$$$

 

Fata care a strălucit în întuneric pentru ca alții să trăiască

Timp de cinci ani, Marie Rossiter a stat aplecată peste mese albe, într-o fabrică impecabilă a companiei U.S. Radium Corporation, pictând cadrane de ceas cu o vopsea care promitea progres, modernitate și bani, o pulbere miraculoasă numită radiu, despre care superiorii spuneau că este complet inofensivă, chiar benefică, atât de sigură încât muncitoarele erau instruite să-și ducă pensula la buze, să o ascută cu limba și să continue să picteze cu precizie, după un ritual repetat obsesiv: „buze, înmoaie, pictează”.

Marie și-a dus pensula la gură de mii de ori pe zi, înghițind radiu cu fiecare mișcare, fără să știe că fiecare atingere era o condamnare lentă, pentru că nimeni nu le spusese adevărul, nimeni nu le spusese că substanța care le făcea mâinile să strălucească în întuneric le pătrundea în oase, în dinți, în sânge, devenind parte din ele, imposibil de eliminat.

În 1925, corpul lui Marie începea deja să se destrame din interior, maxilarul i se necroza, dinții îi cădeau unul câte unul, oasele feței se sfărâmau, iar noaptea, trupul ei emana o lumină slabă, verzuie, ca o fantomă vie a industrializării fără scrupule, însă în loc de ajutor a primit acuzații, pentru că medicii companiei au declarat că suferă de sifilis, insinuând că boala ei nu era rezultatul muncii, ci al unui „stil de viață imoral”, o minciună convenabilă menită să protejeze profitul.

Compania a insistat că radiul este sigur, că nu poate provoca rău, iar Marie, muribundă, a fost forțată să-și dovedească nevinovăția într-o sală de judecată, unde a apărut cu fața descompusă, cu structura osoasă vizibil afectată, ținând în mână pensula pe care o linsese ani la rând la ordinul superiorilor, în timp ce avocații companiei susțineau că nu substanța a ucis-o, ci propriile ei alegeri.

Cinci dintre așa-numitele „fete ale radiului” au depus mărturie împreună, în timp ce corpul lor se dezintegra sub ochii tuturor, iar procesul s-a întins pe doi ani de minciuni, expertize cumpărate și negări oficiale, până în momentul în care, în timpul uneia dintre audieri, maxilarul lui Marie s-a dislocat complet, prăbușindu-se, iar ea l-a susținut cu mâna și a continuat să vorbească, pentru că adevărul nu mai putea fi oprit, nici măcar de moarte.

Când judecătorul a decis, în 1928, în favoarea muncitoarelor, Marie era deja moartă, avea doar douăzeci și șapte de ani, fără maxilar, cu oasele colapsate și cu un corp atât de radioactiv încât a fost îngropată într-un sicriu căptușit cu plumb, unde va continua să emită radiații timp de încă o mie șase sute de ani, o prezență tăcută într-un cimitir din New Jersey, imposibil de ignorat.

Familia ei a primit cinci mii de dolari și cheltuielile de înmormântare, o sumă infimă în schimbul unei vieți distruse, dar sacrificiul ei a schimbat pentru totdeauna legislația muncii, pentru că datorită acestor femei au apărut reglementările privind siguranța angajaților, responsabilitatea angajatorilor și dreptul muncitorilor de a ști la ce sunt expuși.

Marie Rossiter a murit pentru ca alții să nu mai fie mințiți, pentru ca munca să nu mai fie o condamnare ascunsă și pentru ca profitul să nu mai fie apărat cu prețul vieților umane, iar sicriul ei strălucitor rămâne o dovadă crudă a unui adevăr incomod: atunci când banii sunt mai importanți decât oamenii, minciuna devine politică de companie.

Morală

Progresul fără etică este doar o altă formă de crimă lentă, iar drepturile muncii au fost scrise nu cu cerneală, ci cu trupurile celor care au fost sacrificați în numele profitului.

#RadiumGirls #MarieRossiter #IstorieIndustrială #DrepturileMuncii #ProfitVsViață #Memorie #JustițieÎntârziată #ModelePentruVremuriStrâmbe

$$$

 COMISARUL GHEORGHE ȘINCAI ÎMPUȘCAT DE BANDIȚI

În primele zile ale lunii octombrie 1945 s-a petrecut un alt eveniment senzațional care avea să fie prezentat de majoritatea ziarelor bucureștene. Mai exact, Gheorghe Mihalache (bandit celebru, fost partener al fraților Maslovici, autor a numeroase spargeri săvârșite între anii 1939 și 1945) și un alt deținut, care erau escortați de Poliție, au reușit să evadeze, fiind ajutați de doi complici.

Bandiții fuseseră scoși de la închisoarea Văcărești „spre a arăta unele gazde și tăinuitori unde se află ascunsă parte din pradă”. Incidentul s-a petrecut, greu de crezut, în tramvaiul liniei 20, la stația aflată în bulevardul Maria colț cu strada 11 Iunie. Mijlocul de transport era arhiplin, când un bărbat și o femeie s-au strecurat printre călători și l-au împușcat pe gardianul Radu Tencu. În tramvai s-a creat panică, ceea ce i-a ajutat pe cei doi deținuți să fugă de sub escortă, împreună cu complicii, într-o mașină furată.

Cum era de așteptat, cazul a fost preluat de detectivii Brigăzii Speciale Tehnice. Ziarul „România Liberă” (nr. 363) din 10 octombrie 1945 scria: „Posedând prețioase indicații de la un informator, comisarul-șef Alimănescu de la Brigada Tehnică, însoțit de o echipă de polițiști, a reușit să identifice pe femeia care însoțea pe spărgător în ziua asasinatului. Ea se numește Maricica Zvoboda și avea ultimul domiciliu în șos. Vitan 24. Condusă la Poliție, Maricica Zvoboda a declarat că este chiar concubina deținutului Gheorghe Mihalache și că a amenințat cu revolverul pe șoferul mașinii nr. 4427 B, pentru ca acesta să pornească. Arestata a mai declarat la interogatoriu că gazda sa a oferit un milion de lei pentru punerea în aplicarea a planului răpirii celor doi spărgători care erau condamnați la mai mulți ani de închisoare”.

Alimănescu a aflat că cei doi evadați erau ascunși la un complice de pe Calea Moșilor. Însoțit de comisarii Șincai, Ficler, Popazu și detectivii Maxim, Mirea, Meleanu, Chiriță au plecat la adresa indicată. Dar misiunea avea să se sfârșească tragic, după cum relata ziarul „Semnalul” (nr. 1044) din 10 octombrie 1945: „Când mașina a ajuns în Calea Moșilor, la colțul străzii Vaselor, polițiștii au fost intrigați de țipete de ajutor... Automobilul a stopat și polițiștii au coborât repede spre a vedea ce se întâmplă. Era 12 noaptea când, împrăștiindu-se spre a nu oferi o țintă vie, polițiștii au fost întâmpinați de o rafală de gloanțe trase din arme automate. Chiar de la primul schimb de focuri, comisarul Șincai Gheorghe a căzut răpus de trei gloanțe de revolver. Comisarul Alimănescu, împușcat și el, a continuat lupta mai departe. Protejați de întuneric și făcând baraj cu armele lor automate, bandiții s-au putut retrage și cu ajutorul unui automobil ce-i aștepta pe strada Vaselor, au putut dispare fără ca vreunul să cadă în mâinile polițiștilor”.

Alimănescu, care a fost rănit la mână, a scăpat ca prin minune. Avea să o recunoască chiar el într-un interviu acordat ziarului „România Liberă” (nr. 371) din 19 octombrie 1945: „Era în noaptea când l-au omorât pe comisarul Șincai. Eu eram cu o sută de metri mai aproape de bandiți decât el. Pe mine mă ocheau toți. Și arma mea automată se defectase. N-am putut trage nici un singur foc. Am desfăcut pardesiul și l-am ținut întins cu o mână în lături. Rafalele de gloanțe mi-au ciuruit pardesiul. Un glonț mi-a rănit mâna, însă trucul m-a salvat. Un alt glonț a trecut prin pardesiu și l-a nimerit pe Șincai. Am văzut când a căzut. Dar bandiții au plătit scump aceasta și o vor mai plăti. Am jurat să-l răzbun...”.

Dar cine erau atacatorii?

Același ziar scria: „S-a constat că cinci bandiți atacaseră pe cârciumarul Enescu, chiar în colțul străzii Vaselor. Ei îl pândiseră după ce închisese prăvălia și pusese banii proveniți din vânzarea de peste zi într-o servietă. Cei cinci bandiți l-au atacat pe Enescu, lovindu-l cu tocurile revolverelor spre a-l ameți și a-i smulge servieta din mână. Dar Enescu a rezistat loviturilor și, deși rănit, a mai avut putere să strige după ajutor. Coincidența a făcut ca – spre norocul lui – să treacă prin apropiere mașina polițiștilor care au auzit zbieretele și au alergat spre locul unde banda își teroriza victima. Numai această intervenție a polițiștilor care au riscat focurile de armă l-a salvat.

Din declarațiile cârciumarului, cel puțin trei dintre bandiți au fost răniți în confruntarea cu agenții lui Alimănescu. A doua zi, la Institutul Medico-Legal a fost adus cadavrul unui bărbat ciuruit de gloanțe. Anchetatorii au stabilit ulterior că era unul dintre atacatorii Brigăzii Tehnice Speciale și care în urma rănilor căpătate în lupta cu polițiștii decedase la câteva ore. Când l-au identificat, surpriza a fost și mai mare: era faimosul infractor „Balamuc”, „o adevărată vedetă a cazierului judiciar”, care avea la activ numeroase jafuri.

Dar prețul plătit pentru uciderea acestui infractor notoriu a fost mult prea mare. Brigada Specială Tehnică îl pierduse pe comisarul Gheorghe Șincai, care avea 32 de ani, fiind originar din comuna Mărguța, județul Bihor. Înainte de a intra în Poliție lucrase la Fabrica I.A.R. de la Brașov. Corpul neînsuflețit al comisarului a fost depus la Biserica Sfântu Gheorghe din București, fiind înmormântat în ziua de 10 octombrie 1945. Evenimentul a fost intens mediatizat de presă, regăsindu-se și în jurnalele de actualități ale ONC (Oficiul Național al Cinematografiei) din anul 1945.

$$$

 EDUARD G. ROBINSON

Edward G. Robinson a fost singurul actor cu origini româneşti care a primit un premiu Oscar. A emigrat în SUA din România, alături de părinţii lui, la vârsta de numai 10 ani şi a cunoscut celebritatea la Hollywood.

Edward G. Robinson a fost unul dintre cei mai importanţi actori ai cinematografiei americane din anii ’40. Originile actorului care şi-a câştigat faima jucând roluri de gangsteri au fost româneşti. Emanuel Goldenberg alias Edward G. Robinson s-a născut pe 12 decembrie 1893 la Bucureşti, într-o familie de evrei.

A fost al cincilea din cei şase fii ai familiei Goldberg. Pe fondul persecutării evreilor, familia sa a fost nevoită să plece în America. Pentru că nu aveau bani de drum pentru toţi membrii familiei, primul care a plecat spre Ţara Făgăduinţei a fost fiul cel mare. A muncit în America până a strâns banii de drum necesari familiei rămase în ţară.

La vârsta de 10 ani, Emanuel Goldenberg alias Edward G. Robinson s-a stabilit cu familia la New York, în cartierul Lower East Side. Manny, aşa cum cum îl alintau fraţii săi, a studiat la Şcoala Publică nr 137 şi, potrivit biografilor săi, a fost un elev de excepţie. În şcoală şi-a descoperit talentul oratoricesc şi la vârsta de 17 ani a intrat la City College of New York. Pentru rezultatele sale şcolare de excepţie a primit o bursă la American Academy of Dramatic Arts. În timpul colegiului a fost sfătuit să îşi schimbe numele şi a ales numele de Edward G. Robinson.

„Am păstrat iniţialele EG, dar nu am nicio idee de ce am ales Robinson ca nume de familie Dacă ar trebui s-o fac din nou, aş alege unul mai scurt nu aveti nici cea mai mica idee cât de mult îţi ia să scrii Edward G. Robinson unei turme de vânători de autografe”, declara actorul într-un interviu dat unei reviste din Statele Unite ale Americii.

După absolvirea cursurilor a început să joace în diverse roluri mici. În timpul Primului Război Mondial s-a înrolat în Marina Americană, iar după război a ajuns la Washington. În anii 20 a obţinut primele mari succese le-a obţinut pe celebra scenă Broadway. A urmat apoi primul rol în cinematografie, într-un film mut. La sfârşitul anului 1925 s-a căsătorit cu americanca Gladys Lloyd şi s-a stabilit la New York.

La Hollywood a ajuns în 1929, iar primul mare succes cu filmul „Micul Cezar” (video jos) avea să vină în 1930. După rolul din ”Micul Cezar”, Robinson a atins faima unui sta veritabil de cinema, urmărit de paparazzi şi acostat de zeci de fani. Despre începuturile vieţii sale de star, actorul avea să povestească:

„Eram abordat frecvent de ţipi, de obicei mai mult decât bauti, care mă acostau, Durul, hah? Micule Caesar, hah? Ei bine, hai să vedem cât de dur eşti!”.

A interpretat în mai multe producţii roluri de gangster devenind o figură emblematică la Hollywood. În anii 30-40, prin prisma rolurilor interpretate, numele său era asociat cu figura de mafiot american. Printre filmele care au contribuit la celebritatea sa se numără „Kid Galahad”, „Key Largo” şi „The Cincinatti Kid”. A jucat în mai multe filme în care l-a avut ca partener pe Humphrey Bogart.

Ar fi trebuit să joace rolul principal din „Naşul”  

Regizorul initial al filmului „Naşul”, Peter Bogdanovich, l-a distribuit pe Robinson în rolul lui Vito Corleone. Întâmplarea a făcut ca cel de-al doilea regizor al filmului, Francis Ford Copolla, să aibă altă preferinţă pentru rolSursa: adevarul.roul principal al peliculei. El l-a ales pe Marlon Brando şi astfel actorul cu origini româneşti a pierdut şansa de a interpreta celebrul rol.

A murit înainte să primească Oscarul  

Robinson nu a fost nominalizat niciodată la Oscar, în ciuda succesului înregistrat cu multe dintre rolurile sale. Abia în 1973 Academia de Film Americană a decis să îi acorde Oscarul pentru întreaga carieră. Robinson nu a mai apucat să îşi primească premiul. A murit pe 26 ianuarie 1973, cu două săptămani inainte de ceremonia de acordare a premiilor.

$$$

 POVESTEA FILMULUI „PE ARIPILE VÂNTULUI”

Anii 1930 marchează în Cinematografia Hollywoodiană sfârșitul tradiției de portretizare a negrilor drept o ,,rasă inferioară”, folosită în producțiile cinematografice doar cu 2 scopuri:fie pentru a-i amuza pe cetățenii americani albi, fie pentru a le stârni indignarea prin acțiunile sălbatice și scandaloase pe care le comit. În această perioadă mai apare un singur film ce analizează Problema Sclaviei în S.U.A, însă acesta este unul cât se poate de fermecător și bine realizat din toate punctele de vedere, fiind vorba de...,,Pe aripile vântului”, un film care va marca o schimbare în privința felului în care afro-americani erau portretizați în filmele americane(până în acel moment).

I.Aspecte generale despre apariția filmului și narațiunea cinematografică

,,Pe aripile vântului” este un film realizat de regizorul Victor Fleming, fiind produs de studioul Selznick International Pictures(în colaborare cu Metro-Goldwyn-Mayer), având premiera în cinematografele din S.U.A, pe 15 decembrie,1939. Din distribuția filmului, au făcut parte mari actori precum Vivian Leigh( rolul lui Scarlet O’Hara,fata cea mare a Familiei O’Hara),Clark Gable(rolul lui Rhett Butler, un vizitator din Charleston), Leslie Howard(rolul lui Ashley Wilkes,fiul lui John Wilkes), Olivia de Havilland(rolul lui Melanie Hamilton, soția lui Ashley Wilkes) sau Hattie McDaniel(rolul lui Mammy, servitoarea credincioasă a Familiei O’Hara).

Bazat pe romanul omonin al scriitoarei americane Margaret Mitchell (ce ajunge să fie un bestseller, de la bun început), filmul, a cărui acțiune este plasată în sudul S.U.A în timpul Războiului Civil American, spune povestea lui Scarlett O’Hara(interpretată de Vivien Leigh), fiica încăpățânată și plină de voință a unui moșier, proprietarul unei plantații numite Tara (din statul Georgia de astăzi, locația fiind una inventată de Mitchell, neavând un corespondent geografic clar în zilele noastre), ce-și duce traiul lipsit de griji, aflându-se mai mereu în grija servitoarei sale, Mammy(interpretată de Hattie McDaniel). Povestea începe în 1861, când Scarlett se îndrăgostește de Ashley Wilkes (interpretat de Leslie Howard), dar ea află că acesta intenționează să se căsătorească cu Melanie Hamillton (interpretată de Olivia de Havilland). Mai mult decât atât, la o petrecere de la casa lui Ashley, gesturile sale ce-i reflectă personalitatea captivantă și dramatică sunt observate de un alt invitat, Rhett Butler(interpretat de Clark Gable), care ajunge s-o cunoască, din întâmplare și nu este atras de ea, pe moment...Ashley o respinge pe Scarlett, aceasta acceptând,ca soluție de compromis(pentru a trece peste șocul emoțional cauzat de refuzul lui Ashley) să se căsătorească cu Charles, fratele lui Melanie(interpretat de Rand Brooks).

Între timp, izbucnește Războiul Civil American, iar bărbații merg să se înroleze. Apoi, Charles moare de pojar, în timpul războiului, iar văduva Scarlett pleacă din Tara spre Atlanta, pentru a fi în siguranță. Acolo, se întâlnește din nou cu Rhett, la un bal caritabil( în cadrul căruia funcționa și un bazar de strângere de fonduri pentru soldații Confederației) și dansează cu acesta, încălcând în mod flagrant convențiile societății americane conservatoare de la jumătatea secolului al-XIX-lea(conform cărora, văduvele nu puteau participa la evenimente mondene, atâta timp cât erau în doliu).

Rhett, care reușește să scape cu succes (de blocada navelor Uniunii) continuă să o viziteze pe Scarlett și în următoarele luni, pe măsură ce Atlanta intră, încet-încet, sub asediu. Ashley se întoarce acasă într-o permisie de Crăciun și îi cere lui Scarlett să aibă grijă de Melanie (soția lui), care este însărcinată. Melanie intră în travaliu, în timp ce Atlanta este

evacuată (din calea trupelor Uniunii ce urmau să intre în oraș), iar Scarlett și servitoarea ei neagră, Prissy (interpretată de Butterfly McQueen), trebuie să asiste la naștere pe cont propriu(întrucât doctorul pe care îl chemase Prissy era ocupat cu îngrijirea mulțimii de răniți din oraș). Realizând că Atlanta este complet devastată de bombardamentele realizate de soldații unioniști și că nu are cale de scăpare, Scarlett îl roagă pe Rhett să le ducă pe ea, Prissy și Melanie înapoi în Tara, doar pentru a descoperi că aceasta a fost jefuită de soldații Uniunii, că mama ei murise, iar tatăl ei căzuse într-o depresie puternică. Singurii oameni care rămân acolo sunt tatăl ei,surorile și foștii ei sclavi, Mammy și Pork.

În cea de a doua parte a filmului(marcată de pauperizarea societății sudiste), Scarlett încearcă să reînvie fastul și bogăția Tarei, muncind alături de surorile ei pe câmp. Ashley se întoarce când războiul se sfârșește, dar nu are cum să o ajute în plătirea taxelor exorbitante ale Reconstrucției. Aflată într-o situație disperată din punct de vedere material, Scarlett decide să-i ceară lui Rhett banii de care are nevoie, iar Mammy(văzând că Scarlett nu mai are vreo rochie pe pe care s-o poarte în momentul când se va întâlni cu acesta), decide să-i facă una, din draperiile verzi din casa ei. În ciuda faptului că aceasta face tot ce-i stă în putință pentru a-l întâlni, Rhett este un prizonier al Uniunii și nu o poate ajuta.

Aflându-se într-o situație disperată, ea se mărită cu frumușelul iubit al surorii ei, Frank, ai cărui bani îi folosește pentru a salva Tara și a-și deschide o afacere cu cherestea în Atlanta. Într-un final, Rhett se căsătorește cu Scarlett, iar cei doi au o fiică, însă Scarlett continuă să tânjească după Ashley, mariajul lor fiind unul turbulent.

Mai mult decât atât, fiica lor moare (după ce a fost aruncată de pe un ponei), iar mai târziu, moare și Melanie în timpul nașterii unui copil. În cele din urmă, Scarlett realizează că, Ashley(cel pe care îl iubea cu adevărat) o iubea doar pe Melanie, iar Rhett o refuză și o părăsește, lăsând-o singură la Tara, ultimele cuvinte ale acestuia pentru ea fiind:”Sincer să fiu,draga mea,chiar nu-mi pasă!”(replică ce ilustrează cât se poate de bine natura nepăsătoare, chiar cinică a lui Rhett Butler față de iubirea pe care i-o arată Scarlett O’Hara).

În ciuda faptului că filmul este criticat pentru faptul că sclavii nu ridică armele împotriva foștilor stăpâni, el ajunge,totuși, să fie apreciat nu pentru ceea ce omite. ci pentru...ceea ce realizează actorii afro-americani din acest film, transformarea statutului socio-psihologic al acestora, din simpli sclavi în ființe umane complexe, realizându-se,astfel...o schimbare de paradigmă.

Acest fapt se observă cel mai bine în rolul pe care îl joacă Hattie McDaniel ( ,,Mammy”, rol pe care îl are și în primele 2 filme de la Hollywood în care joacă, ,,Aurul din Vest” din 1932, respectiv ,,Povestea lui Temple Drake”, din 1933), care introduce,totodată, un nou arhetip în Cinematografia Americană: cel al ,,Servitoarei credincioase și inteligente”.

II.Hattie McDaniel, pata de culoare care a adus succesul filmului

Una din marile calități pe care ,,Pe aripile vântului” le-a avut și care a determinat nominalizare sa la Oscar a fost distribuția,mai ales actrița de culoare Hattie McDaniel, cea care o întruchipează pe servitoarea credincioasă a familiei O’Hara.

Putându-se lăuda cu faptul că ea a fost cea care a avut grijă de trei generații de femei din familia O’Hara, ea este totodată mândră că se poate bucura de afecțiunea reciprocă care există între stăpân și servitor. În anii Războiului Civil American, ea este cea care ține în picioare Tara, plantația familiei și o face să meargă.

Rațiunea de a exista a personajului ,,Mammy” este aproape exclusiv motivată de grija pentru stăpânul familiei O’ Hara, dar în același timp, ea are momente când nu se sinchisește să-și exprima furia față de stăpânii ei, când ceva nu-i convine. Ea mustră și vânează pe oricine este împotriva concepției ei despre ceea ce este ,,Corect” sau ,,Greșit”, fie că e vorba de Doamna O’Hara sau de Scarlett și Rhett. Nu o singură dată se abține să spună ceea ce gândește…

Însă cel mai semnificativ aspect al rolului ei este cel al relației complexe de tip mamă-fiică pe care o are cu Scarlett(asemeni multora care existau în vechea Societate Sudistă), care este, fie trecută cu vederea,fie tratată în mod răutăcios în alte filme. În acest film, servitoarea lui Hattie McDaniel devine cea care le vede, le aude și le știe pe toate. Ea remarcă,adnotează și pune deoparte tot ceea ce este important din observațiile ei. Imediat după ce filmul începe, aceasta este văzută ajutând-o pe Scarlett să-și pună un corset, ordonându-i în același timp stăpânei ei, să mănânce ceva înainte să se ducă la barbecue-ul de la ,,La 12 stejari”(știind că nu dă bine ca o doamnă din înalta societate să fie văzută îmbuibându-se, în public). Mai mult decât atât, povestea ne dezvăluie de la bun-început faptul că Ashley Wilkes(cel pe care Scarlett îl iubește) se va căsători cu altcineva, ea tânjind și suspinând după el, însă doar Mammy va ști de această supărare a ei. Când Scarlett refuză să mănânce, Mammy nu ezită să o amenințe, spunându-i:,,Nu-l văd pe Domnul Ashley dornic să vrea să se căsătorească cu tine”, îi spune ea cu un zâmbet viclean, dându-i de înțeles că știe tot despre pasiunea ei. Tot Mammy este cea care știe(și ține secret), fiecare plan al stăpânei sale, cea care o critică sau sfătuiește, consiliază sau avertizează,o protejează, dar mai presus de toate, o înțelege mereu pe Scarlett. Când Scarlett, proaspăt ajunsă văduvă, își face singură o nouă pălărie strălucitoare, Mammy este cea care o spionează și îi reprimă intenția(de a se duce la Balul Caritabil de la Atlanta, organizat cu scopul de a strânge donații pentru soldații Confederației) imediat, tot ea fiind cea care, în momentul în care Scarlett vrea să se reîntoarcă în Atlanta, pentru a-i cere un împrumut lui Rhett Butler, insistă să o însoțească, spunându-i că nicio doamnă cumsecade nu merge singură acolo. 

Mai mult decât atât, ajunge chiar să-i facă o rochie din draperiile verzi, ce decorau cândva casa ei somptuoasă din Tara. În cele din urmă, pe măsură ce Scarlett trece pe străzile din Atlanta (în Perioada Reconstrucției), Mammy îi face literalmente loc, dându-i la o parte pe toți negrii aflați pe margini, iar în ultima scenă, când Butler vine să-i facă o vizită lui Scarlett(după ce ea devenise văduvă a doua oară), aceasta îi spune:,,I-am spus că ești stoarsă de durere!”, aceasta fiind cea mai potrivită replică în context, cea mai amuzantă și totodată,satirică din întregul film, dezvăluind grija nesfârșită pe care servitoarea o arată față de stăpâna ei, dorind să o scape de un trepăduș(după ce ea mai cunoscuse unul).

III. Presă vs Hollywood,viziuni împărțite asupra filmului

În ceea ce privește felul în care ,,Pe aripile vântului” a fost primit de către ziarele afro-americane, reacțiile acestora au variat în intensitate. Pe deoparte, ziarul “The Chicago Defender” descrie filmul drept unul mai urât decât ,,Nașterea unei națiuni” și drept ,,o armă de teroare împotriva Americii Negre [care]...a distorsionat și răsucit istoria unei ere[și] a trântit pe jos dimensiunea bătăliei pentru cei care încearcă să promoveze Democrația astăzi”.

În același timp, ziarul Pittsburgh Courier publică un desen animat editorial pe patru coloane care ilustrează manipularea istoriei de către Hollywood în scopuri propagandistice, scoțând din vedere realitatea ,dreptatea,corectitudinea,imparțialitatea și faptele reale legate de fenomenul Sclaviei. Editorialul a descris filmul ca partea a unei campanii a Hollywood-ului cu scopul de ,,a prezenta imagini ale trecutului care să se conformeze cu PREJUDECĂȚILE prezentului”, argumentând că filmul este produs doar pentru a calma ego-ul rănit al adepților cauzei învinse și pierdute care MERITA să fie învinsă dacă există o oarecare dreptate în lume”. Negrii sunt din nou ,,desconsiderați,ignorați,eliminați sau prezentați ca servitori fericiți ai casei și ca niște bucăți de carne nefericite și lipsite de rațiune.”

Ca rezultat al acestei portretizări a filmului, mulți afro-americani decid să picheteze filmul în câteva din marile orașe ale S.U.A precum Chicago,Washington D.C sau New York și chiar în capitala Regatului Marii Britanii, Londra. Asociația Oamenilor de culoare din Londra consideră filmul drept ,,insultător pentru comunitatea neagră” și cere Consiliului Comitatului London să interzică rularea acestuia. Organizații precum Comitetul Internațional pentru apărarea muncitorilor,Congresul Național al Negrilor,Alianța Muncitorilor și Uniunea Studenților Americani pichetează filmul în fața unui cinema de cartier din Washington D.C, protestând față de rularea filmului în oraș, spunând că acesta este ,,o lovitură la adresa Democrației Americane” și ,,incită la ura de rasă”, după cum ne arată reclamele. Pe de altă parte, protestele nu produc nicio reacție la Hollywood și nu ajung să fie prezentate în presa albă mainstream, filmul fiind apreciat de publicul american alb. Mai mult decât atât, scenariul din ,,Pe aripile vântului” este strâns legat de dorința regizorului de a prezenta o Mammy atât de bună, încât publicul să țină minte acest rol(ceea ce a și reușit). Tocmai de aceea, criticii de film au afirmat mereu că o dată ce Selznick a testat-o pe McDaniel pentru rol, nu numai că a decis că doar ea poate juca acest rol, dar a și făcut modificări asupra lui pentru a se potrivi cu tipul de umor special al lui McDaniel. Mai mult decât atât, prin forța personalității ei, personajul lui McDaniel reușește să se elibereze de cea mai mare povară a Sclaviei (existentă pe ecran, cât și în afara lui): un sens de inferioritate înnăscută a negrilor. Personajul ei are un sens de grandoare îndreptățită care strălucește.

Chiar și audiențele care nu știau ce actriță bună McDaniel era, au fost impresionate de aspectul ei masiv, de mamut și de vocea ei puternică și viguroasă, realizând că acolo se afla o actriță mai mare decât replicile ei, mai bună decât rolul ei. Pentru prestația din acest film, Hattie McDaniel devine prima actriță de culoare ce câștigă un Academy Award pentru cea mai bună actriță în rol secundar. În ciuda faptului că a avut un buget mic(doar 3,85 milioane $), ,,Pe aripile vântului” a reușit să realizeze încasări în box-office de peste 390 milioane $., fiind una dintre producțiile care au demonstrat că se pot realiza filme extraordinare cu cheltuieli mici.

IV. Un film care va schimba fața Hollywood-ului

În concluzie, în ciuda bugetului mic de care a beneficat și a controverselor careu au existat și încă există în jurul filmului(faptul că acesta perpetuează o imagine edulcorată a Sclaviei și a Societății Sudiste, una în care stăpânii se înfățișează drept ,,părinți binevoitori” ai sclavilor lor, iar sclavii sunt mulțumiți de statutul lor și sarcinile pe care le au de îndeplinit), prin intermediul distribuției extraordinare de actori pe care a avut-o, despre care am vorbit și mai sus, dar mai ales a poveștii expuse, ,,Pe aripile vântului” devine o dramă istorică și socială de referință, un clasic al Cinematografiei Americane, care prin forța ei epică și dramatismul poveștii reușește să expună foarte bine cele 2 imagini ale Tarei: Măreția acesteia (de dinaintea Războiului Civil American) în contrast cu Pauperitatea acesteia(de după război) și să facă o schimbare semnificativă de paradigmă, transformând sclavii complet lipsiți de dreptul de a-și expune ideile în servitori care făceau asta și înțelegeau tot ce se întâmplă în jurul lor.

Implicarea masivă a unităților de soldați afro-americani în Al Doilea Război Mondial (mai ales în timpul Campaniei din Italia, 1943-1944 și după Ziua Z, 6 iunie 1944) și prezența unor actori afro-americani în filme de propagandă(precum cea a lui Paul Robeson în filmul ,,Casablanca”, realizat în 1942), vor face ca situația afro-americanilor de după Al Doilea Război Mondial și felul în care sunt portretizați în Cinematografia Americană Postbelică să se schimbe mult, foarte mult…

Surse: (cărți și articole)

1.Bogle,Donald, Toms,coons,mulattoes,mammies&bucks. An interpretative history of blacks in American films, The Continuum International Publishing Group Inc., New York,2003

2.Selali,Randa, Slavery in Hollywood:representantion and reception,University of Essex,Essex,august 2022

$$$

 ION GRĂMADĂ (1886-1917)

„Atât rămâne după fiecare pe lumea asta: binele ce l-ai făcut altora. Încolo, totul e praf și cenușă pe care le spulberă vântul”, spunea Ion Grămadă, scriitor, istoric și publicist bucovinean, recunoscut ca erou al Primului Război Mondial.

Născut la Zaharești, în Bucovina integrată în Imperiul Austro-Ungar, scriitorul bucovinean Ion Grămadă a intrat în istorie datorită sacrificiului de pe front, dar și creațiilor sale literare.

“Din Bucovina de altădată. Schițe istorice”, „M. Eminescu. Contribuții la studiul vieții și operei sale” și “Cartea sângelui”, publicată postum, sunt câteva dintre scrierile care au rămas în urma sa, deși viața i s-a curmat brusc, la doar 31 de ani, sacrificându-se pentru țară.

În 1907, Ion Grămadă a fondat gazeta Deșteptarea din Cernăuți, una dintre cele mai populare publicații ale epocii. A fost de asemenea redactor la Românul și Viața nouă. Prin activitatea sa jurnalistică, s-a implicat activ în problemele politice legate de soarta Bucovinei, susținând cu ardoare drepturile legitime ale românilor.

Înrolat voluntar în Primul Război Mondial, a cerut să fie trimis pe linia întâi a frontului, participând la lupte grele. Așa și-a găsit și sfârșitul, pe 27 august 1917, în timp ce comanda asaltul unui pluton de vânători de munte pe înălțimile Cireșoaia și Coșna.

”Refuzând orice prilej de a fi rechemat de pe front, Ion Grămadă avea viziunea marii sale fapte, a eroicei sale fapte. I s-a oferit să fie observator al batalionului. A refuzat. Câteva zile înainte de ziua fatală de 27 august i s-a oferit de către ministrul Al. Constantinescu să fie mutat la Marele Cartier General. A refuzat. În acea fatală zi de 27 august, cu arșiță de soare, cu năduf de lupte și cu fum de obuze, pe o colină însângerată a Cireșoaiei, înaintând la un contraatac îndrăzneț, a fost străfulgerat de gloanțele cotropitorului în abdomen și a murit, strigând sergentului Donose de lângă el: «Sergent Donose, ia comanda plutonului și du-l înainte, tot înainte!»”, au scris prof. univ. D. Marmeliuc și prof. univ. I. Andrieșescu, în articolul ”Eroului de la Cireșoaia. 20 de ani de la moartea sa. Omagiu prietenesc și camaraderesc”, Colecția revistei „Junimea literară”, Cernăuți, 1936.

A fost înmormântat de camarazii săi într-o poiană din apropiere, la Cireșoaia, județul Bacău.

Pe 11 decembrie 1917, la mormântul din Poiana Vrânceanu a fost organizat un parastas la care au participat Regele Carol al II-lea, pe atunci principe moștenitor, comandantul corpului IV de armată, generalul Artur Văitoianu, și șeful Marelui Stat Major al Corpului, generalul Ion Manolescu, precum și un mare număr de ofițeri și soldați.

În iunie 1926, trupul lui Ion Grămadă a fost transportat cu onoruri militare în Suceava, orașul copilăriei, fiind înhumat cu mare ceremonie în Cimitirul Eroilor, sub o mare și frumoasă ”troiță de viteaz”.

În semn de omagiu, pe 26 august 2007, a fost inaugurat un bust al eroului Ion Grămadă lângă localitatea Stroiești, pe partea dreaptă a DN 17 (E58). Atât școala din satul natal, Zaharești, cât și o stradă din municipiul Suceava și una din Rădăuți poartă numele de Ion Grămadă, fiind omagiat periodic și de membrii asociațiilor fostelor cadre militare din județ.

Ultima scrisoare a eroului Ion Grămadă

O mărturie cutremurătoare în privința omului care s-a oferit să lupte pentru patrie, să înfrunte moartea în cumplite confruntări armate, o reprezintă chiar ultima sa scrisoare:

„Adesea îmi fac bilanțul vieții mele și mă întreb ce bine am făcut eu pe pământ. Și, totdeauna, regret că n-am putut lucra mai mult spre a aduce mai multă fericire altora. Căci atât rămâne după fiecare pe lumea asta: Binele ce l-a făcut altora. Încolo, totul e praf și cenușă, pe care le spulberă vântul.

Constatarea aceasta nu rezultă din gândurile negre ce poate m-ar preocupa. Nu. Mă gândesc foarte puțin la moarte și nu mă tem deloc de ea. Sunt pregătit s-o înfrunt. Nu mă sperie nici mulțimea păcatelor ce le-am comis, căci așa de sfântă și de dreaptă înaintea lui Dumnezeu este cauza pentru care atâta tineret s-a îmbrăcat cu cămașa morții, încât pe toți ne așteaptă viața de veci. De asta sunt sigur. Războiul nostru este sfânt.

Cum v-am spus, regret numai că nu mi-am legat numele de o faptă nepieritoare, care să aducă folos altora. Dar sper că, în lupta ce mă așteaptă în curând, îmi va ajuta Dumnezeu să îndeplinesc o faptă care să mă treacă la nemurire (Dumnezeu știe, însă, dacă nu păcătuiesc și acum cu orgoliul meu).

Mă mir numai că sunt atâția oameni rămași la vetre, care nu înțeleg câtă frumusețe sublimă cuprinde jertfa de sine, jertfirea făcută de bună voie. Sunt momente când simți parcă însăși suflarea lui Dumnezeu cum îți atinge fruntea ca o adiere binefăcătoare. Și, atunci, uiți tot ce ai iubit în viață, tot ce-i călător ca nisipul pustiului și nu regreți deloc lumea ce ai lăsat-o în urmă. Înainte, tot mai departe, spre un miraj de strălucire necunoscută, lașilor!… Dacă-l ajungi, te așteaptă răsplata de veci.

Necunoscutul acesta spre care mergi, mulțămirea că-ți faci toată datoria, suprema datorie, intensitatea cu care trăiești viața ce ți-a dăruit-o Dumnezeu constituie un farmec de care vibrează toată ființa ta…

Doamne, ajută-mi să fiu tare, să fiu vrednic și neînfricat, spre a putea răzbuna lacrimile ce le-au vărsat ai mei vreme de o sută cincizeci de ani de robie!”

Textul, publicat în Calendarul Glasul Bucovinei, în 1920, a fost făcut public recent de scriitorul Ion Drăgușanul, care a precizat că reprezintă ”scrisoarea adresată unei doamne, în 27 august 1917, scrisă cu doar câteva ceasuri înainte de moartea Eroului și neexpediată vreodată”.

$$$

 ION M. RAȘCU

IM Rașcu (cea mai comună versiune a lui Ion Rașcu ; 31 martie [ OS 19 martie] 1890 – 1971) a fost un poet român de versuri simboliste , promotor cultural, comparatist și profesor. Este amintit pentru participarea sa la mișcarea simbolistă românească : fondator și co-redactor, împreună cu Alfred Hefter-Hidalgo , al revistei Versuri și Proză , a devenit una dintre figurile simboliste de frunte din orașul său natal, Iași, înainte de 1914. În anii următori, a trăit mai discret ca savant și educator, câștigând atât laude, cât și oprobriu pentru severitatea și erudiția sa.

Convertit la catolic și scriitor devoțional, Rașcu a petrecut câțiva ani în Franța. A făcut o încercare târzie de a reînvia simbolismul prin revista Îndreptar din anii 1930 , unde a publicat și proza sa catolică și fragmente din opera sa de istorie literară. A devenit remarcat și provocat pentru recenziile sale critice la adresa poeziei lui Mihai Eminescu . Operele sale târzii în literatura de călătorie documentează izolarea sa crescândă și fervoarea monahală, precum și dedicarea sa față de Sfânta Tereza de Lisieux . În ultimii săi ani, Rașcu s-a întors la viața literară ca autoritate în ceea ce privește și biograful colegilor săi simboliști.

Origini și primii ani

Străbunicul matern al lui Rașcu a fost croitorul francez din clasa superioară, Frédéric Ortgies (descris într-una dintre poeziile lui Rașcu ca având „o față roz și melancolică”). Originar din Picardia , s-a stabilit în Moldova înainte de unirea acesteia cu România în 1859. Fiica lui Ortgies, Eugenia, s-a căsătorit cu Ioan Tudor Curie (sau Curius; 1816–1898), actor și profesor de limba franceză din Țara Românească . Curie fusese cândva cel mai promițător absolvent al Societății Filarmonice Țara Românească și prieten cu fondatorul acesteia, Costache Aristia , înainte de a pleca pentru a se alătura Legiuniei Străine Franceze . S-a stabilit la Iași, unde a jucat un rol minor în revolta din 1848 , și ulterior a petrecut ani în exil. Fiica lor, Clelia (1865–1950), a fost mama lui Rașcu. Tatăl său, născut în Odobești , a lucrat ca profesor de artă și caligrafie. Cuplul a avut și trei fiice, dintre care Clelia (1897–1944) s-a căsătorit ulterior cu medicul Emil Hurmuzache de la Universitatea din Iași ; și un alt fiu, Gheorghe, care și-a câștigat existența ca profesor de geografie. 

De asemenea, originar din Iași, Ion Rașcu a fost crescut în religia ortodoxă românească , dar mai târziu în viață s-a întors la religia strămoșilor săi francezi, alăturându-se Bisericii Romano-Catolice . În cercurile catolice, a fost amintit ca „unul dintre marii noștri convertiți”, la egalitate cu misionarul Vladimir Ghika și autorul Mariu Theodorian-Carada. După cum susține istoricul literar Paul Cernat , acest lucru a evidențiat o „înclinație spre spiritualitatea «alternativă» și o relație tensionată cu religia ortodoxă dominantă”, întâlnită și în rândul simboliștilor care s-au orientat spre teosofie , erezie sau practici oculte . Rașcu a fost pe deplin devotat noii sale credințe: este descris de criticul George Călinescu ca un catolic de „corectitudine fanatică”, „discreție” și „mare suavitate”, iar de filologul Adrian Marino ca unul care sugera „tot felul de anacronisme”, „fervent și foarte fanatic”, dar „distins”, „de o urbanitate complet occidentalizată”. Este, de asemenea, amintit pentru retragerile sale în contemplarea mistică și pentru respectarea unui cod vestimentar auster în viața de zi cu zi. 

Rașcu a urmat școala primară și gimnazială la Iași, locuind cu familia sa la periferia orașului. După cum a povestit el însuși în anii următori, atmosfera monotonă a sfârșitului de secol moldovenesc , sentimentul că ceva urma să se întâmple „în lume în general”, l-a marcat: „Poate că am așteptat ca epoca să apese mai puțin asupra noastră, ci să ne zguduie mai violent”. Rașcu a debutat în 1905 în revista studențească Spre Lumină . Contribuțiile sale au fost o poezie, exprimând tristețea lui Rașcu pentru moartea recentă a tatălui său, un sonet convențional și o scurtă trecere în revistă a lamentelor folclorice aromâne . A trimis articole suplimentare revistei populare Duminica , folosind pseudonimele I. Cimbru-Frăgar , I. Ieronim , I. Rașcu-Ieronim , I. Ieronim-Cimbru și câteva variante ale acestora. Sub numele de Evandru , a contribuit și la ziarul politic Opinia , deținut de Alexandru Bădărău . Absolvind Liceul Național în 1909, a obținut o diplomă în Litere de la Universitatea din Iași. 

Versuri și Proză

Debutul lui Rașcu ca promotor simbolist a avut loc în 1911, când a fondat la Iași revista Versuri . Reapărând sub numele de Versuri și Proză între 1912 și 1916, aceasta avea să fie cea mai longevivă revistă simbolistă din Moldova. Rașcu, redactorul-șef, își semna adesea publicațiile cu pseudonime, prezentându-se ca M. Zopir , IMR , Ev. sau pur și simplu E. El a fost susținut de Alfred Hefter-Hidalgo , care era teoreticianul și criticul grupului.

Putern influențat de criticul simbolist Ovid Densusianu , Versuri și Proză a avut destul succes în atragerea altor autori simboliști: Mihail Cruceanu , N. Davidescu , Benjamin Fondane , Al. T. Stamatiad , Ion Minulescu , Claudia Millian , Nicolae Budurescu , Eugeniu Sperantia , Tudor Arghezi , Adrian Maniu , Barbu Solacolu , Mihail Codreanu , Dragoș Protopopescu , Constantin T. Stoika , Perpessicius , Felix Aderca , Alexandru Vițianumb , selecția sa timpurie, Alexandru Vițianumb Pluviaco și influența sa . Au fost prezenți și simboliști mai înalți precum Densusianu și Alexandru Macedonski , precum și moderniștii generici Hortensia Papadat-Bengescu , Cezar Petrescu , F. Brunea-Fox și Vasile Demetrius . 

Iașiul fiind un oraș cu gusturi tradiționaliste și în primul rând un centru al mișcării poporaniste în proces de ruralizare , această activare simbolistă a provocat agitație. Ca un semn suplimentar al rebeliunii, Densusianu a fost invitat de Rașcu la Iași, unde a ținut o prelegere publică împotriva principiilor poporaniste. Tipografia revistei a publicat exemplare din poeziile lui Rașcu, sub titlul Sub cupole de vis („Sub cupolele reveriei”). În ultimele luni ale anului 1912, Rașcu și Hefter-Hidalgo au contribuit și la Simbolul , revista simbolistă publicată la București de Tristan Tzara . Rașcu a popularizat opera poeților și romancierilor francezi, începând cu traducerile sale din Polyphème de Albert Samain și La croisade des infants de Marcel Schwob . Hefter-Hidalgo, a cărei etnie evreiască românească a subliniat caracterul tolerant și netradițional al volumului Versuri și Proză , i-a prezentat publicului pe Remy de Gourmont , Stuart Merrill , Gustave Kahn și operele erotice ale lui Pierre Louÿs . 

Reacția poporanistă a atins limita cenzurii. Printre editorialiștii literari rivali, August Scriban l-a numit pe Rașcu „roșcat, cu părul lung și respingător”, în timp ce Gheorghe Bogdan-Duică a numit Versuri și Proză „insolența neputincioșilor”. După lecturi publice din poeziile lui Rașcu și Codreanu, autori necunoscuți au recurs la publicarea unei parodii a Versurilor și Proză , cu așa-numitele „versuri din lumea de jos”. Potrivit lui Călinescu, acești parodiști erau „lipsiți de talent”, dar dădeau dovadă și de „bun simț”. 

În realitate, Versuri și Proză nu se opunea în totalitate literaturii tradiționaliste. Potrivit lui Cernat, ar trebui citită ca o publicație „neexclusivă”, „într-o evoluție treptată - și discretă - spre modernism”. A dedicat chiar numere speciale unor poporaniști precum Garabet Ibrăileanu , Mihail Sadoveanu și Octav Băncilă și , prin urmare, era mai mainstream decât alte două reviste ieșene ( Fronda de Eugen Relgis , Absolutio de Isac Ludo ). Uneori, opoziția era explicită. Scriind pentru Versuri și Proză în 1914, Hefter-Hidalgo a ridiculizat mișcările mai radicale, post-simboliste, cu referire la futurism sau simultanism , dar a explorat posibilitatea punerii în scenă la Iași a operei expresioniste a lui Frank Wedekind . Atât Hefter, cât și Rașcu au încercat să facă distincția între mișcarea decadentă și simbolism. Hefter a recunoscut aversiunea tradiționalistă față de temele decadente și apariția lor în simbolism, dar a susținut că arta simbolistă era fundamental nouă, idealistă și infinit de frumoasă. La rândul său, Rașcu a obiectat la ceea ce considera a fi un poporanism exagerat, menționând că „boala” Decadenței nu era neapărat rea, deoarece: „Nu toate lucrurile bolnave sunt respingătoare”. 

Afiliat marginal la cercul Vieața Nouă al lui Densusianu înainte de 1915 , Rașcu și-a publicat lucrarea în diverse alte periodice simboliste din capitala, București . Opera sa a fost preluată de Noua Revistă Română , Avântul , Farul , și de Grădina Hesperidelor de Stamatiad . A vizitat și a studiat în Franța în anii 1912 și 1914, apoi s-a întors în România pentru angajare ca profesor suplinitor de franceză la Iași, Brăila , Tecuci și Bârlad . Al doilea volum al său, poezia Orasele dezamăgite , a apărut la Iași în 1914. 

Anii 1920

După izbucnirea Primului Război Mondial și în cei doi ani de neutralitate a României, Versuri și Proză s-au afiliat mișcării pro- Antanta și francofile , obținând în cele din urmă acceptarea acesteia de către curentul cultural principal. Imediat după sfârșitul războiului, în 1919, Rașcu a primit un post didactic cu drepturi depline la Liceul Unirea din Focșani . Acolo, a fondat și a condus o societate literară studențească, numită în onoarea lui Grigore Alexandrescu , și a publicat anuarul acesteia, renumit pentru recenziile sale asupra poeziei romantice din secolul al XIX-lea și încurajarea dezbaterilor intelectuale între studenți. Revista Gândirea i-a aprobat eforturile în acest sens, menționând totodată că Rașcu și elevii săi și-au făcut un obicei din a face drumeții prin „zonele mai puțin vizitate” ale județului Vrancea , pe urmele alpinistului Bucura Dumbravă Potrivit lingvistului Iorgu Iordan , a sa a fost „o muncă neobosită și complet altruistă”, cu atât mai admirabilă având în vedere că Focșaniul „nu era chiar un iubitor de artă și literatură”. Pe lângă astfel de contribuții, Rașcu însuși și-a publicat propriul manual și crestomatie de literatură română . 

Conform lui Virgil Huzum , poet și absolvent al Unirea, școala și-l putea aminti pe Rașcu „cu mândrie justificată”. Cu toate acestea, Rașcu nu era fericit predând la Focșani: așa cum scrie Iordan, severitatea sa nu a fost bine primită de elevii săi și, când sistemul său de notare a fost contestat de superiorii săi, a demisionat complet din funcție. În cele din urmă, s-a mutat la București, unde, din 1923 până în 1933, a predat la Liceul Șincai și a prezidat Societatea studențească pentru Studiul Literaturii Române. 

Întors în Franța pentru o vizită în 1924, Rașcu a rămas acolo pentru o lungă călătorie de studii, din 1925 până în 1929, și a fost student rezident al Școlii Române din Fontenay-aux-Roses a lui Nicolae Iorga . A urmat cursurile Colegiului Sorbona , specializându-se în literatură comparată și urmând cursurile lui Fernand Baldensperger și Paul Hazard . Principalul său interes a fost Mihai Eminescu , poetul național al României, analizat în comparație cu scriitorii francezi ai vremii sale. A inventariat astfel de surse literare la Biblioteca Națională , pe care a frecventat-o în mod regulat. În timp ce Rașcu era încă în străinătate, colegul său scriitor Al. Lascarov-Moldovanu a publicat o altă selecție de poezii ale sale, Neliniști („Tulburări”) din 1927. 

Timpul petrecut de Rașcu în Franța a demonstrat angajamentul său față de catolicism. Timp de 9 zile în august 1929, s-a izolat la mănăstirea trapistă originală , Abația La Trappe , într-un efort de a scăpa de atacurile modernității. În Franța, Rașcu a experimentat nu doar fervoarea catolică, ci, conform propriei sale relatări, un miracol personal: a susținut că o statuie a Sfintei Tereza de Lisieux i-a zâmbit în Ville-d'Avray . 

Îndreptare

Revenind la viața publică în 1930, Rașcu a lansat revista Îndreptar („Rectificatorul”) cu ajutorul vechilor săi prieteni simboliști Cruceanu și Sperantia și cu ajutor suplimentar din partea lui Huzum și Mia Frollo . Tot acolo a publicat „fragmente” dintr-un roman creștin incomplet , precum și articole de istorie literară - uneori sub numele IMR , dar de obicei sub numele Evandru . Revista a fost aspru criticată de ideologul Gândireani, Nichifor Crainic , care a respins încercările acesteia de a reînvia simbolismul. „Francofilia sa exagerată”, susținea Crainic, intra în conflict cu agenda zilei, care implica „căutarea sinelui nostru [românesc] la cel mai profund nivel”. Deși teolog ortodox, Crainic admira în continuare credința lui Rașcu și „fina sa evoluție spirituală”. 

La Îndreptar și în alte locuri, Rașcu și-a publicat descoperirile despre Eminescu, formulând ipoteze despre sursele de inspirație ale acestuia din urmă în literatura franceză modernă (în special Lamartine și Gautier ). Aceste studii i-au adus laude din partea presei de specialitate, dar au fost atacate și de filologul Vladimir Streinu . Potrivit lui Streinu, „furnicarul” de referințe al lui Rașcu a reușit doar să arate „coincidențe” între poezia lui Eminescu și opera diferiților autori francezi. 

Rașcu s-a concentrat din nou asupra carierei sale didactice și, în 1933, a publicat pamfletul Cum se dezorganizează învățământul („Cum dezorganizează învățământul”). În 1934, relatarea sa despre un pelerinaj la altarul Sfintei Tereza din Lisieux a fost publicată la București, urmată în 1935 de o selecție de poezii în proză , numită Vibrări („Vibrații”). Tot în același an, a publicat o monografie despre viziunea lui Eminescu asupra catolicismului ( „Eminescu și catolicismul ”). Aceasta explorează numeroasele variante ale „Rugăciunii către Fecioară” a lui Eminescu, legându-le de Litania Sfintei Fecioare Maria și subliniind datoria primordială a lui Eminescu față de canonul occidental . Cartea îl arată, de asemenea, pe Rașcu tulburat de originea ortodoxă a lui Eminescu și ce a însemnat aceasta pentru mântuirea sa teoretică . Trecând la politică, Rașcu subliniază principiile dezgustului lui Eminescu față de secularismul impus în timpul celei de-a Treia Republici Franceze ; cu toate acestea, el exprimă (și deplânge) și adversitatea poetului față de înființarea unui Scaun Catolic la București . 

Viața ulterioară

În 1936, revista clujeană Gând Românesc a publicat în volum studiul literar al lui Rașcu, comparând opera lui Eminescu și a lui Vasile Alecsandri (sub numele de Eminescu și Alecsandri ). Eseul Convingeri literare a apărut în 1937. Rașcu se mutase deja într-un post didactic la Colegiul Național Mihai Viteazul și, în 1938, a publicat un al doilea manual de literatură românească, Alte opere din literatura românească . Lucrarea îl punea pe Rașcu în fața fostului său angajator, Iorga, ale cărui ipoteze și impresii asupra surselor literaturii romantice nu le credea. În recenzia sa la carte, Iorga s-a plâns că Rașcu a manifestat o atitudine „profesorală dură” față de propria cercetare. 

Rașcu a revenit la poezie în 1939, cu Renunțările luminoase . În 1943, în toiul celui de- al Doilea Război Mondial , Editura Cugetarea a publicat volumul său Setea liniștei eterne, care detalia perioada petrecută la La Trappe. 

Rașcu a supraviețuit impunerii postbelice a unui regim comunist , dar a căzut în obscuritate. Leonte Răutu , oficialul comunist însărcinat cu afacerile culturale, l-a considerat în 1949 „o figură foarte nesemnificativă” în literatura românească. A revenit în atenția publicului la sfârșitul anilor 1960, când l-a ajutat pe cercetătorul Mihail Straje să documenteze opera sa sub pseudonim și a altor simboliști (precum Hefter-Hidalgo, Păstorel Teodoreanu și Barbu Solacolu ). La acea vreme, o recenzie critică a operei lui Rașcu a fost publicată de Constantin Ciopraga în revista Cronica . 

Propriul său Amintiri și medalioane literare („Memorii literare și medalioane”), cuprinzând scurte biografii ale prietenilor săi, a fost publicat în 1967, în același an cu Poemul definitiv („Poezii”). A fost, de asemenea, în corespondență cu editorul Teodor Vârgolici, care a publicat, la Editura Minerva , studiul critic de vârf al lui Rașcu, Eminescu și cultura franceză din 1969 („Eminescu și cultura franceză”). A murit la București la sfârșitul anului 1971. 

Operă literară

Așa cum sugerează Călinescu, I. M. Rașcu a fost un simbolist „constant”, orientat spre o poezie „provincială” și „duminicală” caracteristică, care oglindea „recluziunea sa melancolică” și „bucuriile sacre bucolice”. Istoricul cultural și criticul Eugen Lovinescu rezumă poezia lui Rașcu ca fiind „ astenie ”, „proiectând viața dincolo de realitate, în tărâmul viselor, [...] viața unei fantome fără sânge”. Criticul Tudor Vianu îl consideră pe Rașcu în principal un simbolist moldovean , în conformitate cu Bacovia, Ștefan Petică și Demostene Botez . În comparație cu „temperamentele retorice” ale școlii simboliste muntene , acești autori s-au dovedit a fi „naturi ale interiorului”; împotriva „ cosmopolitismului ” muntean, ei au susținut un atașament față de „micuțul târg moldovenesc ”. 

Totuși, așa cum scrie Lovinescu, astfel de trăsături nu l-au scutit pe Rașcu de exotism și cosmopolitism: alături de Eugeniu Sperantia și Alexandru Gherghel , el „a folosit cu abilitate” lexicul romanesc modernizator și „decorativ” favorizat de Densusianu la Vieața Nouă . Potrivit lui Cernat, poeziile timpurii ale lui Rașcu prezintă în principal „ clișee simboliste, secesioniste și Art Nouveau ”; în Orașele dezamăgite , el a adaptat doar peisajul din Bruges-la-Morte al lui Georges Rodenbach la un decor moldovenesc. Propriii săi tropi poetici erau nostalgici, evocând atmosfera medievală a castelelor, cupolelor, criptelor, galerelor, dar și a parcurilor și iazurilor. Efectul unei astfel de poezii era, potrivit lui Lovinescu, „ academic ” și „discursiv”, adesea „prolix” și doar „exterior simbolist”. 

Itinerariile religioase ale lui Rașcu erau neobișnuite în contextul românesc, și nu doar pentru ilustrarea opțiunii catolice - una minoritară în România. La momentul publicării sale, omagiul lui Rașcu adus Sfintei Tereza a fost salutat în presa catolică drept una dintre „puținele lucrări originale de inspirație religioasă” (spre deosebire de simple traduceri) și, de asemenea, opera „unui poet talentat”. Adrian Marino observă că, pe măsură ce timpul trecea, Rașcu părea „mai hotărât” să se izoleze absolut de lumea seculară. Scrierile sale catolice dovedeau „o asemenea convingere”, „încât orice suspiciune devine o insultă nemeritată” - Rașcu i se părea lui Marino un „cruciat” modern. Tot conform lui Marino, Setea liniștei eterne era, fără să vrea, amuzantă, „sinceră” și „pudică”, în special prin comentariile sale „misogine” la adresa ținutei credincioaselor; cu toate acestea, „temperamentul visător și monahal al lui Rașcu nu poate să nu ne impresioneze”.

$$$

 S-a întâmplat în 30 decembrie 533: Aceasta este data intrării în vigoare a Codului lui Iustinian. Împăratul Iustinian (483-565) este cunoscut pentru foarte importantul cod de legi care a fost întocmit în timpul domniei sale. Codul lui Iustinian a perpetuat geniul creator al Romei în jurisprudenţă şi ulterior a stat la baza dezvoltării sistemului juridic în multe ţări europene. Poate că nici un alt cod de legi nu a avut un impact atât de durabil asupra lumii.La începutul anului 528, la un an după ce a venit la conducere, Iustinian a înfiinţat o comisie ce urma să alcătuiască un cod de legi imperiale. Acesta a fost publicat prima oară în 529, după care a fost revizuit şi pus în aplicare în 533.

Codul lui Iustinian (Codex Justinianus) era prima din cele patru colecţii de legi cunoscute astăzi sub numele de Corpus iuris civilis („Colecţia de drept civil"), colecţie de lucrări fundamentale de jurisprudenţă alcătuită între anii 529 şi 534 la porunca împăratului Iustinian I, care a avut o influenţă durabilă asupra dezvoltării sistemului juridic din spaţiul european prin reformele sale în domeniul dreptului, prin reunirea într-un sistem coerent a întregului drept roman.

Codul lui Iustinian, alcătuit în limba latină, cuprindea toate Constituţiile (constitutiones) imperiale (hotărâri imperiale cu forţă de lege), începând din vremea împăratului Hadrian (sec. al II-lea). La alcătuirea acestui cod, comisia de jurişti instituită de Iustinian pentru alcătuirea codului s-a folosit de materialele incluse în Codul lui Teodosie (438 d. Hr.), Codul lui Grigorie şi Codul lui Hermogene (sec. IV). Aceste coduri, a căror autoritate era recunoscută, erau însă deja învechite pe vremea lui Iustinian. Codul lui Iustinian a preluat de la acestea împărţirea documentelor pe titluri. „Corpus iuris civilis" a fost alcătuit în cea mai mare parte sub conducerea lui Tribonian, un specialist în drept de la curtea lui Iustinian şi a fost organizat în trei părţi, o a patra parte, cuprinzând constituţiile mai recente (Novellae) fiindu-le adăugată ulterior:

-„Codex Justinianus" (529) cuprindea toate constituţiile imperiale începând cu domnia împăratului Hadrian. A avut ca surse atât Codex Theodosianus cât şi alte culegeri de drept precum Codex Gregorianus şi Codex Hermogenianus. Prima ediţie a lucrării nu s-a păstrat. O a doua ediţie a Codului a fost emisă în 534.

 -„Digestele" sau Pandectele (533) erau o compilaţie de comentarii cu autoritate ale marilor jurişti romani din perioada clasică, majoritatea din secolele II-III d.Hr. Multe din acestea aveau autoritate în justiţie. Reforma lui Iustinian în acest domeniu viza unificarea sistemului juridic şi eliminarea contradicţiilor din sistemul juridic roman, adunând întreaga jurisprudenţă într-un sistem legal coerent.

- „Institutiones" (533) („Instituţiile”) erau un manual de drept pentru uzul şcolilor de drept, pe modelul manualului celebrului jurist roman Gaius. Cuprindea extrase din celelalte două culegeri, cu legislaţia adusă la zi.

-„Novellae" , constituţiile imperiale ale emise după 534, majoritatea în limba greacă. Deşi editarea acestora într-un volum fusese proiectată încă din vremea domniei lui Iustinian, noua culegere a fost publicată după moartea lui Iustinian. Acestea au fost reunite de un jurist bizantin, Atanasie din Emesa, în anii 572–577, într-o colecţie pentru uzul juriştilor, Syntagma.

Cele patru colecţii de documente au fost reunite ulterior în ceea ce s-a numit Corpus iuris civilis, care a influenţat profund dreptul canonic al Bisericii apusene din Europa medievală, căci, potrivit dictonului, ecclesia vivit lege romana — Biserica trăia potrivit dreptului roman. Ideea care se regăseşte implicit în cod era că voinţa împăratului reprezenta autoritatea supremă în toate. Iustinian legifera astfel controlul imperial asupra Bisericii, atitudine care a avut o mare influenţă asupra dezvoltării ulterioare a Bisericii din Imperiul Bizantin.

Codex Justinianus (Codul lui Iustinian) a fost prima lucrare a comisiei juridice instituite de Iustinian. Aceasta a fost finalizată pe 7 aprilie 529. Cuprinde constituţiile împăraţilor romani, de la Hadrian şi până la Iustinian însuşi.Mai multe prevederi din Codul lui Iustinian stabilesc creştinismul ortodox ca religie de stat a Imperiului, afirmând o fuziune a Bisericii cu statul. Aceasta făcea ca necreştinii sau neortodocşii să nu mai beneficieze de statutul de cetăţeni cu drepturi depline ai Imperiului. Prima lege cuprinsă în cod cere ca toţi cei aflaţi sub jurisdicţie imperială să mărturisească credinţa ortodoxă. Legea era îndreptată în primul rând împotriva unor erezii precum maniheismul sau arianismul. Această lege a generat ample discuţii în domeniul dreptului internaţional, pentru a stabili ce stat sau sistem juridic are autoritate asupra diferitor categorrii de persoane. Unele legi, fără să vizeze în sine păgânismul, interziceau unele practici păgâne. Se statua, de exemplu, ca oricine lua parte la un sacrificiu păgân urma să fie condamnat ca un criminal.

Principiul „servituţii evreilor" (servitus Judaeorum) a fost stabilit prin noi legi, care au hotărât situaţia evreilor din Imperiu pentru sute de ani. Evreii erau dezavantajaţi din mai multe puncte de vedere. Nu puteau depune mărturie împotriva creştinilor şi nu aveau dreptul să deţină funcţii publice. Drepturile civile şi religioase ale evreilor erau restrânse: „nu se vor bucura de onoruri". Folosirea limbii ebraice ca limbă de cult a fost interzisă.Shema Yisrael („Ascultă, Israele, Domnul [YHWH] este Dumnezeu, Domnul [YHWH] este unul singur...”) a fost interzisă, fiind considerată a fi o negare a Sfintei Treimi. Evreul care se convertea la creştinism avea dreptul să moştenească averea tatălui său, excluzându-i de la moştenire pe fraţii şi surorile lui rămaşi neconvertiţi. Împăratul a devenit un arbitru în problemele interne ale iudaismului. Legi asemănătoare se aplicau şi în cazul samarinenilor.

Surse:

https://dreptmd.wordpress.com/cursuri-universitare/drept-roman/codificarea-lui-iustinian-dreptul-roman-dupa-iustinian/

https://ziarullumina.ro/interviu/legislatia-lui-justinian-menita-sa-stopeze-declinul-civilizatiei-romane-41214.html

https://drept.ucv.ro/RSJ/images/articole/2007/RSJ2/023Dinulescu.pdf

https://constitutii.wordpress.com/2015/02/28/codul-lui-iustinian-codex-justinianus-2/

https://www.scribd.com/document/362194008/Codul-Lui-Justinian

https://sourcebooks.fordham.edu/sbook-law.asp#ROMAN%20LAW