$$$

 ALEXANDRU MACEDONSKI

A fost fiul maiorului (mai târziu, general) Al. D. Macedonski şi al Mariei (n. Pârâianu). În Cartea de aur (1902), poetul lansează ideea unei genealogii fantaste: „Prin tată, neîntrecutul poet – spune despre sine la persoana a III-a – coboară dintr-o familie polonă care a domnit în Lituania şi care îşi găseşte originea din familia princiară de Biberstein, una dintre cele mai puternice de pe Rin”. În realitate, strămoşii pe linie paternă sunt originari din sudul Dunării; bunicul, Dimitrie, luptase în campaniile ruso-turce de la începutul secolului al XIX-lea cu gradul de locotenent, ia parte la Revoluţia lui Tudor Vladimirescu, fiind amestecat (potrivit unor surse) în trădarea Pandurului, părăseşte ţara, revenind, sub Kiseleff, serdar în 1838, apoi condamnat în legătură cu conspiraţia lui Mitiţă Filipescu, împreună cu N. Bălcescu. Fiul lui Dimitrie, Alexandru, sprijină Unirea din 1859 şi pe Al. I. Cuza, care-l înaintează la gradul de general, numindu-l apoi ministru de război al Principatelor, prim-adjutant al Domnului şi şef al statului-major domnesc. Ulterior, ajungând la neînţelegeri cu guvernul, se pensionează (1863); cu toate că fusese în conflict cu Al. I. Cuza, în ultimii ani, nu e de acord cu detronarea acestuia şi cu prezenţa unui Domn străin (1866). În 1869, e totuşi reintegrat în ierarhia militară, dar moare subit la 12 septembrie acelaşi an, la Bucureşti. Familia acreditează versiunea unei otrăviri. Din partea mamei, Macedonski se trage dintr-o „veche şi strălucită familie de peste Olt”, înrudită cu Brăiloii şi Urdărenii. După moartea generalului, văduva rămâne cu o pensie modică, „împovărată cu patru copii”: Caterina, Dimitrie, Alexandru şi Vladimir. Averea revine Caterinei (moşia Pometeştii din com. Adâncata) şi fiind, de altfel, ipotecată, familia o pierde, prin vânzare forţată, în 1877. Fiul mai mare, Dimitrie, urmează studii matematice la Paris, apoi intră în armată; Vladimir ajunge avocat, dar – asemenea poetului – are o existenţă hărţuită de lipsuri, datorii, licitaţii, despăgubiri prin justiţie etc.

Alexandru, care moşteneşte sensibilitatea, firea visătoare a mamei, dar şi temperamentul impulsiv, dominator al tatălui, îşi petrece copilăria la moşia Pometeşti, evocată într-o poezie de tinereţe (Mângâierea dezmoştenirii) şi într-unul din rondelurile ultimei etape de creaţie (Rondelul trecutului). Primele lecţii, în familie, apoi la Craiova, unde termină şi clasa a V-a de liceu. Un an mai târziu (se pare că din motive de sănătate), adolescentul întreprinde o călătorie la Viena (1870), apoi la Genova, Veneţia, Florenţa, Napoli (1871), unde se mai întoarce în 1873, trecând prin Gleichenberg, Ischia. Reconstituirea itinerariului se poate face doar după însemnările de date şi localităţi inserate de poet pe textele poeziilor scrise în acei ani. După alte mărturii, ar rezulta că, între anii 1871 şi 1872, ar fi urmat cursurile unui pension particular. În 1871, îl găsim în matricola Facultăţii de Litere din Bucureşti, fără a fi urmat totuşi cursurile. Nevoile materiale şi nostalgia locurilor natale îl întorc în ţară în 1872, 1873.

Debutează cu poezia Dorinţa poetului, în Telegraful român din Sibiu (1870); în volum, cu placheta Prima verba (1872). Din acei ani, se avântă în viaţa publică şi ziaristică: colaborează la Transacţiuni literarie şi scientifice, Revista contimpurană, Telegraful, scoate ziarul antidinastic Oltul (1873), cu articole antimonarhice care-i aduc arestarea şi detenţia la Văcăreşti (1875); deferit Curţii cu juraţi a Tribunalului Ilfov, este achitat în 1876. Numit director la prefectura jud. Bolgrad, demisionează după câteva luni. În 1877, în timpul Războiului de independenţă, scoate mai multe publicaţii efemere: Vestea, Trăsnetul, Plevna, Dunărea şi glorifică faptele de arme în Stegarul şi alte poeme eroice. Ţine la Ateneul român o răsunătoare conferinţă despre Mişcarea literară din cei din urmă zece ani (1878), schiţând un prim „program” literar. Reia tonul virulent satiric în revista Tarara (1880), cu săgeţi aruncate casei domnitoare de Hohenzollern şi „mezatului” deschis la palat sub „Vodă Trefleac”, sau ironizând veleităţile literare ale Carmen Sylvei. În acelaşi an, Macedonski întemeiază cea mai durabilă publicaţie a sa, Literatorul, care va avea – sub titluri şi variante dictate de împrejurările agitatei biografii a fondatorului – o existenţă la fel de hărţuită, până în 1919. Intenţia iniţială era de a contracara prestigiul şi influenţa Convorbirilor literare şi orientarea spre spaţiul cultural germanic a „Junimii”. Relaţiile rămân totuşi, la început, deferente: Macedonski citeşte în cenaclul lui Maiorescu Noaptea de noiembrie (1881), Alecsandri colaborează la Literatorul. Vor interveni însă în curând disensiuni, fricţiuni, polemici (v. şi poezia antijunimistă Dialogul morţilor), soldate cu erorile de atitudine faţă de Alecsandri, Caragiale, Eminescu. La finele lui 1881, Macedonski publică a doua sa culegere de Poezii (pe copertă 1882), însoţite de o Prefaţă-manifest în sprijinul „poeziei sociale”, cu intenţia reînnodării tradiţiei militante a momentului 1848. Nivelul creaţiei macedonskiene se menţine deocamdată în sfera romantică mesianică, oscilând între D. Bolintineanu şi Musset. În 1882, publică în Literatorul, în acelaşi avânt de intimitate frenetică şi umanitarism generos, Noaptea de ianuarie, Noaptea de februarie, Noaptea de martie şi Noaptea de noiembrie. În aceeaşi revistă publică o Analiză critică a creaţiei lui Alecsandri, care duce la ruptura cu bătrânul poet. Se înfiinţează „Societatea revistei Literatorul”, al cărui preşedinte e V. A. Urechia, Macedonski fiind vicepreşedinte. Numit şi inspector al monumentelor istorice, pentru scurtă vreme.

În 1883, se căsătoreşte cu Ana Rallet-Slătineanu, cu care va avea cinci copii: George (m. 1886), Alexis, Nikita, Pavel, Constantin-Hyacint. În acelaşi an, datorită nefericitei epigrame la adresa lui Eminescu, Macedonski îşi atrage ostilitatea unei mari părţi a vieţii literare, părăsit şi renegat chiar de prieteni şi colaboratori, silit să se autoexileze la Paris (până în 1885). În Franţa, frecventează cercurile literare şi începe să scrie în limba franceză. Ia contact cu agitaţia grupărilor simboliste, cunoaşte pe câţivadintre poeţii reputaţi ai momentului: Paul Fort, L. Tailhade, Jean Richepin, St. Mallarmé (unora le vadedica apoi poezii), atras de aripa belgiană a simbolismului (Albert Mockel), colaborând la revista La Wallonie (1886). Reîntors în ţară, încearcă reanimarea Literatorului (2 nr. în 1886), fie sub vechea denumire, fie sub titluri disimulate: Revista independentă (1887), România literară (1888); paralel, alte iniţiative publicistice, cu Stindardul ţării, de orientare antimonarhică (1888), Streaja ţării (1889); începe colaborarea la Românul (cu cronicile intitulate Viaţa bucureşteană), polemizează cu Timpul. În creaţie, reia filonul romantic al „nopţilor” cu Noaptea de mai (1887), lansează un prim manifest simbolist, Poezia viitorului (1892), lucrează la ciclul de Idile brutale şi la romanul în limba franceză Le Calvaire de feu, reanimând şi cenaclul Literatorului. Sfârşitul veacului îl impune iarăşi atenţiei publice prin câteva atitudini de frondă: premiera tragediei „clasice” Saul (în colab. cu C. Pavelescu), cursa pe bicicletă Bucureşti-Braşov şi retur, amestecul în „afacerea” mitropolitului Ghenadie, recepţia oferită în cinstea „magului” franco-asiro-babilonian Sâr Péladan (1898), redeschiderea „oficială” a cenaclului ş.a. Totodată, poetul se impune prin noile sale volume: Excelsior (1895) şi Bronzes (în lb. franceză, 1897). În jurul Literatorului se grupează tot mai mulţi dintre exponenţii „poeziei noi”, unii „descoperiţi” sau încurajaţi şi „lansaţi” de Macedonski: Ştefan Petică, (I. C.) Săvescu, M. Demetriad, D. Anghel, Tudor Arghezi, I. Pillat ş. a.

Până la primul război mondial, Macedonski alternează – într-o existenţă plină de privaţiuni, sfidând neînţelegerile, aversiunea etc. – momentele de eroare (susţinerea, în Forţa morală, 1901-1902, a campaniei lui Caion împotriva lui I. L. Caragiale; încercările de a se exila şi a cuceri o iluzorie notorietate în Franţa ş. a.), cu câteva realizăridurabile: Cartea de aur (1902), Le Calvaire de feu (1906), Flori sacre (1912), primul ciclu din poema rondelurilor (1916). Eşecul tribulaţiilor pariziene îl întoarce în ţară, în toamna lui 1913, unde redeschide cenaclul din strada Dorobanţi, printre noii acoliţi numărându-se şi Horia Furtună, Al. T. Stamatiad, Marcel Romanescu, G. Bacovia, N. Davidescu, Adrian Maniu, Tudor Vianu ş.a. Izbucnirea ostilităţilor face să eşueze şi premiera pariziană a piesei Le fou? Pronunţându-se pentru neutralitate, poetul face totuşi imprudente declaraţii antifranceze şi scoate ziarul progerman Cuvântul meu (1915). Atitudinea sa va fi vehement atacată în presa de după 1918, care reactualizează „cazul Macedonski ” O. Densusianu îşi retrage propunerea ca Macedonski să fie ales membru al Academiei; O. Goga, ministru al Cultelor şi Artelor, îl numeşte (1920) şef de birou, dar poetul refuză. Termină ultima parte a Poemei rondelurilor, publicând ultima poezie antumă în Universul literar din 14 nov. 1920. Zece zile mai târziu, se stinge din viaţă în locuinţa sa de pe Calea Dorobanţi nr. 24.

Dincolo de aspectele controversate ale unei opere inegale, risipite în multe direcţii şi orientări, „originalitatea lui incontestabilă, îndrăzneala concepţiilor şi atitudinii lui, farmecul cântecului său când jubilând de bucurie, când dulce şi melancolic, forţa şi fecunditatea imaginaţiei sale, armonia savantă a lirii pe care o înstruna, nenumăratele-i iniţiative poetice care şi-au găsit atâţi imitatori şi continuatori, toate acestea fac din Macedonski unul din cei mai mari poeţi ai literaturii române” (Tudor Vianu).

Sursa: Aurel Sasu, Dicționarul biografic al literaturii române (M-Z), Paralela 45, 2006

$$$

 ASADI TUSI

1) Biografia sa

Asadi Tusi, născut la începutul secolului al XI-lea în orașul Tus din nord-estul Iranului, a devenit una dintre figurile fundamentale ale literaturii persane clasice. Numele său complet era Abu Nasr Ali ibn Ahmad Asadi Tusi. A trăit într-o perioadă dinamică din istoria persană, una modelată de puterea în declin a samanizilor și de ascensiunea diferitelor dinastii regionale, inclusiv gaznavizii și selgiucizii. Aceste schimbări politice au creat un mediu vibrant, dar adesea instabil, pentru exprimarea intelectuală și artistică. În ciuda acestui fapt, operele lui Asadi Tusi au înflorit, contribuind semnificativ la dezvoltarea poeziei epice și didactice persane.

Se cunosc puține lucruri despre copilăria lui Asadi, dar stăpânirea sa în formele poetice persane sugerează o educație clasică solidă, probabil influențată atât de tradițiile literare arabe, cât și de cele persane. Se crede că a călătorit mult, în special în regiuni precum Azerbaidjanul și Armenia, care deveniseră noi centre de cultură și învățătură persană. Aceste mișcări l-au expus la diverse dialecte și culturi, lărgind sfera tematică și lingvistică a poeziei sale. Cariera sa reflectă atât afilieri curtene, cât și autonomie intelectuală, deoarece a servit diverși patroni, scriind în același timp cu o voce puternică personală și naționalistă.

Printre cele mai semnificative contribuții ale lui Asadi Tusi s-a numărat rolul său în continuarea și îmbogățirea tradiției epopeii persane. Este adesea considerat un moștenitor literar al lui Ferdowsi și, deși nu a atins niciodată același nivel de faimă, eforturile sale au contribuit la păstrarea și răspândirea spiritului eroic și moralist al lui Shahnameh. Propria sa epopee, Garshaspnama, este o dovadă a acestei moșteniri. Aceasta îmbină mitul, istoria și instrucțiunile etice într-un stil care amintește de opera lui Ferdowsi, dar cu accente filozofice și stilistice unice.

Pe lângă poezia epică, Asadi Tusi a făcut progrese remarcabile în literatura didactică și lexicografică. Lucrarea sa, Lughat-i-Furs (Dicționarul de limbă persană), este considerată cel mai vechi lexicon persan care a supraviețuit. Compusă în versuri, lucrarea a avut scopul de a explica cuvinte persane rare și obscure, în special vorbitorilor din lumea occidentală vorbitoare de limbă persană, care erau mai influențați de vocabularul arab. Această lucrare ilustrează nu numai abilitățile sale lingvistice, ci și angajamentul său față de conservarea limbii persane într-o perioadă în care aceasta se afla sub presiune culturală.

Reputația lui Asadi ca maestru al dezbaterii poetice, sau munazara, evidențiază și mai mult versatilitatea sa intelectuală. Aceste dispute poetice, adesea structurate ca dialoguri între animale personificate sau concepte abstracte, dezvăluie agilitatea sa retorică și profunzimea sa filosofică. Prin intermediul lor, el a explorat întrebări etice, teologice și existențiale într-un mod accesibil și rafinat. Contribuțiile sale în acest gen au influențat poeții persani ulteriori și au contribuit la definirea tradiției argumentării literare în literatura persană.

În ciuda realizărilor sale, moștenirea lui Asadi Tusi a fost oarecum umbrită de predecesorii și contemporanii săi mai faimoși. Nu s-a bucurat de același nivel de patronaj sau favoare politică precum figuri precum Ferdowsi sau Khayyam, iar operele sale au fost uneori limitate la cercurile regionale. Cu toate acestea, scrierile sale au fost păstrate și studiate de cercetători și poeți ulteriori, care le-au recunoscut valoarea literară și lingvistică.

Asadi Tusi a murit cândva după anul 1072 d.Hr., probabil în Azerbaidjan, unde și-a petrecut ultimii ani. Deși nu este la fel de celebrat universal ca unii dintre colegii săi, contribuțiile sale la poezia, lexicografia și literatura etică persană rămân profund semnificative. El a contribuit la conturarea canonului literaturii clasice persane, conectând trecutul eroic cu formele și publicul literar emergent. Vocea sa, adânc înrădăcinată în tradiție, dar inovatoare ca formă și conținut, continuă să fie revizuită de cercetătorii moderni interesați de bogăția moștenirii literare persane.

2) Lucrări principale

Garshaspnama (Cartea lui Garshasp)

Acesta este cel mai celebru poem epic al lui Asadi Tusi, scris în stilul lui Shahnameh al lui Ferdowsi. Compus în peste 9.000 de cuplete, acesta relatează aventurile eroice ale lui Garshasp, un legendar războinic iranian descendent din Jamshid. Poemul descrie luptele lui Garshasp cu dragoni, monștri și regi străini, încorporând totodată reflecții morale și filosofice. Servește atât ca o continuare a tradiției eroice, cât și ca un vehicul pentru instruire etică, celebrând identitatea persană și virtutea marțială.

Lughat-i-Furs (Dicționar de limbă persană)

Acesta este cel mai vechi dicționar persan care a supraviețuit, scris în formă de versuri. A fost compilat pentru a ajuta vorbitorii din părțile occidentale ale lumii persane, în special din Azerbaidjan și Armenia, să înțeleagă cuvinte persane rare și arhaice, în special pe cele folosite în Șahnameh-ul lui Ferdowsi. Lughat-i-Furs nu numai că enumeră definiții, dar include și citate poetice pentru a ilustra utilizarea, ceea ce îl face o resursă lingvistică și literară neprețuită.

Monazara-ha (Dezbateri/Disputa)

Acestea sunt o serie de dialoguri poetice în tradiția munazara, în care entități abstracte sau naturale, cum ar fi „arabul” și „persanul” sau „aurul” și „piatra”, își argumentează meritele respective. Aceste poezii sunt remarcabile pentru argumentarea inteligentă, umorul și comentariile culturale. Prin dezbateri alegorice, Asadi a explorat teme precum identitatea, valoarea și filosofia morală, antrenând cititorii atât în divertisment, cât și în reflecție.

Qasidas (Panegirice)

Asadi a compus o serie de qaside (ode sau poezii panegirice) în onoarea diferiților conducători și patroni. Deși multe dintre acestea nu au supraviețuit în formă completă, ele demonstrează măiestria sa în stilul curtean formal al vremii. Aceste poezii includ adesea sfaturi morale, laude ale virtuții și referințe la figuri istorice sau mitice, reflectând rolul poetului atât ca eulog, cât și ca sfătuitor.

Poezii didactice și filozofice (diverse)

Pe lângă operele sale epice și lexicale, Asadi a scris poezii mai scurte cu teme morale și filozofice. Acestea includ reflecții despre dreptate, soartă, cunoaștere și condiția umană. Deși nu sunt adunate oficial într-un singur volum, aceste poezii reflectă implicarea sa în tradițiile sufite și etice și dorința sa de a transmite înțelepciune prin versuri accesibile.

Fragmente și versuri diverse

Mai multe versuri și fragmente atribuite lui Asadi Tusi au supraviețuit în antologii și citări ulterioare. Acestea ating adesea teme precum patriotismul persan, mândria lingvistică și lupta dintre bine și rău. Deși incomplete, ele oferă o perspectivă mai profundă asupra gamei sale stilistice și a preocupărilor sale intelectuale.

3) Teme principale

Eroism și vitejie morală

Una dintre temele centrale ale epopeii Garshaspnama de Asadi Tusi este celebrarea virtuților eroice, cum ar fi curajul, loialitatea, onoarea și perseverența. Portretizarea lui Garshasp nu este doar cea a unui războinic care învinge dușmanii, ci și a unei figuri morale care susține dreptatea și îi apără pe cei slabi. Această temă reflectă continuarea tradiției epice iraniene, în care eroii întruchipează calități etice idealizate. Eroismul, în viziunea lui Asadi, ține atât de caracter și înțelepciune, cât și de forța fizică.

Identitatea culturală și lingvistică persană

Un curent puternic de mândrie națională și lingvistică străbate scrierile lui Asadi, în special în lucrarea sa Lughat-i-Furs. Această temă este înrădăcinată în dorința de a conserva și promova limba persană împotriva dominației crescânde a limbii arabe. Prin compilarea și explicarea unor cuvinte persane rare, Asadi a căutat să protejeze o moștenire culturală aflată sub presiune. Dezbaterile sale poetice, în care sunt adesea prezentați un „arab” și un „persan”, pledează subtil pentru demnitatea, frumusețea și profunzimea tradiției lingvistice și literare persane.

Înțelepciune și didacticism

Multe dintre poeziile lui Asadi Tusi, în special versurile sale moraliste mai scurte și disputele poetice, sunt structurate pentru a preda. Tema înțelepciunii se manifestă în îndrumarea privind conduita umană, soarta, dreptatea și utilizarea corectă a vorbirii și cunoașterii. Fie prin sfaturi directe, fie prin dezbateri alegorice, Asadi încurajează reflecția intelectuală și discernământul moral. Poeziile sale prezintă adesea lecții subtil integrate în povestire, făcându-le atât captivante, cât și instructive.

Binele vs. Răul și Lupta Cosmică

Ca în mare parte a literaturii epice persane, tema bătăliei cosmice dintre bine și rău joacă un rol central în Garshaspnama. Bătăliile eroului sunt adesea simbolice pentru conflicte etice și spirituale mai ample. Monștrii și tiranii reprezintă nu doar obstacole fizice, ci și amenințări morale și existențiale. Această temă se leagă de tradițiile zoroastriene și de cele iraniene mai largi, reflectând o viziune dualistă asupra lumii, în care adevărul și dreptatea trebuie apărate în mod constant împotriva falsității și haosului.

Natura și supranaturalul

Opera lui Asadi conține descrieri bogate ale naturii - munți, deșerturi, fiare mitice și evenimente cerești - care servesc la sporirea atât a grandorii narațiunii, cât și a simbolismului poveștilor sale. Supranaturalul este strâns legat de natură în epopeiile sale, unde dragonii, demonii și creaturile magice acționează ca metafore pentru provocări interioare și exterioare înfricoșătoare. Lumea naturală nu este pasivă; este vie, puternică și adesea un teren de testare pentru virtutea umană.

Dezbatere și dialectică

Asadi a fost cunoscut în special pentru poeziile sale munazara, în care două entități opuse își argumentează superioritatea. Această temă evidențiază fascinația sa pentru logică, retorică și competiție intelectuală. Aceste dezbateri sunt jucăușe, dar profunde, permițându-i să exploreze perspective multiple asupra eticii, esteticii și metafizicii. Actul disputei în sine devine un simbol al angajamentului tradiției literare și filosofice persane față de gândirea critică.

Patronaj și guvernanță etică

În panegiricele și poeziile sale de sfat, Asadi abordează frecvent teme legate de regalitate, dreptate și responsabilitățile conducătorilor. El îi sfătuiește pe patroni să fie drepți, înțelepți, generoși și protectori față de poporul lor. Aceste teme reflectă nu doar convențiile curtene, ci și o preocupare autentică pentru buna guvernare. El îl consideră pe conducător un exemplu moral, iar poezia un mijloc de a le reaminti de îndatoririle lor.

Soarta, timpul și limitarea umană

Asadi reflectă ocazional asupra trecerii vieții și a imprevizibilității sorții. Deși epopeile sale glorifică efortul uman, el nu se sfiește să portretizeze limitele puterii muritoare. Teme precum impermanența, voința divină și natura ciclică a istoriei apar în operele sale, oferind o dimensiune mai profundă, mai filosofică, tonului altfel eroic.

4) Tusi ca poetă

Asadi Tusi ocupă un loc unic și distins în canonul literar persan, în special pentru contribuțiile sale la poezia epică și didactică. Ca poet, a demonstrat o capacitate excepțională de a echilibra grandoarea povestirii eroice cu nuanța reflecției morale. Stilul său combina eleganța ritmică a versurilor clasice persane cu o sensibilitate ascuțită față de profunzimea tematică a subiectelor sale. Tusi nu a fost doar un replicator al tradițiilor anterioare, ci o voce creativă care a extins și îmbogățit forma epică, experimentând în același timp cu noi genuri poetice, cum ar fi versurile lexicografice și disputele poetice.

Metoda poetică a lui Tusi era înrădăcinată în tradițiile stabilite de Ferdowsi, însă purta o identitate distinctă. În Garshaspnama, de exemplu, utilizarea metricii, a imaginilor și a ritmului narativ dezvăluie o înțelegere profundă a formei epice, în timp ce observațiile sale morale și comentariile filozofice injectează un strat de introspecție care îi distinge opera. Poezia sa este impregnată atât de putere lirică, cât și de greutate intelectuală, fiind atractivă atât pentru cititorii ocazionali, cât și pentru cercetători. El a fost priceput la utilizarea metaforelor și a comparațiilor nu doar pentru ornamentare, ci și pentru a elucida idei complexe și valori culturale.

Limbajul său poetic a fost deliberat și rafinat, dezvăluind un angajament puternic față de conservarea și promovarea limbii persane. Într-o perioadă în care araba deținea primatul academic și religios în mare parte a lumii islamice, insistența lui Asadi de a compune în persană a fost un act de afirmare culturală. Deși lexicografică, lucrarea sa Lughat-i-Furs este scrisă în întregime în versuri, îmbinând utilitatea cu măiestria literară. Această fuziune între funcție și formă demonstrează abordarea sa inovatoare a meșteșugului poetic, prin care chiar și instrumentele educaționale au devenit realizări artistice.

Una dintre trăsăturile distinctive ale lui Asadi a fost stăpânirea munazarei, sau a dezbaterii poetice. În acest gen, el a dat glas unor personaje sau concepte opuse - de la elemente naturale la identități etnice - și le-a permis să-și argumenteze meritele în formă poetică. Aceste dezbateri necesitau nu doar abilități retorice, ci și o înțelegere profundă a logicii, filosofiei și ritmului poetic. Succesul lui Asadi în acest gen a subliniat dexteritatea sa intelectuală și capacitatea sa de a injecta vitalitate în subiecte abstracte sau didactice prin dialog poetic.

Asadi s-a remarcat și pentru abilitatea sa de a scrie în diverse registre – trecând de la tonul elevat al scenelor epice de luptă la vocea reflexivă a instrucțiunilor morale și apoi la umorul jucăuș al versurilor disputative. Această gamă vorbește despre versatilitatea sa ca poet. Fie că se adresa regilor, narează legende sau meditează asupra condiției umane, vocea sa poetică a rămas clară, hotărâtă și convingătoare din punct de vedere estetic. Capacitatea sa de a modula tonul fără a compromite coeziunea sau eleganța este o marcă a maturității sale poetice.

Pe lângă gama sa formală și tematică, poezia lui Asadi a fost marcată de o profundă conștiință etică. El a văzut poezia nu doar ca pe un vehicul pentru divertisment sau laudă, ci și pentru îmbunătățire morală și creștere intelectuală. Poeziile sale pun adesea în prim-plan întrebări legate de dreptate, înțelepciune și responsabilitate - atât personală, cât și politică. Această dimensiune etică a întărit ideea că poezia, în tradiția persană, era un instrument vital de instruire și reflecție, la fel de mult ca și exprimarea artistică.

În ciuda strălucirii sale, Asadi Tusi a rămas oarecum eclipsat de figura impunătoare a lui Ferdowsi. Cu toate acestea, contribuțiile sale au fost cruciale în asigurarea faptului că tradițiile epice și didactice au rămas vibrante și după perioada lui Ferdowsi. El a făcut legătura între epoca lui Shahnameh și poezia filosofică și curteană ulterioară a perioadei selgiucide, oferind un model de integritate poetică și inovație. Influența sa poate fi urmărită în operele poeților ulteriori care i-au moștenit mândria lingvistică, claritatea morală și ambiția narativă.

Poezia lui Asadi Tusi stă ca o dovadă a puterii durabile a culturii literare persane. Prin angajamentul său față de conservarea lingvistică, prin spiritul său intelectual ludic și prin gravitatea sa etică, el a contribuit la conturarea traiectoriei poeziei persane în moduri care continuă să rezoneze. Ca poet, nu a fost doar un meșteșugar al cuvintelor, ci un gânditor și un profesor care a canalizat forma poetică pentru a aborda cele mai profunde preocupări ale timpului său.

5) Moștenirea sa

Moștenirea lui Asadi Tusi în literatura persană este atât profundă, cât și multifațetată, deși, pentru o mare parte din istorie, a rămas subapreciată în comparație cu figuri mai celebre precum Ferdowsi sau Saadi. Cu toate acestea, contribuțiile sale au jucat un rol crucial în conservarea și îmbogățirea tradițiilor culturale și literare persane într-o perioadă de tranziție și consolidare. Acum este recunoscut ca o figură cheie în perioada post-ferdowsiană a poeziei persane, una care a dus mai departe spiritul epic, lărgind în același timp orizonturile poetice și intelectuale ale versurilor persane.

Poate cel mai durabil aspect al moștenirii lui Asadi constă în continuarea tradiției epice persane. Cu Garshaspnama, el s-a asigurat că genul nu se va încheia cu Shahnameh-ul lui Ferdowsi. Opera sa a introdus o nouă figură eroică, Garshasp, ale cărei aventuri au servit drept o nouă pânză pentru celebrarea valorilor, curajului și forței morale iraniene. Prin păstrarea acestei forme, Asadi a contribuit la memoria culturală și identitatea națională a Iranului, afirmând importanța mitului, legendei și instrucțiunilor etice în modelarea unei conștiințe colective.

În domeniul lexicografiei persane, Asadi a fost un pionier. Lucrarea sa, Lughat-i-Furs, rămâne unul dintre cele mai vechi și mai importante dicționare ale limbii persane. Mai mult decât o simplă listă de cuvinte, a fost un proiect cultural menit să protejeze bogăția vocabularului persan, mai ales într-o perioadă în care araba invada discursul literar și academic. Decizia sa inovatoare de a scrie lexiconul în versuri exemplifică modul în care a estompat linia dintre practicitate și artă, stabilind un precedent pentru cercetătorii poetici de mai târziu.

Poeziile munazara ale lui Asadi au lăsat, de asemenea, o amprentă semnificativă asupra tradiției literare persane. Aceste dezbateri poetice au devenit un model pentru poeții de mai târziu, care au explorat chestiuni filosofice și etice în formate creative. Utilizarea personificării și a dialecticii a îmbogățit imaginația literară persană și a introdus o formă riguroasă din punct de vedere intelectual, dar accesibilă și captivantă. Influența sa în acest gen este vizibilă în operele poeților de mai târziu, precum Nasir Khusraw și Sanai, care au îmbinat în mod similar poezia cu argumentele teologice sau filosofice.

Deși Asadi nu a fost imitat pe scară largă în timpul vieții sale, operele sale au câștigat o apreciere mai mare în rândul savanților și poeților din secolele ulterioare. Contribuția sa la literatura morală persană l-a poziționat ca o punte între etosul eroic al epopeii persane timpurii și poezia mai introspectivă și mistică a perioadei clasice ulterioare. El a contribuit la punerea bazelor pentru înflorirea finală a poeziei persane într-un mediu mai abstract și alegoric, așa cum se vede în operele lui Attar, Rumi și alții.

Din punct de vedere academic, Asadi Tusi a devenit o figură din ce în ce mai studiată în timpurile moderne. Cercetătorii recunosc acum sofisticarea contribuțiilor sale la poetica, lingvistica și identitatea culturală persană. Textele sale oferă un material bogat pentru înțelegerea curentelor socio-politice și intelectuale din Persia secolului al XI-lea. De asemenea, ele oferă perspective asupra modului în care poeții au negociat chestiuni legate de identitate, limbă și etică într-o perioadă de amestec și transformare culturală.

În cultura iraniană contemporană, Asadi este adesea celebrat ca o figură patriotică ce a susținut limba și valorile persane. Deși numele său poate să nu fie la fel de ușor de recunoscut publicului larg precum Ferdowsi sau Hafez, el ocupă un loc respectat printre cercetători, lingviști și istorici literari. Moștenirea sa este păstrată prin ediții moderne ale operelor sale, studii critice și referințe ocazionale în programele școlare care evidențiază continuitatea tradiției literare persane.

$$$

 COPILĂRIA LUI ION LUCA CARAGIALE

Într-o seară de iarnă, sosind de la Berlin, Caragiale îşi făcu intrarea în casa lui Vlahuţă, cu o privire visătoare şi spuse cu neobişnuite inflexiuni duioase în voce: „Parcă văd… Seara. Frig. Ninge, viscoleşte. La Ploieşti. Acum cincizeci şi atâţia de ani… O femeie săracă, într-o odaie fără foc, se chinuieşte, nemişcată, pe o saltea de paie… Vântul vâjâie afară, nenorocita femeie se zvârcoleşte înăuntru de dureri groaznice… Şi toată noaptea o duce aşa… De-abia către ziuă se uşurează. Naşte un copil fără noroc… Ei bine, copilul ăla sunt eu.” Cei de faţă fură surprinşi, dar oaspetele se grăbi să împrăştie, cu o glumă, după obicei, norul de înduioşare ce-l adusese cu sine.

Poate că tocmai tristeţea ce-l copleşise pe Caragiale în acea seară de iarnă dă tabloului o estompă sumbră, pe care n-a avut-o în realitate. Tatăl său, grămăticul mănăstirii Mărgineni, nu mai era în 1852 un om aşa de lipsit, încât femeia lui să îndure chinurile facerii într-o odaie fără foc. Postul modest pe care-l deţinea nu-l ridicase totuşi în rândurile celor înstăriţi, aşa că, atunci când va afirma despre sine că e copil de oameni săraci, Caragiale nu va mai exagera ca în evocarea condiţiilor naşterii sale.

Viscolea, ca în miez de iarnă grea, când s-a născut viitorul dramaturg, în noaptea de 29 spre 30 ianuarie stil vechi. Evenimentul s-a produs nu la Ploieşti, ci la Haimanale, aşezare din apropierea mănăstirii Mărgineni. După referințele localnicilor, casa lui Luca Caragiale se afla, pare-se, la capătul unui dâmb, paralel cu zidul ca de cetate al mănăstirii. Aşezarea de oameni nevoiaşi, pripăşiti prin partea locului — de unde şi numele peiorativ de Haimanale — a purtat mai târziu numele de Vornicul Măgureanu, care n-a reuşit să-l facă uitat pe cel initial. Începând din 1952, satul a primit numele celui mai vestit dintre cetățenii săi. Comuna Ion Luca Caragiale, la 25 kilometri de Ploieşti şi cam tot atâția de Târgovişte, e astăzi o aşezare înfloritoare, cu gară. Cum se vede, e un centru de o anume importantă, care şi-a lărgit locul, prin defrişări în marile păduri de fagi. Pe sub crengile bătrânilor copaci de altă dată şi-a purtat Luca sin Ştefan primul născut, în ziua de 7 februarie 1852, naşă fiind Maria, cea venită cu patruzeci de ani înainte, în alaiul lui Caragea-vodă, de la Constantinopol.

Peste numai două luni, pe Ia mijlocul lui aprilie, Luca Caragiali fu nevoit să plece, probabil în interes de serviciu, la Bucureşti, unde rămase până în mai. Scrisorile Ecaterinei — „Cati” — sunt ale unei soții iubitoare care ghiceşte necazurile sotului, chiar dacă acesta i le ascunde. Soții îşi fac reproşuri de dragoste, puțin exagerate după patru ani de conviețuire şi Ia vârsta lor. Probabil că nu erau deprinşi să stea despărtiți atâta vreme. Cati, ca orice gospodină de la ţară, a pus în primăvară cloşti şi-şi încunoştiinţează bărbatul că are doisprezece pui de curcă, răţuşte şi pui de găină. În casă nu domnea însă întotdeauna belşugul — sunt zile când la bucătărie nu e foc şi „n-au avut nimeni ce mânca”. Cincisprezece cornuri trimise de la Bucureşti prin Ion Vizitiu fac bucuria femeii şi a copilului — „a păpat şi scumpul nostru Iancu”. Iancu nu avea decât vreo trei luni, dar mama îl asociază formulelor de politeţe şi afectuoase adresate tatălui şi rudelor din Capitală — „Iancuţu, copilaşul nostru cel scump sărută mâna tătuţului şi la toţi şi toate rudele, el să află sănătos, voinic, împreună cu mama lui „.

Copilul era într-adevăr voinic, căci pe la patru luni mama îl şi purta în picioare, ceea ce-l alarmează pe Luca, de unde asigurarea imediată. „Pentru Iancuţu nostru drag nu te-ngrija, că eu nu-I port mult în picioare, numai câte puţin, şi îl ţin bine, nici nu-l port mereu”. E un copil „blagoslovit” — „bunătatea lui este nespusă. Acuma s-a dedat în apă, nu i se aude guriţa până îl scald, apoi râde de tot, vesel, vesel, din somn când se deşteaptă cu râs şi cu gângâituri”.

Până la împlinirea vârstei de şcoală, Ion Luca a crescut în libertatea neîngrădită a copiilor de la ţară. Sănătos şi deosebit de vioi, bătea coclaurile, dar ştia să guste şi deliciile serilor calme, cu basme spuse de vreun moşneag sau vreo bătrână din Haimanale.

„Sălbaticul”, ajuns la vârsta fatală de şapte ani, a încetat de mai face parte dintre „haimanale”, fiindcă a fost luat dintre consătenii Iui şi dus la Ploieşti, ca să fie dat la şcoală. Se pare că întreaga familie s-a mutat acum la oraş, Luca Caragiali părăsind slujba de secretar mănăstiresc şi de trepăduş în subordinele unui avocat. Deveni el însuşi avocat, profesie pentru care avea desigur experienţă şi pentru care nici nu se cereau pe atunci studii speciale.

Proaspătul avocat Caragiali, descins în Ploieşti, şi-a încredinţat băiatul dascălului Haralambie de la biserica Sfântul Gheorghe, în curtea căreia Ion Luca şi-a făcut „instrucţiunea cu slovă popească”, chirilicele fiind încă pentru câţiva ani alfabet oficial. Ștrengarii cumpărau de la dascăl dreptul de a trage clopotele de Paşti, cu câte doi gologani de trei parale şi ouă roşii. De jos, în timp ce ciocănea cu măiestrie toaca de fier, dascălul admonesta clopotarii, prea zeloşi din amuzament, cu strigătul : „Mai încet, mă! că mi le dogiţi şi, foarte… laic, îi înjura de „feştila moaşii”. „Venerabilul” popa Marinache, cu barbă mândră de borangic alb, era tot atât de slobod la gură.

Pe la marile sărbători, copiii mai încurcau câteodată lucrurile, cum i s-a întâmplat unui nepot de arnăut domnesc, care, în Ioc de sfeşnicele fără valoare ale bunicii, a dus acasă sfeşnicele de argint masiv ale ctitorului bisericii. Incidentul a fost rezolvat de dascălul Haralambie cu o «feştilă şi două palme» aplicate bietului băiat, care a justificat confuzia prin aceea că ambele perechi de sfeşnice erau împodobite cu zambile pembe… Micii şcolari priveau cu jind belşugul de bunătăti ce se revărsa spre folosul celor doi slujitori ai bisericii, cam prea ahtiati după bunurile acestei lumi — cozonaci şi plăcinte de drob, căpăţâni de miel pe orez, cu caimac de iaurt, ouă roşii şi pască adunate din mahala în mari basmale cadrilate. Din prea multă neînfrinare, dascălului Haralambie „i s-a stins şi lui feştila chiar într-o săptămână luminată…”

Familia lui Luca Caragiali se instalase, cu chirie, în casa lui hagi Ilie lumânărarul, de la aceeaşi biserică Sfântul Gheorghe. Era o casă solidă, cu ziduri atât de groase, că în firida ferestrelor puteau fi depozitate şase borcane mari de murături. Nouă trepte urcau spre pridvorul susjinut de stâlpi greoi de stejar. Din pridvor, pătrundeai într-o sală largă, cu două odăi în stânga şi două în dreapta. Sobele „de o dignitate magistrală” erau văruite în alb. În odaia lor, paturile copiilor, al lui Iancu şi al lui Lenci — cu trei ani mai mică decât fratele ei — erau aşezate „cu fața spre lumina vetrei şi cu căpătâiul sub icoane…” Casa, cu acoperiş țuguiat de şindrilă, aşternut spre nord cu un covor de muşchi verde şi moale, era înconjurată de o curte imensă, cu pomi fructiferi şi bălării ce răspândeau arome tari.

Descriind peste patruzeci de ani grădina copilăriei, scriitorul va da una din puținele lui pagini de sensibilitate la farmecul naturii:

“Iată şi liliecii… Au înflorit a doua oară — semn de toamnă lungă… Îmi trimit de departe mirosul lor onest. Să ne apropiem binişor şi să intrăm în grădina care parcă n-are fund. Grădina asta — s-o vezi noaptea pe lună I Atunci să-i mănânci discret prunele brumării. Iată ce frumuseţe de prune. Dar gutuile… Și perele astea de iarnă… Astea se mănâncă tocma-n postul Paştelui. Și viţa, uite ce încărcată e! Uitaţi-vă departe, până-n ulucile cari d-abia se zăresc colo jos. Toată câmpia aceasta plină de bălării uriaşe e curtea caselor. Nu simţiţi cum miroase a bălărie răscoaptă de soare?”

Pentru hoinarul spaţiilor largi de la Haimanale, curtea aceasta era un paradis, cu prelungire în grădinile vecine, peste gardurile uşor de sărit. Cum să rezişti ispitei de a explora şi porţiunea de rai de dincolo de gard, unde te poti înfrupta cu vestitele vişine turceşti, chiar dacă boabele negre şi dulci sunt păzite de stăpânul grădinii, un arhanghel Mihail înarmat, în loc de spadă de foc, cu un bici Iung, care te arde mai rău când te-ajunge din urmă aburcat pe gardul pe care-l sari înapoi, spre propria ta curte?

Deşi i-a crescut sub o straşnică supraveghere, scriitorul n-a ascuns copiilor lui năzbâtiile propriei sale copilării. „Spunea — relatează Ecaterina Logadi — că în copilărie fusese un băiat neastâmpărat, spaima mahalalei. Mama lui primea dese plângeri pentru merele furate din pomul vecinului, bătăi cu copiii şi multe ale năzdrăvănii, pe care noi, în copilăria noastră, nu le-am cunoscut.” Poate că părintele voia, în sens autocritic, să dea copiilor lui o pildă de cum trebuie să se poarte… Odată, Iancu a confecționat un zmeu imens, din opt coli, cu zbârniitul căruia a interzis o noapte întreagă somnul mahalalei. Când venea la Ploieşti unchiul Iorgu, cu trupa, nepotul era nelipsit de la reprezentații. Apoi, pe stradă, făcea pe actorul, maimuțărind cu haz trecătorii ce i se păreau caraghioşi.

După un an de patriarhală tutelă şcolărească a dascălului Haralambie, cel cu feştila, şi a popii Marinache, elevul Caragiali Luca Ion a trecut la Şcoala domnească nr. 1 din Ploieşti, unde catalogul clasei a doua îl înregistrează în anul şcolar 1860-1861.

La opt ani, aşa cum îl vedem într-o fotografie, era un băietaş cam slăbuț, ţigănos, cu bolta craniană mare, frunte înaltă și privire inteligentă, mai mult meditativă decât ştrengărească. Tuns mărunt, e îmbrăcat ingrijit, în haină de uniformă, cu vestă şi flanelă închisă la gât sub gulerul alb aI cămăşii. Cu slova învățată la Sfântul Gheorghe, putea acum să se instruiască ceva mai temeinic, după o programă ce cuprindea obiectele : religia (catehismul moral), geografia Principatelor, aritmetică, citirea şi caligrafia. Caligrafia, mai ales, a luat-o în serios. Manuscrisele şi scrisorile dramaturgului vor fi modele de scriere frumoasă.

Dar nici la celelalte obiecte nu s-a lăsat mai prejos; la sfârşitul anului a primit premiul al treilea, cu cunună. Fiu al unui om fără trecere deosebită, va fi fost chiar primul, dându-se însă întâietate altora, din motive… extraşcolare, ca în schițele lui de mai târziu. Bănuială cu atât mai întemeiată, dacă ținem seama de fumurile învățătorului Zaharia Antinescu, membru corespondinte, onorar, „bene-merito” şi… ețetera al atâtor asociatii, societăți şi ordine, că transcrierea titlurilor de pe cartea lui de vizită ne-ar lua o pagină întreagă. Din fericire, Ion Luca nu s-a aflat sub autoritatea acestui vânător de demnităti onorifice decât un an. Elevul şi-a amintit mania fostului dascăl, când a inşirat titlurile lui conu Trahanache. Dascălul nu şi-a uitat nici el elevul, trimițându-i, în 1901, o felicitare pe spațioasa-i carte de vizită, umplută pe-o față cu faimoasele lui demnităti.

În clasa a III-a (1861-1862), Ion Luca a trecut sub patronajul lui Bazil Drăgoşescu. Nici pe acesta nu l-a uitat, dar în altfel. Bazil Drăgoşescu nu era lipsit de cultură — ştia latineşte şi a scris un manual de istoria românilor, — dar mai puțin cărturar decât colegul său de la clasa a doua. Totuşi, în cei treizeci de ani cât a funcționat la Ploieşti, el a fost institutorul cel mai iubit şi respectat de elevii săi. Caragiali Luca Ion îi va păstra recunoştintă toată viața : „Să-i dea Dumnezeu odihnă bună bravului nostru dascăl, neuitatului meu domnul Basile Drăgoşescu! În trei ani m-a-nvăţat, cu litere străbune, româneasca toată câtă o ştiu până-n ziua de azi, că mai mult, după el nici n-am mai avut unde-nvăţa; şi tare bine-mi prinde acum!” Dascălul avea talent la predare, dar nu evita nici mânuirea nuieluşei, instrument inevitabil în pedagogia vremii. Nuieluşa aceea a fost o adevărată baghetă magică, în deprinderea definitivă a regulilor ortografice. Cum s-o vorbeşti de rău?

Nu trei ani, câţi spune Caragiale, înşelat de memorie, l-a avut dascăl pe Bazil Drăgoşescu, ci numai un an, în clasa a III-a. În clasa a IV-a (1862-1863), a învăţat cu directorul şcolii, Mihail Georgescu. Dacă în clasa precedentă, din 85 de elevi ieşise primul, împărţind cinstea de premiant cu un coleg, amândoi dăruiţi cu câte o Caligralie, un Desen linear şi o Istorie a românilor, în ultimele clase primare – fiindcă se pare că a urmat şi clasa a V-a, cu cursuri speciale de franceză, germană şi elină — s-a clasificat mai slab, nu însă sub limita menţiunilor şi a darurilor în cărţi. La sfârşitul anului şcolar 1863-1864, fostul elev al Şcolii domneşti nr. 1 cerea atestatul de absolvire a cursului elementar.

***

Sursa – Ion Roman, Caragiale, Editura Tineretului, București, 1964

$$$

 AZRAQI HERAVI

1) Biografia sa

Azraqi Heravi a fost un proeminent poet persan din secolul al XI-lea, cunoscut mai ales pentru măiestria sa rafinată a formei qasida și pentru asocierea sa cu curtea culturală și intelectuală a gaznavizilor. S-a născut în Herat, un oraș bogat din punct de vedere istoric din regiunea Khorasan, care se afla pe atunci sub stăpânirea Imperiului Gaznavid. Deși data exactă a nașterii sale rămâne incertă, activitatea sa literară este plasată în general în a doua parte a secolului al XI-lea. Heratul, cu cercurile sale academice și artistice vibrante, a oferit un mediu fertil pentru talentul literar, iar Azraqi a fost profund influențat de curentele intelectuale ale timpului său.

Se cunosc puține lucruri despre copilăria lui Azraqi, dar relatările istorice sugerează că a primit o educație cuprinzătoare, tipică elitei literaților persani, inclusiv instruire în arabă, teologie, gramatică și arte poetice. Această pregătire i-a permis să se implice atât în tradițiile literare persane, cât și în cele arabe, ceea ce este evident în bogăția limbii sale și în profunzimea intertextuală a poeziei sale. Este probabil că a fost expus operelor unor maeștri anteriori, precum Rudaki și Unsuri, și și-a creat curând un loc în lumea competitivă a poeziei de curte.

Talentul lui Azraqi i-a adus o poziție la curtea gaznavidă, cel mai probabil sub domnia sultanului Ibrahim sau a succesorilor săi. Curtea gaznavidă, cu sediul în Gazni, a fost un centru al activității literare persane, atrăgând poeți, istorici și filozofi din întreaga regiune. Azraqi a prosperat în acest mediu, compunând qaside elaborate pentru a-și onora patronii și a-și asigura favoarea regală. Poezia sa, impregnată de eleganță formală și fler retoric, a devenit bine apreciată de colegii săi și a fost citată de criticii persani de mai târziu ca fiind exemplară în stil și tehnică.

Panegiricele sale au urmat adesea convențiile genului - laude bogate, descrieri detaliate ale virtuților regilor și nobililor și metafore complicate - dar a fost cunoscut și pentru inovațiile sale tehnice. A experimentat cu structura și dicția, contribuind la rafinarea standardelor estetice ale poeziei curții persane. Compozițiile lui Azraqi au fost admirate nu doar pentru conținutul lor, ci și pentru măiestria lor sofisticată, inclusiv utilizarea iscusită a metricii și a rimei.

Deși poezia laudă curteană era principala sa ocupație, Azraqi a compus și versuri de natură mai personală sau filozofică, deși mai puține dintre acestea s-au păstrat. Unele fragmente sugerează că era în acord cu dimensiunile spirituale și etice ale vieții umane, inspirându-se din teme precum dreptatea divină și natura trecătoare a gloriei lumești. Astfel de versuri indică o tentă reflexivă mai profundă la un poet care, altfel, opera într-un spațiu literar extrem de formal și performativ.

Reputația lui Azraqi a continuat să crească în timpul vieții sale, iar ulterior a fost citat de biografi și antologi drept unul dintre cei mai importanți poeți ai epocii sale. În mod notabil, numele său apare în mai multe tazkirah-uri persane importante (antologii biografice ale poeților), unde este lăudat atât pentru strălucirea sa poetică, cât și pentru contribuțiile sale la tradiția literară curteană în evoluție. Aceste referințe se numără printre puținele înregistrări istorice care au supraviețuit și care ajută la reconstituirea vieții și a poziției sale în lumea literară a epocii sale.

Data exactă a morții lui Azraqi Heravi este, de asemenea, incertă, deși, în general, se crede că a murit la începutul secolului al XII-lea. Deși multe dintre poeziile sale s-au pierdut în timp, corpusul care a supraviețuit este suficient pentru a atesta priceperea și influența sa. Opera sa oferă un portret viu al vieții curtene și al valorilor literare din Persia secolului al XI-lea și reprezintă un capitol semnificativ în dezvoltarea expresiei poetice persane. Prin versurile sale elegante și stăpânirea formei, Azraqi a contribuit la definirea standardelor poeziei persane clasice pentru generațiile viitoare.

2) Lucrări principale

Divan-e Azraqi (Poezii culese)

Divanul este principalul corpus supraviețuitor al operei lui Azraqi, constând în principal din qaside (ode), alături de fragmente de forme lirice mai scurte. Această colecție include panegirice în lauda conducătorilor gaznavizi și a diverșilor nobili, pline de limbaj curtean, metafore și imagini grandioase. Divanul demonstrează stăpânirea sa tehnică a metricii persane clasice și a înfloririi retorice, surprinzând ambianța politică și culturală a vremii.

Qasidas în laudă Curții Gaznavide

Azraqi este cel mai cunoscut pentru qasida-urile sale elaborate dedicate conducătorilor precum sultanul Ibrahim de Ghazna și altor oficiali de rang înalt. Aceste ode preamăresc de obicei triumfurile, virtuțile și generozitatea lor militară. Sunt caracterizate de un limbaj ornamentat, aluzii mitologice și descrieri vii ale grandorii. Aceste poezii au servit atât ca expresii artistice, cât și ca instrumente ale diplomației curtene, asigurând patronajul și onoarea.

„Sanā-ye Khāqān” (Panegiric către rege)

Această qasida binecunoscută, al cărei titlu se traduce prin „Lauda Suveranului”, exemplifică măiestria lui Azraqi în poezia de curte. Poemul este o celebrare a puterii regale, înfățișându-l pe conducător atât ca un lider drept, cât și ca un agent divin. Conține metafore bogate care compară regele cu corpurile cerești și referințe la precedente istorice și mitice pentru a amplifica gloria monarhului.

Poezii despre imagini naturale și anotimpuri

Printre fragmentele atribuite lui Azraqi se numără versuri care descriu frumusețea primăverii, grădinile înflorite și stările schimbătoare ale naturii. Deși compuse în cadrul structurii formale a qasida sau a formelor mai scurte, aceste poezii dezvăluie o atenție deosebită pentru detalii și o sensibilitate lirică. Ele oferă un contrast cu panegiricele sale mai retorice, demonstrându-i amploarea ca poet.

Fragmente filozofice și reflexive

O serie de versuri atribuite lui Azraqi tratează teme precum trecerea vieții, rolul destinului și dreptatea divină. Aceste piese reflexive, deși nu au fost punctul central al carierei sale, sugerează un poet capabil de introspecție filosofică. Tonul lor este adesea solemn, cu o urmă de influență sufită și servesc drept contrapunct la versurile sale curtene, altfel festive.

Operă pierdută: „Ajāyeb al-Makhluqāt” (Minunile Creației)

Surse medievale sugerează că Azraqi ar fi putut încerca o adaptare persană sau o redare poetică a unei opere cosmografice sau enciclopedice, posibil intitulată Ajāyeb al-Makhluqāt. Deși nu s-au păstrat copii ale acestui text, referințele indică faptul că acesta ar fi putut explora minunile lumii naturale și creația divină, reflectând un amestec de imaginație poetică și curiozitate academică.

Elegii și versuri de doliu (Marsiyas)

Unele versuri împrăștiate ale lui Azraqi au un ton trist, dedicate pierderii patronilor sau descriind durerea generală a morții și a efemerității. Aceste elegii demonstrează capacitatea sa de a transmite emoții cu demnitate și grație retorică, folosind motive clasice ale durerii, cum ar fi trandafirii ofilite, apusul de soare și pocalele de vin sparte.

Lauda învățării și cunoașterii

În anumite poezii, Azraqi laudă savanții, poeții și virtuțile înțelepciunii. Aceste versuri reflectă propria sa experiență erudită și implicarea sa în cultura intelectuală din Herat și Ghazni. Acestea includ adesea referințe la literatură, știință și religie, afirmând rolul poetului de curte nu doar ca artist, ci și ca purtător de cunoștințe culturale.

3) Teme principale

Laude regale și panegiric curtean

Tema dominantă în poezia lui Azraqi este lauda regilor, nobililor și patronilor, în principal sub formă de qaside. Aceste poezii preamăresc virtuțile, cuceririle militare, dreptatea și generozitatea unor conducători precum sultanii gaznavizi. Azraqi a folosit un limbaj extrem de stilizat, metafore complexe și aluzii clasice pentru a-și înălța subiecții, aliniindu-i cu figuri legendare și chiar divine. Această temă reflectă nu numai cerințele vieții de curte, ci și măiestria lui Azraqi în ceea ce privește înflorirea retorică și decența poetică.

Grandoare și ordine a Curții

Strâns legată de laudele regale este celebrarea splendorii, ceremoniei și ierarhiei curtene de către Azraqi. Poezia sa descrie adesea palatul ca un centru al ordinii cosmice, unde conducătorul împarte dreptatea, iar poeții, savanții și războinicii își găsesc locul. Aceste portretizări idealizate ale curții au contribuit la consolidarea legitimității și măreției domniei gaznavide, evidențiind în același timp rolul poetului în modelarea percepției publice prin artă.

Natura și ciclul anotimpurilor

Azraqi a invocat frecvent imagini naturale pentru a-și îmbogăți descrierile poetice, folosind frumusețea primăverii, prospețimea grădinilor și simbolismul florilor, păsărilor și schimbarea anotimpurilor. Natura a servit atât ca fundal pentru viața curteană, cât și ca sursă de perspective metaforice. Primăvara, în special, a fost adesea folosită pentru a reprezenta reînnoirea, grația divină sau vitalitatea domniei unui rege drept. Aceste imagini au conferit o culoare senzuală și o eleganță lirică compozițiilor sale formale.

Tranzitorie și mortalitate

Deși cea mai mare parte a poeziei lui Azraqi are un ton festiv, unele versuri reflectă natura trecătoare a vieții, a puterii și a frumuseții. Aceste versuri meditative apar adesea la încheierea unui panegiric sau în elegii, unde poetul trece de la laudă la reflecție filosofică. Prin metafore precum trandafirul ofilit sau norul care trece, Azraqi a recunoscut caracterul trecător al gloriei lumești, conferind o dimensiune morală și contemplativă versurilor sale.

Cunoaștere și învățare

Poezia lui Azraqi demonstrează o conștientizare a vieții intelectuale, în special prin admirația sa pentru savanți și patroni învățați. Ocazional, el împletește în poeziile sale referințe la literatura clasică, cunoștințe religioase și idei filosofice, afirmând valoarea înțelepciunii atât în guvernare, cât și în poezie. Această temă ilustrează propria pregătire academică a poetului și participarea sa la mediul intelectual mai larg din Herat și Ghazni.

Aluzie mitologică și religioasă

Pentru a accentua grandoarea supușilor săi, Azraqi s-a inspirat frecvent din tradiția islamică, mitologia persană și tradiția arabă. Poeziile sale includ referințe la figuri coranice, eroi preislamici și regi legendari precum Jamshid sau Alexandru. Aceste aluzii au servit la înălțarea staturii celor pe care i-a lăudat și la alinierea conducătorilor contemporani cu arhetipuri atemporale de dreptate, înțelepciune și putere.

Loialitate și servicii

Ca poet de curte, Azraqi a evidențiat adesea teme precum devotamentul, datoria și serviciul poetic. S-a poziționat ca un subiect loial, ale cărui versuri erau o ofrandă atât a artei, cât și a loialității. Această temă a întărit relația reciprocă dintre poet și patron, unde poetul oferă faimă eternă prin cuvinte, iar patronul recompensează loialitatea cu favoare și siguranță.

Doliu și Elegie

O porțiune mai mică, dar semnificativă, din opera lui Azraqi abordează tema pierderii, în special în doliul patronilor decedați sau în reflecțiile asupra fragilității umane. Aceste poezii elegiace sunt marcate de solemnitate și reținere, adesea inspirându-se din imagini tradiționale ale decăderii și tăcerii. Ele dezvăluie un registru mai personal și emoțional în opera sa, altfel formală, sugerând preocupări umane mai profunde de sub suprafața ornamentată a versurilor curtene.

4) Heravi ca poet

Azraqi Heravi se remarcă ca o figură distinsă în bogata tradiție a poeziei de curte persane, renumit pentru stilul său șlefuit și stăpânirea magistrală a formei qasida. Opera sa reflectă cultura literară rafinată a perioadei gaznavide, caracterizată printr-o retorică complexă, imagini vii și o profundă implicare în convențiile poeziei panegirice persane. Poezia lui Azraqi exemplifică fuziunea normelor poetice persane clasice cu mediul cultural și politic unic al Khorasanului și Gaznei din secolul al XI-lea, făcându-l atât un produs al timpului său, cât și un inovator în cadrul acestuia.

Ca poet, Azraqi a demonstrat o abilitate excepțională în echilibrarea cerințelor formale cu nuanțele expresive. Qasida, vehiculul său preferat, impunea respectarea strictă a metricii, rimei și structurii, oferind în același timp un spațiu amplu pentru creativitatea artistică. Azraqi a exploatat aceste constrângeri formale pentru a produce opere care erau în același timp ornamentate și elocvente, pline de figuri retorice precum metafore, comparații și aluzii. Capacitatea sa de a susține laude prelungite fără a-și pierde vitalitatea poetică l-a marcat ca un maestru meșteșugar ale cărui poezii erau atât realizate din punct de vedere tehnic, cât și rezonante emoțional.

Dincolo de măiestria tehnică, poezia lui Azraqi dezvăluie o sensibilitate ascuțită față de funcțiile sociale și politice ale versurilor în mediul curtean. Panegiricele sale au făcut mai mult decât să celebreze conducătorii - au construit imagini idealizate ale regalității, justiției și ordinii cosmice care au întărit legitimitatea și grandoarea dinastiei gaznavide. În acest fel, poezia lui Azraqi a servit atât ca artă, cât și ca discurs politic, un instrument pentru modelarea percepției publice și asigurarea patronajului. Versurile sale îl înfățișau adesea pe sultan ca o figură divină a cărei putere menținea armonia și prosperitatea, reflectând împletirea dintre poezie și guvernare în Persia medievală.

În ciuda naturii formale a unei mari părți din producția sa, Azraqi nu s-a limitat la simple lingușiri. Opera sa sugerează uneori reflecții mai profunde asupra efemerității puterii, a responsabilităților conducerii și a calităților morale esențiale pentru o bună guvernare. Astfel de momente de introspecție, deși subtile, demonstrează implicarea sa în chestiuni etice și filozofice care au transcendat simpla laudă curteană. Această dimensiune a poeziei sale adaugă straturi de complexitate, invitând cititorii să ia în considerare realitățile umane de sub suprafața strălucitoare a grandorii regale.

Vocea poetică a lui Azraqi este marcată de un amestec de grandoare și rafinament. Limbajul său este elevat, dar precis, capabil să evoce imagini vii ale câmpurilor de luptă, curților regale și grădinilor luxuriante. El a folosit o gamă largă de referințe literare și culturale, încorporând elemente din mitologia persană, tradiția islamică și literatura arabă. Această bogăție intertextuală a conferit poeziei sale o calitate cosmopolită, atrăgând gusturile sofisticate ale elitei gaznavide și situându-și opera într-un cadru cultural persan mai larg.

Ca reprezentant al școlii literare Heravi, Azraqi a contribuit la înflorirea poeziei persane în estul Iranului și Afganistan, regiuni care au devenit centre cruciale ale producției culturale persane în perioada medievală. Influența sa s-a extins dincolo de viața sa, poeții de mai târziu considerând stilul său rafinat și preocupările tematice drept modele de urmat. Atât prin realizările sale formale, cât și prin inovațiile tematice, Azraqi a contribuit la conturarea traiectoriei poeziei de curte persane în secolele următoare.

5) Moștenirea sa

Moștenirea lui Azraqi Heravi în literatura persană este cea a unui poet de curte desăvârșit, care a contribuit la modelarea și elevarea artei poeziei panegirice în timpul erei gaznavide. Stăpânirea sa asupra formei qasida și capacitatea sa de a îmbina stilul ornamentat cu teme politice și culturale au stabilit standarde de excelență poetică care au influențat generații de poeți din întreaga lume persană. Opera sa este adesea citată în tazkirah-urile clasice (antologii biografice), unde este lăudat pentru elocvența, măiestria și contribuția sa la tradiția poetică curteană.

Unul dintre impacturile de durată ale lui Azraqi constă în rolul său în consolidarea culturii literare a curții gaznavide, care a fost un centru crucial pentru poezia și erudiția persană în secolul al XI-lea. Prin laudele sale elaborate la adresa conducătorilor și nobililor, el a contribuit la articularea și propagarea idealurilor regalității, dreptății și favoării divine care au stat la baza ideologiei politice a timpului său. Această fuziune între arta literară și scopul politic exemplifică modul în care poezia persană a funcționat nu doar ca expresie estetică, ci și ca instrument de guvernare și coeziune socială.

Utilizarea rafinată a figurilor retorice clasice de către Azraqi și dicția sa elegantă au influențat poeții ulteriori care au căutat să imite sofisticarea versurilor sale. Qasida-urile sale au devenit exemple de formă și stil, studiate și admirate de poeții persani de mai târziu, precum Anvari și Unsuri. În acest fel, el a contribuit la codificarea normelor poetice care au definit epoca de aur a poeziei de curte persane și i-au modelat evoluția timp de secole.

Dincolo de cercul său literar apropiat, moștenirea lui Azraqi se extinde în lumea culturală persană mai largă, cuprinzând regiuni din Iran până în Asia Centrală și Asia de Sud, unde persana a rămas o limbă de înaltă cultură și administrație timp de multe secole. Opera sa reflectă cosmopolitismul și vitalitatea intelectuală a acestei sfere culturale, iar influența sa poate fi urmărită în dezvoltarea tradițiilor literare persane în diverse zone geografice.

Deși o mare parte din poezia lui Azraqi este centrată pe teme curtene, versurile sale reflexive și filozofice ocazionale sugerează o voce poetică mai personală, adăugând profunzime moștenirii sale. Această combinație de sensibilitate poetică publică și privată a îmbogățit canonul literar persan și i-a inspirat pe poeții de mai târziu să exploreze o gamă emoțională și intelectuală mai largă în cadrul formelor clasice.

Astăzi, deși nu este la fel de cunoscut în afara cercurilor academice precum alți poeți persani, Azraqi Heravi rămâne o figură importantă pentru înțelegerea dezvoltării poeziei persane în perioada medievală. Operele sale care au supraviețuit oferă perspective valoroase asupra esteticii, politicii și culturii curții gaznavide și servesc drept o dovadă a puterii durabile a poeziei de a articula atât grandoarea, cât și experiența umană subtilă.

$$$

 CĂTUNUL BOIAN DIN CANADA

Sunt românii parte a istoriei continentului nord-american sau contribuția lor este pe cale de a se topi în negura uitării? Concluzia o veți desprinde singuri, citind frânturi din povestea Boianului, cea mai veche așezare românească din Canada.

Ce-o fi în mintea și în sufletul unui om care își strânge viața în două valijoare și o pornește spre nicăieri, „in the middle of nowhere”, cum zic americanii, alături de nevastă și doi copii mici? Mi-am pus adesea această întrebare privind statuia imigranților din centrul metropolei canadiene Montréal. Sigur că nu există un răspuns universal valabil, așa cum nu există o rețetă a succesului și nici două persoane identice pe acest pământ. Putem trece însă la categoria „rubbish” (aiureli) afirmațiile de genul „spiritul de aventură” sau „inconștiența”. Să fim serioși! Ce oameni întregi la minte ar putea lăsa în urmă pe cei dragi, mica lor agoniseală și amintirile primei tinereți, cu bune și cu rele, pentru a se aventura spre un tărâm necunoscut?

O explicație care ne poate duce mai aproape de originea unei asemenea decizii este pierderea speranței într-un viitor acceptabil pe pământurile natale. Resorturile sufletești și mentale care-i dezrădăcinează pe emigranți sunt greu de identificat, însă după discuțiile avute cu zeci de persoane aflate în această situație cred că atrofierea speranței poate constitui un factor decisiv.În tot acest tablou al plecărilor definitive, românii ocupă un loc aparte. „Ajungerea cuțitului la os” este, fără îndoială, motivul pentru care milioane de conaționali de-ai noștri și-au luat lumea în cap, din vechime și până azi. Ocupația austro-ungară, regimul comunist impus de sovietici și tranziția de după 1989 i-au împins pe mulți români în străinătate. Canada a fost și rămâne, se pare, una dintre destinațiile noastre favorite. Dar să vedem cum a început totul.

Cine supraviețuiește în sălbăticie?

„Loial, în cojoc de oaie, fiu al pământului, ai cărui strămoși să fi fost țărani din generație în generație, cu o soție bine făcută și o jumătate de duzină de copii sănătoși” – așa vedeau oficialii canadieni, acum mai bine de un secol, portretul-robot al celor ce vor coloniza o parte a întinsului lor teritoriu agricol. Românii, mulți aflați sub stăpâniri străine și sătui de jugul altora, se potriveau perfect acestei descrieri.

În 1896, liberalii federali preluau puterea în Canada și promiteau să populeze „Pământul lui Rupert”, adică vestul țării cât un continent. Clifford Sifton, ministru de Interne în acele timpuri, a vizitat Europa, trecând și prin ținuturile românești, unde a convins mulți ardeleni și bucovineni să vină în Canada. Așa se face că până la debutul Primului Război Mondial, în 1914, 8.031 de români se stabiliseră deja în celălalt capăt al lumii, iar în 1921 numărul lor ajungea la 29.056. Şi era doar începutul.

Noii veniți au fost majoritar bucovineni, dar și din Muntenia, Ardeal, Banat și Dobrogea. Traversând Europa, ei au ajuns în Hamburg și s-au îmbarcat în nave maritime cu direcția Halifax, St. John, Montréal sau New York. De aici s-au îndreptat spre preerii, mai ales în Saskatchewan și Alberta, unde li se promisese pământ.

Cea mai mare parte a coloniștilor noștri, aproximativ 85%, erau români ortodocși, urmați de greco-catolici, lutherani și evrei, care cunoșteau limba și tradițiile românești și se declarau români. Spre deosebire de greci, care nu au putut suporta iernile friguroase de la țară, românii s-au acomodat rapid și și-au pus pe picioare gospodării trainice. Așa s-au închegat comunitățile noastre în Saskatchewan și Alberta, dar interesant de reținut este și faptul că secui din Transilvania, care vorbeau și românește, cunoscuți ca „Szecklers”, s-au stabilit în Cupar și Punnichy (Saskatchewan).

La rândul lor, evreii au fondat trei comunități de origine română la Hirsch, Hofer și Lipton (Saskatchewan), ultima existând până în anii 1970 și având în componență o sinagogă, o școală, un cimitir și o cooperativă agricolă.

În provincia Alberta a Canadei, pe o câmpie aflată lângă un râu, dăinuiește o mică așezare încărcată de istorie. Doamnelor și domnilor, bine ați venit la Boian, cea mai veche așezare românească din nordul continentului! Primii imigranți de origine română au sosit aici la sfârșitul secolului al XIX-lea, majoritatea provenind din Bucovina, teritoriu ocupat în acele vremuri de Austro-Ungaria. Locuitorii de astăzi ai Boianului au descendență românească și știu că satul lor a fost botezat de către Iachim Yurko și Elie Ravliuk, ucraineni veniți din satul bucovinean cu același nume.

Canadienii de origine română mai știu că în toamna anului 1903 bunicii și părinții lor au construit o biserică ortodoxă ce a primit hramul „Sfânta Maria”, după hramul lăcașului de cult pe care îl lăsaseră în urmă, acasă. Construcția a fost finalizată în vara lui 1905, iar la numai cinci ani distanță a fost înființată o școală de limbă română, unde s-au predat toate disciplinele care se predau și în România acelor vremuri. Concomitent, conaționalii noștri au făcut tot posibilul pentru a-și întări comunitatea, încurajându-și rudele din Edmonton și Calgary să se stabilească pe acest pământ mănos, înconjurat de ape și păduri.

Dar frumoasa poveste nu ajunge, așa cum ne-am aștepta, până în zilele noastre, motivul principal fiind asimilarea românilor de către canadieni, alături de lipsa de interes a diriguitorilor de la București. În paranteză fie spus, ați auzit cumva, în ultimii ani, de vreo vizită la nivel înalt a unui oficial român în această parte a lumii? N-aveați cum să auziți pentru că nici n-a avut loc, deși numărul românilor din Canada a crescut constant. Potrivit unor statistici mai mult sau mai puțin oficiale, pe coasta de vest și în centrul Canadei locuiesc acum 100.000 de persoane cu descendență românească, însă există voci care susțin că ar fi vorba de mult mai mulți.

Revenind însă la simbolul românilor de peste „marea cea mare”, mica școală din Boian este astăzi un muzeu care prezintă în fotografii imigrația românească din provincia Alberta și viața tipică a fermierilor noștri în Canada rurală. Biserica „Sfânta Maria”, despre care v-am vorbit deja, a sprijinit de-a lungul anilor comunitatea româno-canadiană din Alberta, însă acum se luptă și ea cu uitarea.

Vieți desprinse parcă din filme

La sfârșitul secolului al XIX-lea, românii au căpătat statutul de țărani liberi în Imperiul Austro-Ungar, însă, neavând pământ, erau mai dispuși decât frații lor de peste Carpați să se aventureze „la celălalt capăt al lumii”. Întâmplarea a făcut ca în acel moment dominionul Canadei să încerce colonizarea vestului țării cu fermieri europeni, în baza unui document intitulat „Dominion of Canada Policy“. Potrivit acestei legi, fiecare imigrant avea dreptul și obligația să-și ridice o locuință și să-și cultive pământul, devenind în scurtă vreme proprietar („homesteader“).

Clifford Sifton, deja amintitul ministru canadian, a ajuns și în Bucovina unde, cunoscând situația românilor, a convins câteva familii să treacă „apa cea mare”. Acolo îi aștepta câte o bucată de pământ de 65 de hectare, cu posibilitatea dobândirii titlului de proprietate după trei ani. Zis și făcut, iar în zilele noastre, urmașii primilor români veniți în Canada, și ei ajunși la vârste respectabile, povestesc cum părinții lor au muncit din greu pământul și au trăit într-un mediu natural deloc prietenos în sezonul rece.

Ultimul copil din cei 14 ai unei familii de imigranți români – deși le-aș spune mai degrabă coloniști – are 70 de ani sau poate chiar mai bine. Vorbește corect limba română, chiar mai corect decât multe „vedete” de pe la noi, și povestește cum tatăl său a fost sfătuit de către părinți să plece în Canada, pentru a evita să fie luat în armata austro-ungară și să-și piardă viața în războaie care nu erau ale poporului său. Așadar, bucovineanul nostru a ajuns cu greu la Halifax, în provincia Nova Scotia, a muncit prin diverse locuri și a aflat că o mână de români înființaseră o așezare în Alberta – Boianul despre care v-am vorbit.

Alături de mezinul bucovineanului „plecat de amarul Austro-Ungariei” stă un alt bărbat, al cărui bunic de origine română a venit pe jos în satul Boian, de pe coasta de est a Canadei, parcurgând o întindere aproximativ egală cu cea a Europei. Şi asta numai pentru a economisi 14 dolari, o mică avere la vremea respectivă, dacă ne gândim că taxa anuală pe cele 65 de hectare date în folosința fiecărei familii de români era de 10 dolari.

În loc de concluzie

Părăsirea pământurilor natale de către cei fermecați de perspectiva Lumii Noi a generat progres economic, însă sub acesta au rămas aluviuni de suferință și resemnare. Majoritatea celor care și-au părăsit țările de origine, din motive economice, sociale sau politice, constituie temelia Americii de Nord, pepita prosperității de azi a locuitorilor acestor teritorii.

Fluxul de oameni care-și caută împlinirea, indiferent de religie și de culoarea pielii, continuă și astăzi înspre SUA și Canada, numai că sub alte forme. Aeroporturile sunt mai pline acum decât gările și cheiurile de unde plecau odinioară trenuri și vapoare, încărcate cu bocceluțe de haine și miliarde de speranțe. Obiectivele celor care se înhamă la o asemenea aventură au rămas însă neschimbate. Românii sunt și ei prezenți, poate mai prezenți ca niciodată, prin aeroporturile lumii, așteptând legături spre Montréal, Toronto sau Calgary. Din ce în ce mai mulți, din păcate cu bilet numai „dus”.

$$$

 DESPRE FERICIRE

1) Platon despre fericire:

Platon, un faimos filosof grec, credea că fericirea este scopul suprem al vieții umane și că aceasta poate fi atinsă doar prin căutarea adevărului și a înțelepciunii. Potrivit lui Platon, adevărata fericire nu derivă din bunuri materiale sau plăceri trecătoare, ci mai degrabă din trăirea unei vieți virtuoase și din trăirea în conformitate cu adevărata natură a fiecăruia.

În filosofia lui Platon, sufletul este împărțit în trei părți: partea rațională, partea spirituală și partea apetitivă. Partea rațională este responsabilă pentru rațiune și gândire, partea spirituală este responsabilă pentru curaj și emoție, iar partea apetitivă este responsabilă pentru dorință și plăcere. Platon credea că partea rațională a sufletului ar trebui să domnească asupra celorlalte două părți pentru a atinge adevărata fericire.

Platon credea că urmărirea cunoașterii și a înțelepciunii era necesară pentru ca partea rațională a sufletului să domine celelalte două părți și că această urmărire ar trebui să fie principalul obiectiv al vieții unui individ. El susținea că o viață virtuoasă și un trai în conformitate cu adevărata natură a cuiva ar duce la fericire, deoarece ar permite părții raționale a sufletului să dețină controlul.

Platon credea că scopul suprem al vieții umane este atingerea adevăratei fericiri prin căutarea adevărului și a înțelepciunii și credea că acest lucru poate fi atins doar trăind o viață virtuoasă și trăind în conformitate cu propria natură.

2) Aristotel despre fericire:

Aristotel a fost un filosof grec care a trăit în secolul al IV-lea î.Hr. Este cunoscut pentru teoriile sale despre fericire, despre care credea că este scopul suprem al vieții umane. Potrivit lui Aristotel, fericirea nu este ceva ce poate fi urmărit în mod direct, ci mai degrabă este produsul secundar al unei vieți virtuoase.

Aristotel credea că oamenii sunt ființe raționale și că rațiunea ar trebui să le ghideze acțiunile. El susținea că, pentru a atinge fericirea, indivizii trebuie să cultive virtuți precum curajul, înțelepciunea și autocontrolul. Aceste virtuți permit indivizilor să trăiască o viață echilibrată și împlinită și, în cele din urmă, duc la fericire.

Aristotel credea, de asemenea, că fericirea se atinge trăind în conformitate cu rațiunea, pe care o considera cea mai înaltă facultate umană. El credea că a trăi în conformitate cu rațiunea înseamnă a trăi în conformitate cu propriile tendințe și dorințe naturale, mai degrabă decât a încerca să te forțezi să te încadrezi într-un anumit tipar sau să adere la așteptările societății.

Pe lângă cultivarea virtuților și trăirea în conformitate cu rațiunea, Aristotel credea că fericirea necesită și o viață de contemplare sau căutarea cunoașterii și a înțelegerii. El credea că această contemplare le permite indivizilor să se conecteze cu lumea din jurul lor și să-i aprecieze frumusețea și complexitatea.

În general, opiniile lui Aristotel despre fericire subliniază importanța unei vieți virtuoase și împlinite pentru a atinge fericirea. Ideile sale au avut un impact de durată asupra filosofiei occidentale și continuă să fie influente și astăzi.

3) Cicero despre fericire:

Cicero a fost un filosof și om de stat roman care a trăit în secolul I î.Hr. El credea că fericirea este scopul suprem al vieții umane și că aceasta se atinge prin căutarea virtuții. Potrivit lui Cicero, virtutea este cheia fericirii, deoarece duce la dezvoltarea unor obiceiuri și comportamente bune. Aceste obiceiuri și comportamente ne permit să trăim o viață cu scop și sens, să ne atingem obiectivele și să ne împlinim potențialul.

Cicero credea, de asemenea, că fericirea se atinge prin cultivarea prieteniilor și a relațiilor cu ceilalți. El susținea că adevărata fericire nu se atinge prin bogăție sau faimă, ci mai degrabă prin conexiunea autentică cu ceilalți. În plus, Cicero credea că fericirea poate fi găsită prin căutarea cunoașterii și a înțelepciunii. El credea că o persoană informată și înțeleaptă are mai multe șanse să fie fericită, deoarece este capabilă să înțeleagă și să aprecieze lumea din jurul său și să ia decizii informate cu privire la viața sa.

În general, filosofia lui Cicero despre fericire era centrată pe căutarea virtuții, cultivarea relațiilor și căutarea cunoașterii și înțelepciunii. El credea că aceste lucruri erau esențiale pentru a trăi o viață fericită și împlinită.

4) Al Farabi despre fericire:

Al Farabi, cunoscut și sub numele de Al-Pharabius sau Alpharabius, a fost un filosof și om de știință renumit în lumea islamică medievală. S-a născut în anul 870 d.Hr. în Kazahstanul de astăzi și este considerat unul dintre cei mai mari filozofi ai Epocii de Aur Islamice.

Una dintre contribuțiile majore ale lui Al Farabi la filosofie a fost lucrarea sa despre fericire. În cartea sa „Orașul virtuos”, el a susținut că fericirea este scopul suprem al vieții umane și că poate fi atinsă prin practicarea unor virtuți precum dreptatea, înțelepciunea și curajul. El credea că fericirea nu este doar o plăcere sau o emoție trecătoare, ci o stare de bunăstare care se atinge prin cultivarea virtuților și prin căutarea înțelepciunii.

Conform lui Al Farabi, există două tipuri de fericire: fericirea naturală și fericirea perfectă. Fericirea naturală este fericirea care vine din satisfacerea nevoilor și dorințelor noastre fizice, cum ar fi hrana, adăpostul și sexul. Fericirea perfectă, pe de altă parte, este fericirea care vine din trăirea unei vieți virtuoase și atingerea întregului nostru potențial ca ființe umane.

Pentru a atinge fericirea perfectă, Al Farabi credea că indivizii trebuie să tindă spre autoperfecționare și să-și cultive mintea prin studiul filosofiei și căutarea înțelepciunii. De asemenea, el credea că societatea are un rol de jucat în a ajuta indivizii să atingă fericirea prin crearea unui mediu care promovează virtutea și dreptatea.

În concluzie, filosofia fericirii a lui Al Farabi subliniază importanța unei vieți virtuoase și a cultivării minții pentru a atinge adevărata fericire și bunăstare. Ideile sale continuă să aibă o influență majoră în filozofie și psihologie astăzi.

5) Al Ghazali despre fericire:

Al Ghazali a fost un proeminent filosof și teolog musulman medieval care a scris pe larg despre subiectul fericirii. În cartea sa, „Nișa luminilor”, Ghazali a definit fericirea ca o stare de mulțumire și satisfacție care vine din viața în conformitate cu principiile islamului.

Ghazali credea că fericirea nu era ceva ce putea fi obținut prin bunuri materiale sau circumstanțe externe, ci mai degrabă prin pace interioară și mulțumire. El susținea că adevărata fericire putea fi atinsă doar trăind în armonie cu voința lui Dumnezeu și urmând învățăturile Islamului.

Potrivit lui Ghazali, calea către fericire implică cultivarea unor virtuți precum răbdarea, recunoștința și umilința și evitarea viciilor precum invidia, lăcomia și mândria. De asemenea, el a subliniat importanța implicării în fapte bune și a ajutorării celorlalți, deoarece acest lucru duce la un sentiment de pace interioară și împlinire.

Ghazali a susținut că urmărirea fericirii ar trebui să fie scopul suprem al fiecărei persoane, deoarece aceasta duce la o viață cu sens și scop. El credea că, trăind o viață în conformitate cu principiile Islamului, se poate atinge adevărata fericire și pace interioară, indiferent de circumstanțele externe care ar putea apărea.

În concluzie, opiniile lui Al Ghazali despre fericire subliniază importanța păcii interioare și a mulțumirii, precum și a trăirii în conformitate cu învățăturile islamului. Ideile sale continuă să inspire și să ghideze oamenii de astăzi în căutarea fericirii și a împlinirii.

6) Kant despre fericire:

Immanuel Kant a fost un filosof german care credea că fericirea nu este scopul suprem al vieții umane. Potrivit lui Kant, scopul suprem al vieții umane era virtutea morală, pe care a definit-o ca fiind capacitatea de a acționa în conformitate cu legea morală.

Kant susținea că fericirea nu era un ghid fiabil pentru acțiunea morală, deoarece depindea de circumstanțe externe. De exemplu, o persoană ar putea fi fericită pentru că are mulți bani sau pentru că are o relație împlinită, dar aceste circumstanțe externe nu o fac neapărat o persoană morală.

În schimb, Kant credea că fericirea ar trebui să fie un produs secundar al unei vieți virtuoase. El susținea că oamenii care trăiesc în conformitate cu legea morală vor experimenta adevărata fericire deoarece își vor îndeplini îndatoririle morale și vor trăi o viață în concordanță cu valorile lor.

În schimb, Kant credea că oamenii care urmăreau fericirea ca scop suprem erau predispuși să fie dezamăgiți, deoarece se concentrau pe circumstanțe externe care erau în afara controlului lor. În schimb, Kant susținea că oamenii ar trebui să se concentreze pe o viață virtuoasă, care ar duce la un sentiment de pace interioară și fericire.

În general, viziunea lui Kant asupra fericirii era că aceasta era un produs secundar al unei vieți virtuoase, mai degrabă decât scopul final al vieții umane. El credea că oamenii ar trebui să se concentreze pe o viață morală, mai degrabă decât să încerce să atingă fericirea prin circumstanțe externe.

7) Pascal despre fericire:

Pascal, un matematician și filosof francez, credea că adevărata fericire poate fi găsită doar prin credința în Dumnezeu și prin trăirea unei vieți virtuoase. El susținea că ființele umane au o dorință naturală de fericire și împlinire, dar că această dorință poate fi satisfăcută doar printr-o relație cu Dumnezeu.

Pascal credea că urmărirea bogăției materiale și a plăcerii nu poate aduce fericire durabilă, deoarece acestea sunt trecătoare și, în cele din urmă, goale. El susținea că numai trăind o viață virtuoasă și căutând o înțelegere mai profundă a lumii și a locului propriu în ea se poate atinge adevărata mulțumire.

Pascal credea, de asemenea, că credința în Dumnezeu era esențială pentru fericire, deoarece oferea un sentiment de sens și scop în viață. Fără credința în ceva mai presus de propria persoană, susținea Pascal, viața poate părea goală și lipsită de sens.

În general, ideile lui Pascal despre fericire se concentrează pe importanța unei vieți virtuoase și a unei credințe puternice în Dumnezeu. El credea că adevărata fericire poate fi găsită doar prin aceste mijloace și că urmărirea bogăției materiale și a plăcerii este în cele din urmă zadarnică.

8) Kierkegaard despre fericire:

Søren Kierkegaard a fost un filosof danez care credea că fericirea nu se găsește în circumstanțe exterioare sau în posesiuni materiale, ci mai degrabă în relația individului cu Dumnezeu. El credea că adevărata fericire poate fi atinsă doar prin experiența subiectivă a credinței de către o persoană și prin capacitatea sa de a găsi sens în viață.

Kierkegaard susținea că urmărirea fericirii îi duce adesea pe oameni pe calea cea dreaptă, deoarece aceștia se concentrează pe plăceri și distrageri superficiale, mai degrabă decât pe aspectele mai profunde și mai semnificative ale vieții. El credea că urmărirea fericirii poate duce de fapt la nefericire, deoarece oamenii pot deveni nemulțumiți sau nemulțumiți atunci când nu reușesc să obțină lucrurile pe care și le doresc.

În schimb, Kierkegaard credea că cheia fericirii era capacitatea de a găsi sens și scop în viață. El credea că acest lucru putea fi realizat printr-o relație personală cu Dumnezeu și prin cultivarea valorilor spirituale.

În concluzie, viziunea lui Kierkegaard asupra fericirii era că aceasta nu se găsește în circumstanțe externe, ci mai degrabă în experiența subiectivă a individului și în capacitatea sa de a găsi sens și scop în viață prin relația sa cu Dumnezeu.

9) Sartre despre fericire:

Jean-Paul Sartre, filosof și scriitor francez, credea că fericirea nu este o stare care poate fi atinsă prin circumstanțe externe sau prin căutarea plăcerii. În schimb, el credea că fericirea este o alegere pe care indivizii trebuie să o facă pentru a trăi autentic și liber. Potrivit lui Sartre, adevărata fericire vine din recunoașterea și acceptarea propriei responsabilități și libertăți. Aceasta implică luarea unor decizii care se aliniază cu valorile și dorințele cuiva, chiar dacă acestea pot fi dificile sau incomode.

Sartre credea că fericirea nu poate fi urmărită în mod direct, deoarece nu este un scop final în sine. Dimpotrivă, este un produs secundar al unui stil de viață autentic și al alegerilor care se aliniază cu propriile valori și dorințe.

Sartre a susținut că circumstanțele externe, cum ar fi bunurile materiale sau aprobarea societății, nu pot aduce fericire durabilă. Aceste lucruri pot aduce plăcere temporară, dar adevărata fericire vine din interior și depinde de propriile alegeri și acțiuni.

În concluzie, Sartre considera că fericirea este o alegere pe care indivizii trebuie să o facă pentru a trăi autentic și liber. Nu poate fi urmărită direct și depinde de propriile alegeri și acțiuni. Adevărata fericire vine din recunoașterea și acceptarea propriei responsabilități și libertăți.

10) Fericirea vedică:

Conform învățăturilor vedice, fericirea este o stare de spirit care se atinge prin trăirea unei vieți virtuoase și disciplinate. Se crede că, urmând principiile dharma (datoria), artha (scopul) și kama (plăcerea), un individ poate atinge adevărata fericire.

Una dintre modalitățile cheie de a atinge fericirea în învățăturile vedice este prin practicarea yoga și a meditației. Aceste practici îi ajută pe indivizi să își liniștească mintea și să găsească pacea interioară, esențială pentru fericire.

Învățăturile vedice pun, de asemenea, un accent puternic pe importanța relațiilor și a comunității. Prin cultivarea unor relații pozitive și făcând parte dintr-o comunitate care oferă sprijin, indivizii pot găsi fericire și împlinire în viața lor.

În plus, se crede că o viață de serviciu și altruism aduce bucurie și împlinire. Ajutând pe ceilalți și având un impact pozitiv asupra lumii, indivizii pot găsi adevărata fericire și împlinire.

În general, învățăturile vedice subliniază faptul că fericirea nu este doar o emoție trecătoare, ci mai degrabă o stare de spirit care poate fi atinsă printr-o viață virtuoasă și disciplinată. Urmând principiile dharmei, arthei, kamei și practicând yoga și meditația, indivizii pot găsi adevărata fericire și împlinire în viața lor.

$$_

 ABRAHAM MASLOW

1) Biografia sa:

Psihologul american Abraham Maslow a creat o ierarhie a nevoilor pentru a descrie motivația umană. Teoria sa susținea că, înainte de a urca în ierarhie pentru a urmări nevoi mai sociale, emoționale și de autoactualizare, oamenii au un set de nevoi de bază care trebuie satisfăcute.

Abraham Maslow a fost primul dintre cei șapte copii ai părinților săi evrei care s-a născut și a crescut în Brooklyn, New York, unde s-a născut pe 1 aprilie 1908. Părinții săi imigraseră din Rusia. Mai târziu, Maslow și-a amintit primii ani ca fiind nefericiți și singuri. Era absorbit de cărți și petrecea mult timp în bibliotecă. Maslow a urmat cursurile City College of New York pentru a studia dreptul (CCNY). S-a transferat la Universitatea din Wisconsin după ce a devenit interesat de psihologie și l-a întâlnit pe Harry Harlow, un mentor care i-a fost îndrumător de doctorat. Universitatea din Wisconsin este locul unde Maslow și-a obținut licența, masteratul și doctoratul în psihologie.

Colegiul Brooklyn l-a angajat pe Abraham Maslow ca profesor în 1937, iar acesta a rămas în cadrul facultății până în 1951. Max Wertheimer, psiholog gestalt, și Ruth Benedict, antropolog, au avut un impact semnificativ asupra lui în această perioadă. Maslow a apărut ca unul dintre pionierii și principalii susținători ai școlii de gândire psihologică umanistă în anii 1950. Teoriile sale, precum ierarhia nevoilor, autoactualizarea și experiențele de vârf, au influențat dezvoltarea mișcării umaniste.

Maslow a realizat multe progrese semnificative în psihologie. Acum este considerat unul dintre cei mai importanți psihologi ai secolului XX. Convingerile sale au pus accent pe trăsăturile admirabile ale oamenilor. Abraham Maslow și-a schimbat atenția pentru a include beneficiile sănătății mintale într-o perioadă în care majoritatea psihologilor se concentrau pe caracteristicile naturii umane care erau considerate aberante. Scrierile sale au avut un impact asupra modului în care percepem sănătatea mintală. El a avut un impact de lungă durată asupra psihologiei, concentrându-se pe experiențele de vârf, potențialul uman, îmbunătățirea sănătății mintale și dezvoltarea personală. Maslow a murit în urma unui atac de cord pe 8 iunie 1970, în California.

2) Lucrări principale:

Religii, valori și experiențe de vârf:

Maslow a afirmat în scrierile sale că perspectiva unei persoane asupra vieții sale este la fel de semnificativă ca fiind bazată pe un sentiment de împlinire și semnificație. Religia „minții sănătoase” a lui William James a fost comparată cu teoria „experiențelor de vârf” a lui Maslow. Maslow a propus că capacitatea pentru momente de vârf și devotamentul față de ideile religioase tradiționale se exclud reciproc. Experiența de vârf este „simțită ca un moment autovalidant, autojustificant, care poartă cu sine propria valoare intrinsecă”, potrivit lui Maslow în Religii, valori și experiențe de vârf. Persoana este, de asemenea, „centrul creativ al propriilor activități”.

Maslow despre management:

Cartea lui Abraham Maslow din 1965, „Maslow despre management”, este un tratat de psihologie industrială. Teoriile lui Maslow sunt citate în mod regulat în efortul de a înțelege și prognoza comportamentul la locul de muncă. Maslow a promovat în scrierile sale managementul eupsihic, definit ca îndreptându-se spre sănătate psihologică sau autoactualizare, ca model ideal pentru companiile industriale. Maslow a fost deosebit de interesat de aplicarea psihologiei umaniste la proiecte mai ample în afaceri și în medii educaționale, unde ar putea avea un impact pozitiv mai mare asupra unui număr mai mare de indivizi.

Motivație și personalitate:

Cel mai cunoscut studiu actual despre dorințele umane este probabil cartea lui Maslow. Maslow a propus o piramidă ierarhică a nevoilor umane, cu cele mai fundamentale cerințe fizice la bază și cele mai transcendentale sau spirituale cerințe la vârf. În lucrarea „Motivație și personalitate”, Maslow susține că, pentru ca oamenii să prospere și să își atingă întregul potențial, trebuie stabilită o cultură care promovează sănătatea. Maslow este unul dintre psihologii care consideră că, atunci când oamenii sunt fericiți, își pot exprima liber potențialul înnăscut.

3) Teme principale din scrierile sale:

Psihologie umanistă:

Teoriile lui Maslow erau distincte de alte noțiuni predominante la acea vreme. Maslow considera că atât teoria comportamentală a lui Skinner, cât și teoria psihanalitică a lui Freud puneau prea mult accent pe aspectele negative sau dezordonate ale existenței. În plus, el considera că aceste opinii ignorau întreaga gamă a potențialului și inventivității umane. Părerile lui Maslow puneau un accent mai mare pe maximizarea fericirii și pe realizarea propriului potențial.

Autoactualizare:

În ideea lui Maslow, procesul de autoactualizare era crucial. „Utilizarea și exploatarea deplină a talentelor, capacităților, potențialităților etc.” era modul în care el descria această tendință. Cu alte cuvinte, toată lumea lucrează întotdeauna pentru a-și realiza potențialul maxim. Autoactualizarea nu este un scop sau un loc unde se poate ajunge acolo. Oamenii se împing mereu să atingă noi niveluri de împlinire, creativitate și bunăstare în acest proces continuu. Maslow considera că cei care se autoactualizează aveau o serie de trăsături esențiale. Acceptarea de sine, spontaneitatea, independența și capacitatea pentru experiențe de vârf sunt câteva dintre ele.

Experiențe de vârf și platou:

Dincolo de procesul banal de satisfacere a nevoilor, Maslow a avut în vedere experiențe extraordinare sau „momente de vârf”, care sunt momente profunde de iubire, înțelegere, fericire sau extaz, în timpul cărora o persoană se simte mai completă, mai vie, mai autosuficientă și totuși mai parte a lumii și mai conștientă de adevăr, dreptate, armonie, bunătate și alte idealuri similare. Experiențele de vârf sunt mai susceptibile să apară la indivizii în curs de autoactualizare. Realizarea potențialului uman se reflectă în aceste „experiențe de vârf” sau „stări de flux”, care constituie apogeul dezvoltării personalității.

În scrierile ulterioare, Maslow a trecut la un model mai cuprinzător, care permitea nu doar perioade prelungite de liniște a cunoașterii a Ființei, pe care le-a numit experiențe de platou, ci și experiențe intense de vârf. Savantul indian și practicantul de yoga UA Asrani, cu care a corespondat, este creditat cu faptul că l-a învățat această expresie. Potrivit lui Maslow, trecerea de la experiența de vârf la cea de platou este legată în mod natural de îmbătrânire, ceea ce provoacă o schimbare a perspectivei cuiva asupra a ceea ce este cu adevărat semnificativ în viață și ceea ce nu este. În ciuda relevanței personale a experienței de platou, problemele de sănătate ale lui Maslow, care au început să se agraveze la sfârșitul vieții sale, l-au împiedicat să investigheze amănunțit acest fenomen.

Metamotivație:

Pentru a-și descoperi și realiza întregul potențial uman, persoanele auto-actualizate sunt motivate de forțe interioare care depășesc nevoile lor de bază. Maslow a folosit cuvântul „metamotivare” pentru a exprima acest lucru. Conform teoriei motivației a lui Maslow, oamenii pot fi inspirați de o chemare, o misiune sau un scop în viață. S-a subliniat faptul că metamotivarea poate fi legată și de ceea ce Maslow a numit B- (ființă) creativitate sau creativitate care rezultă din inspirația unui nivel superior de dezvoltare. Maslow a identificat, de asemenea, un alt tip de creativitate, pe care l-a numit D- (deficiență) creativitate. Se spune că acest tip de creativitate este rezultatul impulsului unei persoane de a umple un vid creat de o nevoie primară nesatisfăcută sau de dorința sa de aprobare și siguranță.

Psihologie pozitivă:

Maslow și-a numit cercetarea psihologie pozitivă. Din 1968, munca sa a avut un impact asupra dezvoltării psihoterapiei pozitive, o tehnică de psihoterapie psihodinamică transculturală, cu bază umanistă, dezvoltată de Nossrat Peseschkian pentru tratamentul bolilor mintale și al tulburărilor psihosomatice. Din 1999, pionierii psihologiei pozitive, precum Martin Seligman, au reînnoit interesul și influența asupra ideilor lui Maslow. Această mișcare este preocupată exclusiv de îmbunătățirea naturii umane. În loc să se concentreze pe aspectele negative ale vieții, psihologia pozitivă studiază aspectele pozitive și modul în care lucrurile merg bine.

4) Ierarhia lui Maslow:

O teorie a motivației umane, scrisă de Abraham Maslow în 1943, și lucrarea sa ulterioară, Motivație și personalitate, au reintrodus ambele ideea unei ierarhii a nevoilor. Conform acestei ierarhii, oamenii sunt determinați să aibă grijă de nevoile lor de bază înainte de a se concentra pe alte nevoi, mai complexe. Maslow a fost mai interesat să descopere ce îi face pe indivizi fericiți și ce fac aceștia pentru a atinge acest obiectiv decât oricare altă școală de gândire predominantă la acea vreme, cum ar fi psihanaliza și behaviorismul, care tindeau să se concentreze pe comportamentele problematice.

Maslow a fost un umanist care credea că fiecare persoană are impulsul înnăscut de a-și realiza întregul potențial și de a deveni ea însăși. Cu toate acestea, o serie de cerințe mai fundamentale trebuie satisfăcute pentru a atinge acest obiectiv suprem. Printre acestea se numără cerințele legate de hrană, siguranță, iubire și stimă de sine. Maslow considera că aceste cerințe seamănă cu instinctele și sunt foarte importante în comportamentul determinant. Ierarhia cerințelor lui Maslow este formată din cinci niveluri, nevoile fiziologice fiind primul nivel.

Necesitățile pentru supraviețuire se numără printre cerințele fiziologice. Hrana, apa, respirația și alte necesități sunt câteva exemple de cerințe fiziologice. Cerințele fiziologice includ, de asemenea, nevoia de adăpost și haine, pe lângă nevoile fundamentale de hrană, aer și controlul temperaturii. Maslow a inclus și reproducerea sexuală la acest nivel, deoarece este crucială pentru supraviețuirea și diversitatea genetică a speciei.

În ierarhia lui Maslow, nevoile încep să devină puțin mai complicate la nivelul doi. În acest moment, cerințele de securitate și siguranță au prioritate. Oamenii își doresc ordine și control în viața lor. Securitatea financiară, bunăstarea generală și protecția împotriva pericolelor sunt câteva dintre cerințele fundamentale pentru securitate și siguranță. Exemple de acțiuni determinate de nevoia de securitate sau siguranță includ căutarea unui loc de muncă, obținerea unei asigurări de sănătate și îngrijire medicală, depunerea de bani într-un cont de economii și mutarea într-o zonă mai sigură.

Ceea ce sunt frecvent denumite „nevoi de bază” sunt nivelurile de siguranță și fiziologice ale ierarhiei nevoilor lui Maslow, luate împreună. Ierarhia cerințelor lui Maslow enumeră iubirea, acceptarea și apartenența ca nevoi sociale. Conduita umană este determinată de nevoia de conexiuni emoționale la acest nivel. Prieteniile, atașamentele romantice, legăturile de familie și alte relații sunt câteva dintre lucrurile care satisfac această nevoie. Oamenii trebuie să se simtă iubiți și acceptați de ceilalți pentru a preveni singurătatea, depresia și anxietatea. Relațiile cu prietenii, familia și partenerii romantici, precum și participarea la grupuri precum echipe sportive, cluburi de lectură și alte activități de grup, joacă toate roluri semnificative în viața cuiva.

Nevoia de stimă și respect se situează la nivelul patru al ierarhiei lui Maslow. De îndată ce cerințele de la cele mai inferioare trei niveluri sunt satisfăcute, nevoia de stimă ocupă un loc central în comportamentul de conducere. În acest moment, câștigarea respectului și a admirației celorlalți devine mai crucială ca niciodată. Oamenii au dorința de a munci din greu și apoi de a fi recompensați pentru asta. Împreună cu nevoia de sentimente de succes și prestigiu, nevoia de stimă cuprinde și lucruri precum stima de sine și valoarea personală.

Ierarhia cerințelor lui Maslow plasează nevoile de autoactualizare în vârful listei. Persoanele care se autoactualizează sunt conștiente de sine, interesate să își realizeze potențialul, preocupate de propria dezvoltare personală și mai puțin preocupate de opiniile celorlalți. Maslow a afirmat, referindu-se la dorința oamenilor de a-și realiza întregul potențial ca ființe umane: „Ceea ce poate fi un om, trebuie să fie”. În ceea ce privește autoactualizarea, Maslow a spus că aceasta poate fi caracterizată în general ca valorificarea la maximum a abilităților, potențialului și altor resurse proprii. Acești oameni par să își trăiască viața la maximum și să își realizeze potențialul. Sunt indivizi care și-au atins întregul potențial sau sunt în proces de a face acest lucru.

De multe ori, o piramidă este folosită pentru a reprezenta ierarhia cerințelor lui Maslow. Cele mai fundamentale cerințe se găsesc la baza piramidei dorințelor, în timp ce cele mai complicate cerințe se găsesc în vârf. Oamenii pot avansa la următorul nivel de dorințe odată ce cerințele lor de nivel inferior au fost satisfăcute. Cerințele psihologice și sociale ale oamenilor cresc pe măsură ce urcă în piramidă. Nevoia de stimă de sine și de sentimentul de succes sunt primele în vârful piramidei. Maslow a subliniat importanța autoactualizării, care este un proces de creștere și dezvoltare personală care vizează realizarea potențialului cuiva, la fel ca Carl Rogers.

5) Relevanța sa astăzi:

Revista „Journal of Humanistic Psychology” a fost înființată în primăvara anului 1961 de Maslow și Tony Sutich, Miles Vich fiind redactor-șef între 1961 și 1971. Revista publică încă articole academice după ce a tipărit primul număr la începutul anului 1961. La întâlnirea fondatoare a Asociației pentru Psihologie Umanistă din 1963, Maslow a renunțat la funcția de președinte, afirmând că noua organizație ar trebui să construiască, în schimb, o mișcare intelectuală fără un lider, ceea ce a dus la o strategie utilă în primii ani ai disciplinei. Asociația Umanistă Americană l-a onorat pe Maslow cu titlul de Umanistul Anului în 1967.

Creațiile sale au și astăzi un impact. Deși mulți psihologi academici și-au pierdut interesul pentru opera lui Maslow, iar alții au sugerat că ierarhia sa trebuie actualizată, teoriile sale se bucură în prezent de o renaștere ca urmare a popularității crescânde a psihologiei pozitive. Existența dorințelor umane universale a fost verificată de cercetări recente (Tay & Diener, 2011), însă majoritatea psihologilor sunt de acord că nu există suficiente dovezi pentru a concluziona că aceste nevoi sunt aranjate într-o ierarhie. Una dintre numeroasele critici aduse ierarhiei și operei lui Maslow este cea menționată anterior.

Alte preocupări ridicate de cadrele universitare includ neluarea în considerare a diferențelor culturale rezultate din educația cuiva într-o societate individualistă versus una colectivă, deoarece aceste diferențe pot afecta modul în care o persoană își prioritizează nevoile (Wahba & Bridwell, 1976), poziționarea sexului în cadrul ierarhiei, despre care Maslow susținea că se încadrează în nevoile fiziologice (Kenrick, Griskevicius, Neuberg și Schaller, 2010), și posibilitatea ca ordinea nevoilor în ierarhie să poată varia, de exemplu, în perioadele de conflict, plasarea de către ierarhie a cerințelor de siguranță și a nevoilor fiziologice (Tang & West, 1997).

Ierarhia nevoilor lui Maslow este încă predată pe scară largă și o parte esențială a fiecărui curs introductiv de psihologie, în ciuda acestor obiecții. În plus, ierarhia a fost modificată pentru a fi aplicată într-o varietate de sectoare, inclusiv în domeniul poliției, managementului și planificării urbane. Ierarhia lui Maslow a influențat psihologia modernă în moduri în care probabil nu a intenționat, conform studiilor care extind teoria pentru a se aplica comunităților mai degrabă decât indivizilor.

5) Relevanța sa astăzi:

Revista „Journal of Humanistic Psychology” a fost înființată în primăvara anului 1961 de Maslow și Tony Sutich, Miles Vich fiind redactor-șef între 1961 și 1971. Revista publică încă articole academice după ce a tipărit primul număr la începutul anului 1961. La întâlnirea fondatoare a Asociației pentru Psihologie Umanistă din 1963, Maslow a renunțat la funcția de președinte, afirmând că noua organizație ar trebui să construiască, în schimb, o mișcare intelectuală fără un lider, ceea ce a dus la o strategie utilă în primii ani ai disciplinei. Asociația Umanistă Americană l-a onorat pe Maslow cu titlul de Umanistul Anului în 1967.

Creațiile sale au și astăzi un impact. Deși mulți psihologi academici și-au pierdut interesul pentru opera lui Maslow, iar alții au sugerat că ierarhia sa trebuie actualizată, teoriile sale se bucură în prezent de o renaștere ca urmare a popularității crescânde a psihologiei pozitive. Existența dorințelor umane universale a fost verificată de cercetări recente (Tay & Diener, 2011), însă majoritatea psihologilor sunt de acord că nu există suficiente dovezi pentru a concluziona că aceste nevoi sunt aranjate într-o ierarhie. Una dintre numeroasele critici aduse ierarhiei și operei lui Maslow este cea menționată anterior.

Alte preocupări ridicate de cadrele universitare includ neluarea în considerare a diferențelor culturale rezultate din educația cuiva într-o societate individualistă versus una colectivă, deoarece aceste diferențe pot afecta modul în care o persoană își prioritizează nevoile (Wahba & Bridwell, 1976), poziționarea sexului în cadrul ierarhiei, despre care Maslow susținea că se încadrează în nevoile fiziologice (Kenrick, Griskevicius, Neuberg și Schaller, 2010), și posibilitatea ca ordinea nevoilor în ierarhie să poată varia, de exemplu, în perioadele de conflict, plasarea de către ierarhie a cerințelor de siguranță și a nevoilor fiziologice (Tang & West, 1997).

Ierarhia nevoilor lui Maslow este încă predată pe scară largă și o parte esențială a fiecărui curs introductiv de psihologie, în ciuda acestor obiecții. În plus, ierarhia a fost modificată pentru a fi aplicată într-o varietate de sectoare, inclusiv în domeniul poliției, managementului și planificării urbane. Ierarhia lui Maslow a influențat psihologia modernă în moduri în care probabil nu a intenționat, conform studiilor care extind teoria pentru a se aplica comunităților mai degrabă decât indivizilor.