$$$

 Cineva mi-a scris într-un mesaj privat: „Cu înfățișarea ta, a fi singură este o rușine.”

Ei bine, dragii mei, nu! A fi necăsătorită nu este nicidecum o rușine.

O rușine este să fii amantă, știind prea bine că acel bărbat nu va părăsi niciodată familia…

O rușine este să te oferi și să te vinzi ca o marfă ieftină — iar câte astfel de exemple vedem zilnic pe rețelele sociale!…

O rușine este să-ți pierzi demnitatea și respectul de sine, să te zbați cu disperare pentru a atrage atenția bărbaților cu orice preț.

O rușine este să te trădezi pe tine însăți în relații epuizate, lipsite de viitor, sortite eșecului.

Să suporți fapte josnice, să permiți să fii distrusă, tu și tot ceea ce îți este drag.

O rușine este să continui să trăiești alături de cineva după trădări, ticăloșii și violență domestică constantă. Și câte femei nu s-au resemnat cu asta!

O rușine este să rămâi lângă un om cu care nu te mai leagă nimic în afară de copii, rutină și pat, în timp ce viața se transformă într-o lungă ocnă, pentru că iubire și înțelegere n-au existat niciodată.

O rușine este să implori pentru iubire ca o cerșetoare și să alergi după oricine îți iese în cale.

O rușine este să repeți cuvinte sfinte despre iubire fiecărui următor, fără a le înțelege sensul sacru, divin, fără a cunoaște nici măcar adevărurile elementare: ce este acceptabil pentru o femeie și ce nu va fi niciodată.

Toate acestea sunt rușinoase.

Însă singurătatea nu este o rușine.

Singurătatea este onestitate.

Este infinit mai demn să iei o pauză decât să te devalorizezi. Și nu contează deloc dacă această pauză se întinde pe ani.

Important este să fii autentică și fidelă ție însăți.

O femeie independentă, sigură pe sine, știe întotdeauna ce își dorește și nu va accepta niciodată mai puțin decât merită.

Mai bine singură decât alături de oricine.

Să ne prețuim, fetelor, să ne prețuim la adevărata noastră valoare!

Și totul va veni. Cu ajutorul lui Dumnezeu, bărbatul vostru vrednic, sufletul vostru pereche, vă va găsi singur…

Când Universul va hotărî astfel. Și vă va aduce împreună în locul potrivit, la momentul potrivit…

Eu cred în asta. Credeți și voi!

      Marcus de seară

$$$

 A fost odată, undeva pe lume, o Femeie Obosită. În fiecare dimineață se trezea ca după o bătălie — fără putere, fără dorință, fără nicio scânteie în privire. Întreaga zi o străbătea prin treburi ca printr-o ceață densă, iar seara se prăbușea în pat cu gândul: „Poate mâine va fi mai ușor”. Dar nu devenea. De mult uitase cum e să te trezești cu sentimentul bucuriei.

Așa a continuat până într-o zi toridă, când Oboseala ei s-a desprins de ea. Umbra care fusese cândva parte din ființa sa s-a retras brusc, lăsând-o pe femeie așezată pe un scaun, în mijlocul biroului, sleită și golită pe dinăuntru.

Femeia a implorat Umbra:

— Te rog, întoarce-te la mine! Fără tine sunt cu totul neputincioasă…

— Așa este, a răspuns Umbra. — Pentru că eu sunt Păstrătoarea Energiei tale. Dar nu te mai pot ajuta: ți-ai epuizat toate rezervele. Gândește-te de ce s-a întâmplat asta.

— Fără tine nu pot înțelege. Ajută-mă, te implor!

Umbra a stat o clipă pe gânduri, apoi a încuviințat:

— Bine. Dar numai dacă vei trece prin trei încercări care îți vor descuia puterea. Ești de acord?

— Da!

— Prima încercare: simte-ți spatele, umerii. Simți această povară insuportabilă?

Femeia a încuviințat — cum să nu o simtă? Ani la rând purtase grijile altora, ca pe niște saci plini cu pietre.

— Atunci eliberează-te de tot ce nu îți aparține. Întoarce oamenilor poverile lor — lecțiile, victoriile, greșelile. Păstrează pentru tine doar ce este al tău. Numai așa vei începe să trăiești propria viață.

Recunoașterea aceasta a fost cea mai grea. A înțeles că dusese pe umeri problemele părinților, ale soțului, ale prietenelor, ale colegilor — și se pierduse pe sine. Acum era de ajuns: fiecare are de trăit propria soartă. A închis ochii și, în gând, a înapoiat fiecăruia ceea ce luase cândva asupra ei.

Și, dintr-odată, telefonul a sunat — toți cei obișnuiți să-și arunce greutățile pe umerii ei o căutau.

— Ce să fac? a întrebat ea speriată Umbra. — Vor încerca din nou să-mi dea poverile lor!

— Dacă vrei să fii sănătoasă și să le dai șansa să devină independenți, treci la a doua încercare: învață să spui „nu”, a răspuns calm Umbra.

Aceasta era și mai dificilă. Cum să refuzi? Dacă se vor supăra? Dacă nu te vor mai iubi? Dar nu exista altă cale.

A sunat o prietenă, cerându-i să facă ceva în locul ei. Femeia deja începuse să se justifice, când Umbra i-a șoptit:

— Ca să înveți să spui „nu”, trebuie mai întâi să dezveți să te scuzi. Altfel, te vor convinge din nou să porți ce nu-ți aparține.

Atunci Femeia Obosită a spus încet, dar ferm:

— Nu.

Acest „nu” nu era aspru, ci plin de compasiune. El suna astfel: „Te prețuiesc. Dar vreau să-mi trăiesc propria viață. Numai așa se poate simți fericirea adevărată”.

Unii s-au îndepărtat de ea, alții s-au supărat, dar au fost și cei care au înțeles.

Atunci Umbra a spus:

— A sosit vremea celei de-a treia și ultimei încercări. Pentru ca energia ta să se întoarcă, învață… să te odihnești. Pentru asta va trebui să te întâlnești cu cel care nu-ți dă pace — Sentimentul de Vinovăție.

Aceasta a fost cea mai perfidă încercare. De fiecare dată când femeia încerca să se întindă sau să se odihnească, vocea Vinovăției șoptea cu vorbele mamei:

— Nu ți-e rușine? Atâtea treburi, iar tu stai!

Sau cu tonul tatălui:

— Dacă nu faci tu, nu face nimeni. N-ai făcut nimic și deja ești obosită!

Iar uneori cu glasul bunicii:

— În familia noastră n-au fost leneși. Muncește, că te va chinui conștiința!

Atunci Femeia Obosită n-a mai putut răbda și a strigat:

— Am dreptul la odihnă! Îmi dezleg de pe mine blestemul acestui „trebuie” neîncetat! Chiar și natura se odihnește — ziua face loc nopții, iarna dă primăverii o pauză. Nu lenevesc, mă refac, ca să pot crea din nou și să trăiesc cu iubire!

Aceste cuvinte au fost suficiente pentru ca Vinovăția să se topească. Iar Femeia Obosită s-a transformat într-o Femeie Odihnită. A făcut o baie parfumată, s-a învelit într-o pătură cu o carte, a privit apusul și a simțit cum în inimă se întorc puterea, liniștea, frumusețea și inspirația.

Așa s-a întors Energia ei. Pentru că, într-o zi, Femeia Obosită și-a permis pur și simplu — să trăiască și să se odihnească.

Vă doresc fericire și pace lăuntrică.

N. Sumire

$$$

 MEMORIE CULTURALA - REGINA ELISABETA A ROMANIEI - CARMEN SYLVA

“Se spune că femeile se sacrifică pentru un om, iar bărbații pentru o cauză. Eu însă cred că femeile și bărbații fac în egală măsură ba una, ba alta, precum și ambele lucruri.” 

✍️Carmen Sylva

In data de 29 Decembrie 1843 s-a născut (la Neuwied/Germania) regina Elisabeta (cunoscută sub pseudonimul literar Carmen Sylva), prima regină a României, soţia regelui Carol I; membră de onoare a Academiei Române 1881 (d. 1916). 

Întâia regină a României, soţia lui Carol I Hohenzollern-Sigmaringen, primul rege român din renumita dinastie germană Hohenzollern, a fost o patroană a artelor, fondatoare a unor instituţii caritabile, poetă, eseistă şi scriitoare. Maiestatea Sa este, de asemenea, cunoscută sub numele de Principesa Elisabeth von Wied. Ca patroană a artelor, adoptase pseudonimul Carmen Sylva (“Cântecul pădurii”), şi ca fondatoare de instituţii caritabile a fost supranumită de oamenii din popor “Mama răniţilor”. 

S-a născut în castelul Monrepos din Neuwied, astăzi în unul din cele 16 state federale ale Germaniei, Renania-Palatinat, pe Rin şi a murit pe data de 18 februarie / 2 martie 1916 în Bucureşti. 

Mormântul Maiestăţii Sale se găseşte la Mănăstirea Argeş, unde sunt îngropaţi toţi Regii şi Reginele României. 

Elisabeta era fiica lui Hermann, prinţ de Wied. În 1869, Principesa Elisabeta de Wied se căsătoreşte cu Domnitorul Carol I al României, devenind astfel, în 1881, prima regină a României în urma recunoaşterii ţării drept regat atât de Poarta Otomană cât şi de marile Puteri Europene după Războiul de Independenţă a României de la 1877.

“Rugăminte

de Carmen Sylva 

Mai ia-mă 'n poală, mamă dragă,

Că-i noapte-acum de tot,

Şi-aşa-i de lung şi larg iatacul –

Mi-e somn de nu mai pot.

Să-mi cânţi şi cântecul de-aseară,

Să-mi spui şi basme-apoi

Cu smei, să ne sbârlim iar, mamă,

De frică amândoi.

Şi când mi s-or închide ochii

Uşor tu să mă pui

În pat cum faci când stând plecată

Zici: puiul mamei, puiu!”

      Decean Renata

$$$

 ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

    CEL MAI INTELIGENT OM.... ÎNREGISTRAT ÎN ISTORIA OMENIRII..

      LEONARDO da VINCI, născut pe 15 aprilie 1452 la VINCI, ITALIA, este unul dintre cele mai complete genii din istorie.....

Pictor, inventator, om de știință, anatomist, muzician, arhitect și filosof, da VINCI întruchipează idealul RENAȘTERII, combinând arta și știința într-o căutare neobosită a cunoașterii.

-Deși este renumit în toată lumea pentru capodopere precum MONA LISA și CINA CEA DE TAINĂ, mintea lui agitată l-a dus mult dincolo de pictură....

-Da VINCI a umplut mii de pagini din caietele sale cu desene și notițe care au explorat totul, de la anatomia umană la zborul păsărilor, mașini de război, dispozitive submarine și prototipuri de elicopter. Aceste caiete sunt un testament al imaginației lor fără margini și curiozității științifice!

-LEONARDO a fost un observator obsesiv al naturii și al corpului uman. Disecțiile sale anatomice au revoluționat înțelegerea corpului și l-au făcut un pionier în domeniu. În plus, abordarea sa științifică l-a determinat să dezvolte principii ale opticii, hidraulicii și mecanicii cu secole înaintea vremurilor sale.

-În ciuda geniului său, da VINCI s-a confruntat cu provocări. Multe dintre invențiile sale nu au putut fi construite cu tehnologia timpului său, iar unele dintre picturile sale au rămas incomplete datorită perfecționismului lor. Cu toate acestea, moștenirea sa depășește aceste limitări, inspirând artiști și oameni de știință deopotrivă timp de secole.

-LEONARDO a murit pe 2 mai 1519 în AMBOISE, FRANȚA, lăsând o moștenire care continuă să fascineze lumea...

Viața și munca sa reflectă o sinteză unică de creativitate, curiozitate și un respect profund pentru frumusețea și misterul universului...

Web

$$$

 CÂND A APĂRUT SĂRUTUL ?

Sărutul nu a apărut odată cu oamenii îndrăgostiți, ci odată cu strămoșii primatelor mari, în urmă cu aproximativ 20 de milioane de ani, arată un studiu publicat recent.

Cercetătorii de la Universitatea Oxford și Florida Institute of Technology au vrut să afle când a început sărutul, având în vedere că, din punct de vedere evolutiv, nu oferă un beneficiu clar pentru supraviețuire și poate chiar facilita răspândirea bolilor, potrivit Reuters.

Totuși, oamenii, cimpanzeii, bonobo, urangutanii și gorilele se sărută, ceea ce sugerează puternic că acest obicei a fost moștenit de la un strămoș comun. Oamenii de știință au combinat observații asupra comportamentului primatelor cu date privind relațiile evolutive, pentru a da timpul înapoi și a încerca să stabilească momentul apariției primului sărut.

„Folosind aceste două informații-cheie, am utilizat un model care ne-a permis să simulăm diferite scenarii evolutive”, a declarat autoarea principală, dr. Matilda Brindle, de la Departamentul de Biologie al Universității Oxford.

Modelul, rulat de milioane de ori, a indicat că primul sărut a avut loc acum între 21,5 și 16,9 milioane de ani.

Concluziile au fost publicate în revista Evolution and Human Behavior.

Cum este definit un sărut

Definiția puțin romantică dată sărutului de către cercetători a fost „contact gură-la-gură, non-agresiv, care nu implică transfer de hrană”.

Aceasta a inclus atât săruturile cu tentă sexuală, cât și pe cele platonice, precum săruturile dintre membri ai aceleiași familii sau cele din gesturi de salut. Modul în care a apărut sărutul rămâne subiect de dezbatere, la fel ca motivele pentru care a fost păstrat.

„Unii sugerează că sărutul sexual este o modalitate utilă de a evalua calitatea sau compatibilitatea partenerului”, a spus Brindle. „Alternativ, sărutul ar putea fi un tip de preludiu, care crește excitația sexuală și șansele de fertilizare.”

Săruturile platonice, spun cercetătorii, ar putea fi folosite pentru a naviga relații sociale complexe sau pentru a întări legăturile dintre indivizi.

Studiul susține, de asemenea, că și oamenii de Neanderthal se sărutau, având în vedere dovezile că s-au împerecheat cu oamenii moderni și au împărțit un microb oral – semn că au făcut schimb de salivă – cu mult timp după ce cele două specii s-au separat, acum 450.000-750.000 de ani.

$$$

 DE CE A DISPĂRUT GIGANTOPITHECUS ?

„Gigantopithecus blacki”, un văr direct al urangutanului, a dispărut acum aproximativ 250.000 de ani, victimă a schimbărilor climatice. Acest animal avea trei metri înălțime, și 250 kg.

Niciun alt primat nu a atins vreodată asemenea dimensiuni, scrie Le Monde. 

În 1935, cercetătorul german Gustav von Koenigswald l-a numit Gigantopithecus blacki. Misterul față de dispariția acestei specii este dat, în primul rând, de raritatea extremă a fosilelor descoperite de la primul dinte găsit de un farmacist chinez la începutul secolului XX.

În total, s-au descoperit aproximativ 100 de dinți și patru mandibule parțiale, dar niciun craniu și niciun corp. Yingqi Zhang, de la Institutul de Paleontologie din Beijing, a cercetat sute de peșteri în sudul Chinei în ultimii 10 ani, fără rezultat.

De asemenea, în 2020 problema arborelui genetic a fost clarificată: Giganto este un văr direct al lui Pongo, cunoscut sub numele comun de urangutan.

Strămoșul nostru comun datează de acum 15 milioane de ani. 

Un al treilea mister care a urmărit animalul a fost dezvășuit de Yingqi Zhang și colegii săi din cinci instituții australiene în 2024, în revista Nature.

„De ce a dispărut, când toate celelalte maimuțe mari au supraviețuit?”, a întrebat Kira Westaway, specialistă în datarea sedimentelor la Universitatea Macquarie din Sydney.

Pentru a răspunde, echipa de cercetători a aplicat nu mai puțin de cinci tehnici de datare diferite, atât asupra dinților găsiți în peșteri, cât și asupra sedimentelor înconjurătoare. Au fost investigate 22 de peșteri.

Rezultatul este o cronologie aproximativă, de la apariția gigantopithecusului acum circa 2,2 milioane de ani, până la dispariția sa acum aproximativ 250.000 de ani. O teorie conform căreia oamenii ar fi fost responsabili de extincția gigantului a fost infirmată: la acel moment, niciun Homo nu apăruse încă în Asia.

Gigantopithecus blacki, un văr direct al urangutanului, a dispărut din cauza schimbărilor climatice. Acum circa 700.000 de ani, Asia de Sud a trecut de la un climat umed constant la unul sezonier, cu perioade secetoase și musonice.

Incapabil să se cațere în copaci, gigantopithecus s-a hrănit cu scoarță și ramuri, iar populația sa a scăzut treptat până la dispariție. Lecția: chiar cei mai puternici pot fi vulnerabili, iar înțelegerea factorilor de supraviețuire ai speciilor poate ajuta la protejarea marilor maimuțe actuale.

$$$

 IOAN MOȚA

Ioan Moța ( n. Nojag , județul Hunedoara , 15 decembrie 1868 – d. București , 20 noiembrie 1940) a fost un preot ortodox român , politician naționalist și jurnalist, precum și tatăl proeminentei personalități a Gărzii de Fier, Ion Moța .

Ioan Moța s-a născut în Nojag , Austro-Ungaria (astăzi Certeju de Sus, județul Hunedoara , România ), pe 15 decembrie 1868, deși unele surse menționează data nașterii sale ca fiind 31 decembrie. Tatăl său a fost preot.

Moța a urmat școala în Nojag, Brad și Brașov . După terminarea liceului, a urmat cursurile unui seminar teologic din Sibiu . A fost hirotonit preot în 1899. 

În timp ce se afla la Sibiu, a devenit interesat de jurnalism și a fondat revista „ Foaia Poporului ”. De asemenea, s-a implicat în politica naționalistă românească , urmărind unificarea Transilvaniei cu România . După ce s-a mutat la Orăștie în 1899, a scris pentru ziarele „ Bunul Econom ” și „ Libertatea ”, acesta din urmă fiind editat alături de mai multe figuri naționaliste românești proeminente. Proprietatea și redacția ziarului „Libertatea” au fost ulterior transferate la Moța. Confruntat cu suprimarea ziarului în Austro-Ungaria, Moța s-a mutat la București , unde și-a continuat activitatea jurnalistică. 

În 1902, Moța și soția sa, Maria, au avut un fiu, Ion Moța , care avea să devină mai târziu un membru proeminent al Gărzii de Fier, de extremă dreapta și antisemite .

S-a înrolat în Armata Română în timpul Primului Război Mondial . În această perioadă, a colaborat și cu ziarul Epoca („Epoca”, editat de Nicolae Filipescu ), scriind pentru o rubrică intitulată „Ardealul vorbește ” alături de personalități precum Octavian Goga și Octavian Codru Tăslăuanu . În martie 1917, Moța a făcut parte dintr-un grup de supuși habsburgici români exilați, trimiși ca delegație în Statele Unite pentru a susține cauza românească, timp în care a continuat să publice Libertatea din Cleveland, Ohio. 

Moța s-a întors în Transilvania după unificarea României , și a devenit protopop al Orăștiei. De asemenea, s-a implicat politic, candidând la o serie de alegeri românești. A fost ales reprezentant al Senatului pentru județul Hunedoara în 1931, ca și candidat pentru Uniunea Națională. Ulterior, s-a asociat cu Partidul Național Țărănesc și a fost arestat pentru scurt timp pentru activitatea sa politică în 1933. 

În 1937, după ce fiul său, Ion, a fost ucis în timp ce lupta ca voluntar naționalist în Războiul Civil Spaniol , Ioan Moța i-a oferit un rol de redactor memorial la Libertatea . Regretatul Ion Moța a fost trecut ca „Director sufletesc” al ziarului din martie 1937 încoace. 

După ce a suferit de edem pulmonar , Moța a murit pe 20 noiembrie 1940 la Spitalul Sfânta Elena din București. La moartea sa au fost prezenți mai mulți membri proeminenți ai Gărzii de Fier, inclusiv Ilie Gârneața și Elena Codreanu (văduva lui Corneliu Zelea Codreanu ). O slujbă de înmormântare de stat a avut loc pe 22 noiembrie la Biserica Sfântul Ilie-Gorgani , după care a fost transportat prin Gara de Nord din București pentru a fi înmormântat la Orăștie. Înmormântarea sa a fost coordonată cu atenție și a fost frecventată de reprezentanți ai familiei regale și ai Germaniei , Spaniei , Japoniei și Italiei , precum și de membri ai guvernului și reprezentanți ai Academiei Române . Trupul său a fost urmat la Orăștie de o gardă de onoare formată din legionari . 

Lucrări jurnalistice

„Foaia Poporului”, Sibiu (1893–1895).

„Revista Orăștiei”, Orăștie (1895–1898).

„Telegraful Român” (1898–1899).

„Bunul Econom”, Orăștie (1899–1901).

„Libertatea”, Orăștie (1902–1915, 1919–1933), Cleveland , Ohio (1917).

„Foaia Interesantă”, Cleveland, Ohio (1917).