$$$

 

Știați ce înseamnă a fi lipsit de scrupule? În limba română, o persoană „fără scrupule” este cea care acționează fără să fie frânată de rețineri morale. Altfel spus, se comportă în așa fel încât nu respectă niciun considerent moral în atingerea unui țel.

💡 Originea termenului se găsește în latina veche: scrupulus, care înseamnă literalmente „piatră mică și ascuțită”. În Roma antică, soldații care purtau sandalele militare numite caligae aveau adesea surpriza neplăcută să descopere astfel de pietricele strecurate între talpă și picior. Ele provocau un disconfort permanent, iar soldatul trebuia să decidă: să suporte durerea și să continue marșul sau să se oprească pentru a scoate piatra, riscând pedeapsa pentru că a încetinit trupele.

În contrast, senatorii și ceilalți oameni puternici călătoreau pe cai sau în care, fără a simți vreodată această mică, dar constantă, neplăcere. Ei mergeau „fără scrupule”.

👉 De aici s-a născut ideea că cei aflați la putere sunt adesea „fără scrupule”, adică lipsiți de acel disconfort moral care frânează oamenii de rând.

Cu timpul, această „piatră mică” a devenit simbolul conștiinței: un gând interior care ne neliniștește atunci când ceva nu pare corect. Astfel, „a avea scrupule” a ajuns să însemne sensibilitate morală.

🔍 Iar cei care nu au niciun scrupul sunt, de fapt, cei care nu mai simt deloc acel „mic pietroi etic” din încălțămintea propriei conștiințe.

$$$

 Niciodată nu am fost bună la matematică. Din acest motiv, am făcut meditații intensiv - profesorii erau buni, dar problema era la mine - și am ajuns în punctul în care meditațiile nu erau suficiente.

În clasa a opta, când ne pregăteam pentru examenul de capacitate, aveam trei discipline: limba română, matematica și încă una la alegere - eu am ales istorie.

Pe vremea mea, nu se copiau comentariile de pe internet sau de pe ChatGPT. Nu. Profesoara știa exact manualele pentru admitere, prin urmare comentariile pentru fiecare nuvelă, roman, schiță erau limitate. Așadar, trebuia să faci cumva, să urmezi structura din manual, dar să fie și aportul tău. Studiai opere literare clasice, cum ar fi basmele, nuvelele și romanele. Trebuia să înveți trăsături ale personajelor, teme, motive literare, precum și tehnici de comentariu literar. 

Într-o zi, când o așteptam în bucătărie pe o doamnă profesoară de limba germană, cu care făceam pregătire în particular, acasă la dumneaei, a venit fiul dânsei. Era tot în clasa a opta, la altă școală. Mi-a povestit cum detestă orice are legătură cu limba română, cum merge la meditație şi are de rezolvat posibile subiecte pentru examenul de capacitate, cum mama lui îl ceartă că îi strică reputația și degeaba excelează la matematică. Eu i-am zis că am exact inversul situației lui, și atunci el a propus ca de acum, când vin la meditație vinerea, el să-mi rezolve problemele la matematică peste weekend, iar eu să-i rezolv subiectele la limba şi literatura română. Eu nu voiam, dar mi-era rușine să îi zic „nu” băiatului doamnei profesoare și m-am gândit că oricum o să se întâmple ceva și nu o să dureze „schema” matematico-literară.

M-am înșelat. Felul în care putea să rezolve problemele la matematică era unul extrem de ușor de înțeles pentru mine: avea câteva variante pentru fiecare problemă și scria un mix text, ca o poveste pentru fiecare exercițiu. Asta m-a făcut să onorez acest parteneriat până la finalul clasei a opta, cu mențiunea că spre final abuza și ajunsesem să îi fac absolut toate temele, cu excepția chimiei și fizicii.

Lăsând la o parte acest abuz, ajutorul a fost însemnat și foarte apreciat - să nu scriu cu păcat, rezolva și temele de la meditație. (Da, eu am trăit într-o epocă în care aveai temă de la școală, temă de la meditație și pregătire pentru olimpiade/examene suplimentar).

Timp de câteva luni, mă vedeam cu băiatul doamnei profesoare vinerea, la meditație, și duminica, să facem schimb de teme.

Băiatul doamnei profesoare nu era foarte bun doar la matematică, ci și la fete. Preocuparea lui pentru tinerele colege sau prietene depășea orice imaginație. Poveștile lui erau halucinante: avea iubite studente la facultate, iubite din satele din jurul orașului, iubite dintre colegele lui. Nu mințea, pentru că avea poze (adică imprimate pe hârtie) și mesaje scrise în oracol, de la ele. Din start, mi-a zis cu părere de rău că nu îi place de mine, pentru că eu arăt și mă port ca o tocilară, dar mai ales sunt fata cu geaca cea mai lungă pe care a văzut-o vreodată și nu s-ar putea afișa cu cineva ca mine. Eu am fost foarte fericită că, din nou, geaca mea foarte lungă, singura în care nu îmi era frig iarna, m-a salvat.

Cu toate acestea, îmi povestea tot ce făcea, mai mult ca să obțină orice reacție de la mine. Mereu îmi povestea cum le făcea pe fete să îl adore, şi mai apoi le părăsea brusc: asta era cel mai tare sentiment, spunea el, doar atunci se simțea bine. Pentru fiecare demonstraţie literară sau caracterizare de personaj care implica "iubirea", obiecta, era ironic, că el nu pricepe cum mai studiem noi asemenea bazaconii, că e atât de nefirească şi tâmpită ideea de "iubire", că aşa ceva există doar în basme, poveşti. Până nu se amuza de orice era bun şi sfânt pe lume, nu se liniştea. Eu nu aveam mintea de acum, cu care nu încerc să conving pe nimeni de ceea ce a decis că nu e real pentru sine

 Îi ofeream mereu zeci de argumente, el râdea şi nu pricepea de ce tot ce scriam eu, avea scop iubirea, de ce forțam eu totul în această direcție, aveam cumva "o problemă cu capul?"

Examenul de admitere la liceu a trecut, am intrat la licee diferite, și din fericire nu am ținut deloc legătura peste ani.

Într-o zi, când eram în orașul natal, în vara anului 2012, îmi dusesem la un xerox lucrarea de licență, să fie cartonată și legată, ca să o prezint în fața comisiei, pentru susținere. Pentru că fusese scris greşit titlul tezei (în loc de „humanitarian intervention” era scris „humanitarian invention”), trebuia să aștept sau să vin peste câteva ore după lucrarea de licență. Nu știam încă dacă să plec sau să mai stau, contemplam decizia în fața xeroxului. În acel moment, fostul meu coleg de comentarii literare scrise în schimbul problemelor rezolvate la matematică se arată. După primele replici, el îmi spune: „Ai avut dreptate, să știi.” Eu întreb: „Cu ce anume?” El răspunde zâmbind: „Iubirea chiar există.” Eu deja mă gândeam cum să plec mai repede; incredibil, omul ăsta și după atâția ani insista să mă ironizeze. Eh, acum nu mai trebuie să fiu politicoasă, pot pleca.

 El continuă: „Faza e că doare prea tare, și ca să înțelegi cum să iubești trebuie să ajungi mai întâi să te urăști pe tine pentru că nu știi cum să te lași iubit.” M-am oprit din inițiativa mea de a pleca. El și-a aprins o țigară, exact așa cum făcea de când îl cunoșteam, și mama lui spunea că nu miroase a fum de țigară, vine de la biserică și miroase a tămâie.

 „Știi care e faza, nu înțelegi până nu te lovește. Că dacă nu te lovește, nu e iubire.” Eu eram încă sceptică, așa că am cerut detalii (când, unde, cine îl lovise)...„Nu sunt cu ea acum, am o iubită care mă ajută cu tot. Știi tu, am eu combinațiile mele.” Eh, aici deja i-am zis că nu prea e iubire dacă el stă în combinații... El a râs: „Ba fix asta este, dar nu am cum să fiu cu ea. O iubesc mai mult decât pe mine și eu sunt un egoist nenorocit... nu pot renunța la mine.” Eu i-am zis că, dacă iubirea e reciprocă, nimeni nu renunță la sine ... El m-a contrazis: „Poate pentru cine a iubit mereu nativ... pentru cine nu a cunoscut iubirea, când vine te prăbușește. Te rupe în bucăți, te face să te detești că ești atât de slab și un singur om de pe lume înseamnă mai mult decât toată lumea la un loc.” Eu i-am spus că e firesc să se simtă așa, dar nu e nevoie să renunțe la ceva atât de prețios doar pentru că nu e pregătit și educat să primească iubire. El râdea și plângea în același timp: „Nu știi cum este să compari fiecare chip, cuvânt, gând, cu ea. Să te gândești: ea ce ar zice dacă ar vedea asta, ea cum ar râde despre asta, cum s-ar enerva dacă i-aș spune asta? Și apoi, sentimentul că nu mai contezi. Că ai pierdut-o, dar nu că zice ea așa. Că o vezi mulțumită în altă parte, că o vezi interesată de orice altceva, în afară de tine. Atunci simți că ai murit și nu vrei să se mai facă a doua zi. Și nu ai speranță, pentru că ea e singura ta credință, nu ai leac, pentru că ea e singurul medicament și tu ești aruncat undeva în eter, și tot Universul e umplut de absența ei. Ești doar tu, cu toate locurile de unde ea lipsește.”Acum îl credeam pe cuvânt, dar nu știam dacă era o spovedanie pe care trebuia doar să o ascult sau o întrebare la care se cerea un răspuns. El a continuat: „Nu vreau remediu, nu vreau să mă vindec. Și durerea asta de acum e tot ce am cu ea. E ceva ce mă leagă de ea și nu aș putea să renunț. Am vrut să-ți zic asta pentru că tu mereu scriai, în absolut orice comentariu literar, că doar iubirea contează. Și mie mi se părea fix opusul. Acum știu că așa e, dar nu am cerut eu să aflu.” Eu l-am întrebat de unde știe sigur că e iubire, și nu obsesie? El a stins țigara și s-a pus pe vine, cu tâmplele între pumni: „E iubire pentru că acum văd cât am greșit, cât au suferit alți oameni din cauza mea. Dacă nu o iubeam, nu știam cum e să simți. Tot ce simțeam până la ea era că îmi propuneam eu, mă gândeam cum să fie. Dar ceva în mine s-a schimbat și după asta nimic nu poate fi la fel. La fel de bun, la fel de rău. Totul e altfel. Înainte nu râdeam niciodată în public, nu vorbeam despre ce simt și nici nu făceam ce simt... acum nu mai îmi este frică de nimic, pentru că dacă există ceva atât de intens precum iubirea, ce rost are orice altceva?”

Ne-am luat „la revedere” pentru că se făcuse târziu și lucrarea mea era gata, dar am plecat cu un gând, la care nu am renunțat, peste ani: celui care crede cel mai puțin în iubire, i se va arăta puterea ei, pentru ca astfel, mântuit de absența iubirii, să înceapă o nouă viață. O viață pe care doar iubirea ți-o poate arăta: viața dincolo de tot ce nu este trăire, pe care sufletul nu o poate confunda cu nimic şi nimeni altcineva...

$$$

 Apreciatul actor de teatru și film Valentin Teodosiu împlineşte astăzi, 17 septembrie, vârsta de 72 de ani.

Valentin Teodosiu s-a născut la 17 septembrie 1953, în Bucureşti. A absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică ''I. L. Caragiale'' în anul 1979.

A jucat ani de zile pe scena Teatrului Nottara din Bucureşti, în spectacole precum: ''Romeo şi Julieta'' de W. Shakespeare (1978), ''Scapino'' de Moliere (1985), ''Burghezul gentilom'' de Moliere (1989) și ''Sinucigaşul'' de N. Erdman (1990).

După 25 de ani în care a făcut parte din trupa Teatrului Nottara, Valentin Teodosiu s-a alăturat în 2003 colectivului Teatrului de Comedie. Aici a jucat în spectacolele ''Scrisori găsite'', după texte de Tudor Muşatescu, în regia Andreei Vulpe (2003) și ''A douăsprezecea noapte'', o adaptare a piesei lui William Shakespeare, în regia lui Gelu Colceag (2003).

Valentin Teodosiu a fost distribuit şi în numeroase filme: ''Aurel Vlaicu'' (regia Mircea Drăgan, 1977), ''Ion - Blestemul pământului, blestemul iubirii'' (regia Mircea Mureşan, 1979), ''Imposibila iubire'' (regia Constantin Vaeni,1983), ''Lişca'' (regia Ioan Cărmăzan, 1983), ''Acasă'' (regia Constantin Vaeni, 1984), ''Sezonul pescăruşilor'' (regia Nicolae Opriţescu, 1985), ''Sania albastră'' (regia Ioan Cărmăzan, 1986), ''Umbrele soarelui'' (regia Mircea Veroiu, 1986), ''François Villon - poetul vagabond '' (regia Sergiu Nicolaescu, 1987) și ''Drumeţ în calea lupilor'' (regia Constantin Vaeni, 1988).

În 2006 a publicat cartea autobiografică ''Un clovn pentru eternitate''.

La Gala Uniunii Autorilor şi Realizatorilor de Film din România din 12 martie 2018, în cadrul evenimentului aniversar "25 de ani de la înfiinţarea UARF", actorului Valentin Teodosiu i-a fost conferită o Diplomă de excelenţă.

$$$

 In Memoriam: DEM RĂDULESCU

Dem Rădulescu (nume real: Dumitru R. Rădulescu), unul dintre cei mai mari actori români, s-a născut la Râmnicu Vâlcea, într-o familie de negustori, la 21 septembrie 1931, şi a trecut la cele veşnice la 17 septembrie 2000, în urma unui infarct, fiind înmormântat la Cimitirul Bellu din Bucureşti.

În copilărie a cunoscut sărăcia, dar încă de pe atunci îi plăceau spectacolele de teatru.

În 1943 a văzut pentru prima oară un spectacol – „Gioconda iubeşte”, cu Maria Tănase.

În perioada liceului pe care l-a urmat în oraşul natal, a primit porecla de „Bibanul”.

În tinereţe a practicat boxul de performanţă, primind chiar o stea de aur, la un campionat de amatori de la Vâlcea.

La 17 ani a debutat ca actor amator, în cadrul unui bal pe care îl organizase fanfara gării. Mai apoi, fiind tot mai des pe scenă, a fost văzut de actorul Aurel Rogalski, acesta sfătuindu-l să dea examen la Teatru.

Dem Rădulescu i-a urmat sfatul şi în 1954 a absolvit Teatrul, ca şef de promoţie, jucând în spectacolul „Cei din urmă”, după care a fost repartizat la Teatrul Naţional din Bucureşti, ajungând sub coordonarea regizorului Sică Alexandrescu („... al doilea tată al meu”).

A debutat la Naţional în piesa „Mielul turbat”, iar în 1956 a câştigat Premiul I pentru interpretare, cu rolul din „Steaguri pe turnuri”, la un concurs al tinerilor actori.

Alte piese în care a jucat: „O scrisoare pierdută” (diverse personaje), „Siciliana” (1600 de reprezentaţii), „Conu Leonida faţă cu reacţiunea”, „D’ale carnavalului”, „Ploşniţa”, „Peripeţiile bravului soldat Svejk”, „Simfonia patetică”, „Să nu-ţi faci prăvălie cu scară”, „Tragedia optimistă”, „Travesti”, „Coana Chiriţa”, „Enigma Otiliei”, „Dinu Păturică”, „Tezaurul lui Justinian”, „Domnişoara Nastasia”, „Eminescu”, „O femeie cu bani sau milionara”, „Avarul”, „Nevestele vesele din Windsor”, „Adam şi Eva”, „Cercul de cretă caucazian”, „Febre”, „Bulevardul Durand”, „Bolnavul închipuit”, „Milionarii”, „Învierea”, „Poveste din Irkutsk”, „Discipolul diavolui”, „Cei din urmă”, „A treia patetica”, „Cuza Vodă”, „În valea cucului”, „Hangiţa”, „Anii negri”, „Duşmanii”, „Moralitatea doamnei Dulska”, „Caleaşca de aur”, „Institutorii”, „Steaguri pe turn”, „Steaua fără nume”, „Cupa răsturnată”, „Doctor fără voie”, „Căsătoria silită”, „Regele Lear”, „Doamna nevăzută”, „Îndrăgostiţii” etc.

A mai colaborat şi cu: Teatrul „Bulandra” („Secretul familiei Posket”, „O scrisoare pierdută”), Teatrul Mic („Zbor de sticleţi”), Teatrul de Comedie („Troilus şi Cresida”), Teatrul „T. Vianu” Giurgiu („Bomba zilei”, „Fii cuminte, Cristofor!”, „Siciliana”, „Ariciul de la dopul perfect”).

În film a debutat în 1959, în „Telegrame”, producţie nominalizată la Palme d’Or (Festivalul de la Cannes), după care a jucat în „Secretul cifrului”.

A fost distribuit în filmele: „Pe litoral mi-a rămas inima”, „Un surâs în plină vară”, „Vacanţă la mare”, „Dragoste la zero grade”, „Neamul Şoimăreştilor”, „La porţile pământului”, „Şapte băieţi şi o ştrengăriţă”, „Vin cicliştii”, „Brigada Diverse intră în acţiune”, „Brigada Diverse în alertă!”, „B.D. la munte şi la mare”, „Astă-seară dansăm în familie”, „Originea şi evoluţia vehiculelor”, „Explozia”, „Am o idee”, „Expresul de Buftea”, „Aurel Vlaicu”, „Războiul Independenţei”, „Fraţii Jderi”, „Comedie fantastică”, „Serenadă pentru etajul XII”, „Tufă de Veneţia”, „Eu, tu, şi Ovidiu”, „Maria Mirabela” – voce, „Saltimbancii”, „Grăbeşte-te încet”, „Destine romantice”, „Secretul lui Bachus”, „Coana Chiriţa”, „Bocet vesel”, „Un saltimbanc la Polul Nord”, „Doi vulpoi”, „Fram”, „Şantaj”, „Sfântul Mitică Blajinu”, „Chiriţa la Iaşi”, „Primăvara bobocilor”, „Uimitoarele aventuri ale muşchetarilor”, „Secretul armei secrete”, „Omul din Buzău”, „Harababura”, „Milionar... la minut”, „O invitaţie”, „Titanic vals”, „A doua cădere a Constantinopolului”, „Hoţul noaptea”, „Politică înaltă”, „Atmosferă încărcată”, „Veronica” şi „Veronica se întoarce”.

A interpretat monologuri sau a apărut alături de alţi mari actori în diverse emisiuni de divertisment.

La Teatrul Naţional Radiofonic, a apărut în sute de piese de teatru şi scenete umoristice (emisiunea „Unda veselă”): „Broadway Melody”, „Candide”, „Gaiţele”, „Mioara”, „Irod Împărat”, „Ultima oră”, „De-ale lui Păcală”, „Gaiţa şi sticletele”, „Cheful suprem”, „Femeile ţâfnoase”, „A dispărut Făt-Frumos”, „Goana după fluturi”, „Răpirea preafrumoaselor sabine”, „Căsătorie cu de-a sila”, „Cupletele de la Union” etc.

Dem Rădulescu a fost profesor la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale” dn Bucureşti, secţia Actorie.

În 1967 a fost distins cu Ordinul „Meritul Cultural” clasa a IV-a, „pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice”.

Post-mortem, a primit titlul de „Cetăţean de Onoare al Municipiului Râmnicu Vâlcea”, iar în 2016 – o stea pe Aleea Celebrităţilor (Piaţa Timpului – Bucureşti) şi Placheta Oraşului Bucureşti, în semn de recunoaştere şi preţuire pentru întreaga activitate în domeniul teatrului şi filmului.

A fost căsătorit cu actriţa şi balerina Paula Rădulescu, iar după divorţ s-a recăsătorit cu actriţa Adriana Şchiopu, împreună având o fiică – Irina Rădulescu, actriţă.

#DemRădulescu - #InMemoriam

$$$

 Horia, comunistul familiei Lovinescu – povestea celui mai important dramaturg al epocii roșii

Pe 28 august 1917, s-a născut la Fălticeni Horia Lovinescu, nepot de frate al criticului literar Eugen Lovinescu și frate cu scriitorul Vasile Lovinescu. A murit pe 16 septembrie 1983, la București, de cancer hepatic. În prezent, casa din Fălticeni a lui Horia e muzeu memorial pentru ambii frați.

Povestea de viață a dramaturgului Horia Lovinescu o spune, concis, Paul Cernat, critic literar și scriitor: „Absolvent de litere și filosofie în București, și-a luat doctoratul cu o teză despre Rimbaud, premiată de cenaclul Sburătorul, care va fi publicată (din păcate fără ecou) abia în 1981. Devine, după 1948, „comunistul” familiei, poate și din nevoia de a ține spatele politic fratelui fost (printre multe altele…) primar legionar al Fălticenilor și verișoarei emigrate (Monica), devenite ulterior lider al exilului anticomunist românesc”.

Debutează , în consecință, cu un standard al dramaturgiei realist-socialiste, Lumina de la Ulmi, urmată de o bogată activitate pe linie – menționează Paul Cernat. Rămîne însă și autorul unei capodopere dramaturgice a României anilor ‘50 – Citadela sfărîmată (1955). Deși aparent pe linie, ea depășește, prin complexitate și intensitate, cadrul oficial, ca dramă de idei a destrămării unei familii burgheze interbelice față cu comunismul (e vorba, evident, de o alegorie a familiei Lovinescu; în traducere franceză piesa va fi reprezentată sub titlul Familia Dragomirescu). Notabile sînt, în felul lor, și Hanul de la Răscruce (1957), Omul care și-a pierdut omenia (idem, prefigurînd, prin drama „creatorului”, emblematica Moartea unui artist) și cehoviana Surorile Boga (1959), mai puțin tezista O întîmplare – consideră criticul literar Paul Cernat.

Cu sau fără concesiile văzute și nevăzute care-l propulsează și mențin în establishment-ul literar al epocii, reflexivul Horia Lovinescu este (după Marin Sorescu) cel mai important dramaturg autohton al epocii comuniste și cel mai valoros dramaturg autohton de idei după Camil Petrescu – apreciază Paul Cernat. Mai mult, criticul literar e convins că Lovinescu este continuatorul lui Camil Petrescu pe această linie subțire și pretențioasă: „Îl continuă în manieră proprie, fie că abordează scenografii istorice (Petru Rareș sau Locțiitorul), contemporan – „atemporale” (patetica Moartea unui artist, Jocul vieții și al morții în deșertul de cenușă, Patima fără sfîrșit) sau viitoriste (cochetarea cu SF din Pardisul, 1974)”.

Căsătorit cu prima soție a lui Radu Beligan

Biografia lui ar merita mai multă atenție. Soția sa, Dana Crivăț (mama scriitoarei Anamaria Beligan, emigrată în Australia), a fost căsătorită înainte cu actorul Radu Beligan. Ambasador itinerant al teatrului românesc, tradus în numeroase limbi, a scris și nu puține scenarii de film (printre cele mai cunoscute: Stejar extremă urgență), dar succesul va fi plătit printr-un consum interior tradus inclusiv printr-un alcoolism letal – dezvăluie Paul Cernat.

Concluzia se înfiripă firesc: „Rămîne de discutat în ce măsură problematizările intelectuale înalte, în registru solemnsimbolizant, ale pieselor sale de idei mai corespund orizontului de așteptare contemporan. Oricum am privi însă lucrurile, dramaturgia lui Horia Lovinescu constituie un reper la care se poate oricînd reveni”.

„O mică doamnă de fier cu voce baritonal-tabacică”

Verișoara lui Horia, celebra Monica Lovinescu, a fost primul nostru critic-femeie, critic de autoritate canonică, lider ideologic al exilului literar românesc. Asistentă a lui Camil Petrescu în cadrul seminarului de teatru al acestuia, tânăra Monica fuge la Paris înainte de instalarea regimului stalinist, urmată de fostul troțkist Virgil Ierunca, viitorul partener de viață. „Mama ei, Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu, va încerca s-o protejeze în fața autorităților comuniste, trimițînd în Franța documentele intime ale lui Eugen Lovinescu, tatăl Monicăi. Arestarea și moartea tragică a mamei, în închisoare, vor deturna cariera teatrală a fiicei spre o răzbunare existențialpolitică, devenită misiune și cauză, iar reîncărcarea «revizuirilor morale» ale lui Eugen Lovinescu pe coordonatele „est-eticii” militant anticomuniste îi va caracteriza activitatea”, notează Paul Cernat.

Cuplul „Monicii” la Paris

În exilul parizian, Monica Lovinescu a trăit în prelungirea României culturale pierdute. „Deloc feministă, mica doamnă de fier cu voce baritonal-tabagică și-a cîștigat o autoritate considerată, anterior, un privilegiu masculin. Prin comparație, Virgil Ierunca face figură de prinț-consort și polemist liric, iar cuplul lor va fi numit, informal, „Monicii„”.

Emisiunea pariziană a Monicăi Lovinescu de la Radio Europa Liberă va prelua titlul volumului camilpetrescian Teze și antiteze. „Un lucru e cert: istoria intelectuală autohtonă a Războiului Rece, prelungită, prin revizionismul etic postcomunist, pînă azi, are în Monica Lovinescu o figură-cheie. Poate cea mai influentă. A adaptat anticomunist retorica denazificării franceze postbelice, încercînd să concilieze – întru pro-occidentalism – lovinescianismul cu memoria «tinerei generații» interbelice și prezentul vechilor comuniști acum renegați”, concluzionează Paul Cernat.

$$$

 ISTORIA HEZBOLLAH

Înființarea Hezbollah la începutul anilor 1980 a marcat începutul unei călătorii transformatoare pentru ceea ce inițial a fost un grup militant libanez. Format în creuzetul rezistenței împotriva invaziei israeliene în Liban, Hezbollah a evoluat de atunci într-o entitate complexă care exercită o influență militară, politică și socială semnificativă în Liban și nu numai.

Fundamentele rezistenței și influenței externe

Hezbollah a apărut pe fundalul unei comunități șiite libaneze în radicalizare, care, înainte de formarea Hezbollah-ului, căuta reforme și reprezentare prin diverse organizații de stânga. Partidul Comunist Libanez, Partidul Naționalist Socialist Sirian și Partidul Socialist Progresist s-au numărat printre cei care reprezentau lupta șiită pentru echitate și drepturi într-un Liban multiconfesional.

Revoluția iraniană din 1979 a jucat un rol esențial în conturarea contururilor ideologice și operaționale ale Hezbollah. Apariția Iranului ca stat teocratic sub conducerea ayatollahului Khomeini a oferit Hezbollah-ului nu doar un plan ideologic, ci și un sprijin financiar și militar substanțial, în principal prin intermediul Corpului Gărzilor Revoluționare Islamice Iraniene. Această susținere a fost esențială în recrutarea, antrenarea și organizarea militanților șiiți într-o forță coezivă.

Operațiuni timpurii și schimbări ideologice

Sub conducerea unor figuri precum Subhi al-Tufayli , Hezbollah s-a impus rapid ca o forță militară și socială formidabilă în Liban. Mandatul său principal a fost expulzarea prezenței militare israeliene și occidentale de pe teritoriul libanez. Printr-o campanie neobosită de operațiuni militare care s-a întins de la mijlocul anilor 1980 până la începutul anilor 1990, Hezbollah a efectuat mii de atacuri împotriva forțelor israeliene și a aliaților lor din cadrul Armatei Libanului de Sud.

Totuși, activitățile Hezbollah nu s-au limitat la angajamente militare. Organizația a fost implicată în diverse acte, de la atentate sinucigașe cu bombă până la terorism internațional, alături de acuzații de implicare în activități criminale precum spălarea de bani și traficul de droguri. Aceste acțiuni au poziționat Hezbollah ca o preocupare semnificativă de securitate pentru națiunile occidentale și alte țări.

„Hezbollah în structura socială și politică libaneză”

Dincolo de eforturile sale militare, Hezbollah s-a înrădăcinat profund în societatea libaneză. Are un număr considerabil de susținători politici și o armată care poate număra până la 65.000 de luptători, conform rapoartelor. O rețea extinsă de servicii sociale, de la asistență medicală și educație la inițiative de mediu și asistență agricolă, completează această putere militară. Inițiativele de asistență socială ale Hezbollah sunt o piatră de temelie a bazei sale de susținere, asigurând loialitatea și sprijinul unei părți semnificative a populației libaneze.

Influența organizației se extinde în sfera culturală prin operațiuni media, inclusiv prin televiziune prin satelit și posturi de radio care propagă mesajul său. Prin intermediul acestor canale, Hezbollah își diseminează narațiunea ideologică, încurajând un sentiment de naționalism islamic și rezistență în rândul publicului său, încă de la o vârstă fragedă.

Provocări contemporane și impact regional

Rolul Hezbollah în conflictele regionale și poziția sa față de Israel rămân esențiale pentru identitatea sa. Organizația a fost implicată în diverse ciocniri și conflicte mai ample în Orientul Mijlociu, acționând adesea direct sau prin intermediul unor intermediari. Arsenalul său de rachete și implicarea în angajamente militare împotriva forțelor israeliene subliniază angajamentul său continuu față de mandatul său fundamental de rezistență.

Poziția parlamentului libanez față de Hezbollah reflectă relația complexă dintre organizație și statul libanez. Deși există voci în Liban care condamnă acțiunile militare ale Hezbollah, integrarea profundă a organizației în structura societății libaneze și rolul său multilateral ca furnizor de servicii sociale, actor politic și forță de rezistență o fac o figură centrală în peisajul politic și social al Libanului.

În concluzie, transformarea Hezbollah dintr-un grup militant axat pe rezistența împotriva ocupației israeliene într-o entitate multifațetată cu dimensiuni militare, politice și sociale semnificative evidențiază rolul său complex în Liban și în Orientul Mijlociu în sens larg. Pe măsură ce continuă să navigheze prin provocările politicii regionale, impactul său asupra Libanului și a vecinilor săi rămâne un subiect de analiză și dezbatere intensă.

$$3

 IUS OSCULI - SĂRUTUL CARE CONDAMNA LA MOARTE

„Ius osculi” sau „dreptul la sarutul pe buze” constituia in esenta, dreptul sotului, al tatalui si al fratelui unei femei casatorite, de a-si saruta direct pe buze sotia, respectiv fiica sau sora, intr-un gest care nu avea nici in clin nici in maneca cu sentimentele afectuoase.

Exista multe moduri in care se poate fi sarutata o femeie: pe obraz, in semn de salut sau de multumire, pe frunte, in semn de ocrotire, sarutul circumstantial, sarutul afectuos, sarutul pasional sau erotic – toate aceste forme existau si in vremuri vechi, in Roma antica.

Tipuri de sarut in Roma antica:

Romanii de odinioara dispuneau chiar de termeni distincti pentru a indica sarutul, in functie de tipul acestuia:

-„basium” si

-„savium” defineau exclusiv sarutul erotic, in timp ce

-„osculum” era utilizat pentru sarutarile caste din cadrul familiei.

Era asadar un soi de „osculum” sarutul pe care barbatii din familie aveau dreptul sa-l obtina de la „stapana casei” atunci cand o intalneau – un gest care la prima vedere ar putea fi interpretat drept afectuos, dar care nu avea in realitate nici o legatura cu iubirea sau cu pasiunea.

Sarutarea sotiei era obligatorie in Roma antica

Ius osculi era doar dreptul la un sarut menit sa „examineze respiratia femeilor virtuoase”, in baza unei legi ce pare sa fi fost instituita chiar de Romulus, odata cu intemeierea Romei, pentru a verifica daca sotia, respectiv fiica sau sora a baut vin – gest nesabuit la vremea respectiva pentru o femeie onorabila, intrucat ar fi putut sa o condamne la moarte.

Textele antice dezvaluie modul in care „ius osculi” functiona in cadrul familiei romane de odinioara: „Sotul va organiza un consiliu de familie cu ceilalti barbati inruditi, in cadrul acestei reuniuni stabilindu-se daca sotia sa a comis un adulter sau daca a baut vin, examinandu-i respiratia in baza „ius osculi” – in ambele cazuri, Romulus ingaduie repudierea si/sau aplicarea pedepsei cu moartea celei ce va fi declarata vinovata”.

De ce consumul vinului de catre femei era pedepsit atat de sever

Dreptul la sarutul pe buze nu era asadar altceva decat o metoda ce permitea barbatilor din familia romana antica sa verifice daca respiratia femeilor casei ar putea dezvalui ca au baut vin – delict pedepsit cu maxima severitate la vremea respectiva din pricina unor considerente multiple.

Cel mai convingatoar dintre acestea este si cel mai simplu: consumand vin, femeile si-ar fi putut pierde autocontrolul, fiind mai usor de indus in eroare si de impins catre comiterea unui act de adulter.

In acelasi timp, consumul de vin de catre femei era considerat periculos pentru intreaga familie, din pricina efectului binecunoscut al acestei licori in ceea ce priveste „dezlegatul limbilor”, putand transforma o sotie, o fiica sau o sora intr-o cicalitoare insuportabila, irascibila si cautatoare de galceava sau, si mai rau, intr-o persoana cu comportament vulgar, indecent, lasciv si in consecinta compromitator pentru reputatia unei familii decente.

Scriitorul si istoricul latin Valerius Maximus (sec. I i.Hr-sec. I d.Hr.) mentiona intr-una din lucrarile sale elaborate in timpul domniei imparatului roman Tiberius sub forma unui soi de „manual de comportament”, dedicat regulilor morale si civice ale populatiei, ca „femeia care pofteste la vin inchide poarta virtutii si o deschide viciilor”.

Desigur, in lucrarea cu pricina, nu se aminteste nici pe departe faptul ca vinul exercita fara indoiala efecte similare si asupra barbatilor, dar aceasta „omisiune” era considerata justificata, intrucat barbatii erau socotiti privilegiati prin nastere, avand dreptul sa bea vin dupa bunul lor plac, atunci cand socotesc de cuviinta.

Pe de alta parte insa, exista un alt considerent, de aceasta data de natura medicala, in baza caruia vinul era interzis femeilor: doctorii romei antice atribuiau vinului anumite proprietati anticonceptionale si care, in anumite circumstante, ar fi putut produce avortul spontan, asadar era complet contraindicat consumul acestuia de catre femeile casatorite si care intentionau sau urmau sa devina mame.

Ius osculi – o lege numai pentru femeile cinstite

Oricat ar parea de neverosimil, legea era destinata in exclusivitate femeilor cinstite sau, asa cum le numeau romanii odinioara – „honestae” – carora li se impunea sarutul zilnic pe buze din partea barbatilor din familie.

Legea nu era valabila si nu putea fi aplicata in cazul unei anumite categorii de femei, provenind din paturile inferioare ale societatii, respectiv

-„femeilor usoare”, cunoscute sub numele de „probrosae”,

-actritelor,

-dansatoarelor,

-hangitelor,

-ospataritelor din vechile localuri, considerate „nedemne si incapabile de a intemeia o familie decenta”.

„Ius osculi” constituia asadar un instrument cu valente de exprimare a vesnicei dorinte a barbatilor din media si inalta societate de a controla comportamentul populatiei feminine intr-o epoca in care atitudinea rezervata se inscria in fruntea listei celor mai apreciate virtuti pentru „stapana casei”, urmata de castitate (in sensul strict al comportamentului sexual potrivit standardelor si orientarilor morale ale vremii), pudicitate si capacitate de a gestiona cat mai bine treburile gospodaresti.

In timp ce la nivelul societatii romane masculine vinul constituia un articol de o importanta covarsitoare – incepand cu utilizarea lui in sfera religioasa si continuand cu cea medicala, a ritualului cinei si a „ridicarii moralului” soldatilor – femeilor le era complet interzis consumul acestei licori.

Vinul pur, bautura imbatatoare prin excelenta, era considerat o „forma stilizata” a sangelui si tratat asemenea unui semi-simbol al relatiei dintre oameni si zei.

In ciuda tuturor acestor convingeri, existau situatii particulare in care femeile ce faceau parte din categoriile sociale privilegiate, puteau „face cunostinta” la randul lor cu vinul curat si anume din motive de sanatate: vinul putea fi utilizat in aceste cazuri la realizarea anumitor decocturi sau era inclus in compozitia unor preparate cu efecte analgezice, dar care la randul lor, puteau fi administrate bolnavei numai sub supravegerea stapanului casei.

Legea transforma astfel vinul in tabù numai pentru femeile nascute libere, din „familii onorabile” si atesta existenta unei interdictii valide intr-o epoca in care o populatia feminina de elita era virtuoasa si sobra, spre deosebire de caracterul degradant si imoral care s-a instaurat la nivelul inaltei societati romane in secolele succesive.

In semn de „garantie” pentru respectarea acestei reguli stricte, stapana casei (matrona romana) – cea care detinea cheile tuturor incaperilor – nu avea voie sa se atinga de cheia cramei sau a camarii cu vinuri.

Cum s-a „dizolvat” asprimea unei legi in vin

Desi manuscrisele latine mentioneaza o serie de cazuri in care legea ius osculi a fost aplicata cu maxima asprime unor nefericite reprezentante a sexului frumos la vremea respectiva, se pare ca timpul le rezolva pe toate, trasformand incet-incet o restrictie de necontestat intr-o forma de delict mai putin grav.

In secolele succesive, severitatea legii sarutului pe buze a palit treptat, fiind inlocuita de o pedeapsa mai putin aspra, care prevedea plata unei amenzi substantiale in caz de incalcare a prevederilor ce reglementau consumul de vin de catre femei si/sau in anumite cazuri, dreptul la divort al unui barbat care isi surprindea sotia sub efectul alcoolului.

O astfel de masura afecta insa in mod direct echilibrul financiar si vistieria intregii familii, astfel incat barbatilor romani nu le mai convenea sa-si denunte consoartele surprinse sub influenta alcoolului, consolandu-se in schimb sa constate cu surprinza, ca un pahar de vin poate sa le condimenteze viata de familie in mod neasteptat, daruindu-le un strop de picanterie in asternutul conjugal si ceva simt al umorului in plus la cina.

Dreptul la sarutul pe buze a inceput sa-si piarda treptat valenta austera a examinarii respiratiei consoartei, pana ce s-a stins cu totul, lasand loc sarutarilor afectuoase, mult mai atragatoare si nu in ultimul rand, mult mai economice si mai aducatoare de satisfactii.

Desigur, Romulus s-ar putea rasuci in mormant daca ar vedea cum se scurg suvoaiele de alcool in pharele destinate ambelor sexe cu ocazia celui mai modest house-party din zilele noastre, ca sa nu mai vorbim de varietatea infinita a produselor alcoolice actuale, multe din acestea net superioare vinului din punct de vedere al concentratiei de alcool, dar cum tot ceea ce e strict interzis devine deseori in mod spontan cvasi-irezistibil, „ius osculi” s-a demonstrat la randul sau o lege incapabila sa limiteze consumul de vin, asa dupa cum au esuat toate tentativele similare din istorie aparute ulterior, precum legea prohibitiei in SUA de pilda.

Se pare ca in orice societate si in orice perioada istorica, alcoolul, sub o forma sau alta, a reusit sa dizolve asprimea legilor restrictive si/sau sa isi impuna prezenta in viata de zi cu zi a populatiei globului, chiar si atunci cand pedeapsa cu moartea ameninta sa se abata asupra celor ce indrazneau sa-l consume.

Musulmanilor, de pilda le este interzis consumul de alcool, bautura fiind considerata daunatoare mintii, corpului, religiei, vietii si educatiei in familie.

Cati dintre ei respecta insa aceasta interdictie, este dificil de stabilit cu exactitate, mai cu seama tinand cont de faptul ca in epoca preislamica, bauturile alcoolice se bucurau de o popularitate fara margini in randurile popoarelor arabe, care comercializau in jur de o suta de tipuri de bauturi alcoolice diverse.

Candva, in tarile arabe, vinul era considerat un dar nepretuit de la Allah, dar odata cu instituirea legilor profetului Mahommed si interpretarea diferita a Coranului, interdictia alcoolului a devenit una din regulile de capatai ale religiei musulmane.

Totusi, in ciuda pedepselor aspre adoptate de autoritatile locale (biciuirea si moartea), in Iran se consuma la ora actuala circa 60 de milioane de litri de bauturi alcoolice pe an, potrivit statisticilor intocmite de catre specialistii guvernului de la Teheran.

Piata neagra a bauturilor alcoolice pare sa fie cu neputinta de controlat, iar metodele de fabricare a unei largi varietati de produse alcoolice la domiciliu tind sa devina din ce in ce mai ingenioase si mai discrete, fiind dificil de identificat de autoritati, atat din pricina ca aceste bauturi se vand la un pret inferior celor dobandite prin importul ilegal, cat si datorita faptului ca oamenii nu mai sunt dispusi sa depuna marturie unul impotriva altuia cand este vorba de aclool.