Alexandru Sahia, pe numele său real Alexandru Stănescu, s-a născut în 1908 și a murit în august 1937, înainte de a împlini 30 de ani. Moartea lui prematură a fost imediat exploatată politic. Deși, în ultimele luni de viață, fusese deja marginalizat și chiar exclus din cercurile comuniste clandestine, după dispariție a fost refolosit propagandistic drept „martir al proletariatului”, „intelectual devotat clasei muncitoare” și „victimă a lumii burgheze”. Aici stă una dintre marile mistificări ale epocii: viu devenise incomod pentru partid, mort devenea foarte util.
În epocă, necrologurile i-au construit rapid o imagine sentimentală. Ion Călugăru scria despre el ca despre „un mucenic al breslei”, Noica îl vedea ca pe un idealist aproape de tipul „creștinului primitiv”, iar Arșavir Acterian nota că „din călugăr dezamăgit devenise comunist”, adăugând și un detaliu tăios: în ultimele luni, cei care se folosiseră de el „l-au concediat”. Chiar și Siguranța observa imediat potențialul de exploatare propagandistică al morții sale: înmormântarea urma să fie transformată într-un eveniment politic, iar moartea sa să fie valorificată de presa comunistă. Cu alte cuvinte, încă din august 1937, înainte de comunizarea României, se încerca fabricarea unui simbol.
Situația era, însă, de un paradox aproape cinic. Cu foarte puțin timp înainte să moară, Sahia era tratat de propriii săi camarazi din subterana comunistă drept „dușman al partidului”. În prima parte a anului 1937, a fost exclus din PCdR, iar printre cei implicați în marginalizarea lui apar nume care, mai târziu, vor cântări enorm în propaganda regimului: Ștefan Foriș, Leonte Răutu, Sorin Toma, Aurel Rotemberg (viitorul Ștefan Voicu), iar indirect și Lucrețiu Pătrășcanu. Asta spune enorm despre mecanismul intern al partidului: omul pe care propaganda de după război îl va transforma într-un model de fidelitate era, la sfârșitul vieții, deja suspect și indezirabil.
Un motiv esențial al acestei căderi a fost legat de călătoria sa în URSS, în iarna 1934–1935. Sahia merge acolo cu entuziasmul militantului care credea în „paradisul sovietic”. Numai că ajunge să fie arestat și anchetat la Lubianka, suspectat de spionaj. Simplul fapt că GPU-ul îl luase în vizor era suficient ca, în logica terorii staliniste, să devină suspect pe termen nelimitat. A fost eliberat și trimis acasă, dar pata rămânea. În lumea Kominternului, ancheta echivala aproape cu o sentință politică. Stelian Tănase observă foarte bine această logică: dacă excluderea s-a produs la București, nu la Moscova, asta i-a salvat, probabil, viața. La Moscova, într-o vreme de epurări și de „mare teroare”, un asemenea om putea sfârși în fața plutonului de execuție.
Aici apare una dintre cele mai interesante și, pentru mulți, cele mai „picante” răsturnări de perspectivă. Sahia nu s-a întors triumfător din URSS, ci șocat și dezamăgit. Numai că, spre deosebire de Panait Istrati, care a avut curajul rupturii publice, Sahia a tăcut. Nu a povestit în cartea sa „URSS, azi” nimic despre ancheta de la Lubianka. Nu a denunțat public realitatea sovietică. Petre Pandrea notează că Sahia ar fi revenit de la Moscova devastat și că ar fi recunoscut în cerc restrâns că „nu-i paradis”, că Istrati și André Gide avuseseră dreptate. Dar nu a avut forța să rupă public cu iluzia. Aici se vede foarte limpede drama lui: era un om care avea nevoie să creadă în ceva absolut și, după eșecul religios, se agățase de revoluția comunistă. Când și această credință a început să se fisureze, nu i-a mai rămas mare lucru.
Biografia lui reală contrazice masiv mitul oficial de mai târziu. Nu provenea dintr-o familie de mizerabili și nu era nici pe departe un „copil al foamei” ieșit din mahalale. S-a născut la Mănăstirea, pe Dunăre, într-o familie de țărani înstăriți. Tatăl său fusese primar liberal, fratele său era cârciumar prosper, sora sa profesoară. A urmat liceul militar din Craiova, pregătindu-se pentru o carieră de ofițer, apoi Sfântul Sava, după care s-a înscris la Facultatea de Drept. A traversat mai multe crize existențiale: una militară, apoi una religioasă. În jurul vârstei de 21 de ani intră la Mănăstirea Cernica, unde stă aproape doi ani și de unde își ia numele de Sahia, pe care îl va păstra ca nume literar. Nici aici nu rezistă: pierde credința, începe să citească marxism și părăsește mănăstirea.
Această succesiune de rupturi îl descrie poate mai bine decât orice etichetă politică. Sahia nu era, în fond, un doctrinar rece, ci un om în permanentă căutare, predispus la absolut și la convertiri radicale. De aceea, unii contemporani l-au perceput ca pe o natură mistică, doar că, la un moment dat, mistica religioasă a fost înlocuită de mistica revoluției.
Din 1932 până în 1937, lucrează în presă și intră tot mai adânc în cercurile comuniste clandestine. Nu este doar un ziarist simpatic stângii, ci un activist real, conectat la Agitprop și la rețeaua de publicații controlate sau finanțate de PCR și de Komintern: „Veac nou”, „Bluze albastre”, „Reporter”, „Șantier”, „Buletin”, „Floare de colț”. Participă la toate marile campanii ideologice ale deceniului: scrie în apărarea greviștilor de la Grivița, a lui Mihai Gheorghiu Bujor, a lui Petre Constantinescu-Iași, face cronica procesului Anei Pauker de la Craiova și nu se limitează la articole. Potrivit documentelor citate, ducea chiar mesaje secrete ascunse în colete pentru acuzați: texte scrise pe chibrituri, pe foițe, pe ambalaje, pe ouă. Nu era doar observator. Era participant.
Siguranța îl urmărea atent. I se citea corespondența, îi erau monitorizate relațiile cu legația sovietică, era notat pentru propagandă comunistă în rândul soldaților, iar revistele la care lucra erau confiscate încă din tipografie. Și totuși, fapt interesant, nu a fost arestat serios de Siguranță. Asta poate sugera două lucruri: fie protecții puternice, fie faptul că, în unele momente, activitatea sa era tolerată până la un punct deoarece putea fi controlată și supravegheată.
Propaganda comunistă de după 1945 avea să construiască însă un portret fals, foarte rentabil politic: Sahia era prezentat ca un scriitor al mizeriei, un proletar intelectual, un om care dormea prin redacții, trăia în sărăcie și murea de tuberculoză din cauza „orânduirii burgheze”. În realitate, datele invocate de memorialiști contrazic această legendă. Sahia lucra la „Vremea” și „Dimineața”, câștiga bine, era elegant îmbrăcat, avea chiar o mică afacere cu taxiuri, finanțată de legația sovietică, și frecventa medii intelectuale exclusiviste. Petre Pandrea îl descrie ca pe un bărbat sobru, elegant, „ca un dandy”, plăcut, amabil, departe de imaginea oficială a proletarului sfârtecat de sărăcie.
Și anturajul lui spune mult. Nu trăia la periferia vieții culturale, ci exact în miezul ei. Îi întâlnim în jurul lui pe Eugen Ionescu, Ghiță Ionescu, Mihail Sebastian, Barbu Brezianu, Radu Popescu, Zaharia Stancu, Petre Pandrea, N. Cocea, dar și pe Mihail Polihroniade, Arșavir Acterian, Constantin Noica. Adică exact lumea pestriță, tensionată și inteligentă a anilor ’30, în care ideologiile se amestecau cu prieteniile, iar opțiunile se schimbau dramatic. Nu era deloc un simplu „om al uzinelor”; era bine introdus, mobil, conectat.
Cartea lui, „URSS, azi”, apărută în 1935, este un document important tocmai prin ceea ce ascunde. Este o combinație de clișee, statistici oficiale, lozinci și impresii atent dozate, perfect compatibilă cu cerințele Agitprop-ului.
Descrie entuziast realizările sovietice, participă la festivitățile de 7 noiembrie din Piața Roșie, înregistrează marile simboluri ale puterii staliniste și produce, practic, un volum de propagandă. Dar, în spatele acestui text, stă omul care tocmai fusese anchetat la Lubianka și care știa deja că „paradisul terestru” avea un subsol represiv. Aici este una dintre marile minciuni ale cazului Sahia: cartea apare ca o mărturie de convingere, dar poate fi citită și ca produsul unei tăceri forțate sau al unei lașități tragice.
După 1945, mașinăria propagandistică se pune în mișcare cu o eficiență imensă. Deși în timpul vieții sale fusese exclus și suspectat, Sahia este resuscitat oficial. Devine modelul de scriitor „bun” pentru noul regim.
Este introdus în manuale, editat în zeci de ediții, cu milioane de exemplare, comemorat de Academie, de Uniunea Scriitorilor, transformat în nume de școli, străzi, instituții, sate, gospodării colective. În 1948, este ales post-mortem în Academia Română. De ce atâta zel? Pentru că proza lui era perfectă pentru propaganda oficială: descria muncitori, exploatare, patroni fără milă, accidente, greve, represiune — adică exact clișeele de care regimul avea nevoie pentru a rescrie trecutul interbelic într-o cheie marxistă.
Practic, Sahia a fost ideal pentru comunism din trei motive. Mai întâi, murise tânăr și nu mai putea contrazice nimic. Apoi, scrisese suficient de „angajat” încât să poată fi canonizat ideologic. În fine, biografia lui era suficient de neclară și contradictorie încât să poată fi remodelată propagandistic.
Regimul a șters tot ce nu convenea: originea lui bună, eleganța, contactele mondene, afacerea cu taxiuri, dezamăgirea de la Moscova, excluderea din partid. A păstrat doar figura „îngerului roșu”, a intelectualului pur, bolnav, sacrificat. În realitate, cazul Sahia arată nu doar cum propaganda comunistă și-a fabricat martirii, ci și cum i-a devorat chiar pe cei care i se oferiseră cu bună-credință. A fost folosit viu pentru agitație și propagandă, apoi aruncat atunci când a devenit suspect, apoi resuscitat mort pentru mitologie. E aproape o schemă perfectă a mecanismului comunist: te folosește, te compromite, te exclude, apoi te transformă, dacă îi mai ești util, în icoană oficială.
Și poate tocmai aici stă interesul lui Alexandru Sahia astăzi. Nu neapărat în valoarea operei sale, care nu justifică proporțiile cultului de odinioară, ci în felul în care biografia lui devine o oglindă a secolului XX românesc: criză spirituală, radicalizare ideologică, fascinație pentru utopie, contact brutal cu realitatea sovietică, tăcere, excludere, apoi mitologizare postumă. Sahia nu este doar un scriitor uitat. Este, mai ales, unul dintre cele mai clare exemple despre cum comunismul își fabrica sfinții, folosindu-se chiar de victimele și de ratații lui.
sursa Stafia lui Sahia , de Stelian Tănase in Idei în Dialog, 1 decembrie 2004 (Anul 1, / nr. 3 )
