioadă în care Bucureștiul constituia obiectul disputelor între armatele rusești și turcești. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, Craiova este afectată puternic, pe toate planurile, de mai multe evenimente importante: în anul 1790 a avut loc un mare cutremur, apoi în 1795 izbucneşte o epidemie de ciumă, iar un an mai târziu oraşul este afectat de un puternic incendiu.

După anul 1800 se încearcă o sistematizare a orașului: se pavează principalele străzi cu bazalt artificial, gresie de Yvoir sau porfir aduse din Elveția, Franța sau Belgia, se construiesc trotuare, iar pe marginea acestora se plantează pomi. În anul 1806, Craiova devine scenă de război, după atacul pașei Pazvan-Oglu din Vidin. În perioada revoluției de la 1821, Craiova devine bază militară pentru pandurii conduși de Tudor Vladimirescu, fost sluger pe moșia boierului craiovean Glogoveanu, iar în timpul ocupației țariste (1828 – 1834) şi mai ales după războiul ruso-turc din anii 1828-1829, încheiat cu Tratatul de pace de la Adrianopol, Craiova cunoaşte o perioadă de dezvoltare economică, la nivel anului 1832 fiind menţionate 595 de prăvălii, fiind principalul centru comercial al Olteniei.

În ianuarie 1835 are loc prima împărţire a Craiovei în 27 de mahalale – formațiuni urbanistice echivalente astăzi cu termenul de cartier sau de suburbie, care îşi luau numele de la hramul bisericii sau mănăstirii în jurul căreia se formau, odată cu lărgirea teritorială a așezării și cu creșterea numerică a locuitorilor.În anul 1846 la Craiova s-a înființat prima societate românească pe acțiuni pentru transportul cerealelor cu vaporul pe Dunăre. Craiova a jucat un rol important şi în revoluţia de la 1848, un rol important în acest eveniment avându-l corpul profesoral de la Școala Centrală din oraş, în frunte cu Ioan Maiorescu, revoluţionarii Gheorghe Magheru și Costache Romanescu, membri, din anul 1845, ai societății secrete cu caracter politic „Frăția”, orașul fiind mai apoi loc de întrunire a guvernului provizoriu și prima capitală a revoluționarilor pașoptiști înainte ca aceștia să ajungă la București.

În ajunul intrării în Craiova a primei divizii otomane, formată din 10.000 de ostași, condusă de Hussein-Pașa, la 30 noiembrie 1848, sute de locuitori ai orașului şi săteni din împrejurimi, înarmați cu puști, sulițe, topoare și coase, au întâmpinat vitejeşte trupele otomane, mult superioare numeric. În anul 1854 se introduce iluminatul public, prin lămpi cu ulei de rapiță, apoi începând cu anul 1858 se folosesc lămpi cu petrol. În prima parte a anului 1857 s-a constituit la Craiova, Comitetul Unionist, iar la 9 octombrie 1857 Adunarea Ad-hoc a Țării Românești a votat în unanimitate pentru Unirea Principatelor, care avea să se înfăptuiască în ianuarie 1859.

În perioada războiului de independenţă (1877 – 1878), trupelor românești concentrate la Dunăre, li s-au alăturat şi unități din Craiova. În anul 1887, la Teatrul Theodorini, se aprind primele becuri electrice, iar din 1896 orașul are propria sa uzină electrică. În anul 1913, în perioada guvernării lui Titu Maiorescu, este semnat tratatul de pace prin care se încheie Războiul balcanic, cunoscut ca „Pacea de la Craiova”. A urmat Primul Război Mondial, Craiova fiind în anii neutralității (1914-1916), un puternic centru militar, care găzduia cartierul general al „Armatei I”, cu un efectiv de 134.400 de oameni, apoi, după intrarea în război, la 21 noiembrie 1916, Craiova este ocupată, pentru doi ani, de trupele germane și austro-ungare, după actele de vitejie supranumite „șarja de la Robănești”, în care escadronul 3 al cavaleriei române şi Diviziile 1 și 17, au suferit pierderi grele.

În anul 1940, la Craiova, are loc conferința româno-bulgară, finalizată cu Tratatul din 7 septembrie 1940, prin care sudul Dobrogei (Cadrilaterul) revenea Bulgariei.În 1944, în Oltenia existau 753 de moşieri ce deţineau 400.000 hectare de teren, tocmai de aceea, oraşul a fost acaparat de comunişti la mijlocul lui februarie 1948, iar structura populaţiei oraşului avea să se schimbe, ducând la dispariţia completă a Craiovei boiereşti.

În zilele noastre, Craiova este un oraş cu arhitectură modernă, cu o amplă prezenţă industrială, socială şi culturală. Populaţia totală a oraşului este de 313.530 locuitori, din care populaţia ocupată este de circa 110.000 persoane, iar suprafaţa totală a municipiului este de 8.141 ha. În Craiova există 12.000 societăţi comerciale, iar principalele ramuri de activitate sunt industria, cu o pondere economică de circa 70%, comerţ, servicii, import – export şi construcţii.

Surse:

http://memorielocala.aman.ro/files/istoria.html

https://monitoruldeoltenia.com/file-din-istoria-craiovei-1-cand-a-devenit-craiova-oras/

http://www.craiovaveche.ro/istoric.php

https://www.capitalaculturala2021.ro/Files/dosare/craiova/CRAIOVA%202021%20-%20PLAY%20IntenCity%20ro%20-%20dosar%20candidatura.pdf

http://www.rador.ro/2015/06/01/documentar-craiova-540-de-ani-de-la-prima-ates tare-documentara/

&&&

 S-a întâmplat în 1 iunie1636: În această zi, s-a născut Nicolae Milescu (Spătarul), scriitor memorialist şi diplomat; autorul unui „Jurnal de călătorie în China", primul memorial de călătorie scris de un român; tot el este primul român care a tradus „Vechiul Testament" (1667), lucrare care a stat la baza traducerii „Bibliei de la Bucureşti" (1688); din 1671 a trăit la Moscova (m. 1708, în Rusia).

A fost cunoscut şi sub numele de Spătarul Milescu-Cârnu. Denumirea de „Spătarul" provine de la faptul că a deţinut această funcţie o perioadă în Ţara Românească. Porecla Cancelarul Milescu Nas-Cârn provine de la faptul că a fost mutilat de domn (Ştefăniţă Lupu) pentru a i se potoli presupusele ambiţii de a accede la domnie. În epocă, un om „însemnat" nu mai putea deveni domnitor. S-a născut pe moşia tatălui său Gavril, care era posibil de origine greacă, lângă Vaslui. A studiat la Colegiul Patriarhal din Constantinopo şi, după ce se întoarce la Iaşi, este numit Cancelarul Prinţului Gheorghe Ştefan. Între anii 1660 şi 1664 a fost reprezentantul ţării în Imperiul Otoman şi apoi trimis ca sol la Berlin şi Stockholm. Milescu vorbea limba română, limba latină, limba greacă şi limba rusă.

Între anii 1661–1668, el efectuează prima traducere integrală în limba română a Vechiului Testament, având ca sursă principală textul grecesc din Septuaginta, apărută la Frankfurt în 1597. L-a urmat pe Gheorghe Ştefan în exilul său la Stockholm şi Stettin (1664-1667), şi a vizitat Franţa pentru a crea o alianţă anti-otomană. Se retrage din 1671 în Rusia. La curtea ţarului Alexei şi la şcoala slavo-greco-latină înfiinţată de Petru Movilă, poliglotul nostru face o impresie atât de bună, încât ţarul îi încredinţează diverse misiuni. Nicolae Milescu este cunoscut pentru celebrul său periplu prin Orient (1675-1678).Ţarul Alexei îl trimite în ambasadă în China. Expediţia durează mai mulţi ani.  În final, Spătarul nu se întâlneşte cu împăratul acestei mari ţări. Se pare că motivul a fost neacceptarea, din partea spătarului, a protocolului imperial pe care l-a considerat umilitor. Totuşi, relatarea călătoriei întreprinse constituie un adevărat document istoric. Pe lângă descrierea moravurilor chinezeşti, întâlnim aspecte din Siberia și Mongolia.

Opera sa cuprinde:

Jurnal de călătorie în China, traducere, ediţie îngrijită şi prefaţă de Corneliu Bărbulescu, Bucureşti, ESPLA, 1956 (reeditări, 1958, 1962, 1974, 1987);

Descrierea Chinei, traducere, ediţie îngrijită şi prefaţă de Corneliu Bărbulescu, Bucureşti, ESPLA, 1958 (reeditare, 1975);

Aritmologhia, etica şi originalele lor latine, ediţie critică, studiu monografic, traducere, note şi indici de Pandele Olteanu, Bucureşti, Editura Minerva, 1982.

Surse:

http://www.cunoastelumea.ro/nicolae-milescu-spattaru-1636-1708-a-fost-primul-roman-din-istoria-cunoscuta-care-a-ajuns-in-china-anterior-milescu-l-a-intalnit-pe-regele-soare-si-a-tradus-vechiul-testament-in-ro/

http://www.scritub.com/personalitati/Nicolae-Milescu-Spatarul24141718.php

https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/spatarul-milescu-erudit-de-meserie-diplomat- de-cariera

&&

 S-a întâmplat în 1 iunie1875: În această zi, s-a născut brașoveanul Constantin Lacea, filolog şi lingvist; în 1916 s-a refugiat în străinătate, mai întâi la Stockholm, apoi la Paris, unde, în vederea Conferinţei de Pace, a strâns un bogat material documentar referitor la istoria românilor; revenit în ţară (în 1920), a desfăşurat o intensă activitate ştiinţifică la Cluj; se numără printre realizatorii „Dicţionarului limbii române”, la care a redactat în întregime primele trei litere; membru de onoare al Academiei Române din 1939.

Constantin Lacea se naște la 1 iunie 1875 în clădirea Liceului „Andrei Șaguna” din Brașov, acolo unde tatăl său Drăgan Lacea a slujit această școală timp de 40 de ani, fiind nepotul cunoscutului negustor și ctitor al gimnaziului, Vasile Lacea. După mamă, el era nepot al negustorului săcelean Stan Blebea, venit din Ţara Românească, iar un frate al său însoțea trupa lui Fanny Tardini, fiind și el autor al mai multor piese teatrale. Mama sa, Elena, născută Saftu, înrudită cu cunoscutul protopop Vasile Saftu din Șchei, avea să dea viață la nouă copii (dintre care cinci mor de mici), Constantin fiind cel de-al doilea. 

De mic copil, el leagă o prietenie de o viață cu viitorul poet Ștefan Octavian Iosif, născut în casa de alături, fiind înscriși împreună, mai întâi la școala primară a dascălului Vasile Oancea, apoi la gimnaziul ortodox condus de tatăl poetului Stefan Iosif, pe care, absolvind în anul 1893. Cu stipendiu de la Biserica Sf. Nicolae din Șchei urmează cursurile Facultății de Filosofie și Litere în cadrul Universității din Budapesta între anii 1893 și 1895,studii continuate la Munchen și Leipzig. În anul 1897, la Leipzig susține teza de doctorat cu un studiu de limbă, asupra scrierii mitropolitului Dosoftei: „Viața și petrecerea sfinților”, Iași, 1682. 

Continuă studiile la Paris și cu aceste acumulări revine la Brașov ca profesor de limbă și lieratură română, germană și franceză în cadrul Liceului „Andrei Șaguna”, calitate în care redactează un valoros manual de limbă și literatură germană (1904), angajându-se totodată să colaboreze la redactarea monumentalului „Dicționar al limbii române”, programat de Academia Română și la carea lucrat 44 de ani, alături de Sextil Pușcariu, Constantin Diaconovici, Theodor Capidan ș.a. În același timp, ca arhivar organizează fondul documentar al arhivei de la Biserica Sf. Nicolae, perioadă în care colaborează cu marele istoric Nicolae Iorga.

În condițiile primului război  mondial se refugiază doi ani în Suedia, în Stockholm împreună cu mai mulți colegi de catedră, între care directorul Iosif Blaga, profesorul Dumitru Lupan, profesorul Nicolae Bogdan, profesorul Ioan Petrovici, însoțit de fiica și soția sa. A urmat alți doi ani la Paris, făcând parte din Consiliul Național constituit de Take Ionescu la Paris. În timpul refugiului biblioteca și manuscrisele academice la care lucrase au fost răvășite și distruse. Ca și în Suedia, la Paris, împreună cu brașovenii Ioan Ursu, Alexandru Lapedatu, Nicolae Bogdan și Iosif Blaga (toți șaguniști) fac propagandă românească pentru Unire în cadrul asociației ,,Misiunea Universitară Română”.

Ajungând din nou în Suedia, împreună cu brașovenii Nicolae Bogdan și protopopul Iosif Blaga, Costantin Lacea formează un comitet de propagandă, susținut de consulul român Augustin Paul, reușind să anihileze propaganda presei maghiare și germane de aici. Are răgazul să cerceteze bibliotecile suedeze, unde depistează mărturii prețioase privind istoria poporului nostrum.Revine la Paris şi primește însărcinarea de a se ocupa de prizonierii români refugiați în Franța, prilej cu care organizează o legiune română de voluntari, pregătind opinia publică pentru conferința de pace. 

Revenind în țară, participă la Marea Adunare de la Alba Iulia, stabilindu-se apoi la Cluj împreună cu Sextil Pușcariu, pentru a continua redactarea Dicționarului început la Academia Română. Este numit de Consiliul Dirigent profesor la Liceul „Ghe. Barițiu” din Cluj, iar din 1921 profesor universitar (pentru limba germană) la Academia de înalte studii comerciale și industriale din Cluj fiind apoi numit și rector al acesteia. Începe să scrie aici manualele și cursurile unversitare atât de bine cunoscute. Colaborează cu valoroase articole pe teme lingvistice pentru prestigioasa revistă „Daco-România” din Cluj, multe din acestea vizând Brașovul. Revine la Brașov pentru a sluji în continuare liceul șagunist până la sfârșitul vieții, îndeplinind și calitate de inspector școlar întrre anii 1924-1925, fiind ales și senator pentru zona Săcele în primul parlament al României întregite.

Toată viața și-a dedicat-o studiilor filologice, mărturisind o preferință pentru zona Brașovului și a Transilvaniei.Remarcabile sunt: „Din graiul românilor din Șcheii Brașovului”; „Limba noastră și viața economic a brașovenilor”; „Cetatea de pe Tâmpa de lângă Brașov și cătunul de sub ea”; ,,Țară, Țara Bârsei și Ardealul”; „Brașovul între anii 1871-1878”, 1943; „Contribuții la istoria junilor brașoveni”, 1929; „Contribuții la cunoașterea trecutului și educației vechilor negustori și meseriași brașoveni”, Brașov, 1943.  „Ca elev am preferat matematica.Viaţa mi-a sortit lingvistica. De aceea cred că un om înzestrat cu o memorie bună poate face faţă oricărui obiect de studiu”.spunea Lacea la 9 iunie 1940.

Din 1939, el devine membru de onoare al Academiei Române și după un an, pensionându-se de la catedră locuieşte la Brașov, pe strada care-i poartă numele, la nr. 6. La 28 ianuarie 1950 se stinge din viață, după o congestie pulmonară, când nu împlinise încă 75 de ani. Este înmormântat  în cimitirul bisericii șcheiene Sf. Treime de pe Tocile, iar în arhiva muzeului din Șcheii Brașovului s-a constituit un fond documentar despre activitatea sa. O parte din arhiva și biblioteca sa a fost donată Bisericii Sf. Nicolae prin grija surorii sale Elena Bunescu şi a profesorului Ion Colan, arhivarul de atunci al muzeului. Fondul de carte „Costantin Lacea” a fost oferit Muzeului Primei Școli Românești, Arhivelor Statului și Bibliotecii Județene.

Surse:

Jana Balacciu, Rodica Chiriacescu, Dicționar de lingviști și filologi români, București, Editura Albatros, 1978

Ioan Vlad, Cărturari brașoveni pentru România Mare, Editura Academiei Aviatiei si Apararii Antiaeriene Henri Coanda,Braşov,1999

Dicționar enciclopedic român, București, Editura Politică, 1962-1964

Pr. prof. Vasile Oltean, Paşi spre Mare, a Unire, 2018

&&&

 S-a întâmplat în 1 iunie1937: La această dată, se desfiinţează „Universitatea Săsească”, unitate politică şi administrativă a saşilor transilvăneni care a activat din anul1876 ca fundaţie. „Universitatea săsească” denumită în limba germană „Nationsuniversität”, cu numele complet „Sächsische Nationsuniversität” (Universitatea Naţiunii Săseşti), iar în latină: „Universitas Saxonum”, a fost un organism politic de autoadministrare al saşilor transilvăneni (în germană Siebenbürger Sachsen) constituit la ordinul regelui Matia Corvin în 1486, care a funcţionat până la jumătatea secolului al XIX-lea (1486–1876) ca „administraţie autonomă” iar de atunci până la desfiinţarea sa definitivă, în 1937, ca fundaţie. 

„Universitatea săsească” îngloba cele şapte scaune ale Sibiului (Orăştie, Sebeş, Miercurea, Sighişoara, Nocrich, Cincu şi Rupea), Scaunul Şeica şi cel al Mediaşului, formate mai târziu, precum şi Districtul Braşov şi Districtul Bistriţei. Şapte Scaune (în germană „Sieben Stühle”, în latină „septem sedes”) se numea un teritoriu de pe „Pământul Crăiesc” (Königsboden) dinTransilvania (în germană Siebenbürgen, adică „şapte cetăţi": Sibiu, Braşov, Mediaş, Sighişoara, Sebeş, Rupea, Bistriţa), reprezentând unităţile adminstrative ale saşilor transilvăneni, din secolul al XII-lea până spre sfârşitul secolului al XIX-lea. În 14 iulie 1349 era prima menţiune a faptului că existau cele Şapte scaune (Sieben Stühle) constând din „Scaunul principal" (Hauptstuhl) de la Sibiu (Cybininum) şi cele şapte „scaune secundare" (Nebenstühle) de la Orăştie (Broos), Sebeş (Mühlbach), Miercurea Sibiului (Ruzmargt, astăzi Reußmarkt), Sighişoara (castrum Sches, astăzi Schäßburg), Nochrich (Leuskyrch, astăzi Leschkirch), Cincu (Schenk, astăzi Großschenk) şi Rupea (Reps). Scaunul Şeica şi Scaunul Mediaşului s-au format mai târziu, purtând denumirea de „Două Scaune” (Zwei Stühle). Districtul Braşov şi Districtul Bistriţei s-au format şi ele mai târziu, dar acestea nu au avut subordonare scăunală. Un „scaun" reprezenta o uniune de mai multe oraşe şi sate, supuse aceleiaşi puteri judecătoreşti. Pentru fiecare scaun era desemnat un „jude regal" („Königsrichter”, sau, în latină „judex regis”) care era supus numai regelui Ungariei. Scaunele şi districtele erau conduse de un jude al locului, denumit şi jude scăunal (în germană Stuhlrichter, în latină „judex sedis” sau „judex terrestris”) asistat, mai târziu, de un comandant militar. Cea mai înaltă funcţie administrativă a saşilor era cea de „jude al scaunului de Sibiu" (în germană „Stulrichter von Hermannstadt”, în latină „judex Cibinensis”). Din 1453, scaunul Tălmaciu şi cel al Săliştei au fost încorporate scaunului Sibiului, ca filiale ale acestuia, până la desfiinţarea Universităţii Săseşti după instaurarea dualismului austro-ungar. Ca urmare a constituirii sale, comunitatea săsească din Transilvania a devenit „naţiune politică” alături de maghiari şi secui, având drept de reprezentare în Dieta Transilvaniei. Denumirea „Nationsuniversität” (Universitatea Naţiunii) poate induce în eroare, dar prin descompunerea cuvântului în componentele sale regăsim termenii latini „natio” (popor, etnie) şi „universitas” (întreg, totalitate). Prin urmare, în această sintagmă, cuvântul „Universitate” nu are nici o legătură cu noţiunea de „învăţământ superior”, cum ar putea părea, la prima vedere. Prin „Naţiune” se desemnează un anumit grup etnic sau o etnie. Din punct de vedere semantic, este vorba despre „totalitatea saşilor transilvăneni”, de pe teritoriul pe care s-au stabilit.

Surse:

https://patrimoniu.sibiu.ro/istorie/detaliu/21

https://biblioteca-digitala.ro/reviste/arhiva-somesana/arhiva-somesana-seria-III-III-2004-04.pdf

https://www.cclbsebes.ro/docs/Sebus_3_2011/13%20O_Tatar.pdf

https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/153-155_14.pdf

https://evenimentulistoric.ro/ce-era-universitatea-saseasca-pe-care-la-1848-o-apucase-grija-de-romanii-din-transilvania.html

https://www.descopera.ro/istorie/14902289-ziua-in-care-sasii-din-transilvania-au-devenit-privilegiati-pentru-urmatorii-65 0-de-ani

&&&

 Preambul. Această postare, ca în fiecare an, îmi poate aduce multe comentarii pro sau contra subiectului postării, fapt pentru care repet ceea ce zic atunci când postez despre personaje istorice controversate: eu nu ridic statui virtuale nimănui, oricum s-ar fi chemat și orice ar fi făcut în istorie, ci încerc doar să prezint, foarte pe scurt, câteva fapte, date și întâmplări legate de data din calendar! Tocmai de aceea, vă rog ca acele comentarii acide, dure, „super-patriotice” sau „nepatriotice” să le faceți prin alte colțuri virtuale, în ideea în care, așa cum cred că se observă de vreun deceniu și jumătate în această rețea, nu-mi place aruncatul cu noroi în ventilator! Sau cu orice alt material fetid!

S-a întâmplat în 1 iunie1946: La această dată, mareşalul Ion Antonescu, conducător al statului român în perioada 1940-1944, era executat, alături de colaboratorii săi apropiaţi Mihai Antonescu, Constantin Vasiliu şi Gheorghe Alexianu, în închisoarea Jilava, ca urmare a sentinţei de condamnare la moarte (din 20.V.1946); procesul s-a desfăşurat, la Bucureşti, între 7 şi 18 mai (n. 1882). După ce a fost arestat pe 23 august 1944, mareșalul Ion Antonescu a fost predat sovieticilor, fiind supus timp de doi ani la interogatorii foarte dure. Fostul conducător al statului român, în perioada 4 septembrie 1940-23 august 1944, a fost adus înapoi în România în 1946, pentru a fi judecat.

În acel moment, Antonescu era considerat criminal de război, fiind judecat, printre altele, pentru trădare de patrie, culpa principală imputată mareșalului fiind alianța cu Germania nazistă. Antonescu şi colaboratorii săi au fost duşi în faţa Tribunalului Poporului, o instanță ad-hoc, formată din oameni fără o pregătire juridică necesară unui asemenea proces. Președintele Al. Voitin Voitinovici avea doar 28 de ani şi o oarecare relaţie cu liderul comunist Lucreţiu Pătrăşcanu. Acuzatorii publici din proces erau Vasile Stoian, un jurist total necunoscut, Constantin Dobrian, judecător de instrucţie din Timişoara, și Dumitru Săracu, fost bucătar, lipsit de vreo pregătire juridică. Antonescu și colaboratorii săi au fost au fost acuzați că „s-au făcut vinovați de dezastrul țării și crime de război prin aceea că au trădat interesele poporului român punând țara în slujba dușmanului fascist și hitlerist”.

La interogatoriul din 6 mai, Ion Antonescu răspunde acestei acuzații: „Nu aveam nici o altă ieșire. România era total izolată. La toți miniștrii străini la care m-am adresat, toți mi-au refuzat orice sprijin. Pe bază că nu pot să acorde, în circumstanțele internaționale de atunci, nici un sprijin României”. Al doilea mare cap de acuzare a fost acela al crimelor contra umanităţii şi politica rasială a regimului Antonescu. Mai precis, Tribunalul Poporului spune că regimul Antonescu se face vinovat de „uciderea şi deportarea evreilor, ţiganilor şi a altor rase indezirabile”. „Aţi deportat pentru că aţi transplantat în România şi aţi aplicat aici teoriile urii de rasă ale hitlerismului. Aţi transplantat într-un pământ care nu primea o buruiană straină, buruiana urii de rasă", i-au reproşat membrii Tribunalului Poporului mareşalului Antonescu. Mai precis, acuzatorii se refereau la masacrele contra evreilor de la Odessa, trenurile morţii de la Iaşi, despre deportările evreilor şi romilor în Tranistria într-un soi de lagăre de exterminare.   

Antonescu a fost pus să răspundă pentru masacrele de la Iaşi şi Odessa, dar şi pentru noţiunea de „curăţire a terenului”, adică o amplă mişcare de epurare etnică. Acuzatorii au adus ca probe inclusiv declaraţii ale lui Antonescu. Fraternizarea cu Germania nazistă şi politica rasială au reprezentat principale capete de acuzare îndreptate împotriva lui Antonescu şi pentru care a fost condamnat ca şi criminal de război.

Antonescu s-a apărat spunând că a fost constrâns în anumite situaţii de Germania nazistă, dar şi că s-ar fi exagerat mult cifra deportaţilor şi ucişilor. Totodată, mareșalul s-a apărat spunând că uneori deportările au fost pentru siguranţa evreilor din Basarabia şi Bucovina, dar şi din motive militare. Pe romi zicea că i-ar fi mutat pentru a menţine ordinea. „Dacă evreii din ţara românească mai trăiesc, trăiesc datorită mareşalului Antonescu”, a spus Ion Antonescu, susţinând, în apărarea sa, că nu ar fi respectat toate dispoziţiile naziştilor.

Procesul s-a desfășurat foarte rapid, între 7 și 18 mai 1946. Tribunalul Poporului a pronunțat 13 sentințe de condamnare la moarte, dintre care trei pedepse au fost comutate la muncă silnică pe viață, iar șase învinuiți au fost condamnați în absență Ion Antonescu s-a numărat printre cei condamnați la moarte cărora nu le-a fost comutată pedeapsa. Alături de el au fost executați la Jilava, pe 1 iunie, Mihai Antonescu, Gheorghe Alexianu, Constantin Vasiliu.

Ultima dorință a lui Ion Antonescu a fost să fie executat de către militari, nu de gardienii închisorii, dar a fost refuzat. Conform raportului oficial, dupa ce s-a dat ordinul de tragere și s-a executat ordinul, Ion Antonescu a salutat ridicându-și pălăria cu mâna dreaptă, apoi a căzut. Ion Antonescu nu a fost însă atunci ucis de gloanțe. S-a ridicat în cot și a spus: „Nu m-ați împușcat, domnilor, foc!” Șeful gardienilor s-a dus la el și l-a împușcat în cap cu pistolul. Examinarea doctorului a reliefat că Antonescu încă mai era în viață. După ce a tras încă o serie de gloanțe asupra lui Vasiliu, șeful gardienilor a mai tras trei gloanțe în piepul lui Antonescu, care este declarat mort. Locul de veci al mareșalului Ion Antonescu a rămas secret. Se încerca, prin ascunderea locului acestuia, să se evite transformarea mormântului într-un loc de pelerinaj.

Surse:

Magherescu, Gheorghe - Adevărul despre mareşalul Antonescu, 3 volume, Editura Păunescu, Bucureşti, 1991

Ioanid, Radu (coord.)-Lotul Antonescu în ancheta SMERS, Moscova,1944-1946. Documente din arhiva FSB, Editura Polirom, Bucureşti, 2006 

Autor colectiv: Mareşalul Ion Antonescu - erou, martir sau criminal de război?, Editura Tesu, Bucureşti, 2007 

Neagoe, Stelian - Oameni politici români, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007. Nicolescu, Nicolae C. - Şefii de stat şi de guvern ai României (1859 - 2003), Editura Meronia, Bucureşti, 2003,

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/imagini-document-de-la-executia-lui-ion-antonescu-de-ce-a-fost-condamnat-ma resalul-video

$$$

 S-a întâmplat în 1 iunie 1957: În această zi, a avut loc inaugurarea Muzeului Literaturii Române din Bucureşti, înfiinţat de criticul şi istoricul literar Perpessicius (Dumitru Panaitescu), primul director al Muzeului. Muzeul Naţional al Literaturii Române deţine peste 300.000 de piese organizate în trei sute de colecţii (sec. XV-XX), cuprinzând manuscrise ale unor scriitori români precum Mihai Eminescu, Ion Creangă, Vasile Alecsandri, Lucian Blaga, I.L. Caragiale, Titu Maiorescu şi mulţi alţii. Colecţiile sunt completate de cărţi vechi şi rare, documente istorico-literare, lucrări de artă plastică (grafică, pictură, scluptură), periodice, obiecte şi mobilier memorial, fotografii, înregistrări audio-video. 

Clădirea în care îşi desfăşura activitatea Muzeul Naţional al Literaturii Române a fost retrocedată în anul 2014, proprietarul somând instituţia în privinţa întreruperii activităţii începând cu data de 15 iunie a aceluiaşi an. Tezaurul MNLR a fost mutat în incinta Casei Presei din Bucureşti. Înfiinţarea Muzeului Literaturii Române i se datorează lui Mihai Eminescu, poetul punându-şi sigiliul pe „destinul” viitoarei instituţii chiar în anul centenarului naşterii sale. Conducerea de atunci a Uniunii Scriitorilor a hotărât să folosească sumele neconsumate (din fondurile alocate centenarului) pentru achiziţionarea unor documente, altele decât cele eminesciene, aparţinând marilor scriitori. Mihai Beniuc, preşedintele Uniunii Scriitorilor, a luat decizia de a pregăti impresionantul fond documentar astfel achiziţionat, pentru a deveni patrimoniul unei instituţii culturale de rang naţional, consacrată literaturii române.

Pe 1 iunie 1957 se înfiinţează Muzeul Literaturii Române, sub conducerea lui Dumitru Panaitescu- Perpessicius. Muzeul a funcţionat pentru o vreme chiar în sediul Uniunii Scriitorilor, din Şoseaua Kisellef nr. 10 (Casa Toma Stelian), într-un spaţiu impropriu. Sprijinit de câteva dintre personalităţile literare ale timpului, cu „trecere” la autorităţi, Perpessicius a continuat activitatea de îmbogăţire a patrimoniului literar. Primelor colecţii li s-au adăugat altele, cuprinzând la rândul lor valoroase manuscrise, cărţi rare, acte, corespondenţă, obiecte, fotografii, tablouri, sculpturi, piese de patrimoniu literar. Din anul 1967, muzeul funcţionează într-un sediu nou (sediul actual), pe Bulevardul Dacia (fost Strada Fundaţiei), nr. 12. 

Un rol decisiv în obţinerea acestui loc l-a avut Tudor Arghezi, a cărui intervenţie energică la autorităţile de partid a avut efectul scontat. Astfel, după Eminescu, un alt mare scriitor român îşi imprimă efigia numelui pe destinul acestei instituţii. Clădirea cunoscută sub denumirea de „Casa Kretzulescu” este una dintre puţinele construcţii în stil arhitectural neoclasic din Bucureşti. Casa monument ce adăposteşte Muzeul Naţional al Literaturii Române a fost construită de marele vornic Alexandru Villara în anul 1839 în mahalaua Popa Cosma. Era considerată una dintre cele mai frumoase clădiri ale Bucureştiului. Villara i-a oferit-o drept zestre fiicei sale Elena, la căsătoria acesteia cu Scarlat Al. Kretzulescu. La unsprezece ani după decesul lui Scarlat Kretzulescu, clădirea devine locuinţa directorului băncii „Bank of Romania”, baronul Frank.În a doua jumătate a secolului al-XIX-lea, aceasta ajunge în proprietatea statului, devenind „Laboratorul de electricitate al Universităţii din Bucureşti”, aflat sub conducerea savantului Dragomir Hurmuzescu. 

Tot aici au funcţionat succesiv un pension de fete şi biblioteca Ambasadei Germane. În 1948, clădirea este repartizată Muzeului Româno-Rus, care este desfiinţat în 1963. În 1967 devine sediul Muzeului Literaturii Române, care o va ocupa de facto abia în 1971. După 1990, clădirea a fost integral consolidată, renovată şi restaurată, conform planurilor arhitecturale originale.Muzeul detine circa 300.000 de piese, organizate în 250 de colecţii (manuscrise, acte, corespondenta, fotografii originale, artă plastică, obiecte memoriale), 200 de titluri de carte veche romaneasca, 20.000 de volume de carte rară, 8.000 de titluri de publicații periodice.

Muzeul Naţional al Literaturii Române are în custodie 6 Case Memoriale, organizate într-o reţea proprie:

Bucureşti: Casa Memorială  „Tudor Arghezi - Mărţişor", Casa Memorială „George şi Agatha Bacovia", Casa Memorială „Liviu şi Fanny Rebreanu", Casa Memorială „Ion Minulescu - Claudia Millian"

Moroieni, Judeţul Dâmboviţa: Casa Memorială „Alexandru Ciorănescu"

Vânători, Judeţul Neamţ: Casa Memorială „Mihail Sadoveanu"

Surse:

https://mnlr.ro/

http://mnlr.ro/despre-noi/restaurare/

https://www.zilesinopti.ro/locuri/11668/muzeul-national-al-literaturii-romane-calea-grivitei

https://romanialibera.ro/opinii/interviuri/muzeul-literaturii-romane--redeschis-in-fostul-sediu-g estapo-426217

@@#

 1 iunie – „Ziua Internaţională a Ocrotirii Copiilor”. Ziua internaţională a ocrotirii copilului este sărbătorită în România şi în alte aproximativ 50 de ţări, la data de 1 iunie. De asemenea, o zi dedicată copilului este celebrată la date diferite în peste o sută de state. Sărbătorirea unei zile dedicate copilului a fost propusă în 1925, la Conferinţa mondială pentru bunăstarea copiilor de la Geneva. Decizia instituirii unei zile pentru protecţia copiilor a fost adoptată de către Federaţia Democratică Internaţională a Femeilor, în cadrul unei sesiuni speciale din noiembrie 1949, desfăşurată la Moscova. 

La 14 decembrie 1954, Adunarea Generală a ONU a adoptat Rezoluţia nr. 836 pentru a proclama o Zi mondială a copilului. Pornind de la convingerea că trebuie acordată o atenţie deosebită copiilor, care reprezintă generaţia de mâine, Adunarea a recomandat, cu acest prilej, ca începând din 1956, în toate ţările să fie instituită o Zi mondială a copilului, pentru ca ea să fie marcată „ca o zi a fraternităţii şi înţelegerii între copiii de pretutindeni, a activităţilor dedicate promovării idealurilor şi obiectivelor Cartei şi bunăstării copiilor din toată lumea, pentru întărirea şi lărgirea eforturilor pe care Naţiunile Unite le fac în favoarea copiilor din întreaga lume". 

Rezoluţia recomanda guvernelor statelor membre să instituie o astfel de zi, la data pe care o considerau de cuviinţă, deci nu neapărat 1 iunie, dată la care este sărbătorită în România. Organizaţia Naţiunilor Unite marchează această zi la 20 noiembrie, data la care au fost adoptate Declaraţia Drepturilor Copilului în 1959 şi Convenţia asupra Drepturilor Copilului, în 1989.

La 16 noiembrie 2016, preşedintele României a semnat decretul privind promulgarea legii prin care este modificat Codul muncii prin declararea zilei de 1 Iunie - Ziua Copilului ca sărbătoare legală în care nu se lucrează. Astfel, în 2017, pentru prima dată, ziua de 1 iunie a fost zi nelucrătoare. Camera Deputaţilor a adoptat, în luna octombrie, legea prin care Ziua Copilului devine zi liberă nelucrătoare pentru români. Cu ocazia zilei de 1 iunie, au  loc numeroase manifestări şi activităţi distractive pentru copii. 

Surse:

www.un.org

https://www.agerpres.ro/flux-documentare/2017/06/01/ziua-internationala-a-copilului-03-35-12

http://www.rador.ro/2015/06/01/calendarul-evenimentelor-1-iunie-sele ctiuni/