$$$

 #IonDichiseanu, unul dintre cei mai cunoscuţi actori români, s-a născut la 20 octombrie 1933, în localitatea Adjud, și s-a stins în București, la 20 mai 2021.

A trecut - al doilea din 300, examenul de admitere la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti, pe care l-a absolvit în 1959, după care a fost repartizat la Teatrul din Botoşani. 

A mai jucat şi la Galaţi, după care a revenit în Capitală, cea mai mare parte a carierei sale desfăşurându-se pe scena Teatrului „Nottara”, un mare succes fiind rolul din „Micul infern”.

Totodată, a fost prezent şi în spectacole de teatru TV sau radiofonic (ex.: „Făt Frumos din lacrimă”, „George Enescu şi prinţesa iubită” etc).

A fost distribuit în numeroase filme: „Darclee”, „Post-restant”, „Porto-Franco”, „Tudor”, „Titanic vals”, „Mofturi 1900”, „Runda 6”, „Dincolo de barieră”, „Tunelul”, „Frumoasele vacanţe”, „Amprenta”, „Bătălia pentru Roma”, „Războiul domniţelor”, „Castelul condamnaţilor”, „Cântecele mării”, „Printre colinele verzi”, „Sfânta Tereza şi diavolii”, „Pistruiatul”, „Muşchetarul român”, „Cantemir”, serialul TV – „Toata pânzele sus!”, „Pentru patrie”, „Revanşa”, „Ultima frontieră a morţii”, „Burebista”, „Trandafirul galben”, „Cucerirea Angliei”, „Misterele Bucureştilor”, „Dragostea şi revoluţia”, „Căruţa cu mere”, „Zbor periculos”, „Maria Mirabela în Tranzistoria”, „Triunghiul morţii”, „Vocea inimii”, „Supravieţuitorul”, „Ultimul corupt din România”, „Mamaia”, „Între chin şi amin” etc.

Dintre premiile obţinute, amintim:

- 1979 - Premiul ACIN (rolul din filmul „Clipa”);

- 2002 - Ordinul Naţional „Serviciul Credincios” în grad de Cavaler - „pentru prestigioasa carieră artistică şi talentul deosebit prin care a dat viaţă personajelor interpretate în filme, dar şi pe scenă, cu prilejul celebrării unui veac de film românesc”;

- 2015 – a primit o Stea pe Aleea Celebrităţilor din Bucureşti;

- 2015 – a primit „Cheia oraşului Adjud”, iar Casa de Cultură din oraş îi poartă de atunci numele;

- 2017 – „Premiul pentru întreaga carieră” – Gala Premiilor Gopo;

- 2018 – „Diplomă de Excelenţă” – Uniunea Autorilor şi Realizatorilor de Film din România;

- 2019 - Ordinul Naţional „Serviciul Credincios” în grad de Ofiţer;

- „Cetăţean de Onoare” al oraşelor Adjud şi Călăraşi.

În 1995 a publicat volumul de versuri „Frumoasa spaniolă, frumoasa suedeză”, în 2016 – volumul „Am fost rivalul regelui. Povestea mea de iubire cu Sara Montiel”, iar în 2017 - s-a lansat volumul „Ion Dichiseanu: Adevărul, mai frumos decât legenda” – cuprinzând memoriile actorului şi informaţii mai puţin cunoscute din viaţa şi activitatea acestuia..

#IonDichiseanu - #InMemoriam

$$$

 S-a întâmplat în 20 mai 325: În această zi, s-a deschis oficial, la Niceea, Sinodul I Ecumenic, care a durat până la data de 25 august a aceluiaşi an. Atât la deschiderea întrunirii, cât şi la închidere a asistat însuşi împăratul Constantin, lucrările ţinându-se în sala de recepţie a palatului imperial din Niceea, sub conducerea episcopilor Eustaţiu al Antiohiei (324-330) şi Alexandru al Alexandriei (313-328). Acest prim Sinod prezintă o deosebită importanţă, deoarece a fost prima adunare a episcopilor din întreaga Biserică (318 Părinţi, conform Tradiţiei), în cadrul căreia s-au dezbătut probleme doctrinare fundamentale şi s-au luat decizii majore care privesc dreapta credinţă şi unitatea bisericii (a fost respinsă şi condamnată învăţătura lui Arie, s-a stabilit o primă formă a „Crezului” şi o primă regulă pentru calcularea datei Paştilor, s-a instituit şi o regulă pentru toate Sinoadele Ecumenice ce urmau a fi organizate ulterior).

În 325, împăratul Constantin cel Mare a convocat primul conciliu ecumenic al bisericii creștine, care a pus bazele dogmatice și canonice ale acestei religii, definind mai precis dogmele creștine drept răspuns la provocarea reprezentată de erezia arianistă. Toți episcopii prezenți s-au declarat de acord cu pozițiile teologice majore propuse de proto-ortodoxie, dat fiind că în acel moment alte forme de creștinism fuseseră „deja excluse, suprimate, reformate sau distruse”.Deși proto-ortdocșii câștigaseră disputele anterioare, în urma definirii mai precise a ortodoxiei creștine ei au fost învinși în secolele al IV-lea și al V-lea de succesorii lor cu propriile lor arme, fiind în cele din urmă declarați eretici, nu pentru că ar fi combătut idei privite drept corecte, ci pentru că poziției lor îi lipseau precizia și rafinamentul teologic cerut de împăcarea unor teze contradictorii acceptate simultan de teologi.

La acest prim conciliu (sinod) ecumenic au participat după unele mărturii duă sute, iar după altele, 318 episcopi din tot ținutul creștin, mai puțin de la iudeii creștini și de la Biserica Mar Thoma. Sinodul a discutat problemele ridicate de Arius din Alexandria. Acesta susținea că Iisus din Nazaret nu ar fi fiul lui Dumnezeu născut din veșnicie, ci doar o creatură a Tatălui care în singurătatea lui l-ar fi creat pe Iisus și l-ar fi înfiat. Discuția centrală a acestui sinod se poartă în jurul termenului de „homoousios" (consubstanțial, de aceeași ființă). Arius propunea formula „homiousios" (de ființă asemănătoare), în sensul că Iisus ar fi primit o ființă asemănătoare Tatălui și nicidecum aceeași ființă. De asemenea, doctrina ariană susține că: «a fost o vreme când Fiul nu exista », adică Fiul ar fi fost o creatură superioară, dar totuși doar o creatură.» Exact acest lucru e lămurit de sinodul I de la Niceea: Isus Christos este «de o ființă» (homoousious) cu Tatăl». Fiul este «născut, iar nu făcut». Primele opt articole ale simbolului niceno-constantinopolitan reprezintă formula dogmatică adoptată de acest sinod. Din punct de vedere ecumenic „Credo"-ul (Crezul) de la Niceea a afirmat în contra ereticilor arianiști pentru prima dată la nivelul întregului Imperiu Roman necesitatea recunoașterii Sfintei Trinități (Dumnezeu, Isus Christos și Duhul/Spiritul Sfânt) ca piatră de temelie a religiei Imperiului, Orthodoxismul catolic. Arianismul era potrivnic acestei dogme și era adoptat de triburile germanice ce intrau în contact cu civilizația romană. El va supraviețui încă multe secole in mijlocul lor, chiar si în perioada așa ziselor „Regate Germanice". A fost unul din motivele ce-i determinau pe unii catolici din Roma anilor 500 sa-i denumească pe arianiști „barbari". Ar mai trebui aici precizat ca abia sub Theodosius I în 380 la Tessalonic și 381 la Constantinopol se va legaliza imperial (ecumenic) Ortodoxia Catolică. Theodosius va da în acest sens, în anul 380, Edictul „De fide catholica" ca semn al sprijinului imperial pentru Ortodoxie (cath.)

 Se consideră că acest conciliu (Niceea) a fost prezidat de către Alexandru, papa Alexandriei. În general, este acceptat că au participat 318 episcopi, dar cifrele variază după diverse surse (Socrate Scolasticul, Epifanie de Salamina și Eusebiu de Cezareea vorbesc de 250; Eustațiu de Antiohia: 270; Atanasie de Alexandria, în jur de 300; Gelasiu de Cizic, peste 300). Istoricii moderni sunt de părere că numărul de 318 episcopi este amplificat simbolic, probabil în legătură cu numărul bărbaților înarmați ai lui Avraam din Geneză (14,14). Printre participanți s-au numărat și Eustațiu al Antiohiei, Macarie al Ierusalimului, Ossiu de Cordoba, precum și diaconii Vit și Vicențiu, diaconi de la Roma (delegații papei Silvestru I), aceștia din urmă fiind și primii semnatari. Deși numărul de mai sus este impresionant, numărul celor invitați de împăratul Constantin a fost cu mult mai mare, circa 1800, adică toți episcopii bisericii creștine din acea vreme. De asemenea, fiecare episcop a avut voie să ia cu sine doi preoți și trei diaconi, situație în care numărul total al participanților a fost semnificativ mai important.Tot cu acest prilej s-au adoptat și 20 de canoane. 

Sinodul I ecumenic prezintă o deosebită importanță prin aceea că a fost prima adunare a episcopilor din întreaga biserică, împrejurare în care s-au dezbătut probleme doctrinale fundamentale și s-au luat decizii majore care privesc dreapta credință și unitatea bisericii. El reprezintă și o cotitură bruscă în modul în care au fost priviți creștinii: dacă înainte ei erau crunt persecutați, Constantin cel Mare s-a arătat un fervent susținător al lor, sinodul însuși fiind deschis în prezența împăratului.

Surse:

https://www.crestinortodox.ro/istoria-bisericii/sinoade-ecumenice/sinodul-i-ecumenic-la-niceea-325-arianismul-70568.html

https://www.academia.edu/25228067/Hot%C4%83r%C3%A2rile_sinodului_I_ecumenic_ CUPRINS

$$$

 S-a întâmplat în 20 mai1498: La această dată, expediţia lui Vasco da Gama a atins ţărmul indian, deschizând un nou drum maritim. Vasco da Gama, conte de Vidigueira (n. 1469 în Sines - d. 24 decembrie 1524 în Kohi, India), a fost un explorator portughez care a descoperit calea maritimă dintre Europa şi India. Datele sale biografice sunt destul de puţine. Se cunoaşte faptul că avea o origine nobilă.Tatăl său aparţinea „Ordinului Cavalerilor de Santiago”, administrând oraşul Sines. Primele dovezi istorice despre Vasco da Gama datează din 1480, când intră în rândurile „Cavalerilor de Santiago”. În 1492 este însărcinat de regele Joao II cu pedepsirea negustorilor şi piraţilor francezi din golful Setúbal şi Algarve, ca reacţie la actele de piraterie franceze.În 1502 este denumit de rege ca „Amiral al Mărilor Indiei" (Almirante do Mar das Índias), aceasta fiind o replica portugheză la numirea lui Cristofor Columb ca „Amiral al mărilor şi oceanelor" de curtea regală spaniolă.

Călătoria lui Vasco da Gama către India este unul din momentele definitorii din istoria marilor descoperiri geografice. Dincolo de faptul că această călătorie a reprezentat una din cele mai mare realizări ale epocii – mult mai importantă decât reușita lui Columb, traversarea Atlanticului, ea a stat la baza unor evenimente care au schimbat lumea. La mijlocul secolului al XV-lea, Portugalia era cea mai mare putere maritimă din Europa, grație moștenirii Prințului Henric Navigatorul, care a adus la școala de navigație de la Sagres un grup talentat de geografi, cartografi, astronomi și navigatori. Henric dorea să găsească o rută maritimă către India, obținând astfel pentru țara sa acces la foarte profitabilul comerț cu mirodenii. În plus, spera că va încheia o alianță cu legendarul regat al părintelui Ioan cu ajutorul căruia să pună capăt dominației musulmane în negoțul din Oceanul Indian. Timp de patruzeci de ani, Henric a sponsorizat călătoriile de explorare de-a lungul coastelor vestice ale Africii, punând astfel bazele unui comerț profitabil cu sclavi și aur. Cu toate acestea, sudul extrem al continentului african a rămas necunoscut europenilor, iar visul prințului nu s-a împlinit niciodată.

Abia în 1487, Bartolomeo Diaz a început călătoria ce-i va duce pe portughezi în sudul extrem al Africii. Înconjurând Capul Bunei Speranțe, Diaz a demonstrat că exista o legătură între Oceanul Atlantic și cel Indian (geografii vremii susținând exact contrariul), și astfel a renăscut ideea că ar putea fi descoperită o rută maritimă către India. Pentru a completa călătoria pe mare a lui Diaz, regele portughez Ioan al II-lea l-a trimis pe Pedro de Covilha, un bun vorbitor de arabă, într-o periculoasă călătorie către India, urmând însă ruta pe uscat. De-a lungul călătoriei care a durat trei ani, deghizat în arab, Covilha a obținut informații prețioase privind porturile musulmane de pe coastele Africii de Est și din India. Aveau să mai treacă însă zece ani înainte ca portughezii să poată organiza o nouă călătorie pentru valorificarea descoperirilor celor doi. Între timp, Columb se întorsese în Europa în 1493 anunțând că a descoperit ruta către Orient traversând Atlanticul. În acel moment, rivalitatea dintre Portugalia și Spania pentru controlul negoțului cu Orientul s-a intensificat. Însuși Papa a intervenit pentru a arbitra conflictul, iar în 1494, după lungi negocieri, a fost semnat „Tratatul de la Tordesillas”. Prin acest tratat, era trasată o linie imaginară nord-sud (la circa 1700 de kilometri vest de Capul Verde) ce împărțea Atlanticul în două: teritoriile la vest de această linie reveneau Spaniei, iar cele din est Portugaliei. Regele Ioan a fost încântat, deoarece el păstra astfel controlul comerțului de pe coastele vestice ale Africii și posibila rută nouă către India.

În 1497, noul rege al Portugaliei, Manuel I, l-a numit pe Vasco da Gama liderul unei noi călătorii către India. Bartolomeo Diaz a supravegheat personal pregătirile pentru această călătorie. Da Gama avea să conducă o flotă formată din patru nave (una de provizii), dintre care două au fost construite special cu această ocazie. Vasco da Gama a părăsit Lisabona la 8 iulie 1497. Bartolomeo Diaz a însoțit grupul până în Insulele Canare, iar apoi până în Insulele Capului Verde. Pentru următoarea etapă a călătoriei, Diaz i-a sfătuit să meargă pe o rută neobișnuită, pe direcția vest-sud vest, înspre largul Atlanticului, pentru a evita zona calmurilor din Golful Guineei. Urmând această rută, portughezii au ajuns la circa o mie de kilometri de coastele braziliene înainte ca vânturile sud-vestice să-i împingă înspre sudul Africii. Pe 7 noiembrie, au ajuns în Portul Sf. Elena, la 200 de kilometri nord de Capul Bunei Speranțe. Trecurseră 13 săptămâni de când exploratorii văzuseră ultima oară uscatul, după ce parcuseseră o distanță de peste 7.200 de kilometri de la Capul Verde.

Două zile mai târziu, flota lui da Gama a înconjurat Capul Bunei Speranțe și a oprit la Mossel Bay. Nava cu provizii a fost arsă, iar proviziile redistribuite celorlalte trei nave. În ziua de Crăciun, grupul a început călătoria spre nord, de-a lungul coastelor estice ale Africii de Sud. Navigând spre nord împotriva unui curent puternic, grupul lui da Gama a călătorit 2.700 de kilometri de-a lungul coastei, iar pe 2 martie 1498 a ajuns în portul Mozambique, primul dintr-un șir de orașe-stat musulmane aflate la extrema sudică a zonei de influență musulmană din Africa de Est. Exploratorii nu au fost primiți bine de Sultan; darurile lor, considerate fără valoare, au fost respinse. Asta se explică prin faptul că, în ciuda investițiilor masive în acea expediție, portughezii subestimaseră calitatea bunurilor de pe piețele din această lume: bumbac, fildeș, aur și perle. Grupul și-a continuat călătoria spre nord, ajungând la Mombassa, unde au fost primiți la fel. Doar liderul din Malindi a fost mai binevoitor față de grupul de europeni, iar în timpul șederii sale acolo, da Gama a recrutat un marinar foarte experimentat – se poate să fie vorba de faimosul marinar arab Ahmen Ibn Majid – care să le arate ruta către India.

Exploratorii au traversat Marea Arabiei în 27 zile, călătoria lor fiind ușurată de vânturile favorabile. Flota lui da Gama a ajuns la Calicut, pe coasta Malabar. Zona respectivă era centrul comerțului cu mirodenii și principala piață de desfacere pentru piperul din Kerala. Era, de asemenea, locul în care navele din Insulele Moluce veneau să facă negoț cu cuișoare cu negustorii arabi. Nou-veniții au stat la Calicut timp de trei luni și au fost inițial bine primiți de liderul hindus local. Însă negustorii musulmani se bucurau de o anumită influență la Curte și nu erau dispuși să renunțe la controul asupra comerțului cu mirodenii în fața vizitatorilor creștini. Și, încă o dată, bunurile pe care da Gama le oferea pentru negoț au fost considerate inadecvate. Relațiile dintre portughezi și localnici s-au deteriorat, iar oamenii lui da Gama au făcut mari eforturi pentru a reuși să adune bunurile necesare călătoriei înapoi spre casă.

Călătoria înapoi către Malindi a fost extrem de grea. Marinarul care-i ajutase la venire dispăruse, iar vântul bătea din nou împotriva lor. Drumul de 3700 de kilometri a durat trei luni. Echipajul s-a îmbolnăvit de scorbut și 30 de oameni au murit. Numai bunăvoința sultanului din Malindi i-a salvat pe restul, acesta dăruindu-le alimente proaspete, carne și portocale. Pentru că pierduseră prea mulți oameni din echipaj, una dintre cele trei nave a trebuit să fie arsă. Grupul a trecut de Capul Bunei Speranțe pe 20 martie 1499 și a început călătoria spre nord de-a lungul coastelor vestice ale Africii. Vasco da Gama a ajuns înapoi la Lisabona pe 18 septembrie, după mai bine de doi ani, timp în care a călătorit 38.600 de kilometri. Doar 54 de oameni din totalul de 170 de la plecare au supraviețuit. Regele era însă mulțumit, gândindu-se că dacă această expediție s-a putut realiza o dată, ea se putea face din nou.

O a doua expediție, de data aceasta cu 13 nave și 1.200 de oameni, a fost trimisă imediat către India sub conducerea lui Pedro Alvares Cabral, a cărui misiune era întârirea controlului asupra rutei către India. Flota a ajuns la Calicut în doar șase luni, iar de data aceasta, portughezii au fost mult mai bine pregătiți. Au mers în India cu bunuri luxoase cu ajutorul cărora l-au convins pe liderul hindus care-l refuzase pe da Gama să încheie un acord comercial. Negustorii musulmani au fost indignați de această încercare a europenilor de a le fura comerțul și, drept răzbunare, au omorât 50 de oameni din echipajul lui Cabral. Aceasta, la rândul său, a răspuns prin incendierea a zece nave musulmane (la bordul cărora au murit circa 600 de oameni), precum și a caselor de lemn din Calicut. Apoi, Cabral a mers la Cochin, unde a pus bazele primului centru comercial portughez din India. S-a întors acasă în vara anului 1501, cu doar șapte nave și jumătate din echipaje. Însă încărcătura de condimente adusă a fost suficientă pentru a distruge monopolul arabo-venețian asupra comerțului cu condimente din Europa. Anul următor, Vasco da Gama a condus cea de-a treia mare expediție portugheză către India. A pornit la drum cu 20 de nave (dintre care zece erau ale sale), unele aflate sub comanda unchiului și nepotului său. Sarcina lor era de a consolida dominația portugheză asupra rutei către India. Această expediție avea să ducă însă la unul dintre cele mai mari masacre maritime din istorie.

După câteva raiduri asupra unor porturi musulmane de pe coasta Africii de Vest, da Gama a început o campanie de teroare împotriva musulmanilor care făceau negoț pe Coasta Malabar. A capturat nava Meri, pe care se aflau și circa două sute de pelerini musulmani care se întorceau acasă după pelerinajul la Mecca, și i-a dat foc. La bordul navei se aflau aproape patru sute de oameni, inclusiv femei și copii. Da Gama a păstrat focul aprins timp de patru zile, până s-a asigurat că toți de la bordul navei muriseră. Apoi și-a continuat drumul către Calicut, unde a capturat și ucis 30 de pescari, lăsându-le cadavrele să plutească la mal. Temut și urât de localnici, da Gama a plecat lăsând în urmă prima putere navală europeană din apele asiatice. Când s-a întors acasă, în septembrie 1503, da Gama a fost recompensat din plin de portughezi pentru eforturile sale și a fost ulterior numit Vicerege al Indiei.

Surse:

https://www.biography.com/explorer/vasco-da-gama

https://www.britannica.com/biography/Vasco-da-Gama

https://www.descopera.org/vasco-da-gama/

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/vasco-da-gama-si-calatoria-care-a-s chimbat-lumea

&&&

 S-a întâmplat în 20 mai1799: În această zi, s-a născut Honoré de Balzac, romancier, critic literar, eseist şi jurnalist francez; considerat unul dintre cei mai mari scriitori francezi în domeniul romanului realist, romanului psihologic și al romanului fantastic. Honoré de Balzac (n. Tours, Franţa – d. 18 august 1850, Paris, Franţa) a fost un mare romancier francez, nuvelist şi dramaturg. El este considerat unul dintre cei mai mari scriitori francezi în domeniul romanului realist, romanului psihologic şi a romanului fantastic. A creat un adevărat monument, „Comedia umană", ciclu în a cărui componenţă intră 95 de lucrări terminate (nuvele, romane şi eseuri) şi 48 lucrări neterminate. 

Honoré de Balzac născut Honoré Balssa a scris un număr impresionant de romane şi povestiri, formând ciclul Comedia umană (La Comédie humaine). A contribuit la consacrarea formei tradiţionale a romanului, fiind considerat unul dintre cei mai importanţi romancieri ai tuturor timpurilor.Tatăl lui Balzac a fost fiu de ţăran din sud şi a lucrat în administraţia de stat timp de 43 de ani, sub Ludovic XVI şi Napoleon. Mama lui Honoré provenea dintr-o familie prosperă de negustori parizieni de postavuri. Sora sa Laure (mai târziu de Surville) a fost singura lui prietenă din copilărie şi a devenit primul său biograf.De la 8 la 14 ani, Balzac a urmat cursuri la Collège des Oratoriens, din Vendôme.După căderea lui Napoleon, familia lui s-a mutat de la Tours la Paris, unde Balzac a mai urmat şcoala încă doi ani, iar apoi a petrecut trei ani ca secretar în serviciul unui avocat. În această perioadă, Balzac visa la o carieră literară, însă primele sale încercări, concretizate în piese de teatru cu subiect tragic, dintre care amintim Cromwell (1819), nu s-au bucurat de succes. A trecut apoi la romane pline de speculaţii mistice şi filozofice, şi-a încercat norocul cu scrieri de larg consum – romane gotice, comice, istorice -, sub diferite pseudonime. 

În urma acestor eşecuri, Balzac se îndreaptă spre o carieră în afaceri, este pe rând editor, tipograf, iar la un moment dat cumpără o turnătorie de litere, însă toate demersurile sale au un sfârşit dezastruos. În 1828 abia reuşeşte să evite falimentul, rămânând cu datorii de peste 60.000 de franci. Din acest moment şi până la sfârşitul vieţii, Balzac va fi mereu urmărit de datorii și nevoit să depună un efort aproape continuu pentru a le plăti. După această nouă serie de eşecuri, Balzac se întoarce la scris cu un nou avânt. Ucenicia sa literară era încheiată. Succesul a venit în 1829, după publicarea a două scrieri: Şuanii (Les Chouans), primul roman de care era suficient de mulţumit pentru a-l publica sub numele său adevărat, o scriere istorică despre ţăranii bretoni numiţi şuani, care au luat parte în 1799 la insurecţia regalistă împotriva Franţei revoluţionare, şi Fiziologia căsătoriei (La Physiologie du mariage), un eseu comic, cu accente satirice, despre infidelitatea conjugală, ce cuprinde atât cauzele acesteia, cât şi leacul. Cele şase povestiri din Scene din viaţa privată (Scènes de la vie privée, 1830) i-au sporit şi mai mult reputaţia.Aceste povestiri destul de extinse sunt, în cea mai mare parte, studii psihologice ale fetelor aflate în luptă cu autoritatea parentală. Atenţia acordată descrierii cadrului domestic în care se desfăşoară acţiunea anticipează detaliatele observaţii asupra societăţii din studiile sale pariziene.

Din acest moment, Balzac şi-a petrecut cea mai mare parte a timpului la Paris, începe să frecventeze cele mai la modă saloane pariziene şi îşi intensifică eforturile de a face o impresie cât mai puternică în societate. Contemporanii îl descriu ca un personaj de o vitalitate exuberantă, vorbăreţ, jovial şi robust, egoist, credul şi lăudăros. Preia blazonul unei vechi familii nobiliare, cu care nu avea nici o legătură, adăugându-şi la nume particula „de”. Era avid de faimă, avere şi iubire, însă, mai presus de toate, era conştient de geniul său. În această perioadă are numeroase relaţii amoroase cu femei din aristocraţie sau cunoscute în viaţa mondenă, ajungând direct la acea înţelegere a femeilor mature atât de evidentă în romanele sale. Între 1828 şi 1834, Balzac a dus o existenţă tumultoasă de dandy şi om de lume, cheltuindu-şi câştigurile în avans. Bun povestitor, era destul de bine primit în societate.Însă ostentaţia din viaţa socială era doar o formă de relaxare după extraordinarele eforturi creative.Scria între 14 şi 16 ore la masa sa, în halatul său alb, aproape monahal, cu pana sa de gâscă şi nenumărate ceşti de cafea.

În 1832 s-a împrietenit cu contesa poloneză Éveline Hanska. Aceasta era căsătorită cu un bătrân nobil ucrainean. Şi ea, ca multe alte femei, îi scrisese lui Balzac exprimându-şi admiraţia pentru scrierile lui. S-au întâlnit de două ori în Elveţia, în 1833 – a doua oară la Geneva, unde au devenit amanţi – şi, din nou, în Viena, în 1835. Au stabilit să se căsătorească după moartea soţului, iar relaţia lor a continuat prin corespondenţă; au rezultat volumele de Scrisori către o străină (Lettres à l’étrangère), publicate postum (4 vol., 1889-1950), o importantă sursă de informaţii pentru viaţa şi opera lui Balzac. Astfel, principalele stimulente ale creativităţii lui Balzac devin plata datoriilor şi acumularea de avere, care să îi permită să o ia de soţie pe doamna Hanska. Se afla la apogeul forţei creatoare. În perioada 1832-1835 a scris peste 20 de lucrări, inclusiv romanele Medicul de ţară (Le Médecin de campagne, 1833), Eugénie Grandet (1833), Ilustrul Gaudissart (L’Illustre Gaudissart, 1833) şi Moş Goriot (Le Père Goriot, 1835), una dintre capodoperele sale. Printre lucrările sale mai scurte se regăsesc Colonelul Chabert (Le Colonel Chabert, 1832), Vicarul din Tours (Le Curé de Tours, 1832), trilogia de povestiri Istoria celor treisprezece (Histoire des treize, 1833-1835) şi Gobseck (1835). 

Între 1836 şi 1839, el a scris Le Cabinet des antiques (1839), primele două părţi ale unei alte capodopere, Iluzii pierdute (Illusions perdues, 1837-1843), César Birotteau (1837) şi Banca Nucingen (La Maison Nucingen, 1838).Între 1832 şi 1837 a publicat şi trei grupuri de Poveşti hazlii (Contes drolatiques). Aceste povestiri, inspirate ca tematică din Rabelais, sunt scrise cu mare vervă şi gust, fiind o pastişă ingenioasă a limbii secolului XVI.În anii 1830, Balzac a scris şi numeroase romane filozofice, cu teme mistice, pseudoştiinţifice sau altele asemenea. Printre acestea, Pielea de şagri (La Peau de chagrin, 1831), O capodoperă necunoscută (Le Chef-d’oeuvre inconnu, 1831), Louis Lambert (1834), Căutarea absolutului (La Recherche de l’absolu, 1834) şi Séraphita (1834-1835).

În toate aceste lucrări, Balzac apare ca un observator şi cronicar suprem al societăţii franceze contemporane lui. Aceste romane se caracterizează prin forţă narativă, personaje numeroase, dar diverse, interesante, pline de viaţă, precum şi prin interesul obsesiv pentru examinarea tuturor sferelor vieţii.Tema balzaciană prin excelenţă este, probabil, cea a tânărului provincial ambiţios care luptă pentru a avansa în lumea competitivă a Parisului. Balzac admira aceste personaje abile, fără scrupule, care reuşeau să urce pe scara socială şi economică, trecând peste orice. Era atras, mai ales, de tema omului în conflict cu societatea: aventurierul, ticălosul, bancherul lipsit de scrupule şi criminalul. Deseori, personajele sale negative sunt mai pline de vitalitate şi mai interesante decât cele virtuoase. Balzac era, deopotrivă, fascinat şi revoltat de sistemul social din Franţa acelei epoci, în care goana lacomă a burghezei după câştig material înlocuia treptat valorile morale ale vechii aristocraţii, considerate de scriitor mai stabile.Aceste subiecte ofereau material în cea mai mare parte necunoscut sau neexplorat până atunci de scriitorii francezi.

O caracteristică extrem de importantă a personajelor lui Balzac este că majoritatea irosesc această forţă vitală, ceea ce explică faptul că personajele caracterizate prin tendinţe egocentrice maniacale sunt atât victimele, cât şi întruparea unei pasiuni mistuitoare: avariţia, ca în cazul personajului principal din Gobseck, un cămătar care se desfată cu sentimentul puterii sale, sau în cel al tatălui avar şi obsedat de bogăţie din Eugenie Grandet; afecţiunea paternă excesivă, ca în cazul tatălui care aminteşte de Lear din Moş Goriot; răzbunarea feminină, ca în Verişoara Bette (La Cousine Bette, 1847) şi într-o jumătate de duzină de alte romane; mania colecţionarului de artă, ca în Vărul Pons (Le Cousin Pons, 1847); dorinţa artistului de a atinge perfecţiunea, ca în lucrarea O capodoperă necunoscută-, curiozitatea omului de ştiinţă, ca în cazul chimistului fanatic din Căutarea absolutului-, ambiţia exagerată şi frustrată a extraordinar de inteligentului răufăcător Vautrin din Iluzii pierdute şi Strălucirea şi suferinţele curtezanelor (Splendeurs et misères des courtisanes, 1839-1847).

Anul 1834 reprezintă un punct culminant al carierei lui Balzac, pentru că, în acest an, a prins contur planul de a-şi grupa romanele, cu scopul de a realiza o frescă a întregii societăţi contemporane franceze în cadrul unui mare ciclu de cărţi, toate diferite, însă constituind un tot unitar. Romanele urmau să se împartă în trei categorii generale: Studii analitice (Études analytiques), vizând principiile ce guvernează viaţa şi societatea oamenilor; Studii filosofice (Études philosophiques), care să trateze cauzele ce determină acţiunile oamenilor; Studii de moravuri (Études de moeurs), care să studieze efectele acestor cauze. Aceste categorii urmau să fie dezvoltate la rândul lor în cadrul a şase medii (scènes) – viaţa privată, viaţa provincială, viaţa în Paris, viaţa politică, viaţa militară şi viaţa la ţară.

Proiectul s-a concretizat într-un număr de 12 volume (1834—1837), însă până în 1837 Balzac scrisese mult mai mult. Până în 1840 a găsit şi un titlu, inspirat din Dante, pentru marele său proiect: La Comédie humaine. A negociat cu un consorţiu de editori pentru o ediţie publicată sub numele său, dintre care între 1842 şi 1848 au apărut 17 volume, ce includeau şi o prefaţă celebră, scrisă în 1842. În 1845, având o serie de lucrări noi terminate, precum şi multe altele în minte, a început pregătirile pentru o nouă ediţie completă.Între 1869 şi 1876 s-a publicat o „ediţie definitivă” în 24 de volume.Numărul total al romanelor şi nuvelelor ce fac parte din Comedia umană se apropie însă de 90.Tot în 1834 a prins contur în mintea sa şi ideea „personajelor recurente”. Balzac urma să creeze un nucleu de personaje, din care să le poată extrage pe cele potrivite, în funcţie de cartea pe care o scria, conferind astfel un sentiment de unitate şi coerenţă Comediei umane. Un anumit personaj urma să reapară în diferite lucrări, când în prim-plan, când în plan secundar, astfel încât cititorul să-şi poată face treptat o părere despre el. Utilizarea acestui procedeu îl pune pe Balzac în rândul precursorilor ciclului modern de romane. Se estimează că numărul total al personajelor care au nume în Comedia umană a ajuns la 2 472, alături de care există încă 566 de personaje fără nume.

În ianuarie 1842, Balzac a aflat de moartea lui Wenceslas Hanski. Acum putea spera să o ia de soţie pe Éveline, însă existau prea multe obstacole, cum ar fi permanentele lui datorii. Éveline a şovăit mulţi ani, iar perioada 1842-1848 îl găseşte pe Balzac continuând şi chiar intensificându-şi activitatea literară, în speranţa că ar putea-o recâştiga, deşi sănătatea sa era din ce în ce mai precară.Balzac a scris numeroase opere notabile în anii 1840, dintre care amintim capodoperele: O afacere tenebroasă (Une Ténébreuse Affaire, 1841), Pescuitoarea în apă tulbure (La Rabouilleuse, 1841-1842), Ursule Mirouet (1841) şi, una dintre cele mai importante, Strălucirea şi suferinţele curtezanelor (1839-1847). Ultimele două capodopere ale lui Balzac au fost Verişoara Bette (1847) şi Vărul Pons (1847).În toamna lui 1847, Balzac a mers la castelul doamnei Hanska, la Wierzchownia, şi a rămas acolo până în februarie 1848. S-a reîntors în octombrie, când a rămas, grav bolnav, până în primăvara lui 1850. În sfârşit, Éveline a cedat. S-au căsătorit în martie şi au plecat la Paris, unde Balzac a mai suferit pentru câteva luni înainte de a muri.

Balzac nu a înţeles în întregime marele ţel pe care şi l-a fixat, de a cuprinde în volumele sale întreaga societate a vremii. Frescele vieţii militare şi politice au fost terminate doar parţial, şi mai existau şi alte goluri, cum ar fi ignorarea noii clase a muncitorilor industriali. Totuşi, puţini autori au descris în paginile lor femei şi bărbaţi proveniţi din atâtea medii sociale şi, în acelaşi timp, atât de reprezentativi pentru pasiunile şi slăbiciunile specifice oamenilor, cum a făcut-o Balzac, care i-a creionat într-un stil dinamic şi cu multă forţă de convingere. Interesant la Balzac este şi modul în care scria. Deseori începea cu un subiect relativ simplu şi cu o primă ciornă, însă pe parcurs îi veneau atâtea idei, încât în final povestea se extindea mult dincolo de intenţia iniţială. Problema era că Balzac obişnuia să modifice şi să extindă povestea originală, prin introducerea de completări, chiar şi după ce cartea era deja pregătită pentru tipar.Scheletul original al unei povestiri era astfel extins până ajungea la proporţiile unui roman în toată regula, însă cu preţul unor costuri de tipărire enorme pentru autor. Chiar şi atunci când romanul se afla în tipar, Balzac mai introducea unele variaţii pe tema respectivă, iar în aceste cazuri apăreau mai multe ediţii succesive diferite.

Balzac este privit ca unul dintre creatorii romanului realist. Se acceptă, în general, afirmaţia că Balzac a contribuit la consacrarea structurii şi caracteristicilor generale ale romanului realist tradiţional, în care întâmplări logice sunt narate cronologic de către un observator mereu prezent la locul acţiunii (naratorul omniscient), iar personajele sunt coerent creionate. Ambiţia sa era să „intre în competiţie cu oficiul stării civile”, să-şi descrie cu exactitate contemporanii, cu ocupaţiile şi deosebirile de clasă dintre ei. A reuşit să-şi atingă acest ţel, însă a mers şi mai departe, dorind ca prin eforturile sale să arate că spiritul uman are puterea de a influenţa oameni şi locuri, ceea ce i-a adus supranumele de „Shakespeare al romanului”.

Surse:

Enciclopedia Universală Britannica, vol.2, A-B, Bucureşti, Editura Litera, 2010

https://www.etudes-litteraires.com/biographie-balzac.php

http://altmarius.ning.com/profiles/blogs/aniversarea-zilei-honore-de

https://www.ro.biography.name/scriitori/114-franta/418-honore-de-balzac-1799-1850

https://www.newworldencyclopedia.org/entry/Honore_de_Balzac

http://www.poezie.ro/index.php/author/0016456/Honor%C3%A9%20de%20Balzac

https://www.britannica.com/biography/Honore-de-Balzac

###

 S-a întâmplat în 20 mai1882: La această dată, se forma „Tripla Alianţă" între Germania, Austro-Ungaria şi Italia. Tripla Alianță sau Puterile Centrale, cum mai este cunoscută, a fost încheiată între Germania, Austro-Ungaria și Italia, astfel luând naștere una dintre cele mai faimoase alianțe din întreaga istorie.Alianța a fost încheiată la inițiativa cancelarului Otto von Bismarck („cancelarul de fier” al Germaniei), fiind, inițial, una de ordin defensiv, adică doar în cazul în care Franța ar fi atacat pe unul din membrii acesteia, ceilalți ar fi fost nevoiți să intervină și să declare război Franței. La baza acestei alianțe stă tratatul secret negociat de von Bismarck cu Austro-Ungaria în 1879, care sporea puterea în zonă a celor două state. Austro-Ungaria câștiga un aliat puternic în lupta de rezistență dusă împotriva expansionismului rusesc, iar Germania devenea și mai puternică în cadrul eventualelor conflicte cu Franța, refăcută după încheierea războiului din 1870-1871.

Italia avea, în acest timp, probleme mari în Nordul Africii, unde Franța ocupa Tunisia. Imediat, ministrul afacerilor străine îl contactează pe Bismarck, propunându-i o alianță menită să neutralizeze Franța în Europa. Bismarck îi răspunde acestuia că drumul spre Berlin trece pe la Viena, astfel luând naștere, în mai 1882, Tripla Alianță. În cazul în care vreuna dintre părțile semnatare declara război oricărei alte țări, ceilalți membri își declarau neutralitatea și nu participau la război.Acest tratat nu rezolva, însă, problemele din Balcani dintre Italia și Austro-Ungaria. Sesizând acest impediment major, Bismarck își ia rolul în serios, dându-și seama de avantajele de care putea beneficia Germania în urma acestei alianțe.

Deteriorarea din ce în ce mai accentuată a relațiilor franco-germane l-au convins pe Bismarck de necesitatea păstrării acestei alianțe. În 1887, când trecuseră cei cinci ani pe durata care se semnase alianța, Bismarck încearcă și reușește, pentru moment, să forțeze Austro-Ungaria să rămână ca membru, amenințându-l pe Kálnoky cu retragerea sprijinului împotriva Rusiei, așa că acesta din urmă se vede nevoit să facă, numai pentru asigurarea protecției, concesii peste concesii. Printre acestea, deși dorea nespus să nu mai aibă probleme în Balcani, el trebuie să accepte ca în cazul în care statu-quo-ul teritorial se modifica, să plătească despăgubiri Italiei. În afară de sprijinul împotriva Rusiei, Austro-Ungaria mai primea asigurări și împotriva iredentismului românesc și italian, lupta acestora neputând fi susținută, oficial, de România și Italia. Italia primea din partea lui Bismarck asigurări de prietenie și promisiuni în lupta pentru coloniile din Africa. În același an, Bismarck definitivează o serie de tratate menite să izoleze și mai mult Franța. Printre acestea se număra și Înțelegerile mediterane la care adera și Marea Britanie, aceasta fiind interesată de blocarea Rusiei în Marea Mediterană și ținerea ei în spatele Strâmtorilor. Austro-Ungaria rămâne, în acest fel, fără nici o formă de contact diplomatic cu Rusia.

În scurtă vreme, însă, lucrurile se vor schimba.Următorii miniștri de externe austro-ungari, și anume Goluchowski și contele Lexa von Aerenethal, se vor apropia din ce în ce mai mult de Rusia din cauza unei dorințe comune: scoaterea Italiei din Balcani. La fel, Franța va încheia cu Italia un acord conform căruia ambele state se vor declara neutre în cazul unor conflicte între celelalte țări. Tot în acest timp, lua naștere, în urma semnărilor de tratate între ceilalți trei poli de putere europeni, Marea Britanie, Rusia și Franța, a unei serii de tratate bilaterale, numite Antanta, menită să contracareze pretențiile puterilor din Tripla Alianță. După asasinarea de către un naționalist sârb, la Sarajevo, a arhiducelui Franz Ferdinand și a soției acestuia (28 iunie 1914) războiul era iminent, așa că marile puteri au început degrabă pregătirile pentru o conflagrație care avea să devină mondială. În decurs de numai două săptămâni, statele din cele două sfere de influență la nivel european și-au declarat război, conflagrația durând până în 11 noiembrie 1918.

Cucerirea independenței de stat, în urma războiului ruso-turc din 1877-1878, i-a permis României să devină subiect al relațiilor internaționale și i-a conferit posibilități sporite de afirmare în politica externă. După 1878, România a urmărit trei obiective principale de politică externă, acestea fiind formulate în memoriul prezentat de Mihail Kogălniceanu la 19 iunie/1 iulie 1878 în cadrul Congresului de la Berlin: menținerea integrității teritoriale; recunoașterea și consolidarea independenței; declararea neutralității sale. Pornind de aici, diplomația română a trebuit să aibă în vedere întregul context al relațiilor internaționale, care căpătatase o intensitate deosebită, ca urmare a intereselor divergente ale marilor puteri. În noile condiții diplomatice, Carol I și oamenii politici român au conștientizat conștientizat riscul de a urmări obiective de politică externă fără patronajul uneia sau a mai multora dintre marile puteri. Ei erau convinși că numai afilierea la un sistem de alianțe va putea să promoveze interesele de politică externă ale țării și să ofere protecție față de presiunile externe.

Necesitatea patronajului unei puteri sau afilierea la un sistem de alianță a devenit evidentă, mai ales, în urma împotrivirilor marilor puteri în probleme importante pentru statul român ca recunoașterea independenței (care a fost condiționată de Germania în cadrul Congresului de la Berlin) și chestiunea Dunării, în care România s-a opus deciziilor marilor puteri potrivnice intereselor sale și a intrat într-o izolare totală. Un alt eveniment ce a determinat îngrijorarea cercurilor politice românești îl constituia deteriorarea relațiilor dintre Rusia și Bulgaria, fapt ce putea conduce la o eventuală intervenție militară, care nu se putea efectua decât pe teritoriul României. Realizarea unei alianțe nu era însă, în condițiile amintite, atât de facilă. Deoarece toate posibilitățile prezentau diferite incovienente, opțiunea trebuia să se îndrepte spre soluția care prezenta dezavantajele cele mai mici. O apropiere de Marea Britanie nu putea fi luată în considerare din cauza politicii de neangajare promovată de guvernul englez până în 1904. Nici orientarea tradițională către Franța nu putea fi luată în calcul deoarece, după înfrângerea din 1871, aceasta slăbise pentru un timp și fusese izolată prin abila acțiune diplomatică a lui Bismarck. Pe de altă parte, o diminuare a simpatiilor românești s-a produs datorită atitudinii diplomației franceze în timpul Congresului de la Berlin și în perioada imediat următoare, Franța fiind printre ultimele puteri care au recunoscut independența României. Nici din punct de vedere economic apropierea de statul francez nu oferea avantaje: relațiile comerciale erau relativ moderate, iar piața financiară franceză a rămas închisă României.

Aliatul Franței începând cu anul 1893, Rusia, era un candidat și mai puțin probabil în contextul unei alianțe. Oamenii politici români, în special liberalii, cât și opinia publică în general considerau Rusia drept un inamic. Guvernul român ajunsese într-o stare de încordare cu Imperiul Țarist, ca urmare a pretențiilor acestuia din urmă asupra celor trei județe din sudul Basarabiei (Ismail, Cahul și Bolgrad) și apoi a preluării lor în schimbul Dobrogei în 1877, prevedere consfințită mai apoi prin Pacea de la San-Stefano și la Congresul de la Berlin (1878). Divergențele au continuat și în perioada următoare, fiind întreținute de diferite incidente, cum a fost cel legat de disputa în jurul înălțimii Arab-Tabia din ianuarie 1879, desfășurat într-un moment când granița de sud a Dobrogei nu fusese încă stabilită definitiv. Conflictul diplomatic s-a declanșat ca urmare a ocupării de către trupele române a acestei înălțimi, care prezenta o importanță strategică pentru frontiera românească. Disputa, în care au intervenit Austro-Ungaria (de partea României) și Germania (de partea Rusiei), s-a soldat cu ruperea relațiilor diplomatice de către statul rus. Acestea au fost reluate abia după ce, în iulie 1880, conflictul a fost soluționat prin trecerea Arab-Tabiei în stăpânirea României. Momente încordate în relațiile româno-ruse au fost pricinuite și de interesele Rusiei în Bulgaria. O apropiere de Rusia nu putea fi favorizată nici de relațiile economice deoarece similitudinile între cele două economii determinau o concurență pe piața occidentală pentru desfacerea produselor agricole. La acestea s-au adăugat campaniile de presă ostile statului român și, după cum sublinia istoricul Tatișcev, lipsa de tact a diplomaților țariști.

Aproape la fel de dificile erau și raporturile cu celălalt mare vecin, Austro-Ungaria. Deși Monarhia Dualistă a fost prima mare putere europeană care a recunoscut independența României, fără a mai aștepta îndeplinirea de către ea a condițiilor impuse și chiar a intervenit la rugămintea guvernului român pe lângă guvernele Germaniei, Angliei și Franței, după ce statul român și-a îndeplinit condițiile, ulterior însă poziția statului austro-ungar se schimbă radical, tendință ce se observă începând cu refuzul acestuia de a recunoaște Regatul român. De fapt, poziția Austro-Ungariei față de România este una destul de contrastantă și varia de la ostilități categorice la acțiuni de sprijin. Dificultatea esențială a raporturilor cu Austro-Ungaria era generată de situația românilor din Transilvania, supuși unei deznaționalizări forțate odată cu instituirea dualismului austro-ungar în 1867. Această politică a determinat nu numai rezistența hotărâtă a românilor transilvăneni, ci și o vie reacție a conaționalilor din regat, iar o alianță a României cu guvernul unui stat care oprima peste trei milioane de români putea crea impresia renunțării de a-și sprijini unele interese vitale pentru propriul popor.

Relațiile cu Germania nu prezentau atâtea dificultăți, dar nici nu se poate vorbi de o simpatie a opiniei publice față de recent creatul Imperiu german, fapt la care au contribuit concesiunea Strousberg, atitudinea Germaniei în timpul Congresului de la Berlin și în anii următori, unele aprecieri ale lui Bismarck la adresa politicienilor români, față de care se arăta „foarte nemulțumit, acuzându-i că ar fi înțeleși cu Rusia în exterior și cu socialiștii în interior”.Totuși, elementele amintite nu erau de natură să creeze situații mai îndelungate de tensiune.În aceste condiții, soluția care se putea impune era tocmai aceea a unei alianțe cu Germania. Imperiul creat în 1871 prezenta și avantajul că era principala putere militară a Europei, dispunând, în același timp, de o importantă și dinamică forță economică. Dar, dacă relațiile cu Germania ofereau însemnate avantaje, ele prezentau și inconvenientul major că nu puteau fi concepute decât prin acceptarea situației create de alianța austro-germană din 1879, ceea ce însemna că apropierea de Germania implica, în același timp, și o apropiere de Austro-Ungaria.Ultima soluție, evident, venea în contradicție cu interesul național al românilor.Câțiva factori politici și economici favorizau totuși o realizare temporară a ei.

Relațiile politice dintre România și Austro-Ungaria nu s-au caracterizat până în vara anului 1883 printr-o dezvoltare ascendentă, care să fi fost încununată prin încheierea tratatului de alianță din octombrie 1883. Totuși, vizita lui Carol I la Berlin și Viena din august 1883 și intervenția lui Bismarck pe lângă ministrul de externe austro-ungar Kalnoky despre posibilitatea lărgirii „ligii păcii”, au condus la o destindere semnificativă a relațiilor româno-austro-ungare, astfel încât Kalnoky și I. C. Brătianu au ajuns repede la o înțelegere vizavi de proiectul tratatului. Discuțiile au avut loc în cadrul vizitei prim ministrului român la Viena din septembrie 1883. Deși Kalnoky a încercat să obțină avantaje mai mari pentru Austro-Ungaria, acesta a acceptat până la urmă punctul de vedere al prim ministrului român și a realizat proiectul tratatului în termeni asemănători actelor din 1879 (tratatul de alianță austro-germană) și 1882 (tratatul Triplei Alianțe). Mai mult decât atât, în schimbul semnării tratului de alianță cu România, Austro-Ungaria a renunțat la așa-zisele „drepturi” pe care le-a obținut la Conferința de la Londra (1883), ceea ce însemna renunțarea la pretențiile sale de dominație asupra Dunării de Jos.

Proiectul prezentat de Kalnoky la 25 septembrie 1883 era conceput ca o alianță bilaterală cu caracter defensiv. Proiectul avea un preambul și opt articole, unul dintre care (art. 2) prevedea angajarea guvernului român de a nu tolera pe teritoriul său acțiuni politice sau de alt gen care ar fi îndreptate contra Monarhiei Dualiste. Pentru a se crea impresia unei egalități, guvernul austro-ungar își lua aceleași obligații față de România. Clauza ar fi constituit o premisă pentru imixtiunea în chestiunea românilor transilvăneni, motiv din care Brătianu a respins-o motivând că este o dovadă de „lipsă de încredere reciprocă”. În realitate, prim-ministrul român a surprins sensul cât se poate de periculos pentru România al articolului 2 deoarece acceptarea lui impunea guvernului român obligația de a se transforma în „jandarm” al Austro-Ungariei în propria țară și de a lovi în mișcarea de sprijinire a eliberării naționale a românilor din Transilvania. Deoarece articolul respectiv ar fi furnizat pretexte Austro-Ungariei pentru amestecul permanent în treburile interne ale României, acesta nu putea fi acceptat de un guvern independent. La propunerea lui Brătianu, clauza dată a fost înlocuită cu un articol privind condițiile în care cele două puteri își promiteau ajutor reciproc, în cazul unei agresiuni.

O altă prevedere respinsă de către omul politic român a fost cea a unui tratat militar, care urma să stabilească, printre altele, problema comandamentului superior în caz de război. Deoarece se urmărea o posibilă subordonare a armatei române, Brătianu și-a exprimat dezacordul prin faptul că articolul dat ar putea să-l irite pe Carol I. Prim-ministrul a cerut să fie inclusă prevederea conform căreia tratatul defensiv austro-român corespunde scopului urmărit prin alianța dintre Austro-Ungaria și Germania. Aceasta, pentru a se sublinia că actul este valabil doar atât timp cât durează alianța. Proiectul a fost acceptat și de Bismarck, doar că acesta a cerut excluderea din articolele 3 și 4 a menționării Rusiei în text. La fel ca și cancelarul său, și împăratul Wilhelm I a obiectat față de nominalizarea Rusiei în tratat și a declarat că în acest caz nu va adera la alianța austro-ungaro-română. Wilhelm I se temea ca o indiscreție din partea română să nu provoace o înăsprire a relațiilor germano-ruse în condițiile în care împăratul german stabilise relații bune cu Rusia. Pentru a-i convinge pe români să accepte scoaterea numelui Rusiei din tratat, germanii propuneau ca în alianță să se precizeze intrarea în vigoare a „casus foederis” („caz de alianță”) numai dacă Austro-Ungaria ar fi atacată la granițele de răsărit.

Textul modificat al tratatului a fost adus la București de către baronul Mayr la 13 octombrie 1883, iar la 18/30 octombrie 1883 împreună cu Kalnoky, I. C. Brătianu semnează tratatul de alianță între România și Austro-Ungaria.Tratatul se compunea dintr-un preambul și șapte articole.Tratatul de alianță româno-austro-ungar a fost ratificat la 6 noiembrie 1883 de regele Carol I și la 12 noiembrie 1883 de Wilhelm I și Francisc Iosif. Aderarea Italiei la tratat s-a realizat abia la 3/15 mai 1888.Semnatarii tratatului au păstrat secretul în jurul actului încheiat și nu i-au dezvăluit existența. Evenimentele însă au trezit suspiciuni, așa că, exact în ziua semnării tratatului, deputatul D.A. Stolojan a interpelat guvernul asupra cauzelor care l-au determinat pe rege să se oprească la Viena, asupra motivelor și rezultatelor vizitelor lui Brătianu la Gastein și Viena. Prim-ministrul a răspuns în ședința Camerei Deputaților din 29 oct./10 noiembrie 1883 într-un mod imprecis din care nu reieșea că s-ar fi încheiat o alianță, ci doar o apropiere a României de politica Germaniei și Austro-Ungariei.

Aderarea României la Tripla Alianță a constituit un moment important în desfășurarea politicii externe românești la sfârșitul sec. XIX-lea - începutul sec. XX. Actul a fost, în primul rând, o necesitate a timpului prin care statul român a ieșit din izolarea politică și a evitat astfel posibilitatea unei înțelegeri imperialiste a Austro-Ungariei și Rusiei pe seama sa. Acordul i-a permis guvernului român să rezolve problema Dunării conform intereselor sale și i-a oferit garanții de securitate, fapt ce a permis consolidarea internă și externă a statului român. De asemenea, tratatul din 1883 a contribuit la fortificarea pozițiilor dinastiei de Hohenzollern în România și la creșterea încrederii Austro-Ungariei și Germaniei în politica statului român, pe care îl considerau un factor de stabilitate în Sud-Estul Europei. Parteneriatul cu România în cadrul Triplei Alianțe, a prezentat avantaje însemnate și pentru statele aliate. Germania a asigurat apărarea frontierei sudice a Austro-Ungariei, ceea ce însemna că în cazul unui conflict militar pe două fronturi, Monarhia Dualistă își putea concentra forțele la Răsărit, unde ar fi beneficiat și de ajutorul armatei române, iar Imperiul german își orienta atenția spre Vest. 

Un avantaj pentru Austro-Ungaria și un dezavantaj sensibil pentru România a fost faptul că tratatul de alianță a stânjenit lupta de eliberare a românilor transilvăneni și a oferit Austro-Ungariei posibilitatea de a interveni uneori în treburile interne ale României, mai ales pe linia unor cerințe de reprimare din partea guvernului român a unor manifestări anti-austro-ungare în România, cum a fost cazul ardelenilor expulzați din România în septembrie 1885 la intervenția expresă a lui Kalnoky. Aceasta, însă, nu a însemnat abandonarea luptei de eliberare a românilor transilvăneni: nici ardelenii n-au încetat lupta împotriva asupririi naționale și nici conaționalii lor din Regat n-au ezitat să-i sprijine prin toate mijloacele. Deși Tripla Alianță a fost reînnoită în 1902 și 1912, atât Italia (în 1915), cât și România (în 1916) au intrat în război de partea Antantei.

Surse:

Ioan Scurtu, Istoria Românilor în timpul celor patru regi (1866-1947).Volumul I: Carol I, Editura Enciclopedică, București, 2004

Academia Română (coordonator Gheorghe Platon), românilor.Volumul VII.Tom II. De la independență la Marea Unire (1878-1918), Editura Enciclopedică, București, 2003

Gheorghe Nicolar Căzan, Șerban Rădulescu-Zonar, România și Tripla Alianță, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1979

https://www.scribd.com/document/339994663/Tripla-alian%C5%A3%C4%83

https://revistatransilvania.ro/wp-content/uploads/2017/03/13_Daniel_Cretu.pdf

&&&

 S-a întâmplat în 20 mai1914: În această zi, a venit pe lume „Seniorul”, cel care a purtat cu cinste numele de Corneliu Coposu, jurist şi om politic ţărănist; preşedinte al Partidului Naţional Ţărănesc Creştin Democrat (1989-1995); membru marcant al Partidului Naţional Ţărănesc şi secretar politic (1937-1947) al lui Iuliu Maniu; arestat şi condamnat la muncă silnică între anii 1947 şi 1964 (anul graţierii deţinuţilor politici din România). 

Corneliu Coposu, membru al Partidul Naţional Ţărănesc (PNŢ) istoric şi preşedinte al Partidului Naţional Ţărănesc Creştin Democrat (PNŢCD), s-a născut  în comuna Bobota, judeţul Sălaj. A urmat studii juridice şi economice la Universitatea din Cluj, în perioada 1930-1934. A obţinut un doctorat în drept.După terminarea studiilor, a colaborat cu ziarul clujean „România Nouă", „Mesajul" (Zalău), oficiosul Bisericii Române Unite cu Roma, ziarul „Unirea" din Blaj. A devenit membru şi preşedinte al Organizaţiei Tineretului Universitar al PNŢ Cluj, în 1935. A deţinut această funcţie până în 1937, an în care a devenit secretar personal al lui Iuliu Maniu, însoţindu-l, în perioada 1937-1940 în misiunile sale politice.În 1940 a devenit secretar politic al lui Iuliu Maniu, iar în 1945, preşedinte al filialei PNŢ Sălaj.

După 1940, a colaborat cu o serie de publicaţii precum: „Ardealul", „Zorile", „Dacia", „Şantier", „Curentul", „Cuvântul Liber", „Dreptatea".În 1942 s-a căsătorit cu Arlette Marcovici, fiica generalului Marcovici. Arlette Coposu a făcut închisoare între 1950 şi 1964 şi a murit în 1965. În 1945 a fost ales preşedinte al filialei Sălaj a PNŢ, în anul următor devenind secretar general adjunct al aceluiaşi partid şi secretar al Delegaţiei Permanente (1946-1947). A fost arestat, la 14 iulie 1947, însă până în 1956 a fost ţinut în arest preventiv, fără să fie judecat. În 1956 a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă pentru „înaltă trădare a clasei muncitoare şi crimă contra reformelor sociale", fiindu-i confiscată averea. A executat 17 ani şi jumătate de închisoare, dintre care opt ani a fost în izolare totală. A fost eliberat în 1962, după ce a trecut prin 12 închisori, inclusiv coloniile de muncă de la Canal-Poarta Albă şi Capul Midia. Din 1962 până în 1964, a avut regim de domiciliu forţat în localitatea Rubla, din Bărăgan. 

Revenit în Capitală, a fost ţinut sub urmărire permanentă şi chemat de mai multe ori la Securitate. A lucrat ca muncitor necalificat pe şantierele de construcţii, fiind angajat la Întreprinderea de Construcţii Montaj Bucureşti, atelierul de tâmplărie mecanică. În noaptea dinspre 22 spre 23 decembrie 1989, a anunţat reintrarea în viaţa publică a PNŢ, sub denumirea de Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat (PNŢCD). A fost numit, de grupul de refacere a partidului, preşedinte al PNŢCD până la primul Congres din 27-29 septembrie 1991, în cadrul căruia a fost ales preşedinte. În 1992, a fost ales senator de Bucureşti, pe listele PNŢCD. A rămas preşedintele PNŢCD până la moarte.

A fost unul dintre iniţiatorii Convenţiei Democrate Române (CDR), alianţă creată în 1992 cu scopul de a face opoziţie guvernării de stânga, conduse de Ion Iliescu.În acest sens, în intervalul iunie 1992-noiembrie 1993, a fost preşedinte al Comitetului Executiv al CDR. La jumătatea lunii iunie 1994 a plecat în Germania pentru tratamentul unei boli de plămâni, fiind supus şi unei operaţii chirurgicale. A revenit în Bucureşti, la 18 noiembrie 1994, reluându-şi activitatea de preşedinte al PNŢCD şi de senator. A murit un an mai târziu, la 11 noiembrie 1995, la Bucureşti. 

A fost autor al mai multor volume, dintre care: „Ţara Sălajului" (1944), „Ungaria ne cere pământul" (1940), „Retrospective electorale", „Politica răsăriteană a României. Iuliu Maniu în faţa istoriei" (în colab., 1993), „Din gândirea creştin-democrată românească" (în colab., 1995).A fost membru al Asociaţiei Oamenilor de Ştiinţă din România, membru al Asociaţiei de Istorie Comparativă şi Drept şi membru în Consiliul Uniunii Europene Creştin-Democrate (1992). 

La 6 octombrie 1995, Corneliu Coposu a primit, la sediul Ambasadei Franţei la Bucureşti, cea mai înaltă distincţie acordată de Republica Franceză cetăţenilor străini, cea de Ofiţer al Legiunii de Onoare. În prezent, numeroase locuri publice poartă numele omului politic. În centrul Capitalei, lângă Biserica Kretzulescu din Bucureşti, a fost dezvelit, în iunie 1996, un monument în amintirea lui Corneliu Coposu. În 2014 s-a celebrat centenarul naşterii lui Corneliu Coposu, prilej cu care s-au organizat mai multe manifestări. Una dintre ele a constat în inaugurarea, la 23 mai 2014, a celulei Corneliu Coposu de la Fortul 13 Jilava, inclusă în circuitul Memorialul Fortul 13 Jilava.

Surse:

http://www.corneliu-coposu.ro/despre-noi/corneliu-coposu/

https://alba24.ro/documentar-23-de-ani-de-la-moartea-lui-corneliu-coposu-testamentul-seniorului-si-primul-1-decembrie-la-alba-iulia-683205.html

https://www.agerpres.ro/flux-documentare/2015/11/11/documentar-20-de-ani-de-la-moartea-omului-politic-corneliu-coposu-07-51-26

http://www.corneliu-coposu.eu/articol/index.php/4127-documentar-exclusiv-lucrarile-lui-corneliu-coposu-despre-secui-si-despre-revizionismul-maghiar/

https://adevarul.ro/locale/zalau/corneliu-coposu-secuii-si-revizionismul-maghiar-1_533707670d133766a8548d32/comment/422571.html

https://evz.ro/testament-coposu-era-c omunista.html

&&&

 S-a întâmplat în 20 mai1969: În această zi, a murit Victor Daimaca, astronom şi matematician; cercetări de astronomie fotografică (a descoperit, în 1943, două comete care-i poartă numele) (n. 1892).

Victor Daimaca s-a născut pe 22 august 1892 la Drobeta Turnu Severin. Părinţii săi, Maria şi Dumitru Daimaca, erau mici negustori şi aveau o casă „semeaţă“ în cartierul olarilor din Turnu Severin. Victor a urmat şcoala primară în oraşul natal, apoi Liceul „Traian“, pe care l-a absolvit în anul 1913. Încă de mic, dar mai ales în perioada liceului, a fost pasionat de astronomie, aşa că şi-a continuat studiile la Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti. După absolvirea facultăţii a desfăşurat diverse activităţi, iar din 1929 Victor Daimaca s-a stabilit în Târgu Jiu. La început a lucrat la Şcoala de meserii din Vădeni, satul în care s-a născut eroina Ecaterina Teodoroiu. S-a remarcat prin rigurozitate şi tenacitate, fiind apoi transferat la Şcoala Normală de băieţi din Târgu Jiu, unde a predat aritmetica, algebra şi geometria. În 1949, la vârsta de 57 de ani, s-a mutat în Bucureşti pentru a lucra la Observatorul Astronomic. S-a stins din viaţă pe 20 mai 1969, în Bucureşti, la 77 de ani. Pasiunea pentru astronomie a început în vremea liceului, după ce a descoperit în biblioteca şcolii mai multe volume mari, cu gravuri frumoase, interesante. Erau lucrări de popularizare a astronomiei, printre care câteva scrise de Camille Flammarion: „Ce este cerul?“, „Astronomie Populară“, „Stelele şi curiozităţile cerului“, „Pământurile cerului“. Acumulase deja multe cunoştinţe când, în 1907, într-o dimineaţă de august, la vârsta de 14 ani, a văzut pentru prima dată o stea cu coadă. Era cometa Daniel. 

În 1910, Victor Anestin anunţase în revista Orion despre trecerea a patru comete strălucitoare şi a altor trei comete slabe. Daimaca a reuşit să le vadă folosind un binoclu, iar bucuria şi satisfacţia au fost enorme. Folosind anuarul lui Flammarion din acel an, 1910, a văzut, utilizând acelaşi binoclu, şi planeta Uranus în constelaţia Arcaşul. Era din ce în ce mai fascinat de bolta cerească, aşa că şi-a „construit“ un observator astronomic în podul casei părinteşti din mahalaua olarilor. Tot în 1910, cometa Haley se apropia de Soare, iar strălucirea ei creştea şi se dezvolta, aşa că în primăvara anului 1910 Victor Daimaca a reuşit să o vadă cu ochiul liber. I-a scris lui Victor Anestin o scurtă relatare, pe care acesta a publicat-o în revista Orion şi în ziarul Universul. Victor Daimaca era singurul român care văzuse cometa Haley cu ochiul liber.

În 1913 a terminat liceul şi a trebuit să-şi părăsească observatorul improvizat din podul casei părinteşti. S-a înscris la Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti, apoi a început războiul cu greutăţile lui. În 1929 s-a stabilit la Târgu Jiu. Preocupat de activitatea didactică, a lăsat pe plan secund observarea bolţii cereşti. Pe 20 septembrie 1938, Uzina electrică din Târgu Jiu a luat foc şi oraşul a rămas într-un întuneric total, care a făcut ca cerul să strălucească. Un bun prilej pentru Victor Daimaca de a studia firmamentul. Apoi, camuflajul impus de război a menţinut condiţiile favorabile pentru observarea stelelor. În 1943 a urmărit săptămâni la rând cometa Whipple, până în luna mai, când aceasta s-a depărtat atât de mult încât nu mai putea fi văzută cu binoclul. Aşa s-a decis să caute comete noi, nedescoperite încă. Avea acum multe cunoştinţe de astronomie. Avea un atlas ceresc Dien-Flammarion cu stelele şi nebuloasele până la magnitudinea 9. Avea un binoclu mai bun, care mărea de 15 ori şi care îi permitea să vadă comete până la magnitudinea 9. Şansa nu s-a lăsat aşteptată mult. În noaptea de 3 septembrie, spre zorii zilei, a îndreptat binoclul spre constelaţia Lynx. A văzut o steluţă extrem de mică - era ca o pată rotundă, alburie, difuză. A cercetat atlasul. A găsit toate stelele din câmpul binoclului, dar steluţa alburie, difuză, nu era trecută. În a doua noapte a găsit-o deplasată spre Ursa Mare, la două grade depărtare de locul iniţial. Aşadar, era o cometă! În noaptea de 5 septembrie ajunsese şi mai departe. A notat pe atlas poziţiile observate, a calculat deplasarea din timpul zilei, a estimat direcţia de deplasare şi a făcut o schiţă cu traseul cometei pentru următoarele nopţi. A trimis la Observatorul Astronomic din Bucureşti o telegramă: „Cometă nouă, mărimea a 8-a în Lynx, pe linia Alfa - Gemini - Ipsilon Ursa Mare, deplasare diurnă 2 grade spre omicron Ursa Mare“. Cometa se afla la 49,5 milioane de kilometri de Pământ.

Telegrama a ajuns la destinaţie după trei zile, deoarece Gestapo-ul german a crezut că este o telegramă cu conţinut cifrat, legat de lagărul de deţinuţi politici de la Târgu Jiu. În dimineaţa de 9 septembrie 1943, Observatorul din Bucureşti a identificat cometa descrisă de Victor Daimaca şi a comunicat telegrafic descoperirea şi poziţiile cometei Biroului Central al Uniunii Astronomice Internaţionale de la Copenhaga, care le-a trimis în toată lumea. Cometa nu mai fusese observată de nimeni înainte şi de aceea a primit numele Daimaca 1943.

În seara de 16 decembrie a găsit cu binoclul o cometă în regiunea sudică a constelaţiei Aquarius. Observatorul din Bucureşti a trimis informaţia la Copenhaga. Cu câteva ore înainte se primise o informaţie asemănătoare şi de la Observatorul Astronomic de la Johannesburg din Africa de Sud. Alt amator, american de origine, Peltier, identificase şi el cometa, dar după Daimaca. În final, cometa a primit numele cometa Van Gent - Peltier – Daimaca. Victor Daimaca a mai descoperit şi alte comete: la 30 iulie 1945 - cometa Kopf (care a fost ulterior descoperită de un german, cometa purtând numele acestuia, deoarece telegrama lui Daimaca nu a ajuns în timp util la Copenhaga), apoi altele, pe 5 septembrie 1946, 14 octombrie 1947, 22 iunie 1948. În 1955, deşi locuia la Bucureşti, a revenit pentru o scurtă vacanţă la Târgu Jiu şi, întâmplător sau nu, în seara de 25 iulie a descoperit cometa Bakharov.

Victor Daimaca a descoperit cu ajutorul binoclului şapte comete, dintre care două noi, care îi poartă numele. Pentru prima cometă descoperită a primit o medalie de bronz cu numele său gravat pe ea din partea Societăţii Astronomice a Pacificului din San Francisco. Ca omagiu adus marelui astronom, la Liceul „Traian“ a luat fiinţă, în 1973, un cerc de astronomie care îi poartă numele, iar în 1976 a fost construit aici un observator astronomic menit să eternizeze numele lui Victor Daimaca, într-o formă inedită, între Bucureşti şi Timişoara. De asemenea, câte o stradă din Bucureşti şi Târgu Jiu, dar şi liceul de informatică din municipiul gorjean poartă numele  lui Victor Daimaca“. 

Surse:

https://adevarul.ro/stiri-locale/targu-jiu/povestea-fascinanta-a-profesorului-de-matematica-1623809.html

https://scientia.ro/biografii/4716-victor-daimaca-romanul-descoperitor-de-comete.html

https://www.facebook.com/cntv.targujiu/posts/655744638404268/

https://cult-ura.ro/povestea-casei-din-targu-jiu-unde-trait-marele-astronom-vict or-daimaca/