duminică, 22 noiembrie 2026

$$$

 18 noiembrie 1820 - Comandantul american Nathaniel Palmer a descoperit Antarctica.

Antarctica este regiunea polară din sudul Pământului care cuprinde continentul Antarctida și porțiunile sudice din oceanele limitrofe. Este situată în regiunea antarctică din emisfera sudică, aproape în întregime la sud de cercul polar antarctic și este înconjurată de Oceanul Antarctic. Având 14,0 milioane de km pătrați, este al cincilea continent ca suprafață, după Asia, Africa, America de Nord și America de Sud. Aproximativ 98 % din suprafața Antarcticii este acoperită de o pătură de gheață cu grosimea medie de 1,6 km.

Credința în existența unei Terra Australis – un continent vast în extremitatea sudică de pe glob care “pune în balanță” teritoriile nordice din Europa, Asia și Africa Nordică – a existat încă din timpul lui Ptolemeu (sec. I d.Hr.), care a sugerat ideea de a păstra simetria tuturor suprafețelor de uscat din lume.

Reprezentări ale unei mari suprafețe sudice de pământ au fost comune în hărți, cum ar fi harta turcului Piri Reis de la începutul sec. al XVI-lea. Chiar și la sfârșitul sec. al XVII-lea, după ce exploratorii au constatat că America de Sud și Australia nu făceau parte din încă nedescoperita Antarctidă, geografii credeau că acest continent era mult mai mare decât dimensiunea sa actuală.

Hărțile europene au continuat să arate ipotetic acest teren până când navele căpitanului James Cook „HMS Resolution” și „HMS Adventure” au traversat cercul polar antarctic la 17 ianuarie 1773, în decembrie 1773 și din nou în ianuarie 1774. Cook de fapt a ajuns la aproape 121 km de coasta Antarctidei, înainte de a se retrage din fața câmpului de gheață în ianuarie 1773.

Prima reperare confirmată a Antarctidei poate fi redusă la echipajul navelor conduse de trei persoane. În conformitate cu diferite organizații (The National Science Foundation, NASA, Universitatea California, San Diego, și alte surse ), navele au fost conduse de trei căpitani care au reperat Antarctida în anul 1820: Fabian Gottlieb von Bellingshausen (un estonian căpitan în Marina Imperială Rusă), Edward Bransfield (un irlandez căpitan în Marina Regală Britanică) și Nathaniel Palmer (navigator american din Stonington, Connecticut).

Prima oară von Bellingshausen a văzut Antarctida la 27 ianuarie 1820, trei zile înainte ca Bransfield să fi văzut și el țărmul, și 10 luni înainte ca Palmer să o facă în noiembrie 1820. În acea zi expediția pe două nave conduse de von Bellingshausen și Mikhail Petrovich Lazarev a ajuns într-un un punct la o distanță de 32 kilometri depărtare de continentul Antarctida și a văzut de acolo înalțimile de gheață.

Primul document de debarcare pe continentul Antarctida a fost cel al navigatorului John Davis în Antarctida de Vest la 7 februarie 1821, deși unii istorici dispută acesta afirmație.

$$$

 Destinul poetei Isabella di Morra, tânăra închisă într-un castel, apoi ucisă la doar 25 de ani de frații ei pentru o presupusă relație de dragoste


Isabella di Morra s-a născut în anul 1520 într-o familie nobilă din Favale, aflată în provincia Matera de lângă Napoli, fiind fiica baronului Giovanni Michele di Morra și a Luisei Brancaccio.


În copilărie, Isabella a fost educată de tatăl ei, care i-a insuflat dragostea pentru literatură. Isabella, mama și cei cinci frați ai ei: Marcantonio, Scipione, Decio, Cesare, Fabio și o soră, Porzia, au fost abandonați de Giovanni Michele în 1528, când acesta a fost forțat să se refugieze la Paris pentru că sprijinise armata franceză împotriva monarhului spaniol Carol al V-lea în misiunea acestuia de cucerire a Regatului Napoli. După un timp baronul ar fi putut să se întoarcă la Favale deoarece crima sa împotriva coroanei spaniole a fost grațiată, dar a rămas în Franța devenind consilier al regelui Francisc I. Cel mai mic fiu al cuplului, Camillo, s-a născut după ce tatăl plecase deja în exil.


Scipione și-a urmat tatăl la scurt timp după aceea, iar fratele cel mare, Marcantonio, a preluat puterea în Favale. Isabella a crescut într-un mediu de familie ostil, alături de o mamă neajutorată și de ceilalți frați care fie erau nebuni, fie brutali.  Fata a fost profund afectată de plecarea bruscă a tatălui ei, care i-a plătit totuși un tutore pentru a o ghida în studiul poeziei și care a fost, probabil, singura persoană cu care putea vorbi despre literatură.


De la început, relația dintre Isabella și cei trei frați mai mici ai săi, Cesare, Decio și Fabio, care au invidiat-o pe sora lor pentru că era supradotată și pentru că educației ei i se acorda o mare atenție, a fost foarte proastă. Au forțat-o să trăiască strict izolată în castelul familiei Favale, aflat pe o stâncă abruptă deasupra Mării Ionice. Aici, în castel, Isabella s-a dedicat poeziei, singura mângâiere a singurătății ei.


Cu toate acestea, tânăra a avut ocazia să se împrietenească cu vecinii ei: Diego Sandoval de Castro, baronul din Bollita și soția acestuia, Antonia Caracciolo. Diego, care luptase în armata lui Carol al V-lea în expediția din Alger, era poet, membru al Academiei florentine și conectat la structura de putere din Napoli, fiind protejat de viceregele Pedro de Toledo.

Probabil încurajați de tutorele ei, Isabella și Diego au început o corespondență secretă și curând au început să apară zvonuri despre o legătură ascunsă, deși relația lor rămâne un mister și nu este clar dacă au fost sau nu mai mult decât prieteni. Cu excepția unei scurte referințe la căsătorie, opera Isabellei nu include nicio poezie de dragoste adresată vreunui bărbat, în timp ce versurile lui Diego descriu sentimentele sale față de iubita sa, dar nu se știe dacă s-a referit la o anumită femeie sau pur și simplu la o iubită ipotetică.

Cu toate acestea, frații Isabellei, care au fost informați despre scrisorile dintre cei doi, au suspectat o aventură extraconjugală și, pentru a răscumpăra onoarea familiei, au pregătit un plan crud de pedeapsă.


Prima victimă a fost tutorele Isabellei, care ducea scrisorile de la unul la altul. Apoi cei trei frați s-au dus peste sora lor, au găsit-o cu scrisorile în mâini și au înjunghiat-o mortal. Doi dintre ei au scăpat fugind în Franța, dar s-au întors curând cu intenția evidentă de a-și încheia răzbunarea împotriva lui Diego care, temându-se pentru viața sa, a angajat un bodyguard. Cei trei asasini, cu ajutorul a doi unchi și probabil alimentați de ura împotriva spaniolilor, l-au ucis până la urmă pe poet în pădurea de lângă Noja câteva luni mai târziu.

Moartea Isabellei a trecut aproape neobservată sau a fost chiar aprobată de societate pentru că era oarecum în conformitate cu codul de onoare al secolului al XVI-lea, dar uciderea lui Diego Sandoval a fost imediat investigată. Anul ei de deces nu este cunoscut cu certitudine, dar cel mai probabil a fost 1545 sau 1546, deși alte studii sugerează că a murit în 1547 sau 1548. Se crede că a fost înmormântată în biserica locală San Fabiano, dar mormântul tinerei nu a fost găsit niciodată.


Asasinii au fost nevoiți apoi să fugă din Regatul Napoli pentru a scăpa de mânia viceregelui Pedro de Toledo, care a ordonat să fie căutați în întreaga provincie. S-au alăturat tatălui lor în Franța, care ar fi murit la scurt timp după tragedie, dar au fost judecați și găsiți vinovați în lipsă. Scipione, unul dintre frații cei mari, deși șocat și dezgustat de crime, i-a ajutat pe criminali. Decio a devenit preot și Cesare s-a căsătorit cu o nobilă franceză, dar nu există informații certe despre Fabio. Scipione, care era secretar al reginei Caterina de Medici, a fost mai târziu otrăvit de alți membri ai curții regale care îl invidiau pentru poziția sa.


Între timp, frații rămași în viață la Napoli au fost trimiși în judecată. Marcantonio, care nu a luat parte la conspirație, a fost închis câteva luni și apoi eliberat. Cel mai mic frate, Camillo, care, de asemenea, nu a avut nimic de-a face cu crimele, a fost absolvit de orice acuzație.


Poeziile Isabellei au fost descoperite când autoritățile au intrat în castel pentru a investiga crima. Există zece sonete și trei poezii, care au fost publicate postum și au fost interpretate ca fiind foarte personale, influențate de situația din familie și de izolarea forțată. Isabella însăși și-a definit stilul ca fiind "amar, dur și dureros" (amaro, aspro e dolente) sau "brutal și fragil" (ruvido e frale).


La câțiva ani după moarte, versurile sale au început să circule în Napoli și au fost citite cu compasiune și admirație, fiind apoi trimise la Veneția, o parte din ele apărțnd în antologia lui Lodovico Dolce, în 1552. În 1629, nepotul poetei, Marcantonio, fiul lui Camillo, a publicat o biografie de familie numită "Familiae nobilissimae de Morra historia" (Istoria celei mai nobile familii din Morra), oferind detalii necunoscute p\n atunci despre viața și moartea Isabellei.


În ciuda faptului că opera poetei a fost inclusă apoi în alte antologii, Isabella a fost aproape uitată și ignorată de-a lungul secolelor. La începutul secolului al XX-lea, a fost redescoperită de Angelo De Gubernatis care participa la o conferință despre literatură la Bologna. În 1907, De Gubernatis a publicat un volum cu creațiile Isabellei Morra, volum care conține și o parte extrasă din biografia nepotului ei. Filozoful Benedetto Croce a fost însă  cel care a lansat prima biografie documentată istoric a poetei și i-a reevaluat locul în literatura italiană.

$$$

 Emil Racoviţă – o existenţă dedicată explorărilor ştiinţifice a decedat pe 17 noiembrie 1947...

 Emil Racoviţă a fost primul român care a păşit în Antarctica, în cadrul unei expediţii internaţionale în urma căreia savantul român a realizat un studiu aprofundat asupra vieţii balenelor şi a pinguinilor. Pentru meritele sale profesionale excepţionale a fost ales membru al Academiei Române şi a fost, timp de patru ani, preşedinte al acestui înalt for ştiinţific.

Emil Racoviță s-a născut la Iaşi, la 15 noiembrie 1868, fiind cel de-al treilea copil al familiei lui Gheorghe Racoviță (1839-1913), magistrat și membru fondator al societății literare Junimea și descendent al unei vechi familii de boieri moldoveni, şi al Eufrosinei Racoviță, o extrem de talentată pianistă.

La momentul naşterii sale, familia locuia pe Strada Lascăr Catargiu nr. 36, din Iaşi, însă Emil şi-a petrecut primii ani ai vieţii la Șurănești (astăzi satul Emil Racoviță, comuna Dănești, judeţul Vaslui), la moșia familiei.

A început şcoala la Iași, fiind elev al celui mai cunoscut învăţător din ţara noastră, Ion Creangă, apoi a parcurs anii de liceu la „Institutele Unite”, unde a fost coleg cu Grigore Antipa și i-a avut drept profesori, printre alții, pe istoricul Alexandru D. Xenopol, chimistul Petre Poni și geologul Grigore Cobălcescu.

A urma dorinţa tatălui său, şi a fost admis la Facultatea de Drept din Paris, unde a studiat, în aceeaşi perioadă, şi la Școala de antropologie.

După absolvirea Dreptului, s-a înscris și la Facultatea de Științe din Universitatea Sorbona, Paris, iar în 1891, după absolvire, a lucrat la laboratoarele Arago în cadrul stațiunii de biologie marină de la Banyuls-sur-Mer, unde a realizat o serie de scufundări la 10 m, fiind ajutat de un echipament Siebe-Gorman, pentru a cerceta viața subacvatică. Momentul îl prezintă pe Emil Racoviță în prima fotografie subacvatică ce s-a păstrat până astăzi, realizată de fotograful francez Louis Marie Auguste Boutan. În această perioadă, Racoviţă a descoperit, împreună cu G. Pruvot, 11 specii de anelide, o specie de viermi cu corpul cilindric.

În anul 1893, la vârsta de doar 25 de ani, devine membru al Societății zoologice din Franța, iar în anul 1896, îşi susţine teza de doctorat cu tema „Le lobe céphalique et l’encéphale des annélides polychètes, o lucrare despre lobul cefalic al anelidelor polichete, adică cei mai răspândiți viermi marini.

În anul 1897, primeşte sprijin şi recomandări pentru a participa, ca naturalist, în cadrul expediției antarctice belgiene, desfăşurate la bordul navei Belgica, condusă de Adrien de Gerlache, între anii 1897-1899.

În august 1897, Racoviţă pornea, din Anvers, alături de oameni de ştiinţă belgieni, de norvegianul Roald Amundsen ca ofițer secund, de medicul american Frederick Cook, meteorologul polonez Antoine Dobrowolski și geologul Henryk Arctowski, în explorarea Antarcticii, iar în cadrul escalelor din Chile și strâmtoarea Magellan, el realizează cercetări complexe asupra florei și faunei.

În momentul în care expediţia ajunge în proximitatea Țării Palmer din Antarctica, este descoperită o strâmtoare care a primit numele navei „Belgica” și alte câteva insule, din care Racoviță denumeşte una „Insula Cobălcescu”, alte insule fiind denumite Wiencke și Țara lui Danco, după numele a doi membri ai echipajului care şi-au aflat sfârşitul în această expediţie.

În perioada martie 1898 – februarie 1899, „Belgica” – vas pe care se găsea câte un laborator de meteorologie, oceanografie, geologie și biologie, în ultimul va lucra neobosit eminentul savant român -, a fost captivă între ghețuri, prilej pentru Racoviţă şi colegii săi, să realizeze cercetări științifice preţioase, iar materialul realizat s-a materializat în nu mai puţin de 60 de volume publicate ulterior, aceasta realizare fiind considerată mai importantă decât toate expediţiile antarctice precedente acelui moment. De o deosebită importanţă a fost contribuţia lui Emil Racoviţă la studiul vieții balenelor, pinguinilor și a unor păsări antarctice, care i-a adus o notorietate deosebită în lumea ştiinţifică a momentului. El a rămas atunci în istoria științei ca descoperitor al balenei cu cioc.

După revenirea din expediţia arctică, în anul 1900, a fost ales director adjunct al Laboratorului Oceanologic „Arago” din Banyuls-sur-Mer, Franța.

La 8 decembrie 1900, într-o conferință susţinută la Ateneul Român, Racoviţă povestea despre expediţia din Antarctica: „În vârtejul ce ne stăpânea auzul, în vâltoarea urgiei înghețate ce ne mișca trupul, în alba întunecime ce ne lua vederile, ne simțeam așa de pierduți și așa de singuri, încât speranța ne părăsea și numai un singur simțământ ne susținea, simțământul datoriei“.

Câteva sute de mostre din flora și fauna regiunilor cercetate, adunate de Racoviță, au fost studiate de numeroși cercetători, care au descris sute de forme necunoscute până atunci în lumea vegetală și animală, iar omul de ştiinţă a a publicat o lucrare importantă despre Cetacee, în special balene, intitulată „Cétacés. Voyage du S. Y. Belgica en 1897-1899. Résultats scientifiques. Zoologie”, apărută în anul 1903.

S-a căsătorit cu Hélène Boucard și a avut trei copii, Renée Racoviță (n. 1908), Ion Racoviță (1909-1938) și Andrei Racoviță (n. 1911).

În 1904, vizitează Insula Mallorca, unde descoperă, în peștera Cueva del Drach, noi specii de crustacee, acela fiind momentul în care fascinat de acest domeniu, Racoviţă renunţă la cercetarea oceanografică, dedicându-se exclusiv ecosistemelor subterane. Ca o mărturie a importanţei cercetărilor sale, peste ani, autorităţile din Mallorca au amplasat, la intrarea în oraș, o statuie a omului de ştiinţă român.

În anul 1905, în compania lui René Jeannel, un tânăr și întreprinzător medic licențiat și în științe naturale, Emil Racoviță pornește în explorarea peșterilor de pe cei doi versanți ai Munților Pirinei, iar cercetarea avea să se materializeze în celebrul „Eseu asupra problemelor biospeologice“- „Essai sur les problemes biospeologiques”, prima lucrare importantă dedicată biospeologiei din întreaga lume, apărută în anul 1907.

A iniţiat un program privat internațional de cercetare numit „Biospeologica”, destinat cercetării faunei peșterilor. În 1919, bilanțul programului era impresionant: cercetătorii exploraseră 800 de cavități subterane în principalele regiuni carstice din Europa și nordul Africii, colectaseră 20.000 de animale și publicaseră 41 de lucrări științifice însumând 3.400 de pagini. Și toate astea, în ciuda faptului că, în timpul Primului Război Mondial, în laboratorul lor fusese amenajat un spital militar.

În anul 1920, an în care a devenit membru al Academiei Române, Emil Racoviţă a fost invitat ca profesor la Facultatea de Științe a Universității din Cluj, unde a înființat, la 26 aprilie 1920,  primul institut de biospeologie din lume şi unde au activat, pe lângă numeroși cercetători români, şi prieteni ai săi, biologul elvețian Alfred Chappuis şi biologii francezi Jules Guiart şi René Jeannel. În cadrul acestui nou institut, Emil Racoviţă a predat primul curs de biologie generală din România.

Între anii 1922-1926, Emil Racoviţă a fost senator, reprezentat al Universității din Cluj, iar între anii 1926 – 1929, a fost rector al Universității din Cluj.

În anul 1926, Racoviţă fondează Oficiul Național de Turism, o instituție de stat pentru un turism care să respecte natura, oficializată, prin decret regal la 4 ianuarie 1936.

În anul 1927, el publică la Cluj volumul „Speologia. O știință nouă a străvechilor taine subpământești”, iar doi ani mai târziu, îi apare volumul „Evoluția și problemele ei”.

În anul 1928, a condus primul Congres al Naturaliştilor din România, în toată această vreme a el iniţiind importante campanii pentru protejarea mediului înconjurător.

În perioada 1929-1930, Racoviţă a fost ales Președinte al Academiei Române, iar în perioada următoare este ales membru al mai multor asociații științifice, iar comunitatea științifică internațională i-a oferit un număr impresionant de distincții și funcții onorifice. Să spunem doar că Societatea Zoologică a Franţei şi Societatea de Speologie din Paris l-au ales preşedinte de onoare.

După august 1940, când, prin Dictatul de la Viena, Clujul a devenit parte a Ungariei, Emil Racoviță se va muta la Timișoara, în timp ce Institutul Speologic va fi condus de prietenul său elvețian Alfred Chappuis.

La 27 ianuarie 1942, Emil Racoviță a fost decorat cu Ordinul „Steaua României” în gradul de Mare Cruce, apoi, după revenirea nordului Transilvaniei la România, omul de ştiinţă se va întoarce la Cluj, cu dorinţa de a reorganiza Institutul.

Din păcate, ţelul său a rămas neatins, Emil Racoviţă trecând la Domnul, la vârsta de 79 de ani, la 17 noiembrie 1947, la Cluj-Napoca. A avut parte de funeralii naționale, fiind înmormântat în Cimitirul Central Hajongard, din Strada Avram Iancu.

În amintirea realizărilor sale ştiinţifice remarcabile, Institutul de Speologie din Cluj-Napoca a luat numele „Emil Racoviță” (trecând în subordinea Academiei Române), la fel ca una din navele oceanografice româneşti şi ca cea mai mare peșteră din Republica Moldova.

În anul 1958, un grup de trei insule din Golful Wilhelmina a primit numele „Emil Racoviţă”, iar în comuna Dănești, județul Vaslui, a fost amenajată Casa Memorială „Emil Racoviță”.

În anul 1968, Poșta Română a pus în circulație o marcă poștală cu valoarea nominală de 55 de bani, cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la nașterea lui Emil Racoviță.

De asemenea, unul dintre premiile anuale acordate de Academia Română poartă numele lui Emil Racoviță.

În anul 2017, cu ocazia împlinirii a 70 de ani de la moartea marelui savant, la Cluj-Napoca a fost vernisată o expoziție dedicată lui Emil Racoviță, iar în anul 2018, la împlinirea a 150 de ani de la nașterea savantului, oficialităţile clujene au planificat organizarea unei serii de manifestări culturale.

La 6 august 2018, Banca Națională a României a pus în circulație o monedă comemorativă din argint, cu valoarea nominală de 10 lei, cu tema „150 de ani de la nașterea lui Emil Racoviță”.

sâmbătă, 21 noiembrie 2026

$$$

 Pentru prima dată în istorie, chirurgii erau pe punctul de a opera un om perfect sănătos, fără niciun câștig pentru el însuși. A spus da pentru că pacientul era fratele lui geamăn.


În 1954, Richard Herrick avea 23 de ani și era pe moarte. Rinichii îi cedau și nu exista niciun tratament care să-l salveze. Existau aparate timpurii de dializă, dar acestea puteau câștiga doar puțin timp.


Medicii mai încercaseră transplanturi de rinichi înainte. Toate eșuaseră până la urmă. Sistemul imunitar al organismului vedea noul organ ca pe un invadator și îl distrugea.


Dar Richard avea ceva neobișnuit. Avea un frate geamăn identic, Ronald.


Un doctor care îl trata pe Richard s-a întrebat dacă un organ de la un geamăn identic ar putea fi acceptat, din moment ce cei doi frați aveau în esență aceeași alcătuire genetică. A contactat o echipă de la Spitalul Peter Bent Brigham din Boston, din care făcea parte un tânăr chirurg plastician pe nume Joseph Murray, care studia transplanturile.


Înainte de orice altceva, echipa a trebuit să se asigure că frații erau într-adevăr identici. Le-au comparat grupele de sânge și alți markeri. Chiar, potrivit poveștii, i-au trimis pe gemeni la secția locală de poliție pentru a li se compara amprentele. Au încercat și mici grefe de piele între frați, care au prins fără a fi respinse.


Apoi a venit cea mai grea întrebare. Era corect să-l opereze pe Ronald?


Chirurgia implică întotdeauna riscuri. Scoaterea unui rinichi de la un om sănătos nu-i aducea niciun beneficiu propriei sale sănătăți. Au fost consultați medici, clerici și avocați. În cele din urmă, decizia i-a aparținut lui Ronald. El a ales să o facă.


Potrivit unor relatări, Richard, care era foarte bolnav și uneori confuz, nu voia ca fratele lui să-și asume acest risc. Ronald a mers mai departe oricum.


Pe 23 decembrie 1954, cei doi frați zăceau în săli de operație alăturate. O echipă i-a scos rinichiul lui Ronald. Echipa lui Murray l-a plasat în corpul lui Richard.


Când fluxul de sânge a fost restabilit, noul rinichi a început să funcționeze aproape imediat.


A fost primul transplant de organ de succes pe termen lung din lume.


Richard și-a revenit. Nu după mult timp, s-a căsătorit cu Clare Bevins, una dintre asistentele care îl îngrijise în salonul de recuperare. Au avut împreună doi copii.


A trăit încă aproximativ opt ani înainte ca boala sa originală de rinichi să revină. Richard Herrick a murit în 1963. Ronald a trăit o viață lungă, a lucrat ca profesor și a murit în 2010, la vârsta de 79 de ani.


Joseph Murray a continuat să efectueze mai multe transplanturi și să lucreze cu medicamente care ar permite acceptarea organelor de la donatori neînrudiți. În 1990, a primit Premiul Nobel pentru Medicină.


Astăzi, un număr uriaș de oameni din întreaga lume sunt în viață datorită transplanturilor de organe. Fiecare dintre aceste povești se întoarce într-un fel la o sală de operație din Boston în 1954 și la un tânăr care a fost de acord să renunțe la o parte din el însuși pentru fratele său.


Ronald a spus în interviuri de-a lungul anilor că nu a regretat niciodată.

Sursa curiozități și glume 2

$$$

 Dick York a murit pe 20 februarie 1992, la 63 de ani, după ce emfizemul i-a copleșit trupul slăbit. Primul soț de televiziune al lui Elizabeth Montgomery își petrecuse ultimii ani departe de camerele lustruite din „Bewitched” (1964-1972).


Într-un bungalou modest din Michigan, York locuia cu soția lui Joan, supraviețuind dintr-o pensie mică.


Un tub de oxigen îl ajuta să respire.


Totuși, lângă scaunul lui se aflau scrisori, numere de telefon și cereri de la străini care aveau nevoie de ajutor.


Actorul care odată distra milioane de oameni își petrecea ultimele puteri ajutându-i pe oameni să supraviețuiască.


Suferința lui a început în 1959.


În timp ce filma  "They Came to Cordura" , un accident cu un vagonet de cale ferată i-a rănit grav spatele.


Ranile nu s-au vindecat niciodată cum trebuie.


Când " Bewitched " a avut premiera în 1964, publicul îl vedea pe York ca Darrin Stephens, soțul frustrat, dar adorabil al Samanthei.


Nu vedeau niciodată ce se întâmpla între scene.


Membrii echipei îl ajutau să meargă.


Un perete înclinat îi susținea trupul îndurerat.


Scenariștii îl puneau pe Darrin pe canapele pentru că statul în picioare devenise insuportabil.


Totuși, York a oferit comedie de neuitat alături de Elizabeth Montgomery.


În 1968, a primit o nominalizare la Emmy.


Dar calmantele și rănile care se agravau își făceau simțită prezența.


Apoi a venit februarie 1969.


În timpul filmărilor, York s-a prăbușit, și-a pierdut cunoștința și a suferit o criză.


A fost dus de urgență la spital.


Timpul lui în  Bewitched  se terminase.


Dick Sargent l-a înlocuit în cele din urmă.


York a numit mai târziu acea plecare cea mai rea zi din viața lui, pentru că credea că îi dezamăgise pe toți.


Anii de după au fost devastatori.


Oportunitățile de actorie au dispărut.


Facturile medicale s-au adunat.


York și Joan au pierdut proprietăți și au făcut curățenie în apartamentele pe care le deținuseră odată.


Până în 1976, fosta vedetă de televiziune primea ajutor social.


Emfizemul l-a ținut în cele din urmă în casa lui din Michigan.


Dar York a refuzat să renunțe la scopul care îi mai rămăsese.


A creat Acting for Life, folosind apeluri telefonice pentru a organiza donații pentru oameni aflați în nevoie.


Haine, saltele, saci de dormit, cizme și mâncare au ajuns la familii care se luptau.


Chiar și în timp ce depindea de oxigen, îi convingea pe oameni de afaceri și pe oficiali să-i ajute pe străini.


Trupul lui abia îl mai purta prin cameră.


Totuși, hotărârea lui a ajuns mult dincolo de acei pereți.


Dick York și-a pierdut sănătatea, cariera și averea.


Dar nu a pierdut niciodată compasiunea care a făcut ca ultimul lui capitol să fie extraordinar.

Sursa curiozități și glume 2

$$$

 S-a întâmplat în 21 noiembrie1694: La această dată, s-a născut Voltaire (François-Marie Arouet), filosof, istoric, dramaturg şi prozator al Iluminismului francez. A fost creatorul aşa numitului „voltairianism” – respingerea fanatismului, a prejudecăţilor, a intoleranţei şi a abuzurilor de orice fel şi afirmarea raţiunii umane; spirit polemic, atent la realităţile sociale, Voltaire a întruchipat „noul tip al scriitorului reprezentant al conştiinţei publice şi luptător pentru idealurile cele mai înalte ale vremii” (T. Vianu) şi a pregătit, ideologic, Revoluţia Franceză (d.30 mai 1778).

Voltaire a rămas celebru şi pentru spiritul său ironic. Când au fost îndepărtaţi jumătate din caii grajdurilor regale din motive economice, el a propus ironic, că ar fi fost mai bine să fi fost eliberaţi jumătate din măgarii de la curtea regală. Pe de altă parte a devenit cunoscut şi pentru toleranţa sa. Astfel şi-a exprimat odată punctul său contradictoriu faţă de un adversar: „Părerea dumneavoastră mi se pare respingătoare, dar m-aş lăsa omorât, pentru ca dumneavoastră să puteţi să v-o exprimaţi." Concepţia sa politică se întemeiază pe armonia dintre monarhii care deţin puterea politică şi filoszofii care deţin înţelepciunea. De asemenea, Voiltaire reprezintă spiritul cel mai înalt al epocii sale, doctrina sa fiind unul din fundamentele Revoluţiei din 1789. Voltaire a fost împreună cu Jean-Jacques Rousseau un iniţiator al Revoluţiei franceze. 

Mari realizări îi sunt atribuite şi ca istoric iluminist. Iluminismul numit şi Epoca Luminilor sau Epoca Raţiunii este o mişcare ideologică şi culturală, antifeudală, desfăşurată în perioada pregătirii şi înfăptuirii revoluţiilor din sec. XVII-XIX în ţările Europei, ale Americii de Nord şi ale Americii de Sud şi având drept scop crearea unei societăţi „raţionale”, prin răspândirea culturii, a „luminilor” în mase (cf. Carp Maxim). Iluminismul este o replică la adresa barocului, care încearcă să înlăture dogmele religioase şi să infiltreze luminarea maselor pe baza experienţei proprii.

Surse:

https://www.rador.ro/2024/11/21/portret-voltaire-325-de-ani-de-la-nasterea-simbolului-iluminismului-francez/

https://www.larousse.fr/encyclopedie/personnage/Fran%C3%A7ois_Marie_Arouet_dit_Voltaire/149270

https://www.toupie.org/Biographies/Voltaire.htm

https://essentiels.bnf.fr/fr/article/7ae31468-bfd5-4133-be66-6441d2296319-francois-marie-arouet-dit-voltaire

$$$

 S-a întâmplat în 21 noiembrie1740: La această dată, a început construirea monumentului Sfânta Treime de la Timişoara, denumit şi statuia ciumei; monumentul a fost ridicat în amintirea epidemiei care a devastat Timişoara şi întregul Banat în jurul anului 1739.

Coloana Ciumei, cunoscută şi ca Statuia Ciumei sau Monumentul Sfintei Treimi, este înălţată în mijlocul Pieţei Unirii din Timişoara, în concordanţă cu stilul arhitectonic al clădirilor dimprejur (baroc). Monumentul se înscrie în tipologia coloanelor ciumei, răspândite în epoca barocului în întregul spaţiu sud-german, boem şi maghiar. Monumentul este confecţionat din gresie şi are o valoare artistică deosebită, fiind creat la Viena, în stil baroc, şi adus la Timişoara pe calea apei, pe Dunăre,Tisa şi pe canalul Bega. Colţurile soclului coloanei sunt decorate cu volute, iar pe laturile sale apar trei basoreliefuri, identificate de către Samu Borovszky ca reliefurile alegorice ale Ciumei, Războiului sau Disperării, dar după alte opinii, ar fi scene din timpul epidemiei de ciumă din Timişoara. Deasupra volutelor sunt aşezate statuile Sfinţilor Sebastian, Rocchus şi Carlo Borromeo. Sfântul Sebastian apare conform reprezentării sale tipice, legat de un copac, şi corpul său este străpuns de mai multe săgeţi, sau se observă urmele săgeţilor, astăzi dispărute. Părul lui lung şi ondulat îi cade pe umăr, corpul său atletic sugerează forţa sa fizică. Cultul Sfântului Sebastian a trăit deja o a doua înflorire pe parcursul epidemiilor de ciumă din secolul al XVI-lea, iar mai târziu devine una dintre figurile constante ale coloanelor de ciumă. 

Carlo Borromeo apare în ornatul de cardinal, purtând pe cap pălăria specifică cardinalilor, şi mâna sa stângă ţine pe piept deasupra inimii, iar în cea dreaptă atributul său, un crucifix. Ca arhiepiscop al oraşului Milano, el i-a atribuit chiar intercesiunii Sfântului Sebastian faptul că oraşul a scăpat de epidemia de ciumă, deşi el însuşi a avut un rol primordial în îngrijirea bolnavilor şi în oprirea epidemiei. Pe cel de al treilea colţ al soclului apare statuia Sfântului Rocchus, trăgând tunica sa scurtă deasupra genunchiului drept, pentru a ne arăta cu degetul rana sa (bubonul pestilenţial) de pe coapsă. La piciorul lui stâng stă culcat una dintre atributele sale, câinele, care -după legendă- l-a aprovizionat cu hrană pe Rocchus, retras din cauza bolii sale de ciumă. În final Rocchus a fost vindecat de un înger, în timp ce se întorcea din pelerinajul său roman. După această vindecare miraculoasă, el şi-a dedicat viaţa îngrijirii bolnavilor de ciumă. Spatele sfântului este acoperit cu o mantie de pelerin, decorat pe umăr cu scoici, însemnele pelerinilor, iar pe piciore poartă cizme lungi.

Cu un registru mai sus, în zona bazei coloanei, sunt amplasate încă trei statui ale unor sfinţi antipestilenţiali. Figura Sfântului Ioan de Nepomuk îmbrăcat în ornat de preot şi cu biretum pe cap, se află deasupra unor nori, ţinînd în mănă un crucifix.Figura lui tânără şi cu barbă, corespunde în totalitate cunoscutelor canoane ale reprezentării lui Ioan de Nepomuk.La picioarele sfântului, sub nori, se află culcată între stânci figura Sfintei Rosalia, capul său decorat cu o coroană de trandafiri ţinînd rezemat în mâna sa dreaptă. Pe celelalte două laturi ale coloanei stă o figură feminină, cu un turn lângă piciare, aceasta fiind atributul Sfintei Barbara, iar pe cealaltă latură statuia unui sfânt îmbrăcat în veşminte ce seamănă cu cele ale Sfântului Rocchus, dar cu biretă pe cap. Acest sfânt ţine în mâna stângă un craniu şi probabil, un crucifix. Pe baza tipicelor veşminte, a atributelor sale, precum şi datorită faptului că este asemenea celor de mai sus, şi unul dintre sfinţii antipestilenţiali, se poate presupune că ar fi vorba de Sfântul Francisc de Xavier.

Suprafeţele coloanei propriu-zise sunt acoperite de nori, şi pe partea centrală a laturii prinicipale a coloanei apare un scut baroc gol, prevăzut pe partea sa superioară şi cu coroană. Capitelul ionic al coloanei este decorat şi cu festoane, şi deasupra sa se întinde o cornişă complexă, pe a cărei parte centrală a fost sculptat un simplu decor floral. Reprezentarea centrală a coloanei este grupul statuar sculptat din piatră al Sfintei Treimi, una dintre cele mai răspândite variante ale coloanelor de ciumă. Între Dumnezeu-Tatăl şi Isus aşezaţi pe un tron este îngenunchiată Maica Domnului, cu mâinile alăturate în poziţie de rugăciune.Tatăl şi Fiul tocmai se pregătesc să aşeze coroana pe capul Mariei. Deasupra celor trei personaje apare şi figura din fier forjat a porumbelului Sfântuilui Duh.

Surse:

Adriana Buzilă - Rodica Vârtaciu, Barocul în Banat, Timişoara, 1992.

Nicolae Sabău, Metamorfoze ale barocului transilvan, I, Sculptura, Cluj-Napoca, 2002.

http://www.radiotimisoara.ro/2016/11/21/in-urma-cu-276-de-ani-la-timisoara-incepea-construirea-monumentului-sfanta-treime/

http://www.enciclopediavirtuala.ro/monument.php?id=210

https://www.welcometoromania.ro/Timisoara/Timisoara_Statuia_Sftreime_r.htm

$$$

 18 noiembrie 1820 - Comandantul american Nathaniel Palmer a descoperit Antarctica. Antarctica este regiunea polară din sudul Pământului car...