$$$

$$$

 BASTARNII

Bastarnii au fost un popor germanic, care a fost format din 3 triburi diferite Atmonii, Sidonii si Peucinii. Originari din nordul Europei, la fel ca majoritatea popoarelor germanice, au avut o prezenta extrem de ciudata pe teritoriul Romaniei de astazi. Prima lor migratie ii aduce pe teritoriul actual al Ucrainei de est. Doua triburi Bastarne migreaza spre Moldova de astazi, unul din ele se aseaza in nordul Moldovei in vecinatatea Dacilor Carpi, al doilea se aseaza mai jos in vecinatatea provinciei Romane Moesia inferioara, fiind tolerati de romani in aceasta zona. Spre sfârşitul secolului II î.Hr., bastarnii s-au strămutat pe teritoriul Moldovei de azi, până la Dunăre şi Marea Neagră. Munţii Moldovei erau cunoscuţi geografilor antici sub numele de Alpii Bastarnici.

Prima menţiune a bastarnilor datează din jurul anului 200 î.Hr., când geograful Demetrios din Callatis, descriind ţinuturile de la nord de gurile Dunării, îi întâlneşte aici, “veniţi din alte părţi”. Istoricul Pompeius Trogus relatează despre luptele dintre bastarni şi daci. Deranjand probabil activitatile lui Burebista de a unifica toate triburile dacice si plasandu-se teritorial intre dacii din Transilvania, Muntenia si dacii Carpi, regele dac se va lupta cu ei si invingandu-l pe regele bastran Oroles ii goneste spre nordul Ucrainian. Deşi nu se ştie precis când au avut loc aceste evenimente, este cert că Burebista (82 – 44 i.Hr) a fost cel care a pus capăt “primului episod bastarnic” din istoria Daciei.

Arheologic, bastarnii au fost identificati prin intermediul culturii Poienesti-Lukasevka create de ei si a carei arie de raspindire cuprindea bazinul superior al Siretului, podisul central al Moldovei si spatiul dintre Prut si Nistrul mijlociu. Ceramica indica relatii cu culturile Przeworsk de pe Vistula si Oder iar unele obiecte de podoaba si de port (fibule pomeraniene, coliere-coroana, paftale) vadesc legaturi cu zona din nordul Germaniei si Danemarca. Momentul patrunderii bastarnilor pe teritoriul Daciei este marcat de parasirea marilor cetati de pamint batatorit asa numitele valuri (Stincesti, Cotnari) de catre populatia autohtona (sfirsitul sec. III a. Chr.).

În contrast cu episoadul Oroles, două alte episoade ulterioare îi prezintă pe bastarni în aceeaşi tabără cu dacii. Aşa s-a întâmplat în 61 î.Hr., când bastarnii sosiţi în ajutorul geţilor sud-dunăreni au înfrânt sub zidurile cetăţii Histria oastea romană condusă de proconsulul Gaius Antonius Hybrida. Treizeci şi doi de ani mai târziu, romanii au reputat o victorie zdrobitoare, iar bastarnii, dupa moartea regele Deldon in acest razboi, au fost nevoiţi să se retragă la nord de Dunăre. Crassus, comandantul legiunilor învingătoare, continuand războiul contra regilor geţi din Dobrogea, Dapyx şi Zyraxes, dovedeşte că aceştia fuseseră aliaţi cu bastarnii. De altfel, potrivit lui Dio Cassius, în reşedinţa lui Zyraxes de la Genucla sunt gasite steagurile luate de la Gaius Antonius Hybrida, în bătălia de lângă Histria.

După victoria lui Crassus, bastarnii au pierdut şansa de a se menţine în prim planul istoriei regionale. De aici înainte, hegemonia lumii „barbare” de la nord de Dunărea de jos, a aparţinut pe rând dacilor, sarmaţilor, carpilor şi goţilor.

În cele din urmă, în jurul anului 282 d.Hr., împăratul Probus i-a învins pe bastarni şi a strămutat o sută de mii dintre ei la sud de Dunăre, în imperiu. Triburile Bastarnilor nordici vor fi asimilate partial de dacii Carpi si cele din Ucraina de catre Sciti si Sarmati. Secolul al II-lea III-lea d.Hr ii gaseste in sudul Dunarii alungati de catre împăratul Probus; aceasta este ultima menţionare a bastarnilor în izvoarele istorice. Important de mentionat ca bastranii si-au lasat o amprenta semnificativa in nordul Moldovei-Bucovina si sudul Basarabiei. O parte din traditiile cvasi-pagane din aceste regiuni isi au izvoarele din traditiile germanice ale bastranilor.

Surse:

Dicţionar de istorie veche a României (Paleolitic-sec. X), coord. D. M. Pippidi, Editura Ştiinţificǎ şi enciclopedicǎ, Bucureşti, 1976, pp. 83-84.

Mircea Babeş, Bastarnii în răsăritul Daciei, în Istoria României, Bucureşti, 2001;

Mircea Babeş, Dacii si Bastarnii, in Memoria Antiquitaqtis, II, 1970, pp. 215-236;

WikiCommon under GNU

$$$

 ANTIMATERIA

În cartea și filmul Îngeri și Demoni, profesorul Langdon încearcă să salveze orașul Vatican de o bombă cu antimaterie. În Star Trek, Enterprise folosește antimateria pentru a călători mai repede decât viteza luminii. Dincolo de științifico-fantastic, antimateria este reală. Particulele de antimaterie sunt aproape identice cu omologii lor de materie, cu excepția că antimateria are o sarcină opusă particulei de materie și spin diferit.

Atunci când o particulă intră în coliziune cu antiparticula sa, cele două se anihilează, emițând raze gamma, fotoni de înaltă energie.

Chiar dacă bombele cu antimaterie și navele spațiale alimentate cu antimaterie țin doar de science fiction, există multe aplicații reale ale antimateriei.

Antimateria ar fi trebuit să anihileze toată materia în univers după Big Bang.

Big Bang-ul ar fi trebuit să creeze materie și antimaterie în cantități egale. Atunci când materia și antimateria se întâlnesc, se anihilează, lăsând în urmă doar energie. Deci, în principiu, nici unul dintre noi nu ar fi trebuit să existe.

Dar noi existam pentru că, în final, a existat o particulă de materie în plus pentru fiecare miliard de perechi de materie-antimaterie. Fizicienii încearcă să explice această asimetrie.

Antimateria este mai aproape de tine decât crezi.

Cantități mici de antimaterie continuă să cadă constant pe Pământ sub formă de raze cosmice. Aceste particule de antimaterie ajung în atmosfera noastră într-o cantitate de una până la 100 de particule pe metru pătrat. Oamenii de știință au observat, de asemenea, dovezi ale producției de antimaterie deasupra furtunilor.

Dar alte surse de antimaterie sunt chiar mai aproape de casa noastră. De exemplu, bananele produc antimaterie, eliberând un pozitron (antielectron) – echivalentul antimateriei a unui electron – la fiecare 75 de minute. Asta se întâmplă deoarece bananele conțin o cantitate mică de potasiu-40. Deoarece Potasiul-40 se dezintegrează, în timpul procesului scapă un pozitron. Și nu doar în banane găsim Potasiu-40, ci și în corpul nostru.

Oamenii au creat doar o cantitate mică de antimaterie

Anihilarea materiei-antimaterie are potențialul de a elibera o cantitate imensă de energie. Un gram de antimaterie ar putea produce o explozie de dimensiunea unei bombe nucleare. Cu toate acestea, oamenii au produs doar o cantitate infimă de antimaterie.

Toți antiprotonii creați la acceleratorul de particule Tevatron cântăresc doar 15 nanograme. La CERN s-au produs aproximativ 1 nanogram de antiprotoni.

Toată antimateria realizată de oameni nu ar fi suficientă pentru a încălzi o ceașcă de ceai. Problema constă în eficiența și costul producerii și stocării antimateriei. Un gram de antimaterie necesită aproximativ 25 de milioane de miliarde de kilowați-oră de energie și un cost de peste 1 milion de miliarde de dolari.

Există capcane de antimaterie

Pentru a studia antimateria, aceasta trebuie împiedicată să intre în contact cu materia. Oamenii de știință au creat modalități pentru a face asta. Particulele de antimaterie, precum pozitronii și antiprotonii, pot fi ținute în dispozitive numite capcane Penning. Acestea sunt asemănătoare cu acceleratoarele de particule mici. În interior, particulele se învârt în jurul lor, iar câmpurile magnetice și electrice le împiedică să se ciocnească cu pereții “capcanei”.

Însă capcanele Penning nu funcționează asupra particulelor neutre, cum ar fi antihidrogenul, deoarece sunt particule fără sarcină electrică. În schimb, pot fi suspendate în capcane Ioffe (capcane magnetice), care crează o regiune din spațiu în care câmpul magnetic devine treptat mai mare în toate direcțiile. Astfel particula rămâne blocată în centru, în zona cu cel mai slab câmp magnetic, asemănător cu o bilă care rămâne în partea de jos a unui bol rotund.

Gravitația ar putea avea efect și asupra antimateriei

Particulele de materie și antimaterie au aceeași masă, dar au proprietăți diferite, cum ar fi sarcina electrică și spinul. Modelul standard prezice că gravitația ar trebui să aibă același efect asupra materiei cât și antimateriei; totuși, acest lucru nu a fost încă observat. Experimentele AEGIS, ALPHA și GBAR sunt în căutarea unui răspuns.

Observarea efectului gravitației asupra antimateriei nu este la fel de ușoară precum observarea căderii unui măr dintr-un copac. Aceste experimente trebuie să mențină antimateria suspendată sau să o încetinească prin răcirea acesteia la temperaturi aproape de zero absolut. Și pentru că gravitația este cea mai slabă dintre forțele fundamentale, fizicienii trebuie să folosească particule neutre de antimaterie pentru a preveni interferența cu forțele electrice mai puternice.

Antimateria este studiată în deceleratoarele de particule

CERN găzduiește o mașină numită “decelerator de antiprotoni”, un inel de stocare care poate capta și încetini antiprotoni pentru a studia proprietățile și comportamentul.

Neutrinii ar putea fi propriile lor antiparticule

O particulă de materie și partenera sa de antimaterie au sarcini electrice opuse, făcându-le ușor de distins. Neutrinii, particule aproape fără masă, care rareori interacționează cu materia, nu au sarcină. Oamenii de știință cred că neutrinii ar putea fi particule Majorana, o clasă ipotetică de particule în care acestea sunt și propriile lor antiparticule.

Proiecte precum “Majorana Demonstrator” și “EXO-200” au scopul de a determina dacă neutrinii sunt particule Majorana, căutând un comportament denumit dublă dezintegrare beta-neutrino.

Unele nuclee radioactive se dezintegrează simultan, eliberând doi electroni și doi neutrini. Dacă neutrinii ar fi propriile lor antiparticule, ei s-ar anihila unul pe celălalt, iar oamenii de știință ar observa doar electroni.

Descoperirea neutrinilor Majorana ar putea explica de ce există o asimetrie între cantitatea de materie și antimaterie de astăzi. Ipoteza spune că particulele Majorana pot fi grele sau ușoare. Cele ușoare există astăzi, iar cele grele au existat imediat după Big Bang. Neutrinii mari s-au dezintegrat asimetric, ducând la excesul de materie care a permis universului nostru să existe.

Antimateria este folosită în medicină

TEP (tomografia cu emisie pozitronică) folosește pozitroni pentru a produce imagini de înaltă rezoluție ale corpului. Izotopii radioactivi (precum cei găsiți în banane) se atașează substanțelor chimice precum glucoza care sunt utilizate în mod natural de către organism. Acestea sunt injectate în sânge, unde sunt dezintegrate, eliberând pozitroni ce sunt anihilați când întâlnesc electronii. Anihilarea produce raze gamma ce sunt folosite pentru a construi imaginile.

Oamenii de știință de la CERN din proiectul ACE au studiat antimateria ca potențial candidat pentru terapia cancerului.

Antimateria care ar fi trebuit să ne împiedice existența ar putea exista încă

O modalitate prin care oamenii de știință încearcă să rezolve problema asimetriei este de a căuta antimateria rămasă în urma Big Bang-ului.

Pe Stația Spațială Internațională există în partea de sus montat un detector de particule numit AMS (Alpha Magnetic Spectrometer). Acest detector poate separa materia de materie și identifică particulele în timp ce trec prin detector.

Coliziunile razelor cosmice produc pozitroni și antiprotoni, dar probabilitatea de a crea un atom de antiheliu este extrem de scăzută din cauza cantității mari de energie de care va avea nevoie. Asta înseamnă că observarea chiar și a unui singur nucleu de antiheliu ar fi o dovadă puternică pentru existența unei cantități mari de antimaterie în altă parte a Universului.

Oamenii studiază cum să realizeze nave spațiale folosind antimaterie

Doar o mână de antimaterie poate produce o cantitate imensă de energie. Propulsia rachetelor cu ajutorul antimateriei este posibilă ipotetic; limitarea majoră constă în obținerea unei cantități de antimaterie suficiente pentru a face acest lucru.

În prezent, nu există tehnologia necesară pentru producerea în cantități mari sau stocarea ei. Cu toate acestea, Ronan Keane și Wei-Ming Zhang, au efectuat studii cu privire la propulsia și stocarea antimateriei. Într-o zi, dacă găsim o modalitate de a crea sau a colecta cantități mari de antimaterie, studiile lor ar putea face ca navele spațiale bazate pe antimaterie și călătoriile interstelare sa devină realitate.

Traducere și adaptare dupa Symmetry Magazine.

&&$

 OMUL DE LA BOCKSTEN – MISTERUL BĂRBATULUI PE CARE MOARTEA NU A REUȘIT SĂ-L ASCUNDĂ

Ce faptă atât de gravă sau ce teamă atât de puternică i-a determinat pe oameni să înfigă trei pari în trupul unui om și să-l arunce într-o mlaștină, sperând că nu se va mai întoarce niciodată dintre morți?

În jurul anului 1300, un bărbat cu vârsta cuprinsă între 30 și 40 de ani a avut parte de una dintre cele mai neobișnuite și mai violente morți documentate în Evul Mediu european. După ce a fost ucis, trupul său a fost străpuns cu un par de stejar în zona inimii, iar alte două pari, din lemn de mesteacăn, au fost înfipte în corpul său. Gestul nu era întâmplător. În acea perioadă, multe comunități credeau că anumite persoane se puteau întoarce din morți sub forma unor spirite rele, strigoi sau ființe neliniștite, iar astfel de practici erau considerate o metodă de a împiedica revenirea lor.

Povestea pare desprinsă dintr-un roman gotic, însă este cât se poate de reală.

În anul 1936, într-o mlaștină numită Bockstens Mosse, aflată în provincia Halland din vestul Suediei, muncitorii care extrăgeau turbă au făcut o descoperire uluitoare. Din adâncurile mlaștinii a ieșit la lumină trupul aproape intact al unui bărbat medieval. Solul acid și lipsa oxigenului au creat condiții ideale pentru conservare, păstrând nu doar scheletul, ci și hainele, accesoriile și numeroase detalii care în mod normal s-ar fi pierdut pentru totdeauna.

Ceea ce au descoperit arheologii avea să devină una dintre cele mai importante relicve medievale din Europa de Nord.

Bărbatul purta o tunică din lână remarcabil de bine conservată, o cagulă medievală cunoscută sub numele de „gugel”, prevăzută cu o liripipă lungă de aproape un metru, un mantou, o cămașă, ciorapi, pantofi din piele, o centură, o borsetă textilă și două cuțite. Chiar și unele elemente decorative ale hainelor au supraviețuit secolelor, oferind cercetătorilor informații prețioase despre moda și viața cotidiană din secolul al XIV-lea.

Analizând îmbrăcămintea și obiectele personale, specialiștii au ajuns la concluzia că nu era un om sărac. Din contră, este posibil să fi fost un funcționar, un administrator sau un colector de taxe, o persoană cu un anumit statut social și cu acces la haine de calitate superioară.

Dar cine l-a ucis și de ce?

Aici începe adevăratul mister.

Una dintre teorii sugerează că ar fi fost victima unor țărani revoltați împotriva autorităților. O altă ipoteză vorbește despre conflicte religioase sau politice. Există și cercetători care cred că oamenii s-au temut atât de mult de el încât au considerat necesar să-i fixeze trupul în pământ cu pari pentru a se asigura că nu se va mai ridica niciodată.

În anul 2006, folosind tehnici moderne de reconstrucție facială și studiind cu atenție craniul descoperit în mlaștină, specialiștii au reușit să redea chipul Omului de la Bocksten. Pentru prima dată după aproximativ șapte secole, oamenii au putut privi fața celui care devenise unul dintre cele mai mari mistere arheologice ale Scandinaviei.

Astăzi, rămășițele sale sunt expuse la Hallands Kulturhistoriska Museum, unde continuă să atragă cercetători și vizitatori din întreaga lume.

Deși studiile asupra oaselor și dinților arată că a dus o viață relativ sănătoasă, circumstanțele morții sale rămân învăluite în mister. După aproape șapte sute de ani, nimeni nu știe cu certitudine cine a fost, cine l-a ucis sau de ce oamenii s-au temut atât de mult de el.

Oare a fost victima unei răzbunări, a unei conspirații sau a unei superstiții atât de puternice încât a supraviețuit veacurilor?

#OmulDeLaBocksten #Istorie #Arheologie #EvulMediu #Suedia #MistereIstorice #Descoperir iArheologice #PovestiAdevarate

$$$

 S-a întâmplat în 20 iunie 451: A avut loc bătălia de pe Câmpiile Catalaunice, ultima mare bătălie a antichităţii, în care o coaliţie romano-vizigotă a oprit expansiunea hunilor în Europa Vestică. 

Nimic din ceea ce Imperiul Roman reprezentase odinioară nu părea să mai reziste în fața implacabilelor schimbări ale istoriei. Incapabil să prevadă şi să facă faţă primejdiilor ce îl ameninţau, fostul colos se scinda în anul 395, plecându-şi capul în faţa naţiilor migratoare ce îi rupeau, bucată cu bucată, provinciile care, până nu demult, i se supuneau temătoare. Pe fondul agoniei Romei, un ultim mare general avea să se ridice dintre ruinele imperiului pentru a reînvia gloria pierdută a împăraţilor care, demult, remodelau harta lumii.

Vestea marii migraţii a goţilor de la nordul Dunării în teritoriile Imperiului Roman din anul 376, trebuie să fi constituit un şoc pentru împăratul Valens şi pentru autorităţile imperiale. Roma nu se mai confrunta cu o armata în sensul clasic, ci cu o întreagă naţiune, numărând peste 100.000 de suflete, care cerea dreptul de a se aşeza între graniţele imperiului. Aroganţa autorităţilor romane, dată de memoria unui trecut glorios, nu pălise, însă, în ciuda slăbiciunii evidente a fostului colos militar şi administrativ. Într-o decizie ce trăda lipsa de viziune şi de înţelegere a noilor realităţi istorice, Valens refuză cererile goţilor şi renunţă la un potenţial aliat în faţa unei ameninţări cu mult mai mari şi mai grele decât îşi putea imagina cineva, invazia hunilor. Mai mult, împăratul pornea războiul împotriva goţilor, în 378, eşuând, însă, lamentabil în faţa puternicei cavalerii a acestora. 

Demodatul soldat roman nu mai putea face faţă noilor tendinţe militare, iar Valens, împreună cu cea mai mare parte a soldaţilor săi, era masacrat lângă zidurile de la Adrianopol. Era, probabil, un ultim semnal de alarmă, pentru că ceea ce era mai rău pentru Imperiul Roman şi goti, deopotrivă cu mai toate naţiile europene, de abia urmă să vină. Sălbaticele hoarde de huni devastaseră o mare parte a Asiei, şi acum îşi îndreptau atenţia către bogatele provincii ale celor, de acum, două Imperii Române. Armatele Europei cădeau rând pe rând în faţa războinicilor veniţi din stepele asiatice şi nimeni nu părea să poată opri în vreun fel incursiunile lor nimicitoare. Era momentul în care, pe scenă istoriei, apărea un ultim mare general roman, un general al cărui nume avea să se regăsească, în scurt timp, alături de cele ale marilor strategi ai omenirii, Flavius Aetius. Flavius Aetius se năştea în anul 396, în Moesia, în puternica cetate de la Durostorum (Silistra de astăzi), într-o familie de nobili cu puternice valenţe războinice. Tatăl său, Flavius Gaudentius, ocupa poziţia de Magister Equitum (Comandant Suprem al Cavaleriei) şi, conform istoricului Iordanes, ar fi fost de origine gotică. La vârsta de numai 9 ani, Aetius este trimis ca ostatic la curtea regelui Alaric, conform uzanţelor vremii, pentru ca, mai apoi, să ajungă în aceeaşi postură la curtea lui Rugila, rege al hunilor şi părinte al viitorului lider războinic, Attila. Acesta era momentul în care Flavius Aetius îl întâlnea pe Attila, deşi pentru puţin timp, tânărul hun fiind trimis, tot ca ostatic, la Roma. Alături de soldaţii huni, Aetius deprinde limba acestora şi învaţă, până în cele mai mici detalii, tainele tacticilor de luptă ale războinicilor asiatici. Mai mult decât atât, el leagă o prietenie strânsă cu multe dintre căpeteniile barbare, prietenie care, în ciuda conflictelor ce aveau să urmeze, nu se va stinge niciodată.

Graţie talentului său militar şi a incontestabilelor sale calităţi diplomatice, Flavius Aetius este numit, în anul 425, Magister Militum (Comandant Suprem al armatelor) în Galia şi regent al împăratului-copil, Valentinian al III-lea. Departe de imaginea romantică a virtuțiilor latine, Aetius se dovedeşte un veritabil supravieţuitor în lumea plină de intrigi de la Roma, de care, de altfel, nici el nu este străin. Deşi în acelaşi an în care era numit în fruntea trupelor din Galia, el conducea la Ravenna o armata uriaşă de huni pentru a-l sprijini pe pretendentul la tron, Ioannes, generalul ajunge prea târziu pentru a-l mai salva pe acesta de la o înfrângere şi o moarte ruşinoase. Şi totuşi, influenţa şi abilităţile sale diplomatice, o determina pe Placidia, mama noului împărat, să îi reconfirme funcţiile oficiale. 

Timp de şapte ani, Flavius Aetius îşi va îndrepta atenţia asupra Galiei, provincie pe care încearcă să o păstreze politic cât mai aproape de Imperiul Roman de Apus. Chiar dacă legiunile nu mai impuneau acelaşi respect ca odinioară, el reuşeşte să îi înfrângă pe vizigoţi la Arles şi, de asemenea, respingea toate atacurile venite din partea triburilor germanice. Cu ajutorul aliaţilor săi huni, el dictează triburilor migratoare locurile în care urmau să se stabilească, asta şi ca o imposibilitate evidentă de a le îndepărta, dar şi pentru eventuală protecţie a graniţelor în faţa unor posibile atacuri. Astfel, generalul roman îi trimite pe burgunzi în apropierea lacului Geneva (în Elveţia de azi), pe alani în Orleans şi Valence, în timp ce pe vizigoţi îi împinge în Aquitania. La numai 37 de ani, Aetius devenise personajul central al unui imperiu în care liderii oficiali, preocupaţi mai mult de bârfele de la curte, nu erau decât nişte marionete.

Punctul de cotitură în viaţa sa îl va constitui ascensiunea fostului său prieten de la curtea lui Rugila, hunul Attila. Într-o continuă goană după pradă (hunii nu căutau să se stabilească în teritoriile cucerite, aşa cum aveau să facă tătarii, alți asiatici, 750 de ani mai târziu), acesta îşi condusese hoardele în raiduri ucigaşe, stârnind un val de teroare ce nu avea să fie uitat timp de secole. Pretenţiile lui Attila se îndreptau acum către Imperiul Roman de Apus, din care acesta cerea jumătate ca zestre, în virtutea unei viitoare căsătorii cu sora lui Valentinian al III-lea, Honoria. În fapt, totul era doar un pretext pentru noi jafuri, atâta vreme cât Honoria fusese închisă într-o mănăstire din Bizanţ drept pedeapsă pentru o viaţă aventuroasă şi pentru comploturile care vizau chiar viaţă fratelui ei. 

Ca răspuns, Attila devasta Galia, într-o serie de atacuri de o cruzime fără precedent. În fruntea unei armate imense, formată din huni, burgunzi, gepizi, ostrogoţi şi franci, tânărul comandant hun cucerea, rând pe rând, marile oraşe ale Galiei: Strasbourg, Amiens, Worms, Reims sau Metz, lăsând în urmă zeci de mii de victime. Istoricii consideră astăzi că atacurile hunului nu erau unele întâmplătoare, acesta mizând pe vechea rivalitate dintre regele vizigot Theodoric şi armatele romane. Attila spera, probabil, ca vizigoţii să i se alăture, în scopul obţinerii independenței faţă de Roma, şi astfel, să poată lansa un atac decisiv asupra Cetăţii Eterne Intervenea însă geniul diplomatic şi militar al lui Flavius Aetius.

Generalul reuşea, în scurt timp, ceea ce nimeni nu credea că mai putea fi realizat: o alianţa cu vechii duşmani, în faţa inamicului comun. În ciuda trupelor romane, puţine şi slab pregătite, Aetius reuşeşte să îl convingă pe Theodoric să i se alăture împotriva lui Attila. Mai mult, regele vizigot îi atrage, la rândul sau, pe alanii lui Sangiban, aflaţi sub asediul hun în Orleans, precum şi mici contingente de burgunzi şi franci care nu se alăturaseră hunilor. Armata romano-vizigotă îl suprinde pe Attila în timpul asediul Orleansului. De fapt, în momentul în care trupele conduse de Aetius ajungeau, o parte a hunilor reuşise să pătrundă pe străzile oraşului. Avantajat de locul închis în care cavaleria lui Attila nu se putea desfăşura, Aetius ordona atacul, atac în urma căruia, hunii suferă pierderi însemnate. Obligat să se retragă, regele hun îşi repliază forţele rămase în apropiere de Chalon, în locul numit Câmpiile Catalaunice, locaţie ideală pentru deja clasicele atacuri ale nomazilor.

Conform istoricilor antici şi medievali, trupele alane, mai puţin loiale Romei, fuseseră flancate de armata vizigoților lui Theodoric şi a fiului său Thorismund, precum şi de soldaţii lui Aetius, pentru a le împiedica o eventuală dezertare. De cealaltă parte, Attila preferase proprii războinici în centru, flancaţi în dreapta de trupele gepide şi în stânga de ostrogoţii conduşi de regele Walamir. Deşi detaliile oferite de cronicarii vremii cu privire la bătălia de la Chalon/Câmpiile Catalaunice nu sunt suficient de clare, istoricii moderni au putut reconstitui o mare parte a acestora. 

Se pare că, încă de la prima încleştare, ambele tabere suferiseră pierderi grele. Cu toate acestea, Attila reuşea să străpungă liniile alane, lăsând descoperit flancul ocupat de vizigoţi. Într-un atac furibund al acestora, regele Theodoric este lovit de o săgeata şi, căzând de pe cal, este zdrobit sub copitele propriei cavalerii. În ciuda canoanelor vremii, vizigoţii nu se retrag la auzul morţii liderului ci, sub comanda lui Thorismund, ei reuşesc destabilizeze şi să pună pe fugă trupele huno-germane.Paradoxal, Aetius interzice soldaţilor romani să atace trupele gepide mult mai puţin numeroase, aşteptând, în schimb, retragerea acestora sub presiunea vizigoţilor. Gestul poate fi pus pe lipsa de încredere pe care generalul roman o avea în proprii oameni sau, mai degrabă, pe eventuală precauţie în faţa viitoarelor conflicte cu actualii aliaţi. 

Cert este că nici măcar în momentul în care Attila era înconjurat în propria tabără, acolo unde chiar îşi pregătise un imens rug din şeile celor căzuţi, Flavius Aetius refuză să distrugă ultimele forţe ale hunilor. El îl convinge chiar şi pe Thorismund să abandoneze lupta, în ciuda opoziţiei acestuia, minţindu-l asupra intenţiilor hegemonice ale fratelui său. Deşi, la o prima vedere, deciziile lui Aetius par cel puţin bizare, o atentă analiză a contextului politic îl îndreptăţeşte pe deplin. Refuzul de a-şi sacrifica propriile trupe denotă viziunea acestuia pentru anii ce aveau să urmeze. Conştient de faptul că noul lider vizigot va încerca să lupte iarăşi împotriva Romei, Flavius Aetius refuză să dea lovitura de graţie lui Attila, sperând într-o viitoare alianţă cu acesta sau, cel mult, într-o conservare a armatei romane, şi aşa destul de restrânsă. Nu îşi putea imagina, însă, că hunul va atacă din nou Imperiul Roman la numai un an după ce suferise pierderi imense în Bătălia de Chalon (unii istorici vorbesc de peste 100.000 de oameni).

La doar un an după înfrângerea de pe Câmpiile Catalaunice, în 452, Attila se vedea nevoit să îşi ţină trupele nemulţumite în frâu, iar singurul mod în care putea face acest lucru era să le ofere o pradă cât mai bogată. El invada din nou Italia, distrugând pentru totdeauna oraşul Aquileia, devastând Mediolanum (Milano) şi chiar gonindu-l pe Valentinian al III-lea din Ravenna.Aetius nu mai putea riposta. Roma, pur şi simplu, nu îşi mai permitea să ridice şi să întreţină o armata. Generalul roman va aplica însă o altă tactică, cea a diplomaţiei. El îl convinge pe Papa Leon I să iasă în întâmpinarea hunului şi să îi ceară acestuia pacea în schimbul aurului pe care şi-l dorea. 

Fie că a fost vorba de o superstiţie a lui Attila (numele Papei însemna Leul), fie că adevăratul motiv al armistiţiului erau pierderile de oameni provocate de molima ce îi decima armata, regele hun acceptă propunerea liderului religios. Încă o dată, Flavius Aetius reuşea să îşi scape imperiul, in extremis, de la distrugere. Nimeni nu se aştepta însă la sfârşitul misterios al lui Attila. Acesta murea, în anul 453, în noaptea nunţii cu prinţesă de origine germană Ildiko, cel mai probabil din cauza unei hemoragii cerebrale pe fondul consumului excesiv de alcool.

Roma sărbătorea moartea Antichristului şi totul părea să se aşeze în făgaşul normal. Nu de aceeaşi părere erau însă şi Valentinian al III-lea, împreună cu mama sa, Placidia. Susţinuţi de intrigile şambelanului Heraclius şi ale senatorul Peronius Maximus, ei decid că rolul incomodului Aetius devenise mult prea important şi că renumele său risca să destabilizeze situaţia, şi aşa fragilă, a familiei imperiale. La 21 decembrie 454, Valentinian îl cheamă pe Aetius la o întrevedere privind problemele financiare ale Romei şi, într-un moment de neatenţie, îl injughia mortal. Conform legendei, cu doar câteva clipe înainte de moartea sa, Flavius Aetius i-ar fi adresat împăratului următoarele cuvinte: „Stăpâne, nu ştiu ce motive ai avut să faci asta, dar cred că te-ai purtat ca un om care tocmai şi-a tăiat mâna dreaptă cu cea stângă.” La doar şase luni de la asasinarea lui Aetius, Valentinian al III-lea cădea victimă unui atentat pus la cale de acelaşi senator Peronius Maximus. În momentul uciderii sale, nici un soldat din garda imperială, nu a intervenit pentru a-l salva pe monarh. Asasinii erau doi dintre prietenii huni ai lui Flavius Aetius. Peste numai 22 de ani de la moartea generalului, Imperiul Roman de Apus dispărea pentru totdeauna din istorie.

Surse:

Man, John. "Attila: The Barbarian King Who Challenged Rome." New York: Thomas Dunne Books, 2006.

Kim, Hyun Jin."The Huns, Rome,and the Birth of Europe."Cambridge: Cambridge University Press, 2013.

MacDowall, Simon. "Catalaunian Fields AD 451, Rome's Last Great Battle." Oxford: Osprey Publishing Ltd. 2015.

http://maribatalii.blogspot.com/2009/06/batalia-de-pe-campiile-catalaunice-451.html

https://www.scribd.com/document/340776629/Bătălia-de-Pe-Campiile-Catalaunice

https://www.descopera.ro/cultura/2743448-flavius-aetius-un-dac-in-slujba-romei

http://www.istorie-pe-scurt.ro/batalia-de-la-campiile-catalaunice-flavius -aetius-ultimul-roman/

&&&

 S-a întâmplat în 20 iunie1867: La această dată, preşedintele american Andrew Johnson anunţă cumpărarea Alaskăi de la Rusia. Achiziția,efectuată la inițiativa secretarului de stat american William H. Seward, s-a concretizat prin anexarea de către SUA a unui teritoriu cu o suprafață de 1.518.800 km². Inițial organizat sub numele de departamentul Alaska, zona a devenit apoi districtul Alaska și teritoriul Alaska înainte de a fi admis ca stat în Statele Unite ale Americii în 1959.

Rusia suferea dificultăți financiare și se temea că va pierde Alaska fără vreo compensație în urma vreunui război, în special față de Regatul Unit, inamicul lor în Războiul Crimeei (1853–1856). În timp ce Alaska nu era un teritoriu de interes la acea vreme, populația Columbiei Britanice a început rapid să crească la câțiva ani după încheierea ostilităților, în urma unei goane după aur care a cauzat înființarea unei colonii britanice pe continentul nord-american. Rușii au început, de aceea, să creadă că în orice viitor conflict cu britanicii, această regiune dificil de apărat ar putea deveni o țintă și ar fi fost ușor capturată. Astfel, țarul Alexandru al II-lea a hotărât să vândă teritoriul. 

Au fost contactați mai întâi britanicii, dar aceștia nu erau interesați de achiziționarea Alaskăi. Rușii și-au îndreptat apoi atenția spre Statele Unite și, în 1859, s-au oferit să le vândă teritoriul, în speranța că americanii vor forma o zonă-tampon între Rusia și rivalul său regional, Regatul Unit. Nu s-a putut ajunge la un acord din cauza situației tensionate interne din SUA, care s-a soldat cu declanșarea Războiului Civil. După încheierea războiului, țarul l-a instruit pe ambasadorul în SUA, Eduard de Stoeckl, să reia negocierile cu Seward în luna martie 1867. Negocierile s-au încheiat după o ședință nocturnă, finalizată cu semnarea tratatului la ora 4 în dimineața zilei de 30 martie 1867, la un preț de achiziție de 7.200.000 de dolari, circa 4,74 cenți pe hectar. Opinia publică americană era în general favorabilă tratatului, dar unele ziare au criticat-o. Deși criticată de unele voci la acea vreme, s-a dovedit a fi o achiziție fericită pentru Statele Unite. Pământul s-a dovedit bogat în resurse (inclusiv aur și petrol) și a fost avantajos pentru SUA în Războiul Rece.

Când a devenit clar că Senatul nu va dezbate tratatul înainte de încheierea sesiunii la 30 martie, Seward l-a convins pe președintele Andrew Johnson să convoace Senatul într-o sesiune extraordinară a doua zi. Numeroși republicani au râs de „nebunia lui Seward”, deși criticile lor par să se fi bazat mai mult pe ostilitatea față de președintele Johnson decât pe problematica achiziției teritoriale. Seward a dus, însă, o campanie viguroasă de convingere și, cu susținerea lui Charles Sumner, președintele Comisiei de Politică Externă a Senatului, a obținut la 9 aprilie aprobarea tratatului cu 37 de voturi pentru și 2 împotrivă. 

Timp de peste un an, relațiile Congresului cu președintele Johnson s-au deteriorat, iar Camera Reprezentanților a refuzat să aloce fondurile necesare. În iunie 1868, după ce procedura de impeachment a lui Johnson a luat sfârșit, Stoeckl și Seward au reluat campania pentru achiziția Alaskăi. Combinând apeluri publice cu discuții în particular, ei au obținut la 14 iulie un vot favorabil, cu 113 voturi pentru și 48 împotrivă. Odată cu achiziția Alaskăi, Statele Unite au anexat un teritoriu de două ori mai mare ca Texasul, dar abia după marea goană după aur din Klondike din 1896, Alaska a început să fie considerat un teritoriu valoros al SUA.

Sumner a raportat estimările rusești privind populația Alaskăi, și anume 2.500 de ruși și metiși, plus 8.000 de indigeni, în total circa 10.000 de oameni aflați sub administrarea directă a companiei rusești de blănuri, plus, poate 50.000 de inuiți și autohtoni alaskani aflați în afara jurisdicției sale.Rușii se stabiliseră în 23 de puncte de comercializare a blănurilor, aflate pe insule și în apropierea coastei. În așezările cele mai mici, trăiau doar câte patru sau cinci ruși care colectau blănuri de la localnici, le stocau și le încărcau pe vasele companiei când acestea soseau. Existau două orașe mai mari: Novoarhanghelsk, astăzi denumit Sitka, fusese înființat în 1804 pentru a coordona comerțul cu piei de vidră de mare și în 1867 era format din 116 colibe mici de bușteni cu 968 de locuitori. Centrul industriei blănurilor, orașul Sf. Pavel din Insulele Pribilof avea o sută de case și 283 de locuitori.

Americanii au ales pentru noul teritoriu numele aleut „Alaska”. Ceremonia de transfer a avut loc la Sitka la 18 octombrie 1867. Soldații ruși și americani au mărșăluit prin fața casei guvernatorului; drapelul rus a fost coborât și a fost înlocuit cu cel american în salve de artilerie. Căpitanul Alexis Pestchouroff a spus: „Domnule general Rousseau, prin autoritatea Majestății Sale, Împăratul Rusiei, transfer Statelor Unite teritoriul Alaska.” Generalul Lovell Rousseau a acceptat teritoriul. Mai multe forturi și clădiri au fost predate americanilor. Soldații au ocupat cazărmile; generalul Jefferson C. Davis s-a stabilit în casa guvernatorului, și majoritatea cetățenilor ruși au plecat, doar câțiva comercianți de blănuri și preoți alegând să rămână. În Alaska, ziua de 7 octombrie 1867 (conform calendarului iulian în vigoare în Imperiul Rus la acea vreme), a fost urmată de cea de 18 octombrie 1867, din calendarul gregorian folosit în SUA. Fusul orar local a trecut de la 9:01:20 în urma meridianului Greenwich, la 14:58:40 înaintea lui.

 Puțini știu însă că figura centrală a negocierilor dintre americani și Imperiul Țarist pentru această tranzacție a fost un etnic român emigrat în SUA: generalul George Pomuț. El a negociat suma, modestă de altfel, de 7,2 milioane de dolari, pe care americanii au plătit-o rușilor pentru Alaska. George Pomuț s-a născut în anul 1818, în Imperiul Austriac, în orașul Jula, azi Gyula din Ungaria. Tatăl său era fierar, însă unul înstărit. George Pomuț a fost trimis la studii la Academia Militară din Viena, iar apoi a fost trimis la cea din Saint-Etienne, din Franța. A fost o perioadă ofițer austriac, apoi a devenit procuror regal și, în cele din urmă, a intrat în avocatură. La izbucnirea Revoluției maghiare din 1848, George Pomuț s-a înrolat în armata revoluționară maghiară, unde a primit gradul de căpitan. După înfrângerea revoluției, pentru a scăpa de arest, el s-a refugiat în Italia, apoi în Germania.

În anul 1850, George Pomuț a decis să emigreze în Statele Unite ale Americii.A debarcat la New York, apoi a plecat în statul Iowa. Acolo, George Pomuț a devenit bogat. Deținea o fermă întinsă, acțiuni la mai multe mine de metal și practica și avocatura.După izbucnirea Războiului Civil american, în 1861, George Pomuț s-a înrolat în Armata Nordului. A primit gradul de locotenent, iar calitățile și experiența militară i-au asigurat o ascensiune rapidă. În 1863, George Pomuț era deja maior, iar în 1865 a primit gradul de general de brigadă.

În război, George Pomuț a luat parte la bătălii grele, precum cea pentru Atlanta. În 1866, românul a fost numit consul al Statelor Unite ale Americii în Imperiul Țarist, în capitala de atunci, Sankt Petersburg. În această calitate, George Pomuț a negociat, alături de alți diplomați americani, cumpărarea Alaskăi de la ruși, în 1867, pentru 7,2 milioane de dolari. George Pomuț a rămas ca diplomat în misiune până în 1878, când a fost pensionat. El a rămas însă în Sankt Petersburg, până la moartea sa, în 1882. Românul care a cumpărat Alaska de la ruși a fost înmormântat în cimitirul Smolensk din fosta capitală imperială.

Surse:

Jensen, Ronald (1975).The Alaska Purchase and Russian-American Relations 

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/de-ce-a-vandut-rusia-teritoriul-alaska-americanilor-pe-o-suma-simbolica

http://www.ziare.com/cultura/documentar/cum-au-pus-statele-unite-mana-pe-alaska-o-afacere-controversata-1085123

https://publimix.ro/blog/caleidoscop/1867-SUA-cumpara-Alaska

http://www.rador.ro/2018/04/09/documentar-romanul-george-pomut-si-povestea-vanzarii-teritoriului-alaska-2/

https://www.rfi.ro/politica-98611-pagina-de-istorie-george-pomut-roman-cump arat-alaska-rusi

$$$

S-a întâmplat în 20 iunie1891, 20 iunie/ 2 iulie: În această zi, a murit, la Paris, Mihail Kogălniceanu, om politic istoric, scriitor şi publicist; prim-ministru al României între anii 1863 şi 1865 (perioadă în care s-au pus, prin reformele înfăptuite, bazele României moderne); ministru de externe în 1876 şi între anii 1877 şi 1879; şi-a legat numele de unirea Principatelor Române (1859) şi de actul proclamării independenţei naţionale de la 1877; membru titular al Societăţii Academice Române din 1868, preşedinte al Academiei Române (1887-1890). 

Mihail Kogălniceanu (n. 6 septembrie 1817, Iaşi – d. Paris), om politic, istoric, scriitor, jurnalist, diplomat, membru fondator al Societăţii Academice Române şi preşedinte al Academiei Române. Colaborator apropiat al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, cei doi bărbaţi de stat au întocmit împreună un amplu plan de reforme ce vor pune bazele constituirii statului român modern.Preşedinte al Consiliului de miniştri, titular la Ministerul de Interne şi Ministerul de Externe, Kogălniceanu a fost unul dintre cei mai importanţi oameni de stat ai generaţiei sale.

În timpul mandatului la conducerea Ministerului de Externe, România îşi cucereşte Independenţa de stat. Personalitate cu vastă experienţă politică şi diplomatică, a fost unul dintre liderii marcanţi ai Partidului Naţional Liberal.Totodată, Mihail Kogălniceanu a fost unul dinte cei mai mari oameni de cultură ai veacului al XIX-lea, contribuind cu succes la cercetarea istoriei naţionale şi dezvoltarea literaturii româneşti. În acest sens a fondat revista „Dacia literară”, iar în articolul inaugural a sintetizat idealurile scriitorilor paşoptişti, punând astfel bazele curentului paşoptist din literatură. Drept recunoştinţă pentru contribuţia sa la dezvoltarea culturii, a fost ales preşedinte al Academiei Române. 

Familia Kogălnicenilor, mari proprietari de pământ din judeţul Fălciu, îşi trăgea numele de la râul Cogâlnic, din judeţul basarabean Orhei, pe malurile căruia se întemeiaseră primele familii încă din secolul al XVI-lea. Mihail era fiul marelui vornic Ilie Kogălniceanu şi al Catincăi Stavilă, care, rămasă orfană, fusese crescută în familia viitorului domn al Moldovei, Mihail Sturdza. Viitorul om politic primeşte o educaţie aleasă sub îndrumarea călugărului Gherman Vida, apoi la pensionul lui Victor Cuenin din Iaşi şi la Institutul francez al lui Lincourt de la Miroslava, lângă Iaşi. În această perioadă, este coleg cu Vasile Alecsandri şi Alexandru Ioan Cuza. În vara anului 1834, Mihail este trimis să studieze în străinătate la Colegiul Lunéville din Paris. Din anul următor trece la Universitatea din Berlin, unde devine pasionat de istorie.

În 1838, Kogălniceanu revine la Iaşi, iar domnitorul Sturdza îl numeşte locotenent-aghiotant, apoi căpitan-aghiotant al domnitorului din 1840. Timp de aproape zece ani, până la izbucnirea revoluţiei de la 1848, Kogălniceanu desfăşoară o bogată activitate cultural-ştiinţifică. Este, pe rând, scriitor, editând 6 tomuri din Letopiseţele Valahiei şi Moldovei, patron de tipografie, istoric, traducător, dar cel mai important, publicist. Pe 30 ianuarie 1840, împreună cu alţi colegi de generaţie, Mihail Kogălniceanu pune bazele revistei „Dacia Literară”. În articolul „Introducţiune” din primul număr al revistei, acesta va sintetiza în câteva puncte idealurile scriitorilor paşoptişti, printre care amintim combaterea imitaţiei scriitorilor străini şi a traducerilor mediocre, crearea unei literaturi cu specific naţional, inspirată din istorie, natură şi folclor, lupta pentru unitatea limbii şi dezvoltarea spiritului critic.

În tot acest timp, el practică şi avocatura, iar pentru scurt timp, este profesor de istorie naţională la Academia Mihăileană din Iaşi. Relaţiile sale cu domnitorul Mihail Sturdza se răcesc considerabil, astfel că din 1846 pleacă într-o călătorie în Franţa şi Spania. Când revine la Iaşi, nu se implică în mod direct la mişcările revoluţionare din Moldova. Din prudenţă, Kogălniceanu trece graniţa în Bucovina, iar la Cernăuţi redactează documentul „Dorinţele partidei naţionale din Moldova” şi colaborează la ziarul „Bucovina”.

Reîntors la Iaşi în 1849, noul domnitor Grigore Alexandru Ghica îl numeşte în importante funcţii politico-administrative Devine director al Departamentului Lucrărilor Publice (noiembrie 1849 - aprilie 1850) şi al Departamentului de Interne (4 octombrie 1851 - 21 iulie 1852). În cele din urmă şi relaţiile cu Ghica se răcesc considerabil, astfel că viitorul prim-ministru devine şi industriaş, având o fabrică de postav la Târgu-Neamţ. După Războiul Crimeii, în noul context internaţional, când se prefigura un viitor luminos pentru Principatele Române, Kogălniceanu desfăşoară o bogată activitate unionistă.

În octombrie 1855, înfiinţează ziarul „Steaua Dunării”, este printre iniţiatorii constituirii Societăţii Unirea (25 mai 1856) şi este printre membrii cei mai activi ai Comitetului Central al Unirii de la Iaşi, fondat la 7 februarie 1857. În Divanul ad-hoc a Moldovei, Kogălniceanu este ales deputat de Dorohoi. În cadrul acestor şedinţe este remarcat pentru calităţile sale deosebite de politician, fiind unul dintre cei mai fervenţi unionişti. Pe 5 ianuarie 1859, în şedinţa istorică a Adunării Elective din Moldova, Mihail Kogălniceanu pledează pentru alegerea ca domnitor a colonelului Alexandru Ioan Cuza:„După una sută cincizeci şi patru de ani de dureri, de umiliri şi de degradaţie naţională, Moldova a intrat în vechiul său drept consfinţit prin Capitulaţiile sale, dreptul de a-şi alege pre capul său, pre Domnul. Prin înălţarea Ta pe Tronul lui Ştefan cel Mare s-a reînălţat însăşi naţionalitatea română… Alegându-te pe Tine Domn în ţara noastră, noi am vroit să arătăm lumii aceea ce toată ţara doreşte: la legi nouă om-nou.”

În primii ani ai domniei lui Cuza, Kogălniceanu este numit membru al Comisiei Centrale de la Focşani (14 martie 1859), apoi este numit preşedintele Consiliului de Miniştri de la Iaşi, funcţie pe care o ocupă în perioada 30 aprilie 1860 – 17 ianuarie 1861. Devine foarte apropiat de Cuza Vodă, astfel că acesta îl alege să îi devină mâna dreaptă în adoptarea şi punerea în aplicare a unui val de reforme ce să pună bazele constituirii statului român modern. Pe 11 octombrie 1863, Mihail Kogălniceanu este numit prim-ministru al României. Din această funcţie, Kogălniceanu a contribuit la modernizarea statului român după model occidental, cu instituţii şi cadre legislative moderne, prin adoptarea unor serii ample de reforme care au modernizat România.

În decembrie 1863, se adoptă legea secularizării averilor mănăstireşti, prin efectul căreia 25% din suprafaţa arabilă a ţării intră în sfera fondului funciar al statului român. În anul 1864 au fost promulgate legile privind organizarea administraţiei. Prin legea comunală, satele şi cătunele se grupau în comune rurale; mai multe comune formau o plasă, iar mai multe plăşi formau un judeţ. Administraţia judeţelor şi a comunelor se făcea de consilii alese pe baza votului cenzitar, iar în fruntea administraţiei judeţului era un prefect, plasa era condusă de un subprefect (mai târziu pretor), iar comuna era condusă de un primar. Una din cele mai importante înfăptuiri a fost reorganizarea justiţiei. Astfel, au luat fiinţă judecătoriile de plasă, tribunalele judeţene, curţile de apel, curţile de juraţi şi Curtea de Casaţie, care era totodată şi instanţa de recurs.

După lovitura de stat al lui Alexandru Ioan Cuza din 2 mai 1864, prin care domnitorul dizolvă Adunarea şi elaborează o nouă constituţie, Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris, arogându-şi largi prerogative legislative şi executive, a fost posibilă adoptarea acelor reforme esenţiale pentru modernizarea României. Legea electorală scădea censul şi sporea considerabil numărul alegătorilor, care erau împărţiţi în alegători direcţi (plăteau o contribuţie de 4 galbeni, ştiau carte, aveau vârsta de cel puţin 25 de ani) şi alegători primari (votau prin delegaţi, formaţi din cei care plăteau impozite mai mici, puteau fi alese persoanele în vârstă de cel puţin 30 de ani).

Cea mai importantă a fost legea rurală promulgată pe 14 august 1864. Potrivit acesteia claca este desfiinţată, iar sătenii clăcaşi devin pe deplin proprietari liberi pe locurile supuse posesiunii lor. Ţăranii au fost împărţiţi în: fruntaşi, mijlocaşi şi pălmaşi şi au primit pământ prin despăgubire, în funcţie de această împărţire şi în funcţie de numărul de vite. Cei care nu au făcut clacă deveneau proprietari numai pe locurile de casă şi grădină. Pământul trebuia plătit în 15 ani şi nu putea fi înstrăinat timp de 30 de ani.

În pofida acestor măsuri adoptate, între domnitor şi prim-ministru au apărut treptat disensiuni, care l-au determinat pe Kogălniceanu să renunţe la funcţie, fapt petrecut la 26 ianuarie 1865. Când se întrezăreşte formarea unei „monstruoase coaliţii” pentru a-l detrona pe domnitorul Alexandru Ioan Cuza, Kogălniceanu refuză să facă parte din acest complot. Ca atare, în primii ani de domnie ai lui Carol I, fostul prim-ministru este marginalizat din punct de vedere politic, iar susţinătorii săi politici erau catalogaţi drept „maişti”. Liberalismul românesc era reprezentat la jumătatea veacului al XIX-lea de mai multe grupări politice care acţionau separat: moderaţii conduşi de Ion Ghica, gruparea lui Mihail Kogălniceanu de sorginte tot moderată, dar adepţii săi fiind catalogaţi drept maişti, radicalii conduşi de I. C. Brătianu şi C. A. Rosetti şi fracţioniştii lui Nicolae Ionescu. Între toate aceste grupări existau permanent disensiuni, astfel că pentru a reuşi să se impună valorile liberalismului pe scena politică erau necesare eforturi pentru ca aceste grupări să acţioneze unitar.În acest sens, fondarea Partidului Naţional Liberal a cunoscut mai multe etape.

Prima etapă o constituie „Înţelegerea de la Concordia” din anul 1867. Aceasta reprezenta adoptarea unui program comun în unsprezece puncte, care se pronunţa pentru modernizarea României. Acest fapt a permis formarea a trei guverne succesive de coaliţie liberală, între 1 martie 1867 şi 16 noiembrie 1868. Unele neînţelegeri ale radicalilor cu moderaţii, atitudinea de încurajare faţă de mişcările care se puneau la cale în Balcani, dar mai ales presiunea străină în „problema evreiască” va duce la înlăturarea radicalilor de la putere şi la primul eşec în efortul de constituire a partidului, prin desfacerea acestei coaliţii şi înlăturarea radicalilor de la putere Următorul cabinet condus de Dimitrie Ghica era format dintr-o coaliţie între conservatorii moderaţi şi liberalii moderaţi, iar radicalilor le-au fost acordate preşedinţiile celor două Corpuri legiuitoare. 

În cabinetul Dimitrie Ghica, Kogălniceanu a deţinut portofoliul Internelor. Moderaţii au preluat total puterea prin Ion Ghica, însă manifestaţiile antidinastice şi republicane erau pe punctul de a-l determina pe Carol să abdice. Intervenţia liderului conservator Lascăr Catargiu, care i-a promis formarea unui guvern puternic, susţinător al dinastiei, l-a convins pe domnitor să renunţe la intenţii. Perioada opoziţiei din guvernarea conservatoare Lascăr Catargiu (1871 - 1876) a apropiat tot mai mult facţiunile liberale. Conştienţi că nu vor reuşi să promoveze principiile liberalismului acţionând separat, liberalii au strâns rândurile.

Cu năzuinţe sincere în a crea un regim politic bazat pe democraţie şi liberalism, fracţiunile au început întemeierea de cluburi liberale în oraşele mari ale ţării. Totodată, pentru mobilizarea alegătorilor, a început editarea ad-hoc a unui ziar intitulat „Alegătorul liber” şi organizarea de manifestaţii în special a tinerilor liberali. Cu toate aceste eforturi, liberalii au pierdut categoric alegerile de la sfârşitul lunii aprilie 1875.Acest fapt a demonstrat încă odată că unitatea liberală trebuia înfăptuită imediat. În aceste condiţii, pe parcursul lunii mai, în casa englezului Lakeman, au loc întruniri frecvente între liderii liberali radicali şi moderaţi, pentru stabilirea unui program politic comun şi o doctrină la care să subscrie toate facţiunile, la dezbateri fiind atras şi conservatorul moderat Emanoil Costache Epureanu. Acest proces a rămas cunoscut în istorie drept „Coaliţia de la Mazar - Paşa”, căci englezul Lakeman fusese ofiţer în armata turcă sub numele de Mazar - Paşa.

Pe 24 mai 1875, s-a fondat Partidul Naţional Liberal, iar Ion C. Brătianu a fost ales preşedintele noii formaţiuni politice. Programul partidului a fost publicat în „Alegătorul liber” şi reflecta mai mult viziunea moderată a lui Mihail Kogălniceanu, căci Marile Puteri nu-i doreau pe liberali la guvernare fiindcă erau suspectaţi de practici revoluţionare. Aşadar, radicalii au subscris unei atitudini mai realiste care promova domnia legilor, egalitatea politică, renaşterea valorilor individuale ale cetăţenilor, respectarea principiilor regimului constituţional şi demararea unui amplu proces de reformare a României ca soluţie a modernizării.

Când în contextul internaţional generat de noua criză orientală s-a întrevăzut posibilitatea obţinerii independenţei de stat a României, prim-ministrul Ion C. Brătianu îl numeşte ministru de Externe pe Mihail Kogălniceanu, trecând peste orgoliile care existau între cei doi. Kogălniceanu era considerat cel mai iscusit diplomat român şi se bucura de un important prestigiu internaţional. În spiritul interesului naţional, cele două personalităţi se înţeleg perfect în timpul Războiului de Independenţă (1877 - 1878), ducând împreună şi bătălia diplomatică de la Congresul de Pace de la Berlin pentru recunoaşterea internaţională deplină a independenţei statului român. Kogălniceanu este artizanul încheierii Convenţiei româno-ruse din 4 aprilie 1877, care permitea tranzitul trupelor ţariste pe teritoriul României, respectând ţării noastre „integritatea existentă” şi „drepturile politice”. În şedinţa solemnă a Adunării Deputaţilor din 9 mai 1877, la o interpelare a lui Nicolae Fleva privind situaţia ţării, ministrul de Externe Mihail Kogălniceanu rosteşte celebrul discurs care proclama independenţa României:„În stare de rezbel cu legăturile rupte, ce suntem? Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare....Ce-am fost înainte de declararea rezbelului? Fost-am noi dependenţi către turci? Fost-am noi provincie turcească? Avut-am noi pe sultan ca suzeran? Străinii au zis acestea; noi nu am zis-o niciodată. Aşadar, domnilor deputaţi, nu am nici cea mai mică îndoială şi frică de a declara în faţa Reprezentanţei Naţionale că noi sîntem o naţiune liberă şi independentă.”

Pe 10 mai, independenţa este proclamată şi în Senat, iar declaraţia este promulgată de domnitorul Carol I şi publicată în Monitorul Oficial. Aceasta trebuia recunoscută pe plan internaţional, iar liderii politici erau conştienţi că Independenţa deplină nu va fi cucerită decât prin „sânge” de poporul român.În pofida rolului decisiv jucat de România în conflict, Imperiul Ţarist refuză participarea delegaţiei române la tratativele de pace de la San Stefano (februarie 1878).Această decizie a provocat indignare în rândul opiniei publice şi a stârnit protestul vehement al autorităţilor române. La Congresul de Pace de la Berlin (iunie 1878), delegaţia română a fost acceptată doar cu rol consultativ.Ion C. Brătianu şi Mihail Kogălniceanu au fost „auziţi, dar nu ascultaţi”.În urma Tratatului de Pace adoptat pe 1 iulie 1876, Independenţa României este recunoscută, dar condiţionată de modificarea articolului 7 din Constituţie cu privire la acordarea cetăţeniei şi, în mod neoficial, de rezolvarea problemei afacerii Strousberg. Totodată, România era nevoită să cedeze Rusiei judeţele din sudul Basarabiei, Cahul, Bolgrad şi Ismail, primind la schimb Delta Dunării, Insula Şerpilor şi Dobrogea. În Războiul pentru Independenţă armata română a înregistrat pierderi de peste 10.000 de vieţi omeneşti, ceea ce demonstrează cât de scump a plătit poporul român pentru înfăptuirea unui ideal naţional.

După ce îşi încheie mandatul la Externe, Mihail Kogălniceanu îşi continuă activitatea diplomatică şi este numit ministru plenipotenţiar al României la Paris, între 17 aprilie 1880 - 1 iulie 1881. Pe plan intern, se situează în coaliţia denumită „Opoziţia Unită”, care va acţiona pentru căderea guvernului I. C. Brătianu Totodată, va face parte din rândurile Partidului Liberal Democrat, creat de Dimitrie C. Brătianu ca disidenţă a PNL. Această coaliţie va lua sfârşit după căderea guvernului Brătianu (1888), iar disidenţii vor reveni în partidele de origine.Astfel, ultimii ani din viaţă îl vor găsi din nou pe Kogălniceanu în rândurile Partidului Naţional Liberal. Academia Română îi recunoaşte imensa contribuţie la dezvoltarea culturii, iar între 18 martie 1887 - 28 martie 1890 este ales preşedinte al acestui for ştiinţific şi cultural. Mihail Kogălniceanu încetează din viaţă pe o masă de operaţie din Paris pe 20 iunie 1891, la vârsta de 74 de ani. Este înmormântat la Cimitirul Eternitatea din Iaşi.

Surse:

Stelian Neagoe, Oameni politici români, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007

Nicolae C. Nicolescu, Şefii de stat şi de guvern ai României (1859 - 2003), Editura Meronia, Bucureşti, 2003

Alexandru Zub, Mihail Kogălniceanu, un arhitect al României moderne, Editura Institutul European, Iaşi, 2005 

https://radioromaniacultural.ro/portret-mihail-kogalniceanu/

https://www.timpul.md/articol/personalitatea-zilei--mihail-kogalniceanu---un-fauritor-al-unirii-principatelor-romane-40218.html

https://jurnalul.antena3.ro/special-jurnalul/ctitori-ai-rom-acirc-niei-150-de-ani-de-la-unirea-principatelor-romane-141830.html