$$$

 BENJAMIN FRANKLIN

Benjamin Franklin (1706-1790) a fost om de știință, ambasador, filosof, om de stat, scriitor, om de afaceri și un celebru liber-cugetător și spiritual. Franklin este adesea numit „Omul Renașterii Americii” și a jucat un rol esențial în construirea unei identități americane unite în timpul Revoluției Americane.

Primii ani ai vieții lui Benjamin Franklin

Benjamin FranklinBenjamin Franklin s-a născut pe 17 ianuarie 1706, într-o familie numeroasă și săracă. Tatăl său a avut 17 copii cu două soții diferite. Benjamin a fost crescut în afacerea familiei, cu fabricarea de lumânări, și în tipografia fratelui său. Ori de câte ori putea, Benjamin profita de ocazie pentru a citi și a învăța despre o gamă largă de subiecte, de la Sofocle la știința modernă. În timp ce colegii își luau o pauză de prânz relaxantă, Benjamin Franklin răsfoia cu atenție cărțile din librărie, ronțăind niște stafide.

La o vârstă fragedă, a început să scrie articole care au fost publicate în „New England Courant” sub un pseudonim; Franklin a scris sub pseudonime de-a lungul vieții sale. După ce mai multe au fost publicate, i-a mărturisit tatălui său că el le scrisese. În loc să fie mulțumit, tatăl său l-a bătut pentru obraznicia sa. Prin urmare, la vârsta de 17 ani, tânărul Benjamin a părăsit afacerea familiei și a călătorit la Philadelphia.

„Constituția garantează poporului american doar dreptul de a căuta fericirea. Trebuie să o prinzi singur.”

Benjamin Franklin

În Philadelphia, reputația lui Benjamin ca om de litere morocănos a crescut. Scrierile sale erau atât umoristice, cât și satirice, iar capacitatea sa de a învinge oameni puternici a atras atenția guvernatorului Pennsylvaniei, William Keith. William Keith se temea de satira lui Benjamin, așa că i-a oferit un loc de muncă în Anglia, cu toate cheltuielile acoperite. Benjamin a acceptat oferta, dar odată ajuns în Anglia, guvernatorul l-a părăsit pe Franklin, lăsându-l fără fonduri.

Benjamin Franklin se afla frecvent în situații jenante, dar ingeniozitatea și determinarea sa naturală au depășit întotdeauna obstacolele dificile. Benjamin și-a găsit un loc de muncă la o tipografie din Londra. Aici era cunoscut sub numele de „Americanul Apei” - deoarece prefera să bea apă în locul celor șase halbe de bere obișnuite pe zi. Franklin a remarcat că „o pâine de un penny era mai nutritivă decât un litru de bere”.

În 1726, un comerciant quaker, domnul Denham, i-a oferit un post în Philadelphia. Franklin a acceptat și s-a întors pe mare în SUA.

În călătoria sa spre casă, Beniamin a scris o listă cu 13 virtuți pe care le considera importante pentru viața sa viitoare. Printre acestea se numărau cumpătarea, frugalitatea, sinceritatea, dreptatea și liniștea. Inițial avea 12, dar, deoarece un prieten a remarcat că are o mare mândrie, a adăugat o a 13-a – umilința (Să-i imităm pe Iisus și pe Socrate.)

Virtuțile lui Benjamin Franklin

1. „CUMPĂTARE. Nu mânca până te plictisești; nu bea până te înălți.”

2. „TĂCERE. Nu vorbi decât despre ceea ce poate fi de folos altora sau ție; evită conversațiile superficiale.”

3. „ORDINE. Lasă toate lucrurile tale să-și aibă locul lor; lasă fiecare parte a afacerii tale să-și aibă timpul ei.”

4. „HOTĂRÂRE. Hotărăște-te să faci ceea ce trebuie; împlinește fără greș ceea ce te hotărăști.”

5. „FRUGALITATE. Nu cheltui niciodată altceva decât să faci bine altora sau ție însuți; adică, nu irosi nimic.”

6. „INDUSTRIE. Nu pierde timpul; ocupă-te întotdeauna de ceva util; elimină toate acțiunile inutile.”

7. „SINCERITATE. Nu folosi înșelăciuni care să dăuneze; gândește inocent și drept și, dacă vorbești, vorbește în consecință.”

8. „DREPTATE. Nu nedreptăți pe nimeni făcându-i rău sau omițând beneficiile care sunt datoria ta.”

9. „MODERARE. Evitați extremele; abțineți-vă să vă supărați atât cât credeți că merită.”

10. „CURĂȚENIE. Nu tolerați nicio necurăție în trup, haine sau locuință.”

11. „CALMITATE. Nu te lăsa tulburat de fleacuri sau de accidente comune sau inevitabile.”

12. „CASTITATE. Rareori folosește veneer decât pentru sănătate sau pentru urmași, niciodată pentru a te plictisi, slăbiciune sau pentru a vătăma propria pace sau reputație sau a altuia.”

13. „UMILITATE. Imitați-i pe Iisus și pe Socrate.”

Franklin a căutat să cultive aceste virtuți pe tot parcursul vieții. Abordarea sa de autoperfecționare a durat toată viața.

Înapoi în America, Franklin a avut multe succese în afaceri, jurnalism, știință și ca om de stat.

Realizările științifice ale lui Benjamin Franklin

Experimentele științifice au fost un hobby al lui Franklin. Acest lucru a dus la:

Soba Franklin – un mecanism de distribuire a căldurii în încăpere.

Faimosul zmeu și cheia din furtună. Aceasta a dovedit că fulgerul și electricitatea erau unul și același lucru.

El a fost prima persoană care a atribuit electricității sarcini pozitive și negative.

Primul cateter urinar flexibil

Muzicuță de sticlă (cunoscută și sub numele de armonică de sticlă)

Ochelari bifocali.

Franklin nu și-a brevetat niciodată invențiile, preferând să le ofere gratuit în beneficiul societății. După cum a scris el:

„... întrucât ne bucurăm de mari avantaje din invențiile altora, ar trebui să fim bucuroși de ocazia de a le servi altora prin orice invenție a noastră; și ar trebui să facem acest lucru cu generozitate și libertate.”

Benjamin Franklin ca ambasador

Franklin a fost ales ambasador în Anglia în disputa privind taxele. Timp de cinci ani a ținut conferințe cu lideri politici, continuându-și totodată experimentele științifice și studiile muzicale.

Mai târziu, Franklin a jucat un rol cheie în avertizarea guvernului britanic cu privire la pericolele impozitării coloniilor americane. Într-o dispută de voințe, Franklin a jucat un rol esențial în încurajarea Parlamentului britanic de a revoca atât de detestata Lege a Timbrului. Cu toate acestea, această schimbare a avut o durată scurtă. Și când au fost emise taxe suplimentare, Franklin s-a declarat susținător al noii mișcări de independență americane.

În 1775, s-a întors într-o Americă aflată în conflict. A fost unul dintre cei cinci reprezentanți aleși să redacteze Declarația de Independență a Americii, avându-l ca autor pe Thomas Jefferson .

Franklin a fost ales ambasador al Americii în Franța, unde a depus eforturi mari pentru a câștiga sprijinul francezilor în efortul de război al Americii. În timpul petrecut în societatea franceză, Franklin a fost foarte admirat, iar portretul său a fost expus în multe case.

La vârsta de 75 de ani, noul guvern american l-a implorat pe Franklin să fie reprezentantul Americii în semnarea unui tratat de pace cu Marea Britanie, care a fost semnat în 1783.

În cele din urmă, a fost înlocuit ca ambasador al Franței de Thomas Jefferson, care i-a adus un omagiu enormei sale capacități. Jefferson a remarcat: „Îi succed; nimeni nu-l poate înlocui”.

Credințele religioase ale lui Benjamin Franklin

Benjamin Franklin a crezut în Dumnezeu toată viața sa. În tinerețe, a mărturisit credința în deism. Cu toate acestea, nu a acordat niciodată prea multă importanță religiei organizate. Era bine cunoscut pentru toleranța sa religioasă și se remarca faptul că oamenii din diferite religii îl puteau considera unul de-al lor. După cum a remarcat John Adams:

„Catolicii îl considerau aproape catolic. Biserica Anglicană îl susținea ca fiind unul de-al lor. Prezbiterienii îl considerau pe jumătate prezbiterian, iar Prietenii îl credeau un quaker umil.”

Franklin a întruchipat spiritul iluminismului și spiritualității peste religia organizată.

Franklin era un debater pasionat, dar stilul său era să evite confruntarea și condamnarea. El prefera să discute subiecte punând întrebări incomode, nu foarte diferite de filosoful grec Socrate .

$¢$

 DAVY CROCKETT

Davy Crockett (având la naștere numele David Stern Crockett) a fost un pioner al expansiunii către vestul S.U.A, politician, povestitor și militar, ce a devenit o figură legendară în Istoria S.U.A, prin eroismul pe care l-a arătat, apărându-și oamenii în cadrul Bătăliei de la Alamo. Însă acesta a făcut mai mult decât atât...

I. Copilăria și tinerețea lui Davy Crockett

Davy Crockett se naște pe 17 august 1786, în partea de est a statului Tennessee, fiind unul dintre cei 9 copii ai lui John și Rebecca Crockett (tatăl lui provenind dintr-o familie de hughenoți francezi numită Crocketagne, care se stabilise mai întâi, în Irlanda, unde își schimbă numele în Crockett și în cele din urmă, se mută în ceea ce în secolul al-XVIII-lea reprezentau Cele Treisprezece Colonii ale Coroanei Britanice, în Carolina de Nord). Întrucât tatăl lui se lupta din greu să asigure un trai decent familiei sale și nu avea o situație materială prea bună, Davy este nevoit să se mute, alături de părinții săi prin diverse orășele ale statului Tennessee și mai mult decât atât, este trimis să muncească cu ziua pe la vecinii săi, fermieri mai bogați pentru a plăti datoriile familiei sale. Ca atare, acesta nu are parte de vreo educație formală, mediul sălbatic al zonei de frontieră în care trăia (statul Tennessee reprezentând, la începutul secolului al-XIX-lea, zona de graniță dintre națiunea americană, ce cuprindea doar statele din estul și nord-estul S.U.A de astăzi și Teritoriul Indienilor, din vestul și nord-vestul S.U.A) fiind , , învățătorul său”, locul în care el va deveni un pădurar, cercetaș și vânător iscusit.

II. Cariera militară și viața personală a lui Davy Crockett

În 1813, Davy Crockett se alătură Miliției din Tennessee pe post de cercetaș și luptă împotriva indienilor Creek în Alabama. Acesta participă la masacrarea indienilor din zonă de către soldații americani la Talushatchee, pentru a răzbuna un atac comis de aceștia asupra Fortului Mims. Mai mult decât atât, în timpul Războiului dintre 1812-1815 (purtat între nou-apăruta S.U.A și Regatul Marii Britanii și Irlandei de Nord, din cauza faptului că cea de a doua voia să recucerească teritoriul pe care îl pierduse în 1776), Crockett se reînrolează ca al treilea sergent (întrucât fusese lăsat la vatră) sub comanda Căpitanului John Cowan. Acesta merge în Florida (care pe atunci, era încă o colonie a Imperiului Spaniol, devenind stat al S.U.A de abia în 1819) să-l ajute pe Andrew Jackson să înlăture forțele britanice (inclusiv indienii antrenați de britanici să lupte de partea lor) din zonă.

În 1815, după ce este demobilizat, Davy Crockett se întoarce acasă, unde soția lui, Polly (alături de care a avut 3 copii: John Wesley Crockett, William Finley Crockett și Margaret Finley Crockett) va muri în scurt timp de la întoarcerea sa. Acesta se va recăsători cu văduva Elizabeth Patton alături de care va mai avea încă 3 copii.  

III. Cariera politică a lui Davy Crockett

În 1817, Crockett devine comisar public al Comitatului Lawrence, iar tot în același an, este ales magistrat (având rolul de a asigura ordinea și linisțea în zonă), iar apoi devine locotent colonel în Miliția din Tennessee, de care vorbisem și mai sus. După ce demisionează din aceste posturi, el obține un loc în Adunarea Generală a statului Texas (ca reprezentant al comitatelor Lawrence și Hickman), unde va purta bătălii încrâncenate cu ceilați congresmani pentru micșorarea taxelor și oferirea de teren arabil coloniștilor americani săraci (astfel încât aceștia să aibă condițiile necesare să se stabilească în Texas, iar acesta să devină parte a S.U.A) și-și va rafina abilitățile oratorice.

După ce-și pierde afacerile (cu plantații de bumbac și trestie de zahăr), Davy Crockett se mută în Comitatul Carroll și este din nou ales în Adunarea Generală a statului Texas, în 1823.[10] În 1825, după ce pierde un loc pentru Congresul S.U.A, se întoarce în sectorul privat. Acesta va mai candida încă o dată pentru a obține un loc în Congres de această dată în 1827 și 1829 (atunci chiar reușind să obțină un loc, în Camera Reprezentanților), pe care însă îl va pierde un an mai târziu, în 1830, îl va recâștiga în 1833, dar va pierde oferta (făcută de colegii săi congressmani) de a mai candida pentru un loc în această instituție, în 1834. El se va opune, desesori, platformei politice a lui Andrew Jackson (bazată pe strămutarea nativilor americani din Midwest, partea de centru și sud-vest a S.U.A, unde urmau să vină coloniștii americani și susținerea economică a acestora), cu toate că la începutul carierei sale politice, îl susține pe acesta. În timpul mandatului său în Congresul S.U.A, Davy Crockett reușește să-și creeze o reputație de povestitor talentat, precum și de , , gentleman de trestie”, o aluzie răutăcioasă făcută de mai bogații săi colegi congressmani la copilăria grea a acestuia. Totodată, el devine și subiectul unei piese de teatru din anii 1830 și a unei serii de almanahuri, care includeau povești despre isprăvile sale ca ca vânător de urși de la frontiera S.U.A.

Dorind să ofere o mărturie sinceră cu privire la realitatea vieții sale și să-și schimbe reputația de erou popular, Crockett își scrie o autobiografie și merge într-un tur prin S.U.A pentru a o promova. Când se întoarce și află că și-a pierdut locul în Congress, acesta spune următoarea replică (ce va intra în Istoria S.U.A):, , Le-am spus oamenilor din districtul meu că am să-i servesc credincios așa cum am și făcut-o, dar dacă nu voi reuși să făc tot ce îmi stă în putință pentru ei, ei s-ar putea să se ducă în iad, iar eu mă voi duce în Texas”. Și așa a și făcut!

În cele din urmă, acesta se îndreaptă către Texas, luptă alături de garnizoana de 200 de soldați a fortului Alamo și încercând să apere fortul timp de 13 zile în fața trupelor Armatei Mexicane (conduse de Generalul Santa Anna), moare alături de ceilalți apărători, la 6 martie 1836, devenind prin reziliența și vitejia arătată în acest moment decisiv al Istoriei Moderne a S.U.A, o figură legendară.

$$$

 DE CE AU JEFUIT VIZIGOȚII ROMA ?

Nu a fost vorba doar de un act al „barbarilor” care au jefuit Roma, ci de evenimentele din 410 d.Hr., care au fost rezultatul unor rele tratamente aplicate vizigoților de către romani.

Roma a fost jefuită de numeroase ori de-a lungul lungii sale existențe. La începutul secolului al V-lea d.Hr., a devenit ținta vizigoților. Cum și de ce s-a întâmplat acest lucru nu au fost pur și simplu rezultatul unor „barbari lacomi”, ci punctul culminant al unei drame politice severe, al unor promisiuni neîndeplinite și al unor sentimente intense de nedreptate și resentimente.

Goții și Roma

De-a lungul mai multor secole de contact cu Imperiul Roman, goții, un popor germanic , au fost unul dintre numeroasele grupuri de oameni, dincolo de granița de nord a Romei, care au progresat cultural, economic și tehnologic ca urmare a influenței romane. Nu erau, așa cum ar sugera imaginația populară, o hoardă de barbari nespălați, analfabeți și lacomi. Nici nu erau hotărâți să comită război și distrugere.

În secolul al III-lea d.Hr., goții au început să lanseze invazii intermitente asupra teritoriului roman, determinate atât de nevoile economice, cât și de oportunitatea de a profita de un Imperiu Roman slăbit de crizele politice . În 238 d.Hr., un trib dacic numit Carpi a distrus orașul Histria de la gura Dunării, marcând începutul unei noi ere în relațiile dintre Roma și oamenii considerați barbari. Presiunea triburilor din această regiune, inclusiv a goților, a început să împingă limitele controlului roman.

În 251 d.Hr., în bătălia de la Abritus, romanii au fost înfrânți zdrobitor, iar împăratul Decius, precum și fiul său, Erennius Etruscus, au fost uciși de o coaliție goto- scită . În 267 d.Hr., goții și aliații lor, inclusiv herulii, au atacat coasta vestică a Mării Negre și Marea Egee, intrând în Grecia și jefuind orașe și sate, inclusiv Atena, Corint, Argos și Sparta. În anul următor (sau poate 269 d.Hr.), romanii au dat o lovitură catastrofală invaziei gotice în bătălia de la Naissus.

A doua jumătate a secolului al IV-lea a adus tulburări majore sub forma hunilor . Sperând să scape de mânia acestui puternic dușman, un trib got, tervingii, a cerut să se stabilească în granițele Imperiului Roman. Împăratul Valens al Imperiului Roman de Răsărit a aprobat acest lucru, deoarece goții puteau oferi o sursă de recrutare pentru armatele sale.

Cu toate acestea, dezastrul a lovit sub forma foametei. Romanii au refuzat să le ofere goților hrană sau pământ și, în schimb, i-au obligat să-și vândă copiii pentru a evita foametea. Romanii i-au tratat îngrozitor pe goți și au refuzat să respecte acordul lor. Pe bună dreptate, goții s-au revoltat. A urmat Războiul Gotic din 376-382 d.Hr. La Adrianopole, în 378 d.Hr., goții (tervingii și greuthungii), împreună cu aliații lor alani, au obținut o victorie uluitoare împotriva romanilor, în care împăratul Valens a fost ucis.

Termenii „ostrogot” și „vizigot” au fost invenții ulterioare, dar în această perioadă s-a creat o identitate separată. Tervingii au format nucleul a ceea ce a devenit cunoscut sub numele de vizigoți, în timp ce greutungii au format nucleul a ceea ce a devenit cunoscut sub numele de ostrogoți. Cu toate acestea, au existat mulți greutungii care au făcut parte din grupul vizigot, astfel încât distincția nu este clară.

Ascensiunea lui Alaric

În această dinamică, a crescut un băiat tervingian pe nume Alaric, petrecând adesea timp cu veteranii Bătăliei de la Adrianopole. Se sugerează că s-a născut în jurul anului 370 d.Hr., așa că ar fi avut 12 ani în momentul bătăliei. Totuși, acest lucru nu se știe cu siguranță.

Campaniile romane împotriva goților au încetinit în 382 d.Hr. odată cu semnarea unui tratat de pace, primul „foedus”, între Roma și triburile gotice. Conform termenilor acestui tratat, în schimbul păcii, triburile germanice din regiune urmau să furnizeze trupe pentru a lupta pentru armata romană în unități separate. În ciuda tratatului, relația dintre romani și goți era încă volatilă și este posibil ca Alaric să fi întreprins acțiuni militare împotriva romanilor în tinerețea sa.

Cu toate acestea, Alaric s-a alăturat în cele din urmă romanilor și a avansat în ierarhie, devenind un lider militar renumit și respectat, deși principala sa motivație era bunăstarea poporului său. În acest sens, serviciul său adus Romei a fost un mijloc pentru a atinge un scop. În 394 d.Hr., în bătălia de la Frigidus, Alaric a condus contingentul vizigot de aproximativ 20.000 de soldați, luptând pentru împăratul Teodosie împotriva rebelului Eugenius. Teodosie i-a folosit pe goți pentru a copleși liniile inamice, suferind pierderi uriașe în acest proces. Fiind folosit într-o tactică atât de crudă, Alaric și vizigoții au fost în mod evident mâniați.

Alaric în Atena

 

În 395 d.Hr., după moartea împăratului Teodosie, Alaric a părăsit serviciul armatei romane, invocând lipsa de angajament a Romei față de subvențiile promise tribului său. A fost ales rege al vizigoților și și-a condus poporul într-o campanie în care a atacat provinciile estice și chiar a mărșăluit asupra Constantinopolului, unde a fost distras de forțele romane. Alaric și-a dus apoi forțele în Grecia în 396 d.Hr. și a jefuit mai multe orașe, inclusiv Corint, Megara, Argos și Sparta. Atena a fost cruțată după ce locuitorii au plătit o răscumpărare.

Goții din Italia

Roma a recunoscut pericolul grav reprezentat de Alaric și și-a mutat capitala de la Roma la Ravenna, care era mai ușor de apărat, în 402 d.Hr. Mai târziu în acel an, Alaric și vizigoții săi au invadat Peninsula Italiană, dar au fost respinși de o armată condusă de faimosul general Flavius Stilicho în bătălia de la Pollentia. Potrivit poetului Claudian, care a scris ca propagandist în favoarea lui Stilicho, soția și copiii lui Alaric au fost luați ostatici, iar o mare parte din prada sa acumulată a fost confiscată. Alaric a fost din nou învins la Verona.

Patru ani mai târziu, un alt lider got, Radagaisus, a invadat Italia și a fost oprit, din nou de Stilicho. Cam în această perioadă, Stilicho a fost de acord să recunoască titlul lui Alaric de magister militum (acordat inițial de împăratul roman de răsărit Arcadius în 397 d.Hr.), cel mai înalt rang militar din Imperiul Roman Târziu. Acest lucru a fost făcut în încercarea de a-l câștiga pe Alaric ca aliat împotriva altor amenințări barbare cu care se confrunta Stilicho. Recunoașterea acordată lui Alaric de către Imperiul Roman de Răsărit nu a fost acceptată cu ușurință de Imperiul Roman de Vest datorită faptului că Alaric era, la urma urmei, un „barbar”. Stilicho credea în lucrul cu această realitate, mai degrabă decât în respingerea completă a noțiunii de recunoaștere.

Lui Alaric i s-a promis o subvenție de 4.000 de lire sterline pentru aprovizionarea armatei sale, dar aceasta a fost respinsă de senat. Ca răspuns, în 407 d.Hr., el a amenințat că va invada Italia, fiind răscumpărat de Stilicho, care era presat pe alte fronturi și care i-a plătit suma integrală (plata a fost finalizată în 408 d.Hr.). Un an mai târziu, Stilicho, care era în favoarea negocierilor cu Alaric, a fost ucis. Aceasta a lăsat deschisă calea pentru ca forțele ostile lui Alaric și goților săi să preia controlul.

Împăratul Honorius, care domnise sub regența lui Stilicho, a ajuns sub puternica influență a ministrului său, Olympius, care era fervent împotriva goților și probabil cel responsabil pentru convingerea lui Honorius să-l omoare pe Stilicho. El a făcut, însă, parte dintr-o mișcare antibarbară mai amplă din senat, care se temea că Stilicho se alătura goților, în parte datorită originii sale vandale . Odată cu plecarea lui Stilicho, Alaric nu numai că și-a pierdut legitimitatea și speranța unei înțelegeri negociate, dar romanii și-au pierdut și cel mai capabil general.

Suspectând că trupele foederati (soldați barbari care au luptat pentru Roma) erau în legătură cu Stilicho, oamenii lui Olympius le-au masacrat familiile, iar foederati loiali Romei s-au unit în schimb în jurul lui Alaric. În 408, aceștia au mărșăluit asupra Romei și au impus o blocadă, înfometându-i pe cetățeni. Cetățenii romani au plătit în cele din urmă o răscumpărare uriașă, inclusiv eliberarea a 40.000 de sclavi goți care apoi s-au alăturat lui Alaric.

În anul următor, Honorius a încălcat înțelegerea făcută cu Alaric pentru ridicarea blocadei asupra Romei. Alaric a răspuns prin proclamarea unui nou împărat, Attalus, și a refuzat să accepte legitimitatea lui Honorius.

În ciuda acestei evoluții, Attalus s-a dovedit a fi un obstacol în calea planurilor lui Alaric, iar acesta din urmă l-a detronat și a redeschis negocierile cu Honorius. Această perioadă de negocieri a fost însă întreruptă de un atac al unui general de origine gotică, pe nume Sarus, asupra oamenilor lui Alaric. Cauza acestui lucru este necunoscută, dar Sarus era un adversar al lui Alaric, iar Alaric a presupus că ordinul venea de la Ravenna și a decis să mărșăluiască din nou asupra Romei.

Jefuirea Romei

Pe 24 august, Alaric și armata sa de 40.000 de oameni au intrat în Roma pe Poarta Salariană, deschisă, conform unor surse, prin trădare. În următoarele trei zile, Roma a fost jefuită, dar s-a dat dovadă de o constrângere considerabilă. Alaric, un creștin , a cruțat bisericile și pe cei care căutau refugiu înăuntru. În schimb, goții și-au concentrat atenția pe jefuirea templelor păgâne și a caselor bogaților. Cetățenii bogați au fost ținta principală; Aventinul a fost un spectacol haotic, în timp ce goții și aliații lor au scormonit casele, luând orice bogăție au putut găsi. Unele clădiri publice au fost, de asemenea, arse, deși acest lucru nu a caracterizat natura generală a jafului. După trei zile, goții au ieșit din Roma, încărcați cu pradă și captivi.

Comparativ cu alte jefuiri ale Romei, cea condusă de Alaric a fost relativ ușoară, însă a avut implicații profunde asupra istoriei, marcând un punct semnificativ în declinul Romei și trecerea spre Evul Mediu.

Efectele jefuirii Romei

Campania lui Alaric nu s-a încheiat cu capturarea Romei, acesta continuându-și marșul de-a lungul Peninsulei Italice. El plănuia să-și ducă armata în Africa de Nord romană, dar a murit de o boală la scurt timp după ce a intrat în Calabria și a fost înmormântat apocrif în râul Busentinus. Supraviețuind morții conducătorului lor, armata vizigotă a migrat în Spania, marcând începutul Regatului Vizigot în Peninsula Iberică.

O poveste apocrifă a istoricului Procopius din Cezareea, din secolul al VI-lea, afirmă că atunci când Honorius a fost informat că Roma a căzut, a înțeles greșit că aceasta înseamnă că găina sa de companie, Roma, murise. Când a aflat adevărul că, de fapt, era vorba de oraș, Honorius a răsuflat ușurat. Veridicitatea acestei anecdote este discutabilă, dar ea evidențiază imaginea percepută a lui Honorius ca fiind slab și ineficient. De remarcat a fost capturarea surorii sale, Galla Placidia, care a fost luată în custodia goților înainte de căderea Romei. Ea a devenit soția fratelui vitreg al lui Alaric, Ataulf, care i-a succedat lui Alaric și mai târziu a intrat într-o alianță cu Honorius.

Aceasta a fost a doua oară când Roma a fost jefuită, dar a fost prima în opt secole. Într-un fel, ar putea fi văzută ca începutul sfârșitului pentru Imperiul Roman. A adus în prim-plan realitățile lumii romane în declin , iar în decursul următoarelor decenii, Roma avea să fie jefuită de două ori înainte ca Imperiul Roman să înceteze să existe ca entitate formală în 476. Acțiunile lui Alaric au fost, în multe privințe, un semn al vremurilor schimbătoare .

$$$

 ALEXANDRU MIRONESCU

Alexandru Mironescu (23 iulie 1903 – 20 ianuarie 1973) a fost un prozator român .

Născut în Tecuci , părinții săi au fost Victor Mironescu și soția sa Elena. După ce a urmat Liceul Dimitrie Cantemir din București , a obținut licențe în chimie și filosofie de la Universitatea din București . În 1926, a plecat la Paris pentru a-și continua studiile la Sorbona , absolvind în 1929 cu un doctorat în chimie fizică. Ulterior, a obținut un doctorat în filosofie de la Universitatea din București. Din 1929, a fost lector la Facultatea de Chimie a Universității din București și profesor la Colegiul Național Sfântul Sava . În 1935 a fost ales membru corespondent al Academiei Române de Științe. A fost redactor la ziarul Semnalul . Prima contribuție jurnalistică a lui Mironescu a apărut în ziarul Credința în 1935; Explorând atât afacerile interne, cât și pe cele externe, el nu a comentat evenimentele cotidiene ca atare și nici nu s-a agățat de o anumită ideologie, ci a adoptat poziția unui observator independent, condamnând izolarea elitelor intelectuale în raport cu interesul național, socioeconomic și cultural. 

Prima carte a lui Mironescu a fost romanul din 1937 Oamenii nimănui . Lucrarea sa a apărut în Evenimentul zilei , Fapta , Familia , Azi , Țara noastră , Vremea , și Revista Fundațiilor Regale . A mai scris romanul Destrămare (1939), piesa inedită Joc în umbră și câteva lucrări filozofice. A fost autorul unui număr de manuale și tratate de chimie organică și a tradus Retour de l'URSS a lui André Gide  

Practicant devotat al isihasmului , Mironescu a fost, între 1945 și 1948 și din nou între 1953 și 1958, un adept al grupării „Rugul Aprins” (Rugul Aprins) din cadrul Bisericii Ortodoxe Române . A încetat să mai publice după apariția regimului comunist , iar în 1958, împreună cu fiul său, Șerban, a fost arestat pentru activitatea sa religioasă clandestină. În noiembrie același an, a fost condamnat la douăzeci de ani de închisoare pentru „uniunea împotriva ordinii sociale” de către Tribunalul Militar București. După ce a petrecut timp în închisorile Jilava și Aiud , a fost eliberat în noiembrie 1963. Chiar și în 1968, în apogeul popularității lui Nicolae Ceaușescu , el a mărturisit în jurnalul său că considera regimul ca fiind dezastruos și sortit prăbușirii. 

Mironescu a murit la București la vârsta de 69 de ani. În 2017, a fost numit Cetățean de Onoare al orașului său natal, Tecuci.

$$$

 DAN PETRAȘINCU

Dan Petrașincu (născut Angelo Moretta, 2 iunie 1910, Odessa, Imperiul Rus – † 1997, Roma, Italia) a fost un antropolog, scriitor și traducător de origine italiano-română.

Născut dintr-un tată italian și o mamă româncă, Petrașincu s-a mutat în România împreună cu familia la vârsta de 10 ani. A urmat studiile liceale la Râmnicu Sărat și București, integrându-se rapid în mediul cultural românesc.

A activat ca redactor la mai multe publicații importante ale vremii, printre care Rampa, Adevărul, Reporter, Lumea românească și România literară. Împreună cu Mihai Șerban și Ieronim Sârbu, a fondat revista Discobolul (1932–1933), o platformă dedicată literaturii și ideilor moderne.

A fost un traducător prolific, aducând în limba română opere ale unor autori precum Victor Hugo, Gaston Baty, Wanda Wasilewska și alții.

Începând cu anul 1950 s-a stabilit în Italia, unde a continuat să scrie și să publice lucrări esențiale de antropologie culturală, filosofie orientală și mitologie comparată. Activitatea sa din exil a fost marcată de interesul profund pentru spiritualitatea și gândirea tradițională, în special cea indiană.

Lucrări importante:

Perioada românească:

Sângele (1935) – Premiul de proză al ziarului Dimineața

Omul gol (1936), rescris ulterior ca Omul și fiara (1941)

Monstrul (1937), rescris ca Copilăria cu umbre (1944; reed. 1994)

Miracolul (1939)

Junglă (1940)

Edgar Poe, iluminatul (1942)

Cora și dragostea (1943)

Timpuri împlinite (1947)

Un mare poet al libertății: Alexandru Sergheevici Pușkin (1949)

Perioada italiană (cu traduceri în română):

La resa dei conti (Roma, 1957)

Lo spirito dell’India (Roma, 1960) — trad. Spiritul Indiei (1993)

Gli dei dell’India (Milano, 1966) — trad. Mituri indiene (1998)

Il pensiero Vedanta (Roma, 1968) — trad. Gândirea Vedanta (1996)

La parola e il silenzio (Roma, 1970) — trad. Cuvântul și tăcerea (1994)

Il Daimon e il superuomo (Roma, 1972) — trad. Daimon și supraom (1994)

Aurobindo e il futuro dell’uomo (Roma, 1974)

Il Quinto millennio (Milano, 1979)

I miti delle antiche civiltà messicane (Milano, 1984) — trad. Miturile vechilor civilizații mexicane (1998)

Miti antichi e mito del progresso (Genova, 1990) — trad. Mituri antice și mitul progresului (1994)

7 miti maya e aztechi e delle antiche civiltà messicane (Milano, 1996).

$$$

 HILDEGARD DE BINGEN

Hildegard de Bingen (n. 1098, Bermersheim vor der Höhe, Renania-Palatinat, Germania – d. 17 septembrie 1179, Mănăstirea Rupertsberg, Renania-Palatinat, Germania) a fost o călugăriță benedictină, stareță din 1136, una din cele mai importante reprezentante ale misticii germane din Evul Mediu, care s-a ocupat de discipline diferite ca: religie, medicină, biologie și muzică. Cu toate că a fost o femeie, a reușit în Evul Mediu să-și facă reputație și renume într-o lume dominată de un patriarhat accentuat, în care femeile aveau drepturi foarte puține.

Opera ei ilustrează capacitatea feminină de cercetare și de interpretare din Evul Mediu clasic.

Biografia

Hildegard a fost fiica lui Hildebert și Mechthild, o familie edelfrei (erau nobili care se supuneau numai regelui sau împăratului), ziua și locul nașterii ei nefiind amintite de biografii ei. Se presupune numai că tatăl ei se numea Hildebert von Hosenbach.

Al zecelea copil al familiei, primindu-și educația într-o mănăstire benedictină de Jutta von Sponheim, după moartea acesteia în 1136, Hildegard este aleasă în locul ei, conform viziunii (visului avut de ea).

În mod repetat Hildegard are conflicte cu starețul Hugo von Disibodenberg pe motivul refuzului de a practica asceza (meditația) unul dintre principiile călugărilor. 

Astfel, în rândul adepților ei, vor fi reguli de alimentație mai puțin severe, iar timpul de rugăciune și al liturghiilor va fi scurtat.

Conflictul se agravează când Hildegard dorește întemeierea unei mănăstiri proprii, călugării benedictini din Disibodenberg opunându-se vehement unei asemenea mănăstiri.

Hildegard caută sprijinul lui Bernard de Clairvaux (predicator cistercian renumit), care însă se arată într-o scrisoare (?) cu privire la viziunile lui Hildegard. În anul 1141 Hildegard obține sprijinul și colaborarea prepozitului Volmar von Disibodenberg și al călugăriței Richardis von Stade, așterne pe hârtie în limba latină viziunile ei teologice și antropologice. Neavând cunoștințe de limbă latină, Hildegard lasă ca acestea să fie scrise de alții, iar la urmă de secretarul ei Wibert von Gembloux

Opera ei de bază este Liber Scivias Domini („Cunoașterea drumurilor Domnului”) care a fost scrisă într-o perioadă de 6 ani.

Cartea cuprinde 35 de miniaturi (deosebite cu culori vii) pe teme teologice cu scopul de a ajuta înțelegerea textului.

Textul original a dispărut în timpul Celui de-al doilea război mondial, dar la mănăstirea din Eibingener există o copie a documentului din 1939.

În timpul unui sinod ținut în Trier, Hildegard primește în 1147 aprobarea papei Eugen III de a-și publica viziunile, din acest moment aceste opere sunt apreciate de personalitățile vremii, iar între anii 1147 și 1150 este întemeiată mănăstirea ei Mănăstirea Rupertsberg pe malul stâng al râului Nahe, care în zilele noastre nu mai există. Prin izbucnirea de noi conflicte 1151, episcopul din Mainz Heinrich cere ca Richardis von Stade să părăsească mănăstirea, Hildegard refuză să îndeplinească hotărârea episcopului, prin amestecul papei Eugen III. Ca urmare (?), Richardis trebuie să părăsească mănăstirea Rupertsberg. După această măsură episcopul din Mainz 1152 atestă transcrierea proprietăților mănăstirii care prin faima câștigată între timp de Hildegard devine prin danii o mănăstire bogată. Această bunăstare a mănăstirii dă ocazia unor noi conflicte, Hildegard fiind criticată că mănăstirea ar duce o viață de lux. Hildegard critică vehement ordinele cerșetoare (care au renunțat la toate bunurile materiale), mișcare devenită tot mai populară. Deoarece numărul călugărițelor mănăstirii crește continu, Hildegard obține în 1165 mănăstirea augustină în Eibingen și întemeiază acolo încă o mănăstire-filială unde pot vor fi acceptați toți cetățenii care doresc să intre în mănăstire. Distrugerea mănăstirii Rupertsberg a avut loc în 1632 în timpul Războiului de 30 de ani, obiectele de aur care au fost salvate dovedind bunăstarea mănăstirii.

Opere

Liber Scivias (1141-51)

Liber vitae meritorum (1148-63)

Liber divinorum operum (1163-73/74)

Vita Sancti Ruperti (um 1168)

Physica

Causae et curae

$$$

 HIPERBOREENII DE LA ROȘIA MONTANĂ

În cursul lunii februarie 2012, o echipa de geologi, româno-canadiana, urmarind ramasitele filonului de aur la una dintre galeriile sapate de agatârsi în urma cu 5.500 de ani la Rosia Montana au facut din întâmplare o descoperire care ar putea rasturna toata istoria omenirii.

Ei au descoperit la baza galeriei capatul rectangular al unei lespezi aurii care nu parea a fi o roca naturala. Dupa prelevarea unei mostre, din rezultatele analizei de laborator a reiesit ca era vorba într-adevar de o piatra compozita, obtinuta din amestecul a 15% praf de granit, 30% wolfram si 55% pulbere de aur de 50 de karate, dupa o tehnologie imposibil de reprodus în conditiile stiintei actuale.

Hiperboreenii si Shamballa

Faptul este cu atât mai surprinzator cu cât galeria unde a fost semnalata lespedea, supranumita si Galeria Hiperboreana si aflata pe Valea Cornei, sub satul Cornea de la Rosia Montana, fusese cercetata în urma cu 36 de ani, mai precis pe tot parcursul anului 1976 si, datorita uluitoarelor descoperi arheologice si antropologice, de neconceput pentru acea vreme, ea a fost închisa si apoi sigilata la comanda Securitatii.

Printre mineri înca se mai vorbeste în soapta despre aceasta galerie si nu sunt putini cei ai caror tati sau frati mai mari, fosti mineri la Rosia Montana, care au luat parte la consolidarile si sapaturile arheologice din galerie, la acea vreme, au disparut de-acasa si s-au întors batuti dupa câteva saptamâni. Între timp cei mai multi dintre ei au murit datorita bolilor profesionale. Cei patru martori ramasi în viata nici macar nu mai doresc sa-si aminteasca.hiperboreeni de la rosia montana

Unul dintre ei, domnul Ion Mois, fost sef de echipa pe timpurile acelea, dupa o îndelunga chibzuiala, s-a hotarât totusi sa rupa tacerea. Iata relatarea faptelor petrecute atunci, asa cum le-a trait martorul ocular Ion Mois:

„Poate ca nu trebuia sa zic nimic, ca doara am jurat la comunisti, dar eu ma trag de fel din Albac, chiar din neamul de moti al lui Avram Iancu, asa ca nu pot sa tac. Uite cum a fost: în iarna lu’ 76, am fost chemat de inginerul sef si am primit dispozitie sa redeschid, sa consolidez si sa electrific vechea galeri 13, ramasa închisa înca de pe vremea austro-ungarilor, urmînd ca dupa consolidare sa vina doi tovarsi geologi sa prospecteze. Galeria era veche, ramasa asa neexploata înca de pe vremea agatârsilor, care la vremea aceea scoteau din ea si prelucrau aurul si argintul pentru daci, iar filonul fusese epuizat cu multe secole înainte sa ajunga romanii stapâni pe minele de aur, sau Alburnus Maior cum le placea lor sa le spuna. E drept ca se vad urme de cautare si din partea romanilor, dar este limpede ca ei s-au lamurit foarte repede si ca au abandonat. Lucrarile de consolidare si electrificare au durat aproape pâna în vara lui 76 si am avut niste probleme cu golirea de apa a unei parti a galeriei care se inundase.

Atât valvele din mina cât si electrovalvele de la pompe ne-au fost de mare ajutor. Tot atunci am gasit si un os spalat de ape, asa de mare, cum nu mai fusese dat sa vad niciodata. Nici ortacii mei nu mai vazusera. Dupa ce l-am aratat directorului minei acesta l-a predat securistului Întreprinderii Miniere de Stat Rosia Montana, iar pe noi ne-a anchetat Procuratura vreo patru zile. Ca unde era osul, când l-am gasit ? Ca în ce pozitie? Ca cine a mai fost cu noi în mina ? Ca cine mai stie de existenta lui ? Câti am intrat si câti am iesit din sut în ziua aia? Ma rog, tot felul de întrebari aiuritoare ca sa ne sperie si sa ne faca sa tacem. Am tacut cu totii evident, iar dupa ce ne-a pus sa semnam declaratiile, ne-au trimis înapoi în galerie. Acasa n-am suflat o vorba. Mi-era frica pentru ai mei.

Atunci când treaba noastra a fost terminata au intrat în mina doi oameni de la Bucuresti din care unul sigur era geolog. Ce au lucrat ei acolo nu stiu, dar asa… ca la vreo saptamâna, s-a prezentat un al treilea, unul foarte tânar, cu o cicatrice la ochiul stâng, care a zis ca e arheolog. La doua zile dupa el a venit o echipa întreaga de civili, dar si câtiva arheologi, cu niste echipamente cam ciudate, împreuna cu un echipaj de Militie care a blocat accesul la galeria 13 si au început sa ne controleze noua legitimatiile la poarta.

Dupa înca vreo luna jumate am fost chemati din nou, eu si ortacii mei, cei care ne-am ocupat de consolidari si care deja semnasem declaratiile, sa caram sterilul din fundul galeriei 13 si sa-l scoatem cu vagonetele afara din mina. Atunci am vazut grozavia. Arheologii scosesera la iveala din stânca un schelet urias, cam de 10 metri lungime, care zacea pe o parte cu picioarele strânse. Osul pe care îl gasisem eu era legat cu o funda rosie si de-abia atunci am vazut ca era de fapt o vertebra. Mama da’ ce mai vertebra! Civilii se foiau de colo-colo! Unii îsi notau câte ceva din ce ziceau arheologii, altii faceau poze cu blitz-ul. Ziceau ceva de unu Densusianu, apoi ceva de hiperboreeni, apoi unul sare cu gura mare ca sa-si vada ala cu Densusianu de treaba, ca Densusianu era avocat, nu istoric, apoi a dat-o cu partidu’ si cu securitatea. Altul, si asta era arheologu’ cel tânar, ca l-am recunoscut dupa cicatrice, a scapat una cum ca scheletu’ sla era de hiperborean si ca ar putea fi chiar stramosul nostru! „Nu se poate tovarse! Ce hiperborean visezi!” – a racnit la el unul gras în haine de piele si cu accent rusesc! – „Omul se trage din maimuta! Unde ai mai pomenit tu maimuta de 10 metri? Gata! Ce s-o mai lungim!? Scheletul asta pleaca la Moscova!… Ia luati-l pa reactionaru’ asta d-aci! Bîstro, bîstro!” Atunci ne-a cuprins groaza pe toti. Doi gealati au sarit pe el, l-au legat si l-au târât afara din mina. „Ia hai! Strângeti, împachetati în lazi si duceti totul la gara! Si daca mai sufla vreunul vreo vorba v-arunc kaghebeu-n ceafa!”

Tot pe noi a cazut magareata cu strânsul si cu caratul. S-a facut dimineata când am terminat de împachetat, de carat si de urcat lazile în tren. Dar nici pe noi nu ne-au lasat sa mai mergem acasa. Ne-au suit în doua dube fara geamuri si ne-au dus undeva. Unde?, nu stiu…. Dar stiu ca am mâncat bataie vreo saptamâna încheiata si ca m-au pus sa semnez ca n-am vazut si ca nu cunosc nimic, ca am un unchi legionar care e bandit si împusca securisti prin munti si mi-au zis ca daca suflu vreo vorba îmi salta nevasta si copiii, iar pe mine ma baga în puscarie. Am semnat si am tacut, ce era sa fac…!? Nici cu ortacii mei pe care i-am întâlnit din nou la mina nu am mai vorbit despre asta.

Ceva de bine totusi mi s-a întâmplat dupa aceea. La o saptamâna dupa ce m-am întors la mina, unul de-l aveam mereu coada dupa mine când intram si ieseam din sut, a venit la birt si s-a asezat la masa mea. Cinstit sa fiu, când l-am vazut mi-a înghetat sângele în vine. „Uite Ioane, – mi-a zis -, si eu sunt mos ca si tine. Si tot ca si la tine, neam de neamul meu au fost baieti la Rosia Montana. Am fost acolo când s-a descoperit scheletul uriasului. Acum e la Moscova. Eu, ca si tine, am fost martor. Ia plicul asta si pastreaza-l ca pe ochii din cap. Înauntru ai poza. Sa stii de la mine ca acolo în galerie se afla scheletul unui dac hiperborean, stramos de-al nostru. Pastreaza poza si arat-o nepotilor tai. Eu nu stiu daca scap pentru ca am fost iradiat. Pe voi v-au speriat bine, dar pe noi astia din securitate care nu ne speriem asa de usor, de noi se descotorosesc altfel. Nu te cunosc, nu ma cunosti. Nu ti-am dat nimic! Ai priceput?” „Da, am priceput!”. S-a ridicat si a iesit repede pe usa. Doar doua zile l-am mai vazut cum pasea ca o umbra în urma mea, apoi nu l-am mai vazut niciodata. Dar mai am în schimb poza cu hiperboreanul de la el”.

Lespedea

In luna aprilie 2012, in urma discutiilor purtate cu usile închise la Ministerul Minelor Petrolului si Geologiei, partea canadiana a opinat ca aceasta descoperire sa nu fie facuta publica, iar galeria sa fie închisa de urgenta. Partea româna a fost de acord cu pastrarea secretului însa a insistat sa continue cercetarile si sa trimita o a doua echipa, de data aceasta de arheologi, condusa de un arheolog batrân cu o cicatrice în coltul ochiului stang.Hiperboreanul de la Rosia Montana

Timp de trei luni, sapaturile în jurul lespezii s-au derulat în secret, rezultatul fiind decoperiarea integrala a lespezii. Nu a durat foarte mult deoarece deasupra lespezii se aflase cu 36 de ani în urma scheletul uriasului dac hiperborean, aflat acum la Moscova, iar parte din munca cu sapatul rocii si cu decopertarea o facusera arheologii de atunci.

Masuratorile au scos la iveala faptul ca lespedea, perfect slefuita, avea o lungime de 12 metri, o latime de 6 metri si o înaltime de 3 metri, cântarind cu aproximatie 1700 de tone, cu 100 de tone mai mult decât a fost estimata „piatra femeii insarcinate” (lespedea descoperita la Baalbek), numai aurul continut în ea reprezentând cca. 900 de tone, de aproape trei sute de ori mai mult decât s-ar fi putut obtine prin reciclarea integrala timp de 20 de ani, a haldelor de steril depozitat de milenii la Rosia Montana în urma exploatarilor aurifere, si de 150 de ori mai mult decât tot aurul extras de la suprafata si din toate galeriile de agatârsi pentru daci, apoi de romani, apoi de austroungari si de români la un loc.

Zona a fost imediat închisa cu gard de sârma ghimpata si pusa sub paza militarizata, iar sapaturile preliminare pentru forarea unui put cu diametrul de 12 metri care sa ajunga pâna la lespede au demarat la începutul lunii mai 2012.

La sfîrsitul lunii iunie, mai precis pe data de 23 ale lunii, lespedea a fost scoasa la suprafata, segmentata în 80 de calupuri egale, încarcata în containere si transportata de urgenta noaptea, sub escorta militara catre o destinatie necunoscuta. Totusi exista unele informatii din surse demne de încredere, din care rezulta ca fragmentele containerizate au fost predate Combinatului Siderurgic SIDEX Galati si ca au fost deja topite si transformate în lingouri de aur si wolfram, dar locul secret unde se afla ele depozitate acum înca nu se cunoaste.

Scrierea Dacica veche

Faptul ca lespedea a disparut si nu s-a pastrat nici macar o fotografie a ei este lesne de înteles. Un lucrator care a participat la dezmembrarea ei sutine ca exista totusi un set de fotografii care au fost facute de catre un batrân arheolog român de prestigiu, care au fost date spre studiu unui paleolingvist si care a atras atunci atentia autoritatilor ca lespedea prezinta o valoare culturala si istorica inestimabila pentru poporul român si pentru întreaga umanitate si, în orice caz, incomensurabil mai mare decât valoarea ei economica.putul de la rosia montana

Pentru argumentarea afirmatiei, arheologul a prezentat atunci câteva fotografii ale lespezii în care se putea observa ca toata suprafata ei era acoperita de o scriere în basorelief, de un verde smarald, total necunoscuta dupa spusele paleolingvistului, dar cu probabilitatea cea mai mare de a fi pelasga, dispusa în trei siruri paralele care porneau din partea stânga sus si serpuia în diagonala încolacindu-se în spirala în jurul unui cap de lup, si sfârsind apoi la baza ei, în coltul din dreapta.

Se pare ca autoritatile române au ramas insensibile la aceste atentionari si dovezi si au dispus taierea si topirea lespezii, urmând ca dupa vânzarea aurului sa verse la vistieria Statului contravaloarea procentului de 19,31% negociat cu partea canadiana, conform contractului de exploatare a aurului si a metalelor rare ale zonei !!!

Shamballa

Urmeaza declaratia reputatului arheolog, al carui nume nu se face public.

„Lucrurile însa au devenit de-a dreptul uluitoare atunci când la ridicarea lespezii s-a putut observa un soi de put cu diametrul de 4 metri în interiorul caruia cobora o scara elicoidala ale carei trepte erau sapate în peretii putului, de parca fusesera taiate cu laserul. Din interiorul putului emana o lumina laptoasa, violacee. Desi cei câtiva lucratori, geologi si arheologi care au fost martori la ridicarea lespezii si-au revenit, dupa o vreme, din uimire, totusi, în afara paleolingvistului care s-a precipitat ca un apucat pe scari în jos, nimeni nu a mai avut curajul sa coboare si sa verifice ceea ce se afla în put, iar a doua zi a fost deja prea târziu. Am asteptat cu totii ca paleolingvistul sa apara, dar el nu s-a mai ridicat la suprafata.

Peste noapte, SRI-ul si armata au acoperit cu scânduri intrarea în putul care ducea spre interiorul muntelui si-apoi au turnat ciment si au sigilat-o. A doua zi au fost închise gura putului exterior precum si intrarea în galeria sapata in vremuri imemoriale de catre agatârsi. Tot a doua zi, eu, dimpreuna cu toti martorii care au asistat la prelevarea lespezii, a descoperirii putului din adâncul minei, precum si cei care au participat la stergerea urmelor, am fost pusi sa semnam niste documente care garantau pastrarea Secretului de Stat si-apoi am plecat cu totii speriati înapoi pe la casele noastre, care-ncotro.”

La sediile Ministerului Minelor Petrolului si Geologiei si al Institutului de Arheologie din Bucuresti, asa cum de altfel era si de asteptat, nimeni nu stie nimic. Peste toate aceste evenimente s-a asternut tacerea. Exista unele voci carea afirma ca persoane sus-puse de la Guvern au musamalizat toata afacerea si ca bancherii elvetieni îsi freaca mâinile satisfacuti.

Ultima data când s-a mai putut discuta cu batrânul arheolog si cu lucratorul martor a fost în dupa-amiaza zilei de 28 iulie 2012. Dupa aceasta data acesti doi martori care s-au expus si au rupt tacerea nu au mai putut fi gasiti la domiciliu. De fapt ei nu au mai putut fi gasiti undeva….