&&&

 CIVILIZAȚIA ADUCERII AMINTE 

⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️VICTOR HUGO....

Decedat la 22 mai 1885, PARIS, FRANȚA...

      Bătrânul scriitor credea că o forță atotputernică a creat lumea,  o susține și ne judecă ; credea că supraviețuim trupului și că suntem responsabili de actele noastre ...

 -În 1860, HUGO și-a scris CREZUL : 

" Cred în Dumnezeu. Cred în suflet. Cred în responsabilitatea acțiunilor. Mă las în voia Tatălui universal. Cum, în acest moment, religiile nu - și fac datoria către umanitate și către Dumnezeu, niciun preot nu va asista la înmormântarea mea. Îmi las inima ființelor care- mi sunt dragi. - V. H. " 

-La 31 august 1881, Hugo redactă cu mâna lui sigură, un TESTAMENT : 

" Dumnezeu. Sufletul. Responsabilitatea. Această triplă noțiune îi este omului de ajuns. Mie mi- a ajuns. Este adevărata religie. Am trăit în ea. Mor în ea. Adevărul, lumină, justiție,  conștiință - acesta este Dumnezeu.....

    -Dăruiesc 40.000 de franci săracilor. Doresc să fiu purtat la cimitir în dricul săracilor.

     Dăruiesc toate manuscrisele și tot ce se va găsi scris sau desenat de mine, Bibliotecii Naționale din PARIS, care va deveni într-o zi Biblioteca Statelor- Unite ale Europei. 

      Las o fiică bolnavă și doi nepoți,binecuvântarea mea să- i ocrotească.

În afara celor 8.000 de franci pe an necesari fiicei mele, tot ce am, aparține nepoților mei.  Notez aici, spre a fi rezervate, renta anuală și viageră constituită mamei lor, ALICE, și pe care o ridic la 12. 000 de franci ; și renta anuală și viageră constituită curajoasei femei care, în timpul loviturii de stat, mi- a salvat viața punându-și în pericol propria ei viață și care, apoi, mi- a salvat cufărul cu manuscrise ( clauză devenită caductă, Juliette Drouet murind în 1883 ).

Voi închide ochiul pământesc ; dar ochiul spiritual va rămâne deschis, mai larg ca niciodată. Refuz discursul funebru al oricărei biserici. Cer o rugăciune din partea fiecărui suflet.

                                              VICTOR HUGO ".

Într- un scurt codicil, remis lui AUGUSTE VACQUERIE la 2 august 1883, HUGO exprima aceleași idei într-un stil mai abrupt și mai hugolian : 

" Dau 50.000 de franci săracilor. Doresc să fiu purtat la cimitir în dricul lor. Refuz discursul funebru al tuturor bisericilor, cer o rugăciune  din partea tuturor sufletelor. Cred în Dumnezeu. - VICTOR HUGO ."

O congestie pulmonară, la 18 mai, s- a dovedit pentru marele scriitor, mortală. Simți că e sfârșitul ii spuse lui PAUL MEURICE în spaniolă  : " Va fi foarte bine venită ". În ultimul lui delir, HUGO a compus încă un vers perfect : 

" Aici e bătălia dintre zi și noapte ". Ceea ce rezumă viața lui și toate viețile, la urma urmei. 

      Romancierul a decedat la 22 mai 1885  după ce- și luă adio de la GEORGES și JEANNE. Ultimul lui cuvânt : 

" Văd o lumină neagră ". ....

     După aflarea tristei veștii despre sfârșitul lui HUGO, SENATUL și CAMERA suspendară ședința,  în semn de doliu național.... Se hotărî că PANTEONUL își va recăpăta, pentru el, destinația dată de Adunarea constituantă ; cu inscripția :  "Marilor oameni, patria recunoscătoare " , va fi rentabilitată pe fronton ; și că trupul lui V. HUGO va fi acolo înhumat, după ce va fi fost expus sub ARCUL de TRIUMF.

     Ce a însemnat în noaptea de 31 mai această veghe a unui întreg oraș, " trebuia să fi văzut spre a- ți da seama ", scrie BARRES. "

     Trebuia să fi văzut sicriul înălțat în noaptea neagră ... în timp ce flăcările verzi ale lampadarelor aruncau o lumină tristă peste porticul imperial și se multiplicau pe platoșele cavalerilor purtători de torțe, care păstrau ordinea. Mulțimea în valuri mereu înnoite, din piața CONCORDE, se lovea de caii înspăimântați, până la două sute de metri de catafalc, și delira de admirația de a fi creat un zeu ... "

Doisprezece tineri poeți alcatuiau o gardă de onoare.  

Noaptea, spunea ROMAIN ROLLAND, a fost dionisiacă ." În piața CONCORDE, orașele FRANȚEI erau în doliu ... " 

     Un cortegiu funebru și triumfal îl escortă pe VICTOR HUGO de la ETOILE până la PANTEON. Două milioane de francezi urmau cortegiul....Bulevardele, pe care se scurgea acest mare val uman, erau mărginite de stâlpi purtând tăblițe cu principalele opere ale defunctului. Pentru întâia oară în istoria oamenilor, o națiune făcea unui poet onoruri pe care obișnuise să le rezerve până atunci numai suveranilor sau șefilor militari. 

Sursa : 

" Olympio sau viața lui Victor Hugo " de Andre Maurois. Editura Univers 1983. Traducere de Virginia Șerbănescu. Fragmente din partea a zecea  ( " MOARTE Și TRASFIGURARE " ).

&&&

 ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️📚MIZERABILII...

     VICTOR HUGO......s-a stins pe 22 mai 1885.....

       Romanul"MIZERABILIIi"este considerat drept una dintre capodoperele umanității, poate cel mai mare roman din toate timpurile.... 

    -Scris de VICTOR HUGO, marele romantic al FRANȚEI, romanul n-a fost primit bine de toată lumea, mai ales în ITALIA, unde criticul care avea grija ediției spunea că "ar fi o carte doar pentru francezi". Iată răspunsul genial al lui HUGO: "E o carte scrisă pentru toate popoarele. Nu ştiu dacă va fi citită de toate, dar eu am scris-o pentru toate. Oriunde omul zace în necunoaştere şi disperare, oriunde femeia se vinde pentru pîine, oriunde copilul suferă că n-are o carte care să-l învețe şi un cămin unde să se încălzească, cartea "Mizerabilii" bate la uşă şi spune: "Deschideti-mi, vin pentru voi!" "Trebuie să mai stărui? Voi nu aveți săraci? Uitați-vă jos! Nu aveți paraziți? Uitați-vă sus! 

Unde este armata voastră de profesori, singura armată pe care o recunoaşte civilizația? Aveți scoli gratuite şi obligatorii? În patria lui Dante şi a lui Michel-Angelo ştie toată lumea să citească? Au nu aveți, ca şi noi, un buget de război gras şi un buget de învățămînt ridicol? (cît de puține lucruri s-au schimbat în 200 de ani-n.m.)

Să verificăm ordinea noastră socială, să-i vedem păcatele!

Cartea aceasta, MIZERABILII, e oglinda noastră în măsura în care e a voastră. Înțeleg că împotriva ei se ridică anumiți oameni şi caste. Oglinzile, fiindcă spun adevărul, sunt urîte. Asta nu le împiedică să fie folositoare. Eu am scris pentru toți, pătruns de o mare dragoste pentru țara mea, dar fără să mă preocup de Franța mai mult decît de alt popor. Pe măsură ce înaintez în viață, mă simplific şi devin din ce în ce mai mult patriot al umanității. Fac şi eu ce pot, sufăr de suferința universală şi încerc s-o uşurez, n-am decît puterile şubrede ale unui om şi strig tuturor: "Ajutați-mă!"

Iată, domnule, ce m-a provocat scrisoarea dtale să spun! Am stăruit atîta din pricina unei fraze din scrisoarea dtale: "Mulți italieni spun că"Mizerabilii"e o carte franceză. S-o citească francezii"!

Vai, o repet, mizeria e treaba noastră, a tuturor, fie italieni, francezi, englezi.

De cînd istoria scrie şi filosofia meditează, mizeria e veşmîntul neamului omenesc. A venit momentul să smulgem zdreanța asta groaznică a trecutului şi să învelim picioarele goale ale Omului-Popor în haina de purpură a aurorei".

Cît de optimist şi de frumos gîndea HUGO! Iată dar care este menirea intelectualui adevărat. El trebuie să vadă adevărul dincolo de interesele meschine ale unuia sau altuia şi să fie alături de cei mulți şi oropsiți, de cei care disperă şi strigă în zadar, pentru că nu-i aude nimeni, niciodată.

sursa:Mitu Ion

      ODIHNĂ-N VEȘNICĂ LUMINĂ!🕯🙏

 CONSIDER AȚIE, RESPECT!

&&&

 😢 ADÈLE HUGO......

     -Probabil că nu ați auzit niciodată de ADÈLE HUGO, dar povestea ei vă va bântui mult timp după ce o veți termina de citit. S-a născut în 1830, având o viață la care majoritatea femeilor nu puteau decât să viseze – fiica lui VICTOR HUGO, gigantul literar al FRANȚEI, crescută în saloane pariziene strălucitoare, pline de muzică, cărți și de cele mai strălucite minți ale timpului ei.      ADÈLE era uimitoare, talentată și cânta la pian cu o abilitate care îi făcea pe oameni să se oprească și să asculte. Viitorul ei părea de aur, trasat în toate modurile care contau pentru societatea secolului al XIX-lea.

     -Dar, dincolo de tot acel privilegiu și frumusețe, ADÈLE căuta ceva care, în cele din urmă, avea să o distrugă: o iubire care avea să o consume complet.....La 16 ani, s-a îndrăgostit nebunește de AUGUSTE VACQUERIE, iar când relația aceea s-a stins, ceva s-a schimbat în ea. În timp ce alte femei și-ar fi putut vindeca rănile și ar fi mers mai departe, ADÈLE a respins fiecare pretendent care l-a urmat, ca și cum ar fi așteptat ceva – sau pe cineva – care să-i redefinească întreaga existență....

     - Acea persoană s-a dovedit a fi locotenentul ALBERT PINSON, un ofițer britanic fermecător, frumos, cochet și înecat în datorii la jocuri de noroc.

     -În ciuda avertismentelor familiei sale, ADÈLE a devenit obsedată de el. Și când interesul lui a scăzut, în mod previzibil, în loc să accepte respingerea așa cum ar face orice persoană rațională, sentimentele lui ADÈLE s-au intensificat. A început ceea ce acum recunoaștem drept comportament de hărțuire: l-a urmărit de la PARIS la LONDRA, apoi peste un ocean întreg până la HALIFAX, NOVA SCOȚIA.

     -Să ne gândim puțin la asta. Era anul 1854. Nu existau avioane, comunicații rapide, ca în ziua de azi. ADÈLE și-a mințit familia, și-a cheltuit moștenirea și a traversat ape periculoase doar pentru a fi aproape de un bărbat care nu o dorea. A închiriat camere sub nume false, spunându-le oamenilor că este „MADAME PINSON ”, trăind o întreagă iluzie.

     -Comportamentul ei a escaladat până la extreme sfâșietoare... Îi scria zilnic scrisori lui PINSON, pândea pe străzi ore în șir în speranța că îl va zări și chiar se deghiza în bărbat pentru a-l urma mai îndeaproape. 

     😢Sănătatea ei fizică s-a deteriorat – nu mai mânca, rătăcea noaptea, vorbea singură. Obsesia îi consumase complet identitatea, fără a lăsa nimic din femeia strălucită și talentată care fusese odinioară.

    -Când PINSON s-a mutat în BARBADOS cu regimentul său, ADÈLE l-a urmat din nou, în ciuda faptului că nu avea bani și niciun sistem de sprijin. O femeie din anii 1850, călătorind singură pe o insulă din CARAIBE, sfidând toate așteptările sociale ale timpului ei – totul pentru un bărbat.

     Cea mai crudă întorsătură a venit când PINSON  s-a întors în ANGLIA și s-a căsătorit cu altcineva, în timp ce ADÈLE a rămas în BARBADOS, cutreierând străzile în rochii zdrențuite, strângând jurnalele în mână și căutând în continuare bărbatul care nu se mai gândea la ea..... El pur și simplu și-a continuat viața, în timp ce ea a rămas prinsă în obsesia ei.

     -În cele din urmă, o femeie a ajutat-o ​​pe ADÈLE să se întoarcă în FRANȚA, unde tatăl ei, cu inima frântă, a internat-o într-un spital de boli mintale. ....A trăit acolo timp de decenii, supraviețuind lui VICTOR HUGO și fără a mai vorbi niciodată. Unii cred că a suferit de schizofrenie, posibil declanșată de durerea cauzată de moartea fraților ei și de constrângerile imposibile impuse femeilor din epoca ei.

   😢 Povestea lui ADÈLE nu este doar o poveste despre o dragoste neîmpărtășită – este o oglindă care reflectă teritoriul periculos dintre pasiune și obsesie pe care multe femei încă îl navighează și astăzi. În epoca noastră a rețelelor sociale, unde putem urmări fiecare mișcare a cuiva, unde persistența romantică este adesea romantizată în filme și cărți, povestea lui ADÈLE pare tulburător de relevantă.

sursa:Ioan Gherghina

&&&

 💕JULIETTE DROUET și VICTOR HUGO.....

          O DRAGOSTE TIMP DE 50 DE ANI,CARE A SUPRAVIEȚUIT IMPERIILOR!

      -Ea i-a scris 20 000 de scrisori de dragoste. Nu va fi niciodată soția lui. Iată cea mai deşirantă - şi frumoasă - poveste de dragoste întâmplată vreodată. 

     -PARIS 1833. VICTOR HUGO, deja celebru, (scrisese NOTRE - DAME de PARIS intră într-un teatru pentru a urmări punerea în scenă a noii sale piese. Printre actrițe se numără şi JULIETTE DROUET, 26 de ani, cunoscută pentru frumusețea sa extraordinară şi independența legendară.

    💕 -În seara de 16 februarie va începe povestea lor de dragoste care va dura 50 de ani!

    Era însă problemă: HUGO era deja însurat.

Câteva luni mai târziu, JULIETTE face o alegere grea. Abandonează cariera actoricească - independența sa, veniturile, identitatea sa - şi se consacră cu trup şi suflet lui. Se instalează într-un mic apartament unde, zi după zi, aşteaptă vizitele scriitorului.

   -Când se plânge de plictiseală, HUGO îi spune : " Scrie-mi! Scrie totul."

     Şi ea o va face.

  -Timp de cinci decenii, JULIETTE scrie peste 20 000 de scrisori - câteodată mai multe în aceeaşi zi. Scrisori de dragoste. De singurătate. De gelozie. Pentru că HUGO are în câteva rânduri mici aventuri cu alte femei. Scrisori trimise scriitorului sau păstrate de ea ,HUGO le va păstra pe toate.

   -Dar JULIETTE nu se limitează la scrisori. Ea devine secretara lui, copista. Îi transcrie manuscrisele la lumina lumânării, lucrând târziu în noapte. Îşi exprimă critici cărora el le acordă atenție.

    -Apoi, în 1851, totul se schimbă.

VICTOR HUGO devine inamicul politic al guvernului francez. Când lovitura de stat NAPOLÉON III, transformă PARISUL în câmp de lupte, poetul devine peste noapte un om căutat. Trebuie să părăsească FRANȚA sau să rişte închisoarea sau mai rău. Soția lui e prea bolnavă să-l ajute dar JULIETTE o va face!

     -Cu riscuri imense personale face rost de documente false. Organizează deghizări.

Şi, mai presus de toate salvează manuscrise - printre altele două treimi din romanul neterminat la care scriitorul lucrează de ani.     Acest roman va deveni " MIZERABILII ".

Dacă JULIETTE nu s-ar fi mişcat atât de bine în acel decembrie, probabil că s-ar fi pierdut unul din cele mai mari romane scrise vreodată !

     -HUGO se exilează în BELGIA. JULIETTE i se alătură la câteva zile, purtând o valiză care conține opera vieții celebrului scriitor.

    Exilul va dura 19 ani....Tot acest timp, în insulele JERSEY şi GUERNESEY, departe de atmosfera PARISULUI, JULIETTE îi rămâne alături. Nu în chip de soție. Nici măcar recunoscută public. Dar alături.

     -În exil HUGO termină marele său roman. JULIETTE este primul cititor care de altfel îl roagă în scrisorile sale să menajeze pe cât poate personajele ei preferate. Publicat în 1862, succesul lui este imediat.

    -În roman scriitorul fixează ziua nunții lui MARIUS şi COSETTE pe 16 februarie - ziua când a început marea lor dragoste. 

Exilul ia sfârşit în 1870. Se întoarce în FRANȚA sub aureola eroului național. Soția i-a murit în 1868. În ultimele ei luni, ADÈLE o acceptă pe JULIETTE - femeia cu care l-a împărțit pe VICTOR timp de 35 de ani.

     -Pentru prima oară JULIETTE poate fi recunoscută public.Ultimii ani ai lui HUGO sunt legendari.

     -Când împlineşte 80 de ani, timp de 6 ore se defilează prin fața locuinței sale. Strada îi poartă deja numele. În tot acest timp JULIETTE îi rămâne alături. 

    -În 1833, după ani de suferință,un cancer la stomac, JULIETTE moare la 77 de ani. Familia scriitorului îl sfătuieşte să nu ia parte la funeralii. HUGO este devastat.

El îi supraviețuieşte încă doi ani. În aceşti ultimi doi ani pana scriitorului nu-şi mai găseşte magia alunecării pe hârtie.

    -Înainte de a muri, ai lui găsesc o însemnare pe care o scrisese în timp ce PARISUL era asediat şi el se gândea că n-o să scape :

" JULIETTE D. mi-a salvat viața în 1851. Pentru mine, ea a traversat exilul. Niciodată sufletul ei nu l-a abandonat pe al meu. Fie ca cei care m-au iubit, s-o iubească! Cei care m-au iubit s-o respecte! Ea este vāduva mea."

     -Când moare HUGO, în 1885, două milioane de persoane sunt în convoiul funerar. Este înmormântat la PANTHÉON, alături de marii eroi ai FRANȚEI.

    ❤️Marea dragoste care l-a susținut timp de 50 de ani s-a numit JULIETTE. Un amor care n-a fost perfect. HUGO, uneori infidel, o considera adesea o achiziție. Ea şi-a închinat întreaga viață acestui om care n-a meritat-o mereu. Dar, timp de 50 de ani au rămas împreună.

   .....20 000 de scrisori, 50 de ani, un amor care a supraviețuit imperiilor.

Într-o lume care părea să facă relația lor imposibilă, ei au construit o dragoste care a durat mai mult decât exilul lui HUGO, mai mult decât imperiul lui N III, mai mult decât aproape orice "histoire d'amour" a secolului lor.

    -JULIETTE DROUET a dat totul lui VICTOR HUGO. 

În maniera sa imperfectă, i-a dat şi el ceva în loc : un loc în istoria literaturii alături de unul din cele mai mari nume ale ei.

un text tradus de pe net 

Bibliografie: 

Les lettres de Juliette Drouet à Victor Hugo  (Edition Gallimard)

Histoire de l'exil de Victor Hugo ( L' Université de Paris)

    ODIHNĂ-N VEȘNICĂ LUMIN Ă!🕯

ADMIRAȚIE, CONSIDERAȚIE, RESPECT!

$$&

 S-a întâmplat în 21 mai1910, 21.V / 3.VI: În această zi, lua fiinţă „Muzeul Simu"; conţine opere de o inestimabilă valoare aparţinând unor mari artişti români sau străini adunate de colecţionarul de artă Anastase Simu (1854-1935); în 1927 acesta a dăruit casa şi întreaga colecţie statului, muzeul ce-i poartă numele fiind unul dintre cele mai de seamă din Bucureşti şi din ţară la acea vreme.A funcţionat ca muzeu privat până în 1927, când Anastase Simu l-a donat statului român cu tot cu bogata colecție de opere de artă românească și străină, ce cuprindea peste 1.200 de piese din toate genurile artistice: pictură, grafică, sculptură, artă decorativă.

Muzeul Simu a fost inaugurat în 1910, în Bucureşti, fiind construit în forma unui templu caracteristic Antichităţii greceşti, la intersecţia străzii Mercur cu o uliţă ce se strecura între străzile Colţei şi Romană (chiar între casele lui Titu Maiorescu si C.A. Rosetti spre vest şi casele lui D. A. Sturdza şi Al. Marghiloman spre est.Colecţia muzeului era împărţită în cinci secţii şi cuprindea foarte multe lucrări de pictori şi sculptori francezi din secolele al XVIII-lea - al XIX-lea (Zurbaran, Delacroix, Houdon,Fremiet, Ridon, Meunier, Daumier,Gericault, Pissaro, Renoir, Courbet, Bourdelle etc). În secţiunea de artă românească erau expuse lucrări de pictori precum Aman, Grigorescu, Andreescu, Luchian, Pallady, Petraşcu, Teodorescu-Sion, Bunescu, Ressu etc şi sculptori precum, Brâncuşi, Paciurea, Stork etc. 

Colecția de grafică românescă, de pildă, cuprindea lucrări de: Carol Popp de Szathmáry, Theodor Aman, Nicolae Grant, Mișu Tăisanu, Constantin Jiquidi, Alexandru Severin, Rudolf Schweitzer–Cumpăna, Apcar Baltazar, Vasile Dobrian, Nicolae Brana, Ludovic Bassarab, Alexandru Bassarab, iar cea de grafică străină cuprindea lucrări de Antoine Bourdelle, Camille Pissarro, Firmin Massot, Charles Milcendeau, Alexandre Calame, Eugene Vibert, Leo Putz, Paini Elvetia şi Max Choteau. Printre alte exponate se mai aflau mulaje italieneşti din secolul al XVI-lea sau icoane bizantine. Edificiul muzeului a fost construit în stil ionic, similar templelor greceşti şi a fost terminat în 1910. Clădirea a fost demolată în 1960, iar pe locul ei a fost construit magazinul de confecţii „Eva”.

Câteva cuvinte despre Anastase Simu găsim într-o revistă culturală din anii 30, „Boabe de Grâu". Aici se precizează următoarele: „ Anastase Simu, poposit aci din Brăila, după ce învăţase, ca şi Maiorescu, la Theresianum din Viena, continuase la Paris, sfârşise la Bruxelles, fusese secretar de legaţie la Berlin şi făcuse, acasă, politică conservatoare care îl trimisese de mai multe ori în Cameră”. Anastase Simu a moştenit, la varsta de 19 ani, o avere semnificativă. A putut astfel să îşi ia licenţa în Drept la Paris şi doctoratul în Ştiinţe Politice şi Administrative la Bruxelles. A fost numit secretar la Legaţia Romaniei din Berlin şi apoi senator de Brăila în trei legislaturi consecutive. A fost membru în Consiliul Consultativ al Artelor din Ministerul Instrucţiunii Publice, membru al Ateneului Roman şi membru de onoare al Academiei Romane.

Muzeul care găzduia colecţia sa a fost demolat de comunişti în 1964, deoarece nu se mai încadra în ansamblul de blocuri nou- construite în zonă, dar se pare ca a contribuit la decizia demolarii lui şi aspectul de templu pe care îl avea imobilul, întrucât amintea de masoneria românească, pe care guvernul comunist o voia ştearsă din istorie.

Surse:

http://www.b365.ro/muzeul-simu-muzeu-de-arta-bucuresti-muzeu-templu-grecesc_202092.html

https://www.bucuresti-centenar.ro/muzeul-simu-pus-la-pamant-de-comunisti-pentru-un-magazin-de-confectii/

http://art-historia.blogspot.com/2010/05/unde-era-muzeul-simu.html

https://formareculturala.ro/muzeul-simu-deschis-in-anul-1910/

https://www.descopera.ro/timp-liber/929433-muzeul-simu

&&&

 S-a întâmplat în 21 mai1910, 21.V / 3.VI: În această zi, lua fiinţă „Muzeul Simu"; conţine opere de o inestimabilă valoare aparţinând unor mari artişti români sau străini adunate de colecţionarul de artă Anastase Simu (1854-1935); în 1927 acesta a dăruit casa şi întreaga colecţie statului, muzeul ce-i poartă numele fiind unul dintre cele mai de seamă din Bucureşti şi din ţară la acea vreme.A funcţionat ca muzeu privat până în 1927, când Anastase Simu l-a donat statului român cu tot cu bogata colecție de opere de artă românească și străină, ce cuprindea peste 1.200 de piese din toate genurile artistice: pictură, grafică, sculptură, artă decorativă.

Muzeul Simu a fost inaugurat în 1910, în Bucureşti, fiind construit în forma unui templu caracteristic Antichităţii greceşti, la intersecţia străzii Mercur cu o uliţă ce se strecura între străzile Colţei şi Romană (chiar între casele lui Titu Maiorescu si C.A. Rosetti spre vest şi casele lui D. A. Sturdza şi Al. Marghiloman spre est.Colecţia muzeului era împărţită în cinci secţii şi cuprindea foarte multe lucrări de pictori şi sculptori francezi din secolele al XVIII-lea - al XIX-lea (Zurbaran, Delacroix, Houdon,Fremiet, Ridon, Meunier, Daumier,Gericault, Pissaro, Renoir, Courbet, Bourdelle etc). În secţiunea de artă românească erau expuse lucrări de pictori precum Aman, Grigorescu, Andreescu, Luchian, Pallady, Petraşcu, Teodorescu-Sion, Bunescu, Ressu etc şi sculptori precum, Brâncuşi, Paciurea, Stork etc. 

Colecția de grafică românescă, de pildă, cuprindea lucrări de: Carol Popp de Szathmáry, Theodor Aman, Nicolae Grant, Mișu Tăisanu, Constantin Jiquidi, Alexandru Severin, Rudolf Schweitzer–Cumpăna, Apcar Baltazar, Vasile Dobrian, Nicolae Brana, Ludovic Bassarab, Alexandru Bassarab, iar cea de grafică străină cuprindea lucrări de Antoine Bourdelle, Camille Pissarro, Firmin Massot, Charles Milcendeau, Alexandre Calame, Eugene Vibert, Leo Putz, Paini Elvetia şi Max Choteau. Printre alte exponate se mai aflau mulaje italieneşti din secolul al XVI-lea sau icoane bizantine. Edificiul muzeului a fost construit în stil ionic, similar templelor greceşti şi a fost terminat în 1910. Clădirea a fost demolată în 1960, iar pe locul ei a fost construit magazinul de confecţii „Eva”.

Câteva cuvinte despre Anastase Simu găsim într-o revistă culturală din anii 30, „Boabe de Grâu". Aici se precizează următoarele: „ Anastase Simu, poposit aci din Brăila, după ce învăţase, ca şi Maiorescu, la Theresianum din Viena, continuase la Paris, sfârşise la Bruxelles, fusese secretar de legaţie la Berlin şi făcuse, acasă, politică conservatoare care îl trimisese de mai multe ori în Cameră”. Anastase Simu a moştenit, la varsta de 19 ani, o avere semnificativă. A putut astfel să îşi ia licenţa în Drept la Paris şi doctoratul în Ştiinţe Politice şi Administrative la Bruxelles. A fost numit secretar la Legaţia Romaniei din Berlin şi apoi senator de Brăila în trei legislaturi consecutive. A fost membru în Consiliul Consultativ al Artelor din Ministerul Instrucţiunii Publice, membru al Ateneului Roman şi membru de onoare al Academiei Romane.

Muzeul care găzduia colecţia sa a fost demolat de comunişti în 1964, deoarece nu se mai încadra în ansamblul de blocuri nou- construite în zonă, dar se pare ca a contribuit la decizia demolarii lui şi aspectul de templu pe care îl avea imobilul, întrucât amintea de masoneria românească, pe care guvernul comunist o voia ştearsă din istorie.

Surse:

http://www.b365.ro/muzeul-simu-muzeu-de-arta-bucuresti-muzeu-templu-grecesc_202092.html

https://www.bucuresti-centenar.ro/muzeul-simu-pus-la-pamant-de-comunisti-pentru-un-magazin-de-confectii/

http://art-historia.blogspot.com/2010/05/unde-era-muzeul-simu.html

https://formareculturala.ro/muzeul-simu-deschis-in-anul-1910/

https://www.descopera.ro/timp-liber/929433-m uzeul-simu

$&$

 S-a întâmplat în 21 mai1932: În această zi, s-a născut Ileana Vulpescu, prozatoare şi traducătoare (d. 12 mai 2021 , București). Renumita scriitoare Ileana Vulpescu s-a născut într-o familie de ţărani din localitatea Bratovoeşti din judeţul Dolj. Ileana Vulpescu a urmat la Craiova, Şcoala „Regina Elisabeta'' (1939-1943) şi Liceul „Elena Cuza'' (1943-1946), continuat în particular din motive de sănătate, şi la Bucureşti cursurile Facultăţii de Filologie, secţia limbă şi literatură franceză, a Universităţii din Bucureşti (1953-1958). Şi-a început activitatea profesională ca documentaristă, apoi, ca cercetător ştiinţific la Institutul de Lingvistică al Academiei Române, Sectorul lexicografie şi lexicologie (1959-1975), colaborând la redactarea lucrărilor „Dicţionarul limbii române'' şi „Dicţionarul explicativ al limbii române''. 

Şi-a făcut debutul în revista „Familia'', în 1966, cu povestirea „Scrisoare către un necunoscut'', iar editorial, în 1963, cu o traducere din limba franceză a unui roman scris de Andre Wurmser.Prima carte a sa, un volum de schiţe, nuvele şi scurte piese de teatru, intitulată „Ş.a.m.d'' a fost lansată în 1969, fiind reluată şi amplificată cu titlul „Candidaţii la fericire'' (1983). Povestirile sunt dominate de pesimism, respectiv de moartea cuiva drag, ratarea unei vieţi sau neîmplinirea. A urmat romanul „Rămas bun'' (1975), în care scriitoarea evoca o familie din secolul al XIX-lea, care a fost premiat cu Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (1976). A scris proză şi teatru, a tradus din literaturile engleză, franceză şi spaniolă şi a semnat versiuni în limba franceză din literatura modernă şi din cea contemporană românească. Colaborează la „România literară'', „Vatra'', „Flacăra'', „România Mare'' ş.a. În 1972 a devenit membră a Uniunii Scriitorilor din România. Romanul care a consacrat-o a fost „Arta conversaţiei'' (1980), care are ca subiect frământările sentimentale ale unei doctoriţe, care a constituit şi scenariul unui spectacol de mare succes, eroina principală a cărţii fiind interpretată, pe scena Teatrului „Giuleşti'', de actriţa Dorina Lazăr. 

În 1981 i-au fost decernate Premiile „Ion Creangă'' al Academiei Române şi „Cântarea României'' pentru romanul „Arta conversaţiei'' (1980); în 1987 a primit Premiul „Flacăra'' pentru „Sărută pământul acesta'' (1987). În 1991, întreaga sa activitate literară i-a fost încununată cu premiul „România Mare''.A mai publicat: „Proză'' (Bucureşti, 1969); „Rămas bun'' (roman, Bucureşti, 1975); „Antinevralgicul de la ora 5'' (piesă în două părţi, în Vatra nr. 9, 10, 1979); „Sărută pământul acesta'' (roman, Bucureşti, 1987; o reconstituire bazată pe o vastă documentaţie arheologică, a lumii dacice în perioada cuceririi romane); „Literatura elină'' (traducere din Jean Defradas, introducere antologie şi note de A. Piatkowski, Bucureşti, 1968); „Amintirile unui negustor de tablouri'' (traducere din A. Vollard, Bucureşti, 1969); „Imagini frumoase'' (traducere din Simone de Beauvoir, Bucureşti, 1973); „Sfârşitul'' (traducere din Fr. Nourissier, prefaţă de R. Toma, Bucureşti, 1974); „Vineri sau limburile Pacificului'' (traducere din Michel Tournier, prefaţă de Micaela Slăvescu, Bucureşti, 1978); „Poezii şi Poeme. Poesis et poemes'' (traducere din Geo Bogza, ed. Bilingvă română-franceză, prefaţă de Şt. Augustin Doinaş, Bucureşti, 1979); „Realismul Burghez la sfârşitul secolului al XIX-lea (1860-1914)'' (traducere din A. Celebonovic, prefaţă de D. Grigorescu, Bucureşti, 1982); „Rămas bun casei părinteşti'' (1990); „În porthart'' (1998); „Arta compromisului'' (2002); „Viaţă, viaţă legată cu aţă'' (2007); „Pe apa sâmbetei'' (2009); „Notă informativă bătută la maşină" (2011); „Noi, doamna doctor, când o să murim ?'' (2012);„Teatru francez'', în traducerea lui Romulus Vulpescu (2016); „Preludiu'' (2017).

A mai scris fantezia dramatică pentru copii „Grădina fermecată'', care a văzut lumina rampei la Teatrul de păpuşi din Iaşi, în stagiunea 1980-1981. De asemenea, în 1983 a avut loc dramatizarea „Artei conversaţiei'', după romanul omonim, realizată în colaborare cu actorul George Bănică. Spectacolul s-a jucat la Teatrul Giuleşti din Bucureşti, dar şi pe scenele din Oradea, Craiova, Cluj-Napoca. În aceeaşi colaborare, a figurat şi „Singurătatea unei femei'' (Arta conversaţiei II), reprezentată în 1990 de compania particulară Arlechin din Piteşti. 

Împreună cu soţul său poetul, traducătorul şi publicistul Romulus Vulpescu (5 apr. 1933 - 18 sept. 2012), scriitoarea a publicat repovestirea romanelor Gargantua şi Pantagruel de Francois Rabelais, iar singură „Extraordinarele aventuri ale lui Tartarin din Tarascon (Tartarin din Tarascon, Tartarin în Alpi, Portul Tarascon)'' după Alphonse Daudet. În 2015, scriitoarea Ileana Vulpescu a primit din partea Fundaţiei Dignitas un premiu şi Trofeul Fundaţiei Dignitas pentru Excelenţă - 2015, conceput de artistul plastic Mircea Nechita. Cu acest prilej, compozitorul Laurenţiu Ganea a dedicat scriitoarei un recital de chitară clasică şi tinerii actori Georgiana Asaftei şi Andrei Iordache au oferit o lectură interesantă a unui fragment din celebrul roman „Arta conversaţiei". În acelaşi an, la 5 iunie, a primit titlul de Cetăţean de onoare al Craiovei, care i-a fost decernat de către Consiliul Local în cadrul unei şedinţe solemne prilejuită de Zilele Oraşului.

La 18 mai 2017, preşedintele României i-a conferit scriitoarei Ileana Vulpescu distincţia Ordinul Naţional „Steaua României" în grad de Cavaler în semn de „înaltă apreciere pentru întreaga carieră pusă în slujba culturii, pentru contribuţia remarcabilă avută la creşterea valorii literaturii române contemporane, pentru traducerile prin care a deschis iubitorilor de carte noi posibilităţi de a lua contact cu literatura universală". Scriitoarea şi traducătoarea Ileana Vulpescu a murit la vârsta de 88 de ani. 

Surse:

„Dicţionarul general al literaturii române'' (2009)

https://serialreaders.com/4171-biografie-ileana-vulpescu.html

http://www.bookblog.ro/articole-speciale/ileana-vulpescu-%E2%80%9Ein-cartile-mele-este-atata-tristete-cata-este-si-in-viata%E2%80%9D/

https://adevarul.ro/cultura/carti/interviu-ileana-vulpescu-scriitoare-fericirea-e-doar-cuvant-dictionar-1_518cf42e053c7dd83f88b7fc/index.html

http://revistatango.ro/ileana-vulpescu-destinul-meu-a-fost-romulus-vulpescu-82737

https://www.agerpres.ro/flux-documentare/2017/05/21/documentar-prozatoarea-si-traducatoarea-ileana-vulpescu-implineste-85-de-ani-04-46-52

https://jurnalul.antena3.ro/special-jurnalul/interviuri/ileana-vulpescu-arta-conversatiei-biblioteca-pentru-tot i-659934.html