$$$

 

Motto:

În această lume slută

Un strop de umor ajută!

(Ion Pribeagu)

~COCOȘELUL~

S-a însurat boierul Fică

Moşier din Drăgăşani

Cu o fată tinerică

De vreo douăzeci de ani.

După ce au trecut prin vraja

Dulce a lunilor de miere

Petrecute în seri de doruri

Voluptate şi plăcere

Fică şi-a luat soţia

Să-i arate, cum vă spun

Moara, vitele moşia,

Tot ce are în curtea lui

Cum ajunseră la grajduri

Unde caii se adapă

Tocma-atuncea armăsarul

Făcea dragoste c-o iapă.

Mai spre deal, un taur tânăr

Şi-a găsit şi el de joacă

Şi se înfigea prozaic

Într-o dolofană vacă.

Şi spre vale în iarba averde

Având martoră o ieduţă

Ţapul îşi vedea de treabă

Cu o gingaşă căpriţă.

Până şi câinii de la curte

Zambilica şi Grivei

Cam întorşi unul spre altul

Făceau dragoste şi ei.

Şi îngrozită de ce vede

Ea îi spune ruşinoasă:

E dezgustător aicea

Tot mai bine e acasă!

Când să urce pe verandă

Au văzut ca într-un pastel

Cum o găinuşe tandră

Zbenguia c-un cocoşel.

Ciripeau voioşi şi sprinteni

Săltăreţi pe tot meleagul

Şi se tot pupau în ciocuri

Că-ţi era mai mare dragul.

– Uite, ăştia-mi plac, spuse,

Ea cu glasul îngeresc

Uite, ce frumos se joacă

Şi ce splendid se iubesc!

– Da, îţi place? Întrebă Fică

Bine puico, mă supui!

Şi-a chemat la el degrabă

Pe Bogdan, vătaful lui.

– Uite, dragă vătăşele

De azi încolo ce să faci:

Priponeşti toţi armăsarii

Pui oprelişte la vaci.

Îngrădeşti căpriţa, iapa,

Opreşti orice fel de mamifere

Ca să nu aibă cu masculii

Nici un fel de apropiere.

Nu vreau, scumpa-mi nevestică

Cum e inocentă ea

Şi timidă şi subtilă

Să mai vadă aşa ceva!

Nimeni nu mai are voie

Ca să-şi mai facă aicea felul

Fiincă aicea-n curte iubeşte

Numai eu şi cocoşelul!

Ordinul e sfânt. Şi nimeni

Nu crâncneşte un cuvânt

Dac-a poruncit boierul

Gata! Ordinul e sfânt.

Dar într-o noapte violentă

Când nici nu s-a aşteptat

A intrat Bogdan vătaful

Foarte emoţionat.

E cam galben şi ciudate-s

Ale lui căutături:

– Coane Fică, coane Fică

A intrat scroafa-n călduri.

Ce ne facem? Mai întreabă

Plin de spaimă vătăşelul

Cine potoleşte scroafa

Dumneata sau cocoşelul?

(poezie satirică de Ion Pribeagu)

$$$

 ÎNSCENAREA DE LA TĂMĂDĂU

Una dintre cele mai spectaculoase actriţe de pe scena Naţionalului bucureştean, Lilly Carandino, a fost considerată Greta Garbo a României, atât pentru talentul său cât şi pentru izbitoarea asemănare cu vedeta hollywoodiană. Artista a trăit momente cumplite în 1947 când a fost arestată.

Lilly Guşeilă s-a născut în februarie 1909 la Brăila, într-o familie de profesori. Pasiunea pentru teatru o poartă spre Bucureşti, unde urmează cursurile Conservatorului de Artă Dramatică, pe care le absolvă în 1928. 

Debutează în acelaşi an pe scena Naţionalului, în piesa „Lorenzaccio” a lui Alfred de Musset. Obţine o bursă şi părăseşte apoi scena românească, urmând cursuri de artă dramatică la Paris în perioada 1928 şi 1931. Aici îl reîntâlneşte pe Nicolae Carandino, fost elev al tatălui său. Cei doi se îndrăgostesc şi se căsătoresc în Oraşul Luminilor.  

Actriţa revine pe scena bucureşteană – mai întâi interpretând o serie de roluri la teatrele Regina Maria, Maican, Odeon, Victoria, Bulandra iar, din 1935, la Teatrul Naţional. În 1941 primeşte Premiul pentru creaţie acordat tinerilor actori, pentru rolul Margaretei din Faust. 

Se numără printre puţinele actriţe ale vremii care s-au bucurat, chiar de la debut, de roluri importante. Un alt actor celebru al acelor vremuri, Fory Etterle, spunea despre Lilly Carandino că avea „un temperament de o natură cu totul aparte, puternic şi adânc şi, în acelaşi timp, de o mare delicateţe, avea o apariţie de o paloare stranie, fascinantă, ca şi când ar fi iradiat lumină, când intra în scenă”. 

Din păcate, Lilly Carandino nu a rămas în istorie datorită rolurilor jucate pe marile scene ale Bucureştiului. Numele ei este consemnat mai ales datorită apartenenţei la aşa numitul “grup de la Tămădău”, grup de tineri membri ai Partidului Naţional Ţărănesc (soţul actritei, ziaristul şi criticul de teatru Nicolae Carandino, a fost director al ziarului “Dreptatea”) care au încercat să fugă în occident, încercând să scape de tăvălugul arestărilor comuniste care începuseră deja. Toţi membrii grupului au fost prinşi şi arestaţi de „organele” noii puteri instalate în România. 

Zarurile erau aruncate

În 1947 a fost arestată alături de soţul său, Nicolae Carandino, ca parte a „grupului de la Tămădău” – când liderii ţărănişti au încercat să părăsească România, însoţiţi de familiile lor, la bordul unui avion particular. 

„Maniu îmi spusese că nu e cazul să ne luăm cu noi nevestele. Se făcea o singură excepţie: N. Penescu condiţionase plecarea lui de plecarea simultană a soţiei sale. Fără să am vreo certitudine, ba chiar dimpotrivă, i-am spus (lui Lilly) că o iau şi… să-şi facă bagajele. Le-a făcut într-o stare de exaltare care, mai târziu, examinate de Securitate, urma să provoace legitime nedumeriri. Obiecte secundare, mănuşi, fotografii, ziare înghesuite.

Rochiile indispensabile în schimb, se împătureau puţine şi la întâmplare. Lilly nu avea, fireşte vocaţie politică, dar în momentul dat era alături de mine, iar eu, bănuind ceea ce ar fi urmat, în defavoarea ei, dacă o părăseam, m-am grăbit – din bunăvoinţă – să o îmbarc într-o aventură din care nu s-a mai putut degaja. Fiecare dintre noi pluteam în absurd, fără să ne dăm seama că oricât de legitime, oricât de raţionale ne-ar fi faptele, destinul avea socotelile lui aparte, socoteli în măsură să le răstoarne pe cele individuale. (…) Am ajuns relativ repede la Tămădău, lângă Fundulea, unde urma să sosească la ora 6 dimineaţa avionul. Cele câteva ore care ne mai despărţeau de ora fatală le-am petrecut în conversaţii mai mult sau mai puţin glumeţe.

Devreme ce zarurile erau aruncate, nu credeam că ezitările melancolice, anxietăţile şi spaimele aveau vreun rost. De altfel, dintre noi toţi, singură Lilly avea presimţirea catastrofei care ne aştepta. Sensibilitatea ei de femeie şi mai ales formaţia profesională i-au permis presimţiri uluitoare. În timp ce noi vorbeam în general despre viitor, ea examina cu ochi lucizi prezentul. Şi descoperea că toţi călătorii care ne însoţeau erau în realitate agenţi, că intrasem într-o capcană îngrozitoare şi că eram de o teribilă inconştienţă devreme ce nu ne dădeam seama de adevăr” – descrie Nicolae Carandino episodul Tămădău în cartea sa de memorii „Nopţi albe şi zile negre. Memorii din închisorile şi lagărele comuniste”.

Mai zi o dată, doamna artistă!

Condamnată la 6 luni de închisoare corecţională, actriţa a fost eliberată în 1948 din Penitenciarul Central de Femei din Ilfov. Lia Lazăr-Gherasim, fiica fruntaşului PNŢ Ilie Lazăr, arestat la Tămădău, a consemnat despre această perioadă: 

„Ne-a povestit mai târziu mama, cât de impresionant era sa o vezi pe marea şi frumoasa Lilly Carandino cum urca pe prici şi recita “De la Nistru pân’ la Tisa” cu atâta pasiune încât şi gardiencele ce ascultau la uşa şi se uitau prin vizetă, cereau: “mai zi o dată, doamna artistă”.

Până în 1964, actriţei i s-a interzis să profeseze. A mai jucat, apoi, până în 1969, scena Teatrului de Stat din Ploieşti. Lilly Carandino s-a stins din viaţă în 1995 la Bucureşti.

Planul pentru prinderea fugarilor

În dialogurile cu jurnalista Doina Alexandru, Corneliu Coposu mărturisea că în luna mai a anului 1947, preşedintele Partidului Naţional Ţărănesc, Iuliu Maniu a avansat ideea trimiterii unui grup de lideri ai partidului în străinătate în vederea formării unui guvern în exil. 

Conform Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, vicepreşedintele P.N.Ţ., Ion Mihalache era cel care avea să se afle în fruntea liderilor naţional-ţărănişti (Nicolae Penescu – secretar general al Partidului Naţional Ţărănesc, Nicolae Carandino – director al ziarului Dreptatea, Ilie Lazăr – membru în delegaţia permanentă a P.N.Ţ.) care ar fi urmat să se alăture în Occident diplomaţilor de carieră Grigore Gafencu, Constantin Vişoianu, Alexandru Cretzianu (fruntaş ţărănist), Grigore Niculescu-Buzeşti (fruntaş ţărănist), toţi rămaşi în exil după 23 august 1944. 

Potrivit documentelor Serviciului Special de Informaţii, unul dintre aviatorii care urma să piloteze avioanele ce trebuiau să transporte în afara graniţelor echipa de fruntaşi ţărănişti, Romulus Lustig, a informat conducerea Siguranţei despre intenţia acestora de a părăsi clandestin ţara. Autorităţile au exploatat această informaţie şi au stabilit un plan pentru prinderea „fugarilor”. 

Mihai Zaharia, şeful Secţiei III contrainformaţii din S.S.I. a întocmit în ziua de 14 iulie un raport care prezenta modul de pregătire şi executare al operaţiunii de atragere în cursă, pe aeroportul de la Tămădău, a şefilor ţărănişti. Din raport reiese că Ministerul Afacerilor Interne împreună cu autorităţile sovietice au fost cei care au pus la cale „capcana de la Tămădău”. 

Potrivit declaraţiilor şefului Secţiei III contrainformaţii, data desfăşurării operaţiunii de arestare a grupului condus de Ion Mihalache a fost stabilită la 14 iulie, ora 6,00 dimineaţa. Siguranţei i-a revenit sarcina de verificare a programării zborului şi pregătirea avioanelor, cu echipajele de zbor aferente. Avioanele urmau să fie alimentate cu benzină doar pentru un zbor de 40 de minute astfel încât, rămase fără combustibil, să nu poată depăşi graniţele ţării.

Conform spuselor lui Zaharia, S.S.I. urma să solicite autorităţilor sovietice să dea aprobare de zbor în ziua şi la ora stabilite de către organele române şi să coordoneze desfăşurarea operaţiunii. Conform declaraţiei făcută de Nicolae Penescu în timpul anchetei, operaţiunea a fost condusă de Avram Bunaciu, secretarul general al Ministerului Afacerilor Interne sub controlul unui consilier sovietic.

Transportul trebuia să fie realizat cu două avioane de mici dimensiuni, model I.A.R. 39, cu o autonomie de zbor de peste 500 km şi o greutate utilă de 800 kg. În mod normal acestea, dacă ar fi fost alimentate cu benzină suficientă ar fi putut parcurge în aproximativ două ore şi jumătate distanţa de 455 km, Tămădău-Istanbul. Pentru ca greutatea maximă să nu fie depăşită, în fiecare dintre cele două avioane ar fi putut intra cam 6 persoane cu bagaje sumare. 

Au încercat să fugă într-o ţară străină

În dimineaţa zilei de 14 iulie grupul de „fugari” a fost arestat, fără mandat, în timp ce se pregătea de îmbarcarea în cele două avioane pregătite pe aeroportul de la Tămădău, cu destinaţia Istanbul. Abia după trei zile, la 17 iulie, Direcţia Generală a Poliţiei a solicitat Parchetului Tribunalului Militar al Corpului 3 Teritorial să emită mandate de arestare pe termen de 30 de zile retroactiv începând cu data de 15 iulie. La 17 iulie Ministerul de Interne anunţa printr-un comunicat încheierea acţiunii de prindere a unor „elemente duşmane”:

„Pătrunşi de ură împotriva regimului democratic şi urmărind răsturnarea acestui regim, fiind amestecaţi în acţiunile criminale ale unor elemente duşmane poporului şi temându-se de răspundere în faţa justiţiei pentru nelegiuirile săvârşite, mai mulţi conducători ai Partidului Naţional Ţărănesc urmând ordinul direct al domnului Iuliu Maniu au încercat în ziua de 14 iulie 1947 să fugă într-o ţară străină, pentru care scop au corupt piloţi din aviaţia militară. Organele Siguranţei Statului au arestat în ziua de 14 iulie la ora 7 pe aerodromul Tămădău, la 46 km de Bucureşti, în momentul când încercau să se îmbarce, pe următorii conducători ai Partidului Naţional Ţărănesc şi pe complicii lor: Ion Mihalache – preşedinte al Partidului Naţional Ţărănesc, Nicolae Penescu – secretar general al Partidului Naţional Ţărănesc, Ilie Lazăr – membru în delegaţia permanentă a Partidului Naţional Ţărănesc, Nicolae Carandino – director al ziarului Dreptatea, Lily Carandino – soţie, Elena Penescu – soţie, Gafencu Constantin – doctor, Popescu Gheorghe – inginer, Borcea Dumitru, Borcea Eugen – adjutant, Lustig Romulus – aviator, Preda Gheorghe – aviator, Popa Aurel – şofer, Rusu Petre – şofer”.

Anihilarea principalei forţe de opoziţie

De pe aeroportul Tămădău, liderii ţărănişti au fost duşi la închisoarea Direcţiei Generale a Siguranţei Statului, iar după-amiază au fost transportaţi înapoi la Tămădău pentru reconstituire şi apoi au fost conduşi la închisoarea Ministerului de Interne. 

După 14 iulie arestările în rândurile fruntaşilor Partidului Naţional Ţărănesc au continuat. Au fost reţinuţi Corneliu Coposu, Emil Haţieganu, Aurel Leucuţia. Pe 18 iulie Direcţia Generală a Poliţiei a solicitat Inspectoratului General al Jandarmeriei să dea ordin de urmărire şi reţinere pentru Emil Ghilezan (aflat în străinătate), Virgil Veniamin, Vasile Serdici, Romulus Boilă, Sever Dan. 

Iuliu Maniu a avut domiciliu obligatoriu la sanatoriul doctorului Ion Jovin până în seara zilei de 24 iulie când a fost arestat şi dus la închisoarea Malmaison.   

„Înscenarea de la Tămădău” a fost un foarte bun pretext pentru guvern să pornească o acţiune de anihilare a principalei forţe de opoziţie de pe scena politică, Partidul Naţional Ţărănesc. Totul s-a derulat foarte repede. Au urmat rând, pe rând desfiinţarea partidului, ancheta şi la finalul lunii octombrie organizarea procesului conducătorilor ţărănişti. 

„În numai două săptămâni de la evenimentele petrecute la Tămădău, mare parte din conducerea P.N.Ţ. a fost arestată. La sfârşitul anului 1947 îşi înceta activitatea şi Partidul Naţional Liberal. Opoziţia era anihilată şi odată cu ea şi pluralismul politic, un principiu fundamental al democraţiei. Către sfârşitul anului regele Mihai era forţat să abdice şi astfel, monarhia, ultima instituţie politică democratică, era înlăturată", arată specialiştii Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc.

$$$

 LEVIATANUL LUI THOMAS HOBBES

Leviatanul a fost una dintre cele mai dificile experiente de lectura pe care am avut-o, insa una care a meritat cu desavarsire. Nici nu as fi vrut altfel. Capodopera lui Hobbes m-a trimis intr-o analiza a prezentului si a mecanismelor social-politice contemporane dupa aproape fiecare enunt. Complexitatea lucrarii acopera un spectru unitar, existential, in virtutea caruia te regasesti ca analist al intregului pornind de la univers molecular.

Textul Leviatanului nu este greu de inteles; desi densa, scriitura lui Hobbes este cursiva si fina ca matasea, impletita de intelepciune si umor inteligent. Delicios. Pentru un cititor obisnuit cu eseuri si ideologii contemporane, cunoscator al diverselor forme de guvernare si organizare sociala existente astazi, pledoaria lui Hobbes pentru o forma de guvernamant autoritara, preferabil monarhie ereditara, poate fi greu de digerat. Cartea demonstreaza, insa ca inteligenta, abilitatea de a fi rational si o frantura de umor pot constitui uneltele ideale pentru a construi o pledoarie puternica pentru aproape orice.

Leviatanul este considerata de invatati a fi lucrarea fundamentala care sta la baza teoriei politicii moderne. Publicata in 1651, aceasta era inovatoare, originala, a asternut calea pentru stiintele sociale politice si creat cadrul pentru „contractul social”. Hobbes se angajeaza in motivarea persuasiva pentru explorarea sursei si a limitelor autoritatii statale. Acesta darama barierele gandirii, „gaureste” presupunerile si – cel mai important – indrazneste sa conteste autoritatea bisericii. Adevarat, autoritatea bisericii a fost contestata inaintea lui Hobbes de catre Henry al VIII-lea, de Martin Luther si, cel mai relevant, de Oliver Cromwell, insa Hobbes merge cel mai departe si explica punct cu punct de ce biserica nu are nici un fel de autoritate in aceasta lume si cum a interpretat vicios scripturile pentru propriul avantaj.

Aparent, Hobbes era un individ pacifist si un ucenic talentat. S-a nascut in 1588, in Malmesbury, intr-o perioada in care Anglia era in conflict cu Armada Spaniei. Exista o poveste in care Hobbes s-a nascut prematur din cauza ca mama sa (al carei nume nu-l cunoaste nimeni) s-ar fi speriat cand a auzit ca se apropie Armada. Pe cand Hobbes era foarte tanar, tatal sau, preot, a fost dizgratiat in urma unei dispute cu un alt vicar si a fost fortat sa-si paraseasca familia. Thomas, impreuna cu fratele si sora sa, au ajuns sa fie crescuti de un unchi necasatorit.

Nu se cunosc mai multe aspecte ale copilariei lui Hobbes, in afara de faptul ca acesta s-a bucurat de o educatie excelenta si ca a aratat semne timpurii de intelepciune si inteligenta. Primul sau avant l-a avut ca tutore pentru fiul unei familii instarite numite Cavindish. Aceasta familie a devenit sponsorul si protectoarea lui Hobbes pe parcursul vietii sale – si, cum viata sa a inclus vremuri politice destul de violente, aceasta protectie foarte probabil i-a salvat si viata. Hobbes a lucrat ca tutore, cu pauze, si la un moment dat i-a fost tutore chiar si Printului de Wales, un aspect care i-a folosit la batranete, cand Printul de Wales a devenit Regele Charles al II-lea. La mijlocul varstei, Hobbes avea sa treaca prin Razboiul Civil al Angliei, in urma caruia Charles I a fost detronat de catre partidul lui Oliver Cromwell. Hobbes a aflat de decapitarea regelui de la un martor ocular, eveniment care l-a suparat foarte mult, preocupat fiind si de situatia civila nelistitoare si de violentele nebune ale acelei perioade.

Exista cateva diferite explicatii despre cum Razboiul Civil englez l-ar fi inspirat sau nu pe Hobbes sa scrie Leviatanul. Din ce discern, acesta gandise deja teoria sa politica cu ani inainte de izbucnirea razboiului, insa poate ca razboiul, pierderea unui bun prieten in urma violentelor si decapitarea regelui i-au intensificat eforturile de a publica lucrarea. Cartea, publicata in 1651, a provocat rumoare si a suparat cam toate partidele politice ale timpului. Numai acest aspect, de sine statator, face din Leviatanul un must-read!

As fi crezut ca macar monarhistilor le-ar fi placut cartea, cum aceasta sprijina o monarhie puternica, insa nu. Aparent, unii chiar au vrut sa ucida autorul. Unii monarhisti erau catolici, iar cartea da cu Biserica Catolica de pamant. Altii erau anglicani, iar cartea nu e deloc flatanta nici pentru ei. De asemenea, in ciuda aparentului sprijin pentru monarhie, intr-o maniera clandestina, Hobbes spune ca suveranul conduce numai cu consimtamantul poporului si are anumite obligatii impuse de contractul social. Aceasta idee este foarte diferita de cea in care autoritatea regelui vine direct de la Dumnezeu – o idee cunoscuta ca „dreptul divin al regilor”.

Ideea unui contract social intre suveranitate si supusi a existat cu mult inaintea lui Hobbes, insa acesta a redefinit-o si a prezentat o teorie radicala noua despre cum functioneaza in termeni mecanicisti si de ce este necesar un astfel de contract in virtutea bunastarii umanitatii. Hobbes numeste Guvernul sau statul condus de un suveran un leviatan, un concept luat din Cartea lui Iov, capitolul 41. Hobbes numeste statul leviatan „un om artificial” cu un corp artificial, in care suveranul este capul care serveste pentru a proteja oamenii de o alternativa mult mai ingrozitoare: traiul in „existenta naturala”. Pentru a explica ideea sa de existenta naturala, Hobbes scrie pasajul pentru care este cel mai faimos:

Intr-o asemenea conditie, nu exista loc pentru industrie; pentru ca fructul acesteia este incert: si prin urmare nu exista cultura pamantului; fara navigatie, nici folosirea comoditatilor care pot fi imbunatatite pe cale maritima; fara cladiri; fara instrumente de deplasare si de mutare, asemeanea lucruri care necesita forta sporita; fara cunostinte despre suprafata pamantului; fara masurarea timpului; fara arta; fara scrisori; fara societate; si ce e cel mai rau, frica continua, si pericol de moarte violenta; si viata omului, solitara, saraca, murdara, brutala, si scurta.

Nu poti scrie o recenzie pentru Leviatanul fara citarea acestui pasaj. Hobbes continua o buna bucata de text in acest sector si explica cum intr-o existenta dictata de natura oamenii traiesc intr-o continua stare de razboi sau frica de conflict. Nimic nu este ilegal, asadar viata este o gratuitate la indemana tutror care pot sa ucida pentru beneficiul personal sau tribal. Hobbes nu blameaza omul pentru asta. Nu ne putem impotrivi fata de ceea ce suntem, insa cu cat mai repede acceptam ca oamenii nu sunt capabili sa traiasca in pace fara o guvernare puternica, cu atat mai devreme vom fi capabili sa traim fericiti pe baza necesitatilor lumii artificiale create de un guvern civil.

Cartea are un ton stiintific secular care continua sa deranjeze si astazi. Hobbes spune ca nu-si poate imagina ca ceva sa poata exista cu adevarat fara un corp, ori o existenta concreta. Visele si fantomele sunt rezultante ale imaginatiei care deriva dintr-o origine fizica ce lucreaza asupra partilor interne ale creierului. Acestea nu au realitate. Totusi, Biserica a gasit numeroase cai pentru a folosi fiinte spirituale pentru a controla oamenii si pentru a castiga bani. Acest aspect nu poate fi contrazis, nicaieri in istorie.

In fapt, jumatate din Leviatanul isi construieste pledoaria din scripturi biblice. Ceea ce este oarecum amuzant, deoarece carturarii spun ca Hobbes era ori ateu, ori agnostic, ori deist. Eu inclin sa-l consider deist. Presupun ca Biblia avea asa o influenta asupra oamenilor de atunci, incat Hobbes vrea sa arate ca insasi Biblia ii sprijina ratiunile. Ca invatat, Hobbes cunoaste in profunzime si pe indelete Biblia si citeaza extensiv din Vechiul si Noul Testament. In completarea intelegerii mele, m-au ajutat lecturile anterioare din Tolstoi, care arata cum Biblia sprijina neascultarea si anarhia civila. Altfel, m-as fi afiliat argumentelor lui Hobbes.

Leviatanul este impartita in trei parti: Despre om, Despre comunitatea civila; Despre comunitatea civila crestina. In partea a treia, cea mai lunga, Hobbes atinge Biserica si religia, in general, folosind in intregime Biblia pentru a-si sustine pledoaria. Acesta petrece mult timp explicand de ce Papa si un suveran statal nu pot imparti puterea. Un leviatan nu poate avea doua capete. Ce se intampla daca regele iti porunceste sa faci ceva impotriva constiintei tale sau impotriva legilor religiei tale, precum adorarea sa ca pe un dumnezeu? Atunci, spune Hobbes, ar trebui sa adori regele ca pe un dumnezeu, pentru ca regele are materialitate, existenta certa, putere directa si masurabila de a-ti inlesni accesul la indestularea nevoilor.

Latura pozitiva a lui Hobbes consta in faptul ca acesta este dedicat protejarii vietii. Scopul aranjamentului sau civil este ca un numar cat mai mare posibil sa traiasca o viata lunga, rezonabila si multumitoare – sa evite o moarte prematura dupa o viata scurta, murdara si brutala. Hobbes considera ca traiul intr-un stat puternic, nu rebeliunea impotriva lui, este cea mai buna metoda de a face acest trai fericit sa existe.

Exista si exceptii – cateva motive pentru care cineva ar putea sa doreasca neascultarea suveranului, pentru a adora un idol. Insa Hobbes spune ca aceasta „rebeliune” este justificata numai daca rebelul isi va asuma rebeliunea in aceeasi masura in care si-a asumat si supunerea fata de suveran, pana in acel punct. Asadar, un lider religios ar putea lua in considerare riscul martirismului prin complacerea intr-o mica neascultare civila, dar Hobbes continua si spune ca pentru omul obisnuit nu exista nici un motiv pentru care sa riste rau si rani fizice pentru o ceremonie simbolica.

$$$

 LEONARD COHEN

Leonard Cohen a fost un apreciat romancier, poet si muzician de origine canadiana. Cele mai multe dintre operele acestui desavarsit artist dezvolta teme legate de religie, izolarea sociala, sexualitate si relatii interpersonale. Personalitatea sa are un aer misterios, la fel si operele de referinta, fiind foarte apreciat de catre criticii literari. Operele sale din domeniul muzical sunt adanc inradacinate in muzica folk europeana.

Leonard Cohen s-a nascut pe data de 21 septembrie 1934 in Quebec, intr-o familie de evrei. Inca din timpul scolii acesta a inceput sa studieze muzica si poezia, devenind interesat de studiul operelor lui Frederico Garcia Lorca. In timpul adolescentei, acesta a inceput sa cante la diverse intrumente muzicale, printre care si chitara, formandu-si o mica formatie folk intitulata Buckskin Boys.

In anul 1951, Cohen a inceput cursurile Universitatii McGill, devenind presedintele echipei de debate. A castigat premiul pentru creativitate in cadrul unei competitii, remarcandu-se ca un poet excelent. In perioada tineretii, scrierile lui Cohen sunt influentate de mari nume ale literaturii, precum William Butler Yeates, Irving Layton, Walt Whithman, Frederico Garcia Lorca si Henry Miller.

Leonard Cohen si-a publicat primul volum de poezii in anul 1956, volum care poarta numele Let Us Comapre Mythologies. Volumul a fost criticat si apreciat de catre criticul literar canadian Northrop Frye, care a facut si recenzia volumului.

Leonard Cohen nu s-a simtit multumit pe deplin dupa ce a absolvit facultatea, cu toate ca a capatat o experienta valoroasa. In anul 1957, tanarul poet se intoarce in Montreal unde are mici locuri de munca, insa atentia sa este focalizata asupra poeziei si romanelor pe care urmeaza sa le creeze.

Urmatorul volum de poezii este intitulat The Spice-Box of Earth si a aparut in anul 1961. Aceasta a fost prima sa carte publicata prin editura canadiana McClelland & Stewart. Este ajutat financiar de catre tatal sau pentru a-si putea urma visele. Acest volum a fost, de asemenea, foarte apreciat si, mai mult decat atat, Leonard Cohen a devenit mult mai popular, fiind unul dintre noii poeti de referinta ai statului canadian. Profesorul Ira Nadel este unul dintre cei care au analizat amanuntit viata si opera lui Cohen, si acesta a afirmat ca volumul de poezii The Spice-Box of Earth a fost primit cu admiratie si mult entuziasm.

Leonard Cohen a hotarat sa se mute pe o insula greceasca pentru a putea crea in liniste. In 1964 acesta publica volumul de poezii Flowers for Hitler.

Primul sau roman, The Favourite Game, a fost publicat in anul 1964, fiind un bildungsroman autobiografic, personajul principal fiind un tanar scriitor care se descopera pe sine prin arta scrierii. Urmatorul roman, Beautiful Losers, este publicat in anul 1966, si a primit atentia presei, fiind considerat un roman controversat din cauza multor pasaje in care este exploatata sexualitatea. Tot in 1966, este publicat si un volum de poezii, Parasites of Heaven.

Dupa aceste creatii, Leonard Cohen si-a indreptat atentia catre muzica, o veche pasiune de a sa. In anul 1978 isi lanseaza opera literara de referinta, Death of a Lady’s Man. In 1984 lanseaza Book of Mercy, pentru care a castigat premiul pentru cel mai bun poet. Volumul reprezinta o proza poetica, cuprinzand 50 de strofe influentate de Biblie.

In anul 2011, Leonard Cohen a primit un important premiu pentru literatura.

In ceea ce priveste cariera sa muzicala, la inceputul celei scriitoricesti, Leonard Cohen era nemultumit de situatia fiananciara precara, acesta a inceput sa compuna versuri pentru melodii folk. Primul sau album, Songs of Leonard Cohen, a fost lansat in 1967. Albumul a fost apreciat atat in Statele Unite, cat si in Europa. Mai multe dintre melodiile de pe acest album sunt cover-uri ale artistilor consacrati ai muzicii folk, precum James Taylor sau Judy Collins. In 1969 este lansat albumul Songs From a Room iar in 1970 Songs of Love and Hate. Tot in anul 1970, Cohen sustine primul sau turneu in Canada, Statele Unite si Europa.

Incepand cu anul 1974, Lenard Cohen a inceput sa colaboreze cu pianistul John Lissauer, fiind foarte apreciati de catre critici. Acesta colaborare a durat pana in 1976, atunci cand influentele muzicale ale lui Cohen s-au schimbat. Este lansat albumul inspirat de volumul sau de peozii, Death of a Ladies’ Man.

La inceputul anilor ’80, Cohen a realizat alaturi de compozitorul Canadian Lewis Furey musicalul Night Magic. In 1984 este lansat LP-ul Various Positions, care a inclus una dintre piesele de referinta ale lui Cohen, “Dance Me to the End of Love”.

In 1992, Cohen lanseaza albumul The Future, un album cu influente religioase. Cohen este mentionat intr-una dintre melodiile formatiei Nirvana, Kurt Cobain avand un mare respect pentru acesta.

In 2001 este lansat albumul Ten New Songs, un real succes in Canada, Statele Unite si Europa.

In anul 2006, este lansat volumul de poezii, care include cateva desene exceptionale ale lui Cohen, volumul fiind numit Book of Longing. In 2008 acesta sutine un turneu important.

Este foarte evident faptul ca muzica lui Leonard Cohen este influentata de opera sa literara de exceptie, deoarece temele abordate in romane si poezii se regasesc cu precadere si in versurile melodiilor sale.

$$$

 LEGENDA PENELOPEI

Penelopa. Probabil veche divinitate tesalică, fiica lui Icarios şi a Peribeei, de origine spartană, îşi datorează faima faptului de a fi fost soţia lui Ulise, care a făcut-o regină în Itaca.

Iniţial, potrivit tradiţiei, numele său era Arneea sau Arnacia; aruncată în mare din ordinul lui Icarios, fusese salvată de un cârd de raţe care au dus-o, ţinând-o la suprafaţă, până la ţărmul cel mai apropiat. După miraculoasa întâmplare, părinţii, revenind asupra deciziei lor, au rebotezat-o Penelopa, care înseamnă „raţă”.

Tatăl Penelopei a promis mâna fiicei sale eroului care va repurta victoria într-o cursă de alergare, dar când Ulise a ieşit învingător a încercat în toate chipurile s-o convingă pe fiica sa să rămână cu el. Ulise i-a îngăduit acesteia să facă ce dorea; Penelopa şi-a acoperit faţa cu un văl, arătând prin acest gest că voia să-şi urmeze soţul.

După evenimentele ce au condus-o la căsătoria cu Ulise, Penelopa şi-a urmat soţul în Itaca şi a avut de la el un singur fiu, Telemah, care era încă mic atunci când Ulise a plecat în războiul troian. În timpul îndelungatei absenţe a soţului, ea a trebuit să facă faţă unui întreg şir de pretendenţi, care râvneau la mâna ei şi la tronul Itacăi. Cu multă abilitate, Penelopa a reuşit să le ţină piept invocând drept scuză faptul că trebuia să termine de ţesut o pânză imensă ce urma să servească drept giulgiu socrului ei, Laerte, şi abia la sfârşirea lucrului va putea, în tihnă, să ia o hotărâre.

Dar dacă în timpul zilei se arăta plină de zel în a-şi ţese pânza la stative, noaptea deşira tot ce lucrase de cu zi, ca să amâne la nesfârşit momentul deciziei şi nădăjduind în taină că Ulise se va întoarce între timp de la război. Stratagema a funcţionat multă vreme, dar a fost descoperită în cele din urmă de peţitori, cărora le-o dezvăluiseră nişte slugi; insistenţa cu care aceştia îi cereau să se hotărască a devenit treptat tot mai presantă şi mai insuportabilă, dar tocmai când lucrurile începeau să se precipite Ulise a revenit în Itaca, după o absenţă de douăzeci de ani.

Penelopa şi-a recunoscut după numeroase semne soţul căruia hotărâse să-i rămână credincioasă. Acesta, sub pretextul că vrea să participe la întrecerea de tras cu arcul în urma căreia Penelopa avea să-şi aleagă în sfârşit viitorul soţ, a apucat la rândul lui arcul, măcelărindu-i pe pretendenţi. Astfel, Penelopa şi-a putut petrece restul vieţii în tihnă împreună cu Ulise.

Cât de credincioasă a fost Penelopa?

Deşi această versiune a mitului, atestată de Homer, este prevalentă în izvoarele antice, nu lipsesc tradiţiile care opun figurii credincioasei Penelopa un personaj complet diferit, aproape opus: se povesteşte că ea l-a trădat pe Ulise cu zeul Hermes, născându-l de la acesta – sau de la toţi amorezii ei, cărora li s-a dat fără deosebire – pe zeul Pan; se mai spune că la întoarcerea în Itaca Ulise a repudiat-o, alungând-o de pe insulă (Penelopa s-ar fi dus atunci la Sparta, cetatea ei de baştină, iar apoi la Mantineea). O altă tradiţie relatează că după moartea lui Ulise Penelopa s-a căsătorit cu Telegonos, fiul lui Ulise şi al vrăjitoarei Circe.

Sursa principală a poveştilor legate de Penelopa o reprezintă Odiseea lui Homer. Referiri la acele versiuni ale mitului potrivit cărora Penelopa l-ar fi înşelat pe Ulise apar la autori mai târzii (Pausanias, Apollodor, Cicero etc.). Informaţia cu privire la naşterea lui Pan de către Penelopa se găseşte şi la Herodot. Alte referiri la povestea sa apar la Apollodor şi la Pausanias.

$$$

 MARCELLO MASTROIANI

Universul lui Marcel Mastroianni

Marcello Mastroianni, unul dintre cei mai influenți actori din istoria cinematografiei europene, veritabilă emblemă a romantismului în film. Născut pe 28 septembrie 1924, în Italia, el a reușit să îmbine talentul său actoricesc cu carisma personală, ceea ce l-a propulsat pe culmile succesului atât în Italia, cât și pe plan internațional. Cu o carieră ce se întinde pe mai bine de patru decenii, Mastroianni a strălucit în diverse regizorii, iar filmele sale au devenit repere esențiale în evoluția cinematografiei.

De la primele sale apariții pe marile ecrane, Mastroianni a demonstrat că are capacitatea de a întruchipa cele mai complexe nuanțe ale personajelor, transmițând totodată o profundă sensibilitate și melancolie. Această abilitate de a simți și de a reflecta emoțiile umane a contribuit semnificativ la conturarea imaginii sale de actor romantic. Filme precum „La dolce vita” și „8½” au evidențiat nu doar talentul său artistic, ci și puterea sa de a simboliza o întreagă epocă a cinematografiei italiene, una ce explorează frământările sufletului uman.

De-a lungul carierei sale, Mastroianni a colaborat cu unii dintre cei mai mari regizori ai vremii, inclusiv Federico Fellini și Luchino Visconti, contribuind astfel la crearea unor lucrări cinematografice memorabile. Atât prin alegerea rolurilor, cât și prin interpretarea acestora, Mastroianni a reușit să se impună ca un actor de referință, care nu doar că ne captivează prin prezența sa, dar și că ne provoacă să ne gândim la complexitatea și frumusețea iubirii, relațiilor și vieții în general. 

Tinerețea și formarea artistică

Marcello Mastroianni s-a născut la 28 septembrie 1924, în orașul Fontana Liri, situat în apropierea Romei. Creșterea sa într-un mediu modest a influențat profund perspectiva sa asupra vieții și, implicit, asupra carierei sale artistice. Timpuriu, Mastroianni a fost captivant de arta teatrală, iar prima sa expunere la acest domeniu a venit prin intermediul unor spectacole de teatru local. Această fondare solidă în cultura artistică italiană i-a coincidit cu anii de formare care au fost esențiali în conturarea abilităților sale internaționale.

În anii ’40, Mastroianni a început să studieze la Academia de Artă Dramatică din Roma, unde a explorat diverse tehnici de interpretare și a învățat despre complexitatea personajelor. În această perioadă, a fost influențat de pionierii teatrului italian, care au conturat estetică sa artistică. Mastroianni a realizat că scenariile nu sunt doar texte scrise, ci oportunități de a explora emoții autentice, ceea ce l-a ajutat să dezvolte o empatie profundă față de rolurile sale.

După terminarea studiilor, Mastroianni a început să câștige recunoaștere prin intermediul unor producții de teatru de prestigiu. Aceste experiențe au fost fundamentale pentru adaptabilitatea sa în fața camerei, având în vedere că a fost un actor extrem de versatil. Proiectele de teatru l-au ajutat să-și construiască un portofoliu impresionant și i-au deschis uși în lumea cinematografiei. Astfel, Mastroianni a reușit să-și etaleze mai întâi talentul pe scena teatrului, iar apoi să-și extindă influența în filmul italian, devenind o figură emblematică a cinematografiei din secolul XX.

Rolurile 

Marcello Mastroianni, una dintre cele mai emblematice figuri ale cinematografiei italiene, a interpretat numeroase roluri care au marcat nu doar cariera sa, ci și cultura filmului italian. Colaborările sale cu regizori de renume, precum Federico Fellini și Michelangelo Antonioni, au definit estetica și narațiunea filmului de artă, contribuind semnificativ la mișcarea romantismului în cinematografie. Rolurile sale sunt caracterizate de o complexitate emoțională profundă, capabilă să reflecte nuanțele relațiilor interumane printr-o lentilă sensibilă și introspectivă.

„Am jucat roluri mari, am fost fericit, am fost iubit. Nu am cerut mai mult de la viață și nici nu am vrut să demonstrez ceva anume.”

Unul dintre cele mai notabile filme ale lui Mastroianni este „La Dolce Vita”, regizat de Fellini. Aici, el o interpretează pe Marcello Rubini, un jurnalist care navighează printr-o lume plină de exces și superficialitate. Această performanță a fost esențială în reprezentarea unei societăți aflate în căutarea sensului, în care Mastroianni reușește să îmbine charisma naturală cu o melancolie palpabilă. Această capacitate de a reflecta umanitatea complexă a personajului a consolidat reputația sa de mare actor și artist.

Pe de altă parte, colaborarea cu Antonioni în filme precum „L’ Avventura” și „La Notte” îi permite lui Mastroianni să exploreze teme de solitudine și alienare, aspecte adânci ale experienței umane. Personajele sale adesea sunt prinse într-o rețea de relații interumane contradictorii, punând în evidență vulnerabilitatea și fragilitatea societății contemporane. Această dualitate în interpretare, între dorința pasională și tristețea profundă, îl poziționează pe Mastroianni ca un simbol al cinematografiei europene, reușind să capteze atenția publicului prin autenticitatea și sinceritatea rolurilor sale.

Mastroianni și filmul italian

Marcello Mastroianni a avut un impact semnificativ asupra cinema-ului italian, devenind o figură emblematică în perioada postbelică. După al Doilea Război Mondial, Mastroianni a contribuit la redefinirea cinematografiei italiene prin interpretările sale carismatice, aducând un aer de autenticitate și complexitate personajelor pe care le-a jucat. Astfel, el nu doar că a popularizat genuri cinematografice, dar a și influențat profund modul în care actorii și cineaștii abordează arta interpretativă.

Una dintre principalele sale contribuții a fost la dezvoltarea neorealismului italian, un curent care a explorat tematici sociale prin povești simple, dar profund emoționante. Mastroianni a excelat în roluri care reflectau realitățile societății italiene postbelice, adesea jucând bărbați pierduți sau confuzi, care se luptau să își găsească un loc în lume. Această abordare nu doar că a rezonat cu publicul, dar a influențat generații întregi de actori în modul în care își construiesc personajele, punând accent pe nuanțele emoționale și pe complexitatea umană.

De asemenea, stilul său distinctiv de interpretare a contribuit la conturarea altor genuri cinematografice, cum ar fi comedia italiană și drama romantică. Mastroianni a demonstrat că întreprinderea unui rol nu se rezumă doar la replici, ci include și o profundă înțelegere a omenescului. Influența acestuia se poate observa în lucrările unor regizori celebre precum Federico Fellini și Michelangelo Antonioni, care au colaborat cu el și au ajutat să definească o perioadă de aur a cinema-ului italian.

Ce viață!

Marcello Mastroianni, un simbol al cinematografiei italiene și europene, nu a fost doar un talent de excepție pe marele ecran, ci și un om cu o viață personală complexă, marcată de relații romantice semnificative. Născut în 1924, el a traversat multiple etape ale iubirii, fiecare dintre acestea având un impact profund asupra carierei sale. Căsătoria sa cu Flora Carabella, o actriță talentată, a fost un moment crucial în viața sa, încheiată în anii ’70, dar rămânând o legătură de respect și colaborare artistică. Această relație a influențat nu numai deciziile sale personale, ci și proiecțiile sale cinematografice, având în vedere că mulți regizori au fost atrași de chimia creată între parteneri în filmele sale.

Relațiile sale cu alte actrițe de renume, precum Catherine Deneuve și Anna Karina, au adăugat straturi de profunzime vieții sale romantice. Aceste legături nu erau doar superficiale, ci păreau să reflecte complexitatea sufletului său, un aspect pe care Mastroianni îl utiliza frecvent în interpretările sale. Personajele sale de pe ecran, adesea bărbați romantici și sensibili, erau o extensie a experiențelor sale personale, incluzând bucuriile și tristețile întâlnite în viața de zi cu zi. Folosirea narațiunilor romantice în filmele sale era un mod de a explora nu doar iubirea, ci și vulnerabilitatea umană.

Pe parcursul vieții sale, Mastroianni a realizat că dragostea și dorința sunt teme universale, ce meritau să fie explorate în arta sa. Fiecare relație i-a oferit o nouă perspectivă asupra feminității și a iubirii, influențându-i profund performanțele artistice. Aceste experiențe au culminat în lucrări cinematografice care au capturat esența romantismului, transmițând nu doar povești de dragoste, ci și lecții importante despre viață și umanitate.

Teme celebre

Marcello Mastroianni este considerat un simbol al cinematografiei italiene, cu o carieră dictată de o serie de filme care abordează teme universale precum dragostea, pierderea și melancolia. Personajele sale sunt adesea construite ca figuri fragede, care navighează prin complexitățile relațiilor interumane și ale propriilor emoții. Aceste teme recurente îi oferă spectatorilor o fereastră către experiențele umane esențiale, ceea ce face ca mesajele transmise să fie profund rezonante.

„Trebuie să joci cu naturalețe, ca și cum ai fi un simplu trecător pe stradă.

Publicul trebuie să creadă că te-a întâlnit, nu că te-a văzut pe ecran.”

Un aspect central al operelor lui Mastroianni este dragostea, care se prezintă în multiplele sale forme și nuanțe. De-a lungul filmelor sale, iubirea nu este întotdeauna văzută ca un ideal, ci mai degrabă ca un sentiment complex, adesea marcat de incertitudini și suferințe. Mastroianni reușește să exprime aceste ambivalențe printr-o gamă variată de emoții, evidențiind fragilitatea legăturilor dintre oameni. Această complexitate adaugă o profunzime semnificativă personajelor sale, oferind publicului o reflecție a propriilor experiențe.

Pierdere și melancolie sunt alte teme fundamentale în lucrările sale, explorând consecințele relațiilor și ale deciziilor luate pe parcursul vieții. Mastroianni interpretează personaje care adesea se confruntă cu amintiri dureroase, simulând o căutare continuă a sensului într-o lume care pare adesea implacabilă. Această melancolie este palpabilă și insuflă un sentiment de nostalgie în rândul spectatorilor, invitându-i să se gândească la propriile lor pierderi și dorințe neîmplinite.

Prin urmare, mesajele ascunse din filmele lui Marcel Mastroianni captează esența relațiilor umane, lăsând o amprentă profundă asupra publicului și îndemnându-l la o introspecție asupra frumuseții și durității vieții. Această combinație de teme îi conferă filmelor sale o relevanță atemporală.

Mastroianni, un titan al cinematografiei mondiale

Marcello Mastroianni, un nume emblematic al cinematografiei italiene, a lăsat o impresie de neșters asupra industriei filmului prin caracterul său distinctiv și versatilitatea interpretativă. Din momentul în care a început să își construiască cariera, Mastroianni a devenit simbolul unui nou tip de actor, întrețesând nuanțe de melancolie, umor și o autenticitate rar întâlnită în arta interpretativă. Impactul său asupra filmului european și nu numai este incontestabil, influențând generații întregi de actori și regizori.

Pe lângă realizările sale artistice, Mastroianni a fost și un pionier al colaborării intergeneraționale în cinematografie. El a fost mentor pentru tineri actori, deschizând uși și inspirându-i să își exploreze propriile talente. Prin dedicarea sa, a contribuit la dezvoltarea unei culturi cinematografice în care creativitatea și inovația pot prospera. Astfel, moștenirea lui Mastroianni continuă să fim prezentă în filmele contemporane, unde influența sa se regăsește în stilurile de acting și în narativul artistic.

Critici, voi…

Marcello Mastroianni este adesea considerat una dintre cele mai influente figuri ale cinematografiei italiene, iar stilul său de interpretare a fost fundamental în definirea nu doar a carierei sale, ci și a întregii estetici a filmului italian din a doua jumătate a secolului XX. Tehnicile sale actoricești, adesea subtile și introspective, îi permit să livreze performanțe memorabile prin nuanțe emoționale profunde. Mastroianni a dezvoltat o capacitate unică de a conecta publicul cu personajele sale, indiferent de complexitatea acestora.

„N-am crezut niciodată în gloria eternă. Mă gândesc doar că am avut noroc să fac ceea ce mi-a plăcut în viață.”

Criticii de film subliniază adesea abilitatea sa de a transmite vulnerabilitate și umanitate, aspecte ce devin evidente în rolurile sale emblematic. De exemplu, interpretarea sa din „La Dolce Vita” demonstrează modul în care un personaj poate fi simultan carismatic și pierdut, iar Mastroianni jonglează cu aceste calități cu o grație desăvârșită. Spre deosebire de alți actori din perioada sa, el nu exagera gesturile sau reacțiile, preferând un stil de interpretare mai rezervat, care invită spectatorul să-și proceseze emoțiile conturbate și lupta internă a personajului.

Analizând roluri precum cel din „8½”, vedem cum Mastroianni reușește să îmbine comedia și drama. Criticii au observat că, prin utilizarea privirilor tăcute sau a momentelor de reflecție, actorul reușește să evite clișeele teatrale, creând un dialog intern captivant. Această abordare îi conferă personajelor sale o autenticitate rar întâlnită, o caracteristică care l-a consacrat și care continuă să inspire noi generații de actori. Mastroianni, cu stilul său inconfundabil, rămâne un simbol al realismului artistic în cinematografie.

„Am fost un leneș și am fost foarte fericit așa. Dacă aș putea trăi din nou, aș vrea să fiu la fel de leneș, dar cu mai mulți bani!”

Impactul cultural al lui Mastroianni nu este limitat la filmele sale; el a inspirat generații întregi de actori și regizori care au căutat să imite nu doar stilul său, ci și profunditatea interpretărilor sale. De la cinema-ul arhaic italian la filmele contemporane, influența sa se simte în fiecare cadru al filmelor în care a jucat. Multe dintre operele sale continuă să fie studiate și apreciate, iar filmele în care a avut un rol central sunt vizionate de fanii cinematografiei din întreaga lume, păstrând vie memoria unui artist de excepție.

$$$

 " LAUDA ȚĂRANULUI ROMÂN "

Discursul de recepție al lui Liviu Rebreanu din 29 mai 1940, de la Academia Română ( fragment ).

82 de ani de la rostirea discursului

( 29 mai 2022 ).

" Marți, 2 aprilie 1940. Azi noapte am stat până la șase dimineața. Și aproape am terminat ciorna discursului de recepție pentru a- l prezenta Academiei Romane" ( L. Rebreanu în volumul " Spovedanii " ).

" [ ... ] Mă conformez uzului academic de-a elogiat un înaintaș, într-un sens mai larg, strămoșul nostru : țăranul român ...

Mă simt destul de jenat să laud tocmai pe cel mai umil dintre români. Înaintașul, cu care îndrăznesc eu să mă înfățișez e sărac și slab. Așa a fost totdeauna ! Munca și suferințele lui hrănesc și îmbogățesc pe asupritorii lui. El e destinat să rămână veșnic gol.

Țăranul n-are nume pentru ca nu e nici clasă, nici breaslă, nici funcție, CI POPORUL ÎNSUȘI, -OMUL ROMÂN. ȚĂRANUL E ÎNCEPUTUL ȘI SFÂRȘITUL. NUMAI PENTRU CĂ AM FOST NEAM PAȘNIC DE ȚĂRANI, AM PUTUT SĂ NE PĂSTRĂM FIINȚA ȘI PĂMÂNTUL ... Țăranul nu pleacă nici de voie, nici de nevoie .El n-are unde să-și mute sărăcia, pentru că, smuls de pe ogorul lui, ar fi osândit să piară ca un arbore smuls din rădăcini.

El, țăranul, e pretutindeni păstratorul teritoriului național.

Pentru țăranul nostru pământul nu e un obiect de exploatare, ci o ființă vie față de care nutrește un sentiment srraniu se adorație și de teamă .El se simte zămislit și născut din acest pământ ca o plantă fermecată care nu se poate stârpi în vecii vecilor. Pământul nostru are un glas pe care țăranul îl aude și- l înțelege. E " sfântul pământ inspirator " care ne-a modelat trupul și sufletul.

În trecutul nostru n-avem niciun război de cucerire, ci numai de apărare. Neamul românesc a fost cel mai liniștit din lume.

O caracteristică importantă a unui neam, printre altele, este limba. La noi și aceasta e opera țăranului. Limba românească e o limbă țărănească. Limbile prea cultivate, ajunse la completă maturitate, devin rigide, mecanice.

În Ardeal, în regiunile mixte, ungurii și sașii au fost totdeauna cei care au vorbit românește, nu românii ungurește sau nemțește.

Eu n-am cunoscut niciun țăran român care să știe ungurește sau orice altă limbă străină. În vechea monarhie austro-ungara existau regimente de români ( ostași, militari ) care staționau cu anii prin provincii străine îndepărtate. Soldații vorbeau românește oriunde se aflau. La Viena, în Bosnia.

Nu înseamnă că țăranul român e incapabil să învețe o limbă străină, ci numai că ține mai presus de orice la graiul lui strămoșesc.

Țăranul [ ... ] e în stare să moară fără a plânge. [ ... ]. Are o răbdare eroică.

Rabdarea și resemnarea însă, în loc să-i fie prețuite sau barem recunoscute, i-au adus reproșul că e leneș și nesimtitor. Caracteristic este că imputoarea o ridică tocmai exploatatorii de ieri și de azi.

De sute de ani, dacă nu dintotdeauna românul a trebuit să muncească pentru alții, fără răsplată, fără speranță și fără bucurii.

Viața săracă a țăranului nu exclude bogăția sufletească. Săracul e mai aproape de sufletul său decât bogatul. Folclorul nostru, este o creație de popor sărac, ceea ce nu-l împiedică să fie mai valoros și mai bogat decât al multor neamuri trăite în belșug.

Țăranul e serios și naiv, orășanul e ironic și sceptic.

Literatura românească nu e pentru țărani [ ... ] ȚĂRANUL ÎȘI FACE SINGUR LITERATURĂ, pe care o poftește inima lui, cum își confecționează cele trebuincioase pentru trupul și sufletul său. Cărțile cu țăranii le citesc numai orășenii, ca și pe celelalte. Țăranul prin firea lucrurilor, nu poate fi consumator ci doar subiect de literatură.

SUNTEM ȘI VOM FI TOTDEAUNA NEAM DE ȚĂRANI "

Sursa :

Fragmente din volumul " Amalgam " de L. Rebreanu. Seria " Restituiri ", îngrijită de MIRCEA ZĂCIU.

În fotografie L. Rebreanu citind discursul " Lauda țăranului roman" , la Academia Română în 29 mai 1940.