&&&

 S-a întâmplat în 30 august 1265: La această dată, apărea prima menţiune documentară a Hunedoarei, sub numele de Hungnod, în legătură cu arhidiaconatul de Hunedoara, o structură ecleziastică, subordonată episcopiei Transilvaniei, cu sediul la Alba Iulia. Localitatea a fost menţionată documentar pentru prima dată în 30 august 1265, iar în 1276 a fost amintit din nou. Cu statut de oraş, menţionarea documentară datează din 1415. Deşi este sediu al cetăţii princiare, localitatea nu se dezvoltă semnificativ în perioada medievală.

Între secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea s-a dezvoltat intens ca centru siderurgic. În 1884 este pus în funcţiune primul furnal al „Uzinei de fier”. Dezvoltarea localităţii va fi strâns legată de evoluţia combinatului siderurgic. A fost declarat municipiu la 17 februarie 1968, având în subordine administrativă localităţile Boş, Groş, Hăşdat, Peştişu Mare şi Răcăştia.

Arheologii au descoperit atât în vatra orașului cât și în satele din împrejurimi de unde își trage seva, urme de locuire, datând din epoca pietrei. De asemenea pe Dealul Sânpetrului dăinuiesc într-o deplină succesiune urme materiale din epoca bronzului și a fierului. Au fost găsite pe terasele din jurul cetății, într-un depozit, mai mult de o tonă de lupe mari de fier și un atelier metalurgic comportând opt cuptoare din vremea daco-geților. În actualul areal de locuire al hunedorenilor s-au descoperit tezaure monetare din vremea dacilor, cunoscute sub denumirea „de tip Hunedoara”, precum și monede romane de tip republican sau imperial cuprinzând o perioadă de timp îndelungată (183 î. Hr.-sec. III. d. Hr.) ceea ce dovedește puternice contacte economice și nu numai, între două civilizații, una a Romei  și alta plămădită de daco-geţi.

În urma cuceririi Daciei de către Imperiul Roman, zona Hunedoarei a atras atenția lumii romane prin bogățiile sale, în special fierul. Acest fapt este ilustrat de urmele descoperite la Teliuc, o „villa rustica”, pe dealul Sânpetru era un castru roman în care se instalează un post de pază a Legiunii a XIII-a Gemina. Urme s-au mai descoperit lângă Castelul Huniazilor și lângă gară. De asemenea, vestigii din această epocă există și în satele Cinciș-Cerna, Pestișu Mare unde era un vicus (sat roman), Mănerău, Nandru, Ghelari etc. Documentele ungare plasează Hunedoara printre cele mai vechi oraşe din Transilvania. Istoria aşezării îşi are origini mult mai vechi, zona fiind locuită încă din perioada Neoliticului, cu aproape patru mii de ani în urmă, potrivit mărturiilor arheologice.

În anul 1278, Hunedoara este menționată în legătură cu lista de decimă papală, localitatea fiind considerată, alături de Deva, Haţeg și Sântămăria-Orlea, printre cele mai importante aşezări din arhidiaconatul de Hunedoara. În acea vreme, comitatul Hunedoarei a fost o unitate administrativă cuprinsă în Voievodatului Transilvaniei, parte a Regatului Ungariei. Așadar, documentele plasează Hunedoara printre cele mai vechi localități din Transilvania. În 1409, la 18 octombrie, regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg dăruiește și înnobilează pentru faptele militare deosebite pe cneazul Voicu, fiul lui Șorb. În același document pomenește și pe alți membrii ai familiei ca stăpânitori ai cetății și domeniului regal Hunedoara. Este vorba de Magos (în maghiară „Înalt”) și Rados, frații... și Ioan, fiul lui Voicu. Din acest moment, cetatea Hunedoara cunoaște o nouă etapă a dezvoltării sale. Iancu a amenajat cetatea pentru locuit, a construit sala cavalerilor și sala dietei în stil neogotic înfrumusețat de logiile exterioare ale acestei săli. De asemenea s-a construit aripa și turnul „ne boisa”(nu te teme), un eventual loc de refugiu în caz de primejdie.

După moartea lui Ioan de Hunedoara la 11 august 1456 la Zemun, lângă Belgrad, în Ungaria au loc lupte interne pentru tron în care sunt implicați și succesorii eroului din Hunedoara, lupte care dau câștig de cauză fiului lui Ioan, Matia Corvinul, care devine rege al Regatului Maghiar. În acest răstimp, soția lui Ioan, Elisabeta, și fiul lor Matia vor continua lucrările de modernizare; în aripa Matia, se pictează fresca murală ce sugerează originea românescă a lui Ioan. Secolul al XVII-lea marchează noi lucrări la castel legate în mare parte de numele principelui Gabriel Bethlen. A fost construită aripa Bethlen (1622) așa cum o demonstrează și o inscripție descoperită pe ancadramentul unei ferestre.

În timpul Corvineștilor, Hunedoara devine târg (oppidum) al fierului, metal pe care pădurenii îl valorifică pentru alte produse, având valoarea de monedă. Avantajul economic din această epocă al domeniului și orașului Hunedoara se va menține și în secolele următoare. Orașul va ajunge în secolul XVII la o stare prosperă, locuitorii săi fiind scutiți de dări față de stat. Locuitorii au beneficiat de privilegii încă din vremea regelui Matia Corvinul, care în 1480 îi scutește pe hunedoreni de plata oricăror dări, scutiri care se păstrează și în secolele următoare. Ca urmare crește numărul locuitorilor care variază între 784 în 1512 și 896 în secolul al XVII-lea.

După moartea lui Matia Corvin, Hunedoara intră în stăpânirea fiului acestuia, Ioan Corvin, care se stinge de tânăr. Soția sa Beatrice de Frangepan, se va recăsători cu Georg de Hohenzolern, marchiz de Brandenburg în 1509. Georg de Brandenburg nu se va stabili în Hunedoara. El va numi un castelan cu drept de reprezentare, pe Gheorghe Stolcz. În 1514, a izbucnit răscoala țărănească condusă de Gheorghe Doja. Cu acest prilej, mulți țărani de pe domeniul Hunedoarei au fost închiși în cetate drept pedeapsă. Cu sprijinul nobilimii, Ioan Zapolya a înăbușit răscoala. Sfârșitul sec. XVIII, precum și secolele XIX și XX, marcheză probleme noi, legate de conștiința de neam, de spiritualitate. Aici s-a dezvoltat o spiritualitate românească autentică. În numeroasele biserici sau mănăstiri ortodoxe ca cele de la Cinciș-Cerna, Plosca, Prislop, Nădăștie, Mănerău, Zlaști și altele au fost școli de dascăli, numeroși cnezi romani îndeplinind funcția de preoți și dieci. Din păcate, nu se cunoaște cu exactitate vechimea acestor lăcașe.

După al doilea război mondial, conform concepției vremii, industria hunedoreană a cunoscut o dezvoltare fără precedent. În preajma revoluției din 1989, în Hunedoara, se produceau peste trei milioane tone de oțel, peste două milioane de tone cocs metalurgic, încălțăminte, tricotaje etc. Această dezvoltare a atras forță de muncă. Populația orașului a ajuns la un maximum de 89.000 locuitori. Ca urmare s-a dezvoltat spațiul de locuit, și s-au construit noi așezăminte de învățământ, sănătate sau cultură. S-au construit 12 școli generale, 5 licee, un spital modern, un institut de învățământ superior, două stadioane, o sală de sport, piscină, iar după 1989 s-a construit o popicărie modernă, capabilă să găzduiască mari concursuri internaționale. Conducerea supracentralizată, ineficiența cronică și sugrumarea oricărei urme de liberă inițiativă au provocat însă începând din anii '80 degradarea economiei. Din cauza sărăciei tot mai accentuate, a lipsei de libertate și a opresiunii s-au creat tensiuni sociale și nemulțumiri ce au explodat în decembrie 1989.

În jurul anului 1870, este ales primar al orașului Hunedoara George Dănilă. Ioachim Lazăr spunea: „În acea perioadă, Hunedoara se număra printre orașele cu o populație majoritar românească, conform recensământului din anii 1869 - 1870, alături de Brașov, Abrud, Sebeș, Alba Iulia, Orăștie, Ocna Sibiului și Hațeg. Dintre orașele enumerate mai sus, singurele localități urbane cu conducere românească sunt Hunedoara și Hațegul”. Documentele păstrate la Direcția Județeană a Arhivelor Statului arată că primarul George Dănilă s-a implicat cam în toate problemele care priveau viața localității pe care o conducea și nu numai atât. În timpul războiului de independentă, de la Hunedoara au fost trimiși bani pentru ostașii români răniți pe front. 

Tot în această perioadă, primarul George Dănilă a dezvoltat zona industrială a orașului construind Uzinele de Fier. George Dănilă, om cu studii avocățești, era preocupat de cultură, fiind un membru de vază al filialei locale Deva a asociației ASTRA. În vremea lui, Castelul Corvinilor a fost restaurat integral. Personalitatea marcantă a primarului George Dănilă îl plasează cu cinste în ctitoriile Europei Mari. El a fost decorat Cavaler al Ordinului Franz Joseph I pentru excelența sa. Primarul George Dănilă era un luptător pentru unirea Transilvaniei cu România, iar demersurile sale erau în strictă concordanță cu legile acelor vremuri. A condus urbea timp de peste patru decenii, până la moartea sa, în anul 1912.

Castelul Corvinilor este unul dintre cele mai importante monumente de arhitectură gotică din România, fiind considerat totodată unul dintre cele mai frumoase castele din lume, datorită includerii lui în „Top 10” destinații de basm din Europa. Castelul a fost ridicat în secolul al XV-lea, de Ioan de Hunedoara, care transformă radical o cetate de piatră datată în secolul al XIV-lea. Construcția a cunoscut în ulterior numeroase transformări, servind de-a lungul timpului drept punct strategic, reședință nobiliară și centru administrativ al domeniului. Cele mai semnificative construcții ale Castelului sunt: Palatul gotic ce cuprinde Sala Cavalerilor și Sala Dietei, Turnul Buzdugan, Capela, Loggia Matia, Galeria și Turnul Nje Boisia.În curtea castelului, alături de capelă, se află o fântână adâncă de 28 de metri. Conform legendei, aceasta ar fi fost săpată de trei prizonieri turci, cărora li s-a promis libertatea dacă vor găsi apă. La finalizarea lucrării, prizonierii au fost executați, unul scriind pe marginea fântânii cuvintele: Apă ai, inimă nu ai.În timp, după ce a fost folosit în mai multe scopuri, Castelul a fost restaurat, ambientat și deschis spre vizitare.

În a doua jumătate a secolului XX și mai ales după 1989, aici s-au filmat mai multe producții cinematografice (filme artistice, documentare și clipuri publicitare). Actori celebri, precum Nicolas Cage, Ben Kingsley, Michael Madsen, Aaron Eckhart sau Jeffrey Dean Morgan au filmat aici. Acum un deceniu, în anul 2016, Castelul Corvinior a fost vizitat de peste 300 de mii de turiști din toate colțurile lumii. Trendul a continuat și a crescut în anii următori.

Surse:

http://hunedoaralibera.ro/750-de-ani-de-la-prima-mentiune-documentara-hunedoarei/

http://www.castelulcorvinilor.ro/mentiuni-documentare/

http://www.fih.upt.ro/v4/istoric/ISTORICUL%20METALURGIEI%20HUNEDORENE.pdf

http://infotu rismhd.ro/istoric

&&&

 S-a întâmplat în 30 august1877, 30 august/ 11 septembrie: Avea loc a treia bătălie de la Plevna, una dintre cele mai mari bătălii din Războiul de independenţă. Bătălia de la Plevna (30 august/11 septembrie – 28 noiembrie/10 decembrie 1877) a fost o confruntare decisivă, între armatele româno-ruse şi cele turceşti, în cadrul Războiului de Independenţă (1877 – 1878).

Iniţial atacată de două ori de trupele ruse, cetatea Plevna şi puternicul sistem de fortificaţii din jur a rezistat, producând mari pierderi atacatorilor. În aceste condiţii, la 19/31 iulie, comandantul trupelor ruse, arhiducele Nicolae, solicită sprijinul armatei române, care trece Dunărea şi se angajează în operaţiunea de cucerire a Plevnei cu majoritatea trupelor: 43.414 soldaţi, 7.170 de cai şi 110 tunuri (circa 30 – 40% din totalul efectivelor aliate). Ruşii aveau şi ei la Plevna 52.000 de soldaţi şi 316 guri de foc. Forţele otomane au fost evaluate la 35.000 – 40.000 de oameni, după unele surse, iar după altele la 50.000 oameni cu peste o sută de tunuri.

Conducerea operaţiilor ruso-române pentru a treia bătălie pentru Plevna a fost încredinţată domnitorului Carol I (1866 – 1914), şef al Statului Major fiind generalul rus Pavel D. Zotov. Garnizoana otomană de la Plevna ocupa o poziţie strategică deosebită, aici încrucişându-se căile de comunicaţie care făceau legătura între Nicopole, Rusciuk, Sofia, Târnovo şi Filipopol. Terenul din jurul Plevnei era în mare parte accidentat, cu dealuri în amfiteatru, cu numeroase văi.

Trupele române ale Armatei de Operaţii trecuseră Dunărea în perioada 14/26 august-19/31 august 1877 cu mijloace improvizate şi pe podul de pontoane de la Siliştioara-Măgura, construit sub comanda directă a colonelului Eracle Arion.Armata de Operaţii, comandată de generalul Alexandru Cernat, s-a concentrat în vederea atacării Plevnei astfel: Divizia 4 Infanterie, comandată de generalul Alexandru Anghelescu, a ocupat poziţii între şoseaua Bulgăreni-Plevna şi drumul Griviţa-Plevna, cu frontul spre fortificaţiile turceşti de la Griviţa. Artileria Diviziei 4 infanterie a ocupat poziţii pe Dealul Viilor, la nord-est de satul Griviţa, constituind Marea Baterie; Divizia 3 Infanterie română, comandată de colonelul Gheorghe Anghelescu, ocupa poziţie între Riben şi Kalişovăţ; Divizia de rezervă, comandată de colonelul Mihail Cristodulo Cerchez, s-a aşezat la sud de Verbiţa. O brigadă din Divizia de Rezervă a fost dată rezervei generale a Armatei de Vest, la Pelişat. Brigada de cavalerie Roznovanu din Divizia 4 Infanterie făcea siguranţa flancului drept.

Brigada de cavalerie, comandată de colonelul Formac, Brigada de Roşiori, comandată de colonelul Creţeanu, şi Bateria 1 Artilerie călăreaţă, comandată de căpitanul Virgiliu Hepites, din Regimentul 1 Artilerie, au acţionat la vest de Vid în cadrul Detaşamentului de cavalerie româno-rus Laskarev. Planul de atac al Plevnei prevedea o puternică pregătire de artilerie pe durata a mai multe zile, începând cu data de 26 august/7 septembrie 1877, efectuată de artileria rusă şi de Marea Baterie românească.

La 29 august/10 septembrie 1877, după patru zile de bombardamente intense, a avut loc un consiliu de război la care au participat ţarul Alexandru al II-lea (1855 – 1881), domnitorul Carol I, marele duce Nicolae şi şefii statelor majore. Consiliul a decis declanşarea unui atac general a doua zi, pentru a-i face cadou ţarului, de ziua sa (30 august este ziua Sfântului Alexandru), o frumoasă victorie.

Ziua de 30 august/11 septembrie 1877 a început cu un bombardament executat de artileria ruso-română în zorii zilei. A urmat un al doilea bombardament la ora 14.30, apoi un al treilea la ora 15.15, care a coincis cu pornirea la atac a coloanelor de infanterie română. Efectele la ţintă ale artileriei nu au putut fi observate din cauza ceţii dense. Coloanele de atac ale Diviziei 3 Infanterie română au pornit la atacul a ceea ce credeau că e reduta Griviţa 1. După ce au atacat timp de patruzeci de minute, s-au retras cu pierderi mari, după ce înfruntaseră fără succes focul unei alte redute, Griviţa 2.

Divizia 4 Infanterie română a pornit şi ea la atac la ora 15.15, sprijinită de focul „Bateriei de la Movilă". Ea a atacat reduta Griviţa 1 fără succes, timp de treizeci de minute, după care s-a retras. La ora 16.20, sprijinită de focul aceleiaşi baterii, Divizia 4 Infanterie română a pornit din nou la atac, tot fără succes. Îmbărbătată de însuşi regele Carol I, Divizia 4 Infanterie a pornit un al treilea atac la ora 17.00, de data aceasta întărită cu două batalioane ruseşti. Nici acest atac nu a avut succes, astfel că, la ora 18.00, Divizia 4 Infanterie a pornit al patrulea atac, de data aceasta reuşind să cucerească reduta Griviţa 1.       

Poziţia cucerită a fost rapid amenajată pentru a face faţă contraatacurilor inamice, care nu au întârziat. În noaptea care a urmat, otomanii au dat trei contraatacuri. Trupele române au dat şi ele un contraatac, condus de căpitanul Moise Groza, reduta Griviţa 1 fiind ocupată de trupe române proaspete, sprijinite de Bateria 6, comandată de căpitanul Algiu, din Regimentul 2 Artilerie, care a fost adusă în fortificaţie. Alte două baterii româneşti de artilerie au fost amplasate în apropiere pentru a sprijini cu foc trupele din reduta cucerită de la turci.

Asaltul general s-a soldat cu un eşec, singurul succes fiind cucerirea şi menţinerea de către trupele române a redutei Griviţa 1, dar cu mari pierderi. S-au capturat cinci tunuri turceşti, care au fost expuse la Bucureşti până în anul 1916, când au fost luate înapoi de turci în timpul ocupării Bucureştilor de către Puterile Centrale în timpul Primului Război Mondial.

După alte două consilii de război, din 1/13 septembrie şi 2/14 septembrie 1877, s-a decis aducerea de noi trupe din Rusia şi schimbarea tacticii prin instituirea unui asediu de lungă durată, însoţit de tăierea liniilor de aprovizionare. Trupele au fost redislocate, armata română păstrându-şi în general vechile poziţii. Astfel, Armata de Operaţii a ocupat dispozitiv între râul Vid şi satul Griviţa, iar brigăzile române de cavalerie comandate de coloneii Formac, Creţeanu şi Roznovanu, împreună cu bateria de artilerie călăreaţă comandată de căpitanul Virgiliu Hepites, aveau să interzică legăturile Plevnei cu Sofia şi Rahova, acţionând în cadrul Corpului de cavalerie mixt româno-rus condus de generalul rus Krâlov.

În acelaşi timp, trupele române au efectuat amenajarea genistică a poziţiilor deţinute, în timp ce au fost aduse din ţară forţe noi. La data de 6/18 septembrie, trupele române, sprijinite de artileria „Bateriei de la Movilă" au încercat să cucerească reduta Griviţa 2 (numită de turci Baş Tabia), dar au fost respinse, trecându-se la executarea de lucrări genistice pentru a crea a nouă bază de atac propice pentru asaltarea redutei. Forţele române se confruntaseră cu garnizoana turcă a Plevnei, formată din 30.000 combatanţi, cu 72 tunuri. 

Cei 30.000 de soldaţi turci din garnizoană erau organizaţi în trei divizii şi o unitate de rezervă. Acestea erau compuse din 46 batalioane de infanterie, 19 escadroane de cavalerie şi o companie de genişti. Tunurile erau organizate în 12 baterii de artilerie. Comandantul-şef al garnizoanei turceşti era Mushir Osman Paşa. Pentru o perioadă ostilităţile s-au rezumat la hărţuiri reciproce cu focuri de infanterie şi de artilerie şi de lupte între patrule. La 26 septembrie/8 octombrie, turcii au făcut o încercare de a recuceri reduta Griviţa 1, respinsă de către trupele române. La 8 octombrie garnizoana turcă a Plevnei se mărise la 48.000 soldaţi, cu 16 baterii de artilerie.

La 11/23 septembrie a fost constituit Detaşamentul independent, comandat de colonelul Slăniceanu. Acest detaşament a fost amplasat între râurile Vid şi Isker, pentru consolida flancul drept al trupelor române şi pentru a proteja calea de aprovizionare spre Nicopole, unde se afla un pod de pontoane peste care se realiza aprovizionarea Armatei de operaţii. Mai târziu acest detaşament va avea şi misiunea de a supraveghea mişcările inamicului din Rahova, la vest de râul Isker. Comandamentul român a dorit să devanseze posibilele atacuri asupra redutelor otomane ale trupelor ruse proaspăt sosite din Imperiu, astfel că la 7/19 octombrie 1877, la ora 13.30, Divizia 4 Infanterie română a lansat asupra redutei Griviţa 2 un atac precedat de o scurtă pregătire de artilerie. Atacul a eşuat şi artileria română, sprijinită de data aceasta de câteva baterii ruseşti, a reînceput bombardarea redutei. Divizia 4 Infanterie română a plecat din nou la atac la ora 18.30, tot fără rezultat. Ca urmare a acestor eşecuri, Divizia 4 Infanterie română a fost înlocuită cu Divizia de Rezervă (denumită acum Divizia 2 Infanterie română).

La 11/23 octombrie, Consiliul de război interaliat a decis să înceapă distrugerea punctelor de rezistenţă otomane aflate la nord-vest şi vest de Plevna. Planul prevedea ca forţele turce să fie atacate concomitent în mai multe puncte.La 12/24 octombrie au început atacurile prevăzute asupra localităţilor Gorni Dubnic, Gorni Etropol, Dolni Etropol şi Opanez, de către cavaleria ruso-română, localitatea Gorni Dubnic fiind cucerită. În acelaşi timp, reduta Griviţa 2 a fost puternic bombardată şi s-au simulat asupra ei atacuri de infanterie, pentru a imobiliza inamicul şi a nu-i permite să îşi deplaseze rezervele spre localităţile atacate de cavaleria aliată. 

În zilele de 13/25, 14/26 şi 15/27 octombrie au continuat atacurile ruso-române asupra localităţilor deţinute de inamic în jurul Plevnei. Au fost cucerite în aceste zile, după prealabile bombardamente, localităţile Teliş şi Dolni Dubnic şi a fost ocupată localitatea Gorni Dubnic. La 16/28 octombrie, Detaşamentul Slăniceanu a cucerit localitatea Vidin, deschizând drumul spre Rahova. La 19/31 octombrie 1877 încercuirea Plevnei era completă. La 29 octombrie/10 noiembrie, trupele române au cucerit localitatea Susurlu, realizând astfel un front continuu între Griviţa şi Dolni Etropol. Dispozitivul trupelor române se prezenta astfel: de la Griviţa până la vest de râul Bukov se afla Divizia 2 infanterie, cu 27 tunuri şi patru mortiere, comandată de colonelul Cerchez; de la vest de valea râului Bukov până în dreptul localităţii Susurlu se afla Divizia 3 infanterie, cu 30 piese de artilerie, comandată de colonelul George Anghelescu; de la localitatea Susurlu până la râul Vid, cu frontul spre Opanez, se aflau brigăzile de infanterie comandate de coloneii Sachelarie şi Borănescu; de la râul Vid până la Dolni Etropol se afla Divizia 4 infanterie, cu 24 tunuri, comandată de generalul Racoviţă.

La 22 noiembrie/4 decembrie, armata română care opera în război a fost reorganizată în Corpul 1 de operaţii, la Plevna, comandat de generalul Alexandru Cernat, Corpul 2 de operaţii şi Corpul de rezervă. La 28 noiembrie/10 decembrie 1877, trupele otomane din Plevna, au început ieşirea din încercuire.

Ordinea de bătaie a armatei turceşti, care vroia să iasă din încercuire, era următoarea: Divizia 1, Divizia 2, o brigadă pentru convoi, Corpul de Cavalerie, artileria de rezervă, trei companii genişti şi escorta Cartierului General turc. Această structură a fost adoptată prin reorganizarea armatei otomane, special în vederea ieşirii din încercuire. Comandantul tuturor forţelor turce era Osman Paşa. Comandantul Diviziei 1 turce era generalul de brigadă Tahir Paşa, al Diviziei 2 generalul de divizie Adil Paşa, al brigăzii convoiului colonelul Sayir Bey, al cavaleriei colonelul Bekir Bey. În total, forţele turce care vroiau să iasă din încercuire aveau 34.000 militari (din care șapte mii erau convalescenţi sau răniţi), cu 88 tunuri.

Divizia 1 turcă, a atacat dea lungul drumului Plevna-Gorni Etropol, iar Divizia 2 turcă a început evacuarea fortificaţiilor din jumătatea estică a Plevnei. Trupele de grăniceri ruşi şi Brigada 1, condusă de colonelul Grigore Cantilli, din Divizia 4 infanterie română, au rezistat cu succes. Bateria 2 din Regimentul 1 artilerie, comandată de căpitanul Grămăticescu, şi Bateria 1 din Regimentul 3 artilerie, comandată de căpitanul Alexandrescu au deschis focul asupra flancului drept al Diviziei 1 turcă, iar în jurul orei 9.30, Divizia 2 română, comandată de colonelul Cerchez, observând retragerea Diviziei 2 turcă, a pornit în urmărirea acesteia, ocupând reduta Griviţa 2. Osman Paşa anunţă că predă cetatea necondiţionat şi se predă colonelului Cerchez. La ora 14.00, orice rezistenţă turcească încetase în Plevna, iar la ora 15 intra în localitatea cucerită regele Carol I, cam în acelaşi timp cu Marele Duce Nicolae, comandantul armatei ruse din Balcani.

Contribuţia trupelor române la cucerirea Plevnei a fost recunoscută de marele duce Nicolae, care, într-un ordin de zi, arăta că „rezultatele strălucite care s-au dobândit la Plevna sunt datorate în mare parte cooperaţiunei bravei armate române, precum şi imboldului pe care trupele aliate îl primea de la comandantul lor imediat (domnitorul Carol I), la care au admirat activitatea, curajul şi devotamentul la datoria sa de oştean”. Cucerirea Plevnei a deschis drumul trupelor ruse spre Istanbul, cucerirea oraşelor Filipopol şi Adrianopol determinând Turcia să capituleze (23 ianuarie/4 februarie 1878). Prin tratatele de la San Stefano şi Berlin (1878), România obţinea independenţa de stat şi Dobrogea.

Surse:

George Marcu (coord.), Enciclopedia bătăliilor din istoria românilor, Editura Meronia, Bucureşti 2011

*** - 165 ani de existenţă a artileriei române moderne, Bucureşti, 2008

https://radioromaniacultural.ro/independenta-de-stat-a-romaniei-140-de-ani-batalia-de-la-plevna-armata-romana-schimba-decisiv-cursul-razboiului/

https://crispedia.ro/batalia-de-la-plevna-30-august-11-septembrie-28-noiembrie-10-decembrie-1877/

http://ziarulfaclia.ro/140-de-ani-de-la-proclamarea-independentei-de-stat-a-romaniei-9-mai-1877- razboiul-din-1877-1878-i/

$$$

 S-a întâmplat în 30 august1940: La această dată, se semnează, la Viena, documentele „arbitrajului" germano-italian (Dictatul de la Viena), prin care partea de nord a Transilvaniei (43.492 kmp şi 2.667.000 de locuitori, în majoritate români) este luată României şi cedată Ungariei horthyste.

Dezmembrarea Transilvaniei venea după ce România abia pierduse, în iunie 1940, Basarabia, Bucovina şi Ţinutul Herţei, în favoarea URSS. Toate pierderile teritoriale din 1940 s-au produs fără ca armata română să lupte pentru integritatea ţării şi fără ca România să fie, oficial, în război. România a intrat în cel de-al doilea război mondial abia în anul 1941.

Din punct de vedere riguros ştiinţific, documentul care a tranşat România, în anul 1940, se numeşte „al doilea Tratat de la Viena”. Primul Tratat de la Viena fusese cel din noiembrie 1938, prin care Ungaria lui Horthy obţinuse teritorii din componenţa Cehoslovaciei. Atât la primul, cât şi la al doilea Tratat de la Viena, Ungaria a avut câştig de cauză, întrucât a fost sprijinită de Germania lui Hitler şi de Italia lui Mussolini, iar celelalte mari puteri europene, Franţa şi Marea Britanie, erau preocupate să-şi asigure propria securitate. Presiunile asupra României, pentru a o determina să cedeze fără luptă Transilvania către Ungaria, s-au bazat pe o promisiune a Germaniei, care se angaja să „garanteze”, ulterior, frontierele României. Acceptarea Dictatului de la Viena a fost favorizată de faptul că, în anul 1940, românii erau „complet izolați și lipsiți de sprijinul material și politic al oricărei puteri străine'', aşa cum releva un studiu elaborat de Marele Stat Major al Armatei Române.

În acest context, la Viena, România a acceptat să cedeze o suprafaţă de 43.492 kilometri pătraţi şi o populație de 2.667.000 de locuitori, dintre care 50,2 la sută erau etnici români. Delegaţia României la Viena a fost formată din Mihail Manoilescu (ministru de externe) şi Valter Pop. Ei au sosit la Viena încă din 29 august, dar au semnat Tratatul la data de 30 august.

În dimineaţa aceleiaşi zile, 30 august, Consiliul de Coroană condus de regele Carol al II-lea a admis arbitrajul cu majoritate de voturi (19 pentru, zece contra, o abţinere), în schimbul garantării de către Germania şi Italia a noilor graniţe ale României. Pentru a se bucura de victorie, la data de 11 septembrie 1940, regentul Ungariei, Miklos Horthy, a intrat călare în oraşul Cluj, pe un cal cu potcoave din aur.

Stăpânirea maghiară asupra nord-vestului Transilvaniei s-a încheiat de facto la data de 25 octombrie 1944, zi în care armata română a eliberat ultimele două localităţi aflate sub ocupaţie maghiară, orașele Satu Mare și Carei.

Surse:

Mihail Manoilescu, Dictatul de la Viena. Memorii — iulie–august 1940, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1991

Ion Mamina, Consilii de Coroană, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1997

https://istoriiregasite.wordpress.com/2012/08/30/dictatul-de-la-viena-30-august-1940-documente-istorice/

http://transilvaniareporter.ro/actualitate/esential/dictatul-de-la-viena-dincolo-de-wikipedia-decizia-de-acceptare-a-arbitrajului-a-fost-salutara-altfel-dispaream-de-pe-harta/

https://romanialibera.ro/special/documentare/dictatul-de-la-viena--acum-75-de-ani--romania-a-pierdut-nord-vestul-transilvaniei--cum-s-a-facut-ungaria- mare-391062

&&&

 S-a întâmplat în 30 august1950: În această zi, a murit Alexandru Lapedatu, istoric și om politic român, membru al Academiei Române (n. 1876).  Născut în Transilvania, cu studii începute în capitala Moldovei şi finalizate apoi la Bucureşti, Alexandru Lapedatu, s-a remarcat în perioada interbelică ca unul dintre istoricii reprezentativi ai României. Studiile sale ce se disting prin forma literară îngrijită şi prin documentaţia vastă şi de multe ori inedită, au contribuit decisiv  la orientarea şi conturarea istoriografiei României reîntregite. 

Alexandru I. Lapedatu (născut la 14 septembrie 1876 în Cernatul Săcelelor  şi decedat la. 30 august 1950 la închisoarea Sighet) a fost Ministrul Cultelor și Artelor în șase guverne și Ministru de Stat al României în patru guverne, președinte al Senatului României, membru şi preşedinte al  Academiei Române, precum şi secretarul său general. A fost fiul lui Ioan Alexandru Lapedatu, doctor al Universității din Bruxelles, poet, prozator și jurnalist român transilvănean și profesor de limbi clasice la Gimnaziul Superior Greco-ortodox Român din Brașov. Alexandru I. Lapedatu a avut un frate geamăn, Ion I. Lapedatu, economist, politician și Guvernator al Băncii Naționale a României. Gemenii au rămas orfani de tată la vârsta de un an și jumătate, mama lor a primit un modest ajutor social de la municipalitatea Brașov și a fost sprijinită de familie

Alexandru I. Lapedatu s-a înscris la școala primară din Săcele în 1883; apoi la Brașov și din 1888 la Iași, unde mama lui se recăsătorise după moartea tatălui. A obținut diploma de bacalaureat la Colegiul Central din Iași. A studiat la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din București, absolvind în 1904 și obținând licența în geografie și istorie în 1910 cu calificativul „magna cum laude”. Și-a finanțat studiile dând meditații și exersând diferite funcții la ziarul „România Jună” (1899) sau profesor de limba română la Colegiul Francez și la Colegiul Lolliot (1901-1903). 

Alexandru I. Lapedatu a început să publice studii de istorie națională încă din facultate, obținând premiul Fundației Universitare Carol I pentru lucrările asupra domnitorilor Radu cel Frumos și Vlad-Vodă Călugărul, fiind laureatul Universății și câștigătorul importantului premiu  „Hillel” pentru lucrarea „Istoria breslelor la români”. La absolvirea facultății, Alexandru I. Lapedatu a fost chemat ca funcționar la Biblioteca Academiei Române (secția manuscriselor) unde a lucrat între 1903 și 1908. In 1904 a fost desemnat ca secretar al Comisiunii Monumentelor Istorice, devenind membru pe 12 august 1919 și președinte al secțiunii pentru Transilvania (1921 – 1941). 

El a fost ales Președinte al Comisiunii Monumentelor Istorice pe 15 octombrie 1941, exersând această funcție până la dizolvarea Comisiunii de către regimul comunist în 1948. Alexandru I. Lapedatu a fost activ în numeroase comisii și asociații.  A fost numit secretar al Comisiei Istorice Române în 1909 și a devenit membru între 1911-1919, fiind re-confirmat prin decretul regal din 1924.

A fost secretarul Comitetului Asociației „Steaua” înființată de Spiru Haret. A fost ales în asociația „Arta Românească” în 1909; a fost membru activ al Societății Regale Române de Geografie (1915); a fost ales membru onorific al Societății Numismatice Române (1920), a asigurat președinția Comisiunii pentru reforma organizării muzeelor din Transilvania (1921) și a Comisiunii instituite pentru organizarea arhivelor din Transilvania; a fost numit membru al Comisiunii pentru naționalizarea numelor de localități din Transilvania, Banat și părțile ungurești și al Comisiunii pentru verificarea lucrărilor de valoare a bunurilor publice ale fostei monarhii austro-ungare (1922) etc. 

În 1919, atunci când Consiliul Dirigent al Transilvaniei, Banatului și ținuturilor românești din Ungaria a înființat la Cluj prima universitate românească din Ardeal, el a fost numit pe 23 august 1919 profesor de istoria veche a românilor, fiind confirmat prin decret regal pe 28 ianuarie 1920 şi a exersat această funcție până în 1938. A fost ales decan (1921-1922) și vice-decan (1922-1923) al Facultății de Litere și Filosofie și a fost co-fondator, împreună cu colegul său Ioan Lupaș, al Institutului Național de Istorie din Cluj, azi Institutul de Istorie „Gheorghe Barițiu" al Academiei Române. El a fost co-directorul insitutului (1920-1938), apoi directorul său onorific (1943-1945). Alexandru I. Lapedatu a fost director general al Arhivelor Statului Român (30 martie 1923 - 24 martie 1924). 

În 1910 a fost ales membru correspondent iar în 1918 membru activ al Academiei Române,Secția Istorică. A fost ales vicepreședinte (1934-1935, 1938-1939), apoi președinte al Academiei Române (3 iunie 1935-31 mai 1938), iar la sfârșitul mandatului a fost ales Secretar General (30 mai 1939-12 august 1948). Alexandru I. Lapedatu a fost unul din cei 113 membri ai Academiei Române epurați  prin Decretul Nr. 76 din 8 iunie 1948 al regimului comunist. Adunarea Generală a Academiei Române l-a repus în drepturi pe 3 iunie 1990. În 1917, armatele Triplei Alianțe au ocupat Bucureștiul și au început să avanseze către Iași. Guvernul României, refugiat la Iași, a decis să evacueze Tezaurul de Stat în Rusia. 

Evacuarea a avut loc în două etape. Alexandru I. Lapedatu a fost delegat să acompanieze al doilea transport care includea și bunuri culturale. El a plecat de la Iași către Moscova pe 28 iulie 1917, unde a rămas până pe 19 decembrie 1917, asistând la luarea în stăpânire a orașului de către revoluția bolșevică. Alexandru I. Lapedatu a fost numit membru al delegației române la Conferința de pace de la Paris (1919), participând la negocieri în trei rânduri: decembrie 1918 - iunie 1919, întorcându-se în țară după ce asistase la ceremonia semnării Tratatului de la Versailles; din nou în iulie – august 1919 luând parte la faza incipientă a negocierilor privind Basarabia; și în fine decembrie 1919 - martie 1920, contribuind la negocierile cu Ungaria concluzionate prin Tratatul de la Trianon. 

Alexandru I. Lapedatu a participat încă din anii de liceu la mișcările de protest ale românilor contra opresiunii naționale, cum ar fi demonstrațiile de solidaritate cu memorandiștii care au avut loc la Iași. În timpul studiilor universitare, el a devenit un mebru activ al Ligii pentru Unitatea Culturală a Tuturor Românilor. La începutul războiului mondial a fost numit, la București, secretarul Comitetului de ajutorare a refugiaților din Transilvania, Banat și Bucovina (1914-1916). În ianuarie 1918, la Odesa, el a fost cofondator al Comitetului național al românilor emigrați din Austro-Ungaria, care apoi l-a ales președinte, s-a mutat la Iasi și a devenit o platformă politică aducând contribuții substanțiale în prepararea României pentru viitoarele negocieri de pace la încheierea primului război mondial. În 1920, Alexandru I. Lapedatu a fost numit membru al Comisiei de Încoronare însărcinată cu organizarea festivităților care l-au consacrat pe Ferdinand I ca rege al tuturor românilor, încheind formal procesul politic al Marii Uniri. În 1927, la moartea regelui Ferdinand I, el a fost membru în delegația Senatului la stabilirea Regenței, acompaniind-o la depunerea jurământului în fața camerelor reunite ale Parlamentului. A devenit membru al Partidului Național Liberal în 1920, fiind ales membru al Comitetului Central și al Delegației Permanente. Ca profesor al noii universități de la Cluj, Alexandru I. Lapedatu a fost primul Senator ales să o reprezinte în Senatul României (1919-1920). 

În 1936, el a devenit senator de drept și a fost ales Președinte al Senatului României între 16 noiembrie 1936 - 20 martie 1937. După demiterea regimului absolutist, el a fost ales în Camera Deputaților pentru ultima data, obținând unul din rarisimele mandate care nu au revenit comuniștilor și aliaților lor în alegerile puternic distorsionate sub presiunea sovietică (1946 -1947). Alexandru I. Lapedatu a fost Ministru al Artelor și Cultelor în șase guverne; pe 9 iunie 1936, fiind Ministru de Stat, el a preluat și responsibilitatea pentru Departamentul Cultelor și Artelor ca și pentru Sub-secretariatul minorităților de sub egida Președinției Consiliului de Mininștri, iar între 4-6 iunie 1927, el a fost, în plus față de mandatul său, Ministru ad-interim al Muncii, Cooperării și Asigurărilor Sociale. 

A fost Ministru de Stat în patru guverne. Ca Ministru de Stat pentru Ardeal în guvernul I.G. Duca, el a fost unul din cosemnatarii Jurnalului Consiliului de Miniștri din 9 decembrie 1927 care a scos în afara legii grupul fascist „Garda de Fier”. După  23 august 1944, Alexandru I. Lapedatu a preluat inițiațiva pentru Partidul National Liberal - Brătianu în Transilvania  Alexandru I. Lapedatu a format în câteva circumscripții din Transilvania un cartel electoral cu Partidul Țărănesc, obținând o modestă și efemeră victorie electorală în alegerile din 19 noiembrie 1946, în care, în ciuda intensei presiuni și falsificării buletinelor de vot de Blocul Partidelor Democrate dominat de comuniști, doi candidați liberali au fost declarați aleși: Alexandru I. Lapedatu la Cluj și Vasile Netea la Satu Mare. El recunoaște însă repede că represiunea comunistă se va impune inevitabil, dar își păstrează speranța: în denunțul înregistrat la Securitate pe 30 septembrie 1949 se raportează că Alexandru I. Lapedatu „crede în viitorul neamului și în capitularea Rusiei și a comunismului”.

Alexandru I. Lapedatu s-a angajat în lupta politică pentru unitatea națională a românilor încă din 1918, ca președinte al Comitetului national al românilor refugiați din Austro-Ungaria format la Odesa pe 21 ianuarie 1918, apoi mutat la Iași. Comitetul s-a angajat în lupta pentru unitatea politică a tuturor românilor intenționând și să-I reprezinte în Asociația Naționalităților stabilită de Thomas G. Masaryk la Kiev. Ca președinte al acestui Comitet, Alexandru I. Lapedatu a intrat în contact cu personalitățile politice de frunte ale României și, mulțumită sprijinului ambasadorului Franței, Contele de Saint-Aulaire, cu reprezentanții Triplei Antente.

Pe 6 / 19 octombrie, Comitetul a emis o Declarație contestând manifestul Împăratului Carol I al Austriei care proclama federalizarea imperiului; declarația, distribuită tuturor actorilor vieții politice din Iași, inclusiv regelui Ferdinand I, cerea unirea cu România a tuturor teritoriilor locuite de români. Martor al instalării Misiunii Germane la Iași ca o consecință a Tratatului de la București (1918), Alexandru I. Lapedatu a publicat articolul „Chestiunea transilvană” în „Neamul Românesc” afirmând că problema românilor își va găsi soluția când problema tuturor naționalităților ca fi luată în considerare la tratativele de pace la sfârșitul războiului care va avea loc în viitorul apropiat. 

În scrisoarea sa din 28 iunie 1918 adresată lui Ion I.C. Brătianu, președintele Partidului Național Liberal, Alexandru I. Lapedatu subliniază nevoia urgentă a unui document concis conținâmd poziția pe care trebuie să o adopte România în evoluțiile politice din viitorul apropiat cu privire la 1) situația geografică, etnică, socială, culturală și politică a românilor din Austro-Ungaria;  2) evoluția relațiilor între români și unguri; 3) de-naționalizarea practicată în Transilvania și Bucovina;  ca și 4) necesitatea dezmembrării monarchiei austro-ungare ca premiză necesară pentru reconstrucția postbelică a unor state naționale. Recunoscându-i-se competența în materie, Alexandru I. Lapedatu a fost numit între 1919 și 1922 ca expert în delegația română la Conferința de pace de la Paris (1918); documentele pe care le-a redactat au fost supuse Conferinței și au fost utilizate de delegația română ca bază pentru negocieri. 

Alexandru I. Lapedatu a desfăşurat activități culturale în diferite asociații și fundații, cum ar fi  Asociația Transilvană pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român (ASTRA)] care l-a proclamat membru de onoare în 1924) și l-a ales membru activ în secția demografică și etnopolitică. Alexandru I. Lapedatu a avut convingerea că promovarea dezvoltării culturale este o misiune esențială a Statului și a națiunii și a propus și implementat măsuri culturale pentru prestigiul tuturor orașelor din țară și pentru prestigiul cultural și artistic al României întregite. Alexandru I. Lapedatu a formulat principiile conservării și restaurării monumetelor încă din 1911. Sub președinția sa, Secția pentru Transilvania a Comisiunii Monumentelor Istorice a executat între 1929-1948 peste 240 de proiecte de conservare și restaurare a patrimoniului românesc. Ca Ministru al Cultelor și Artelor pentru aproape șapte ani, el a condus o intensă activitate în numeroase domenii deosebit de importante. 

În 1950, regimul comunist a anulat pensia lui Alexandru I. Lapedatu, lăsându-l fără nici un venit. El a fost arestat în noaptea de 5/6 mai 1950 în grupul „demnitarilor”. A murit pe 30 august 19,50 în închisoarea din Sighetu Marmatiei și a fost îngropat în groapa comună fără vreun semn pe mormânt. Cenotaful său se află în cimitirul „Groaveri" din Brașov. Alexandru I. Lapedatu s-a căsătorit cu Victoria Pană (1878-1965) pe 1 iunie 1911; pentru ea era a doua căsătorie și avea doi copii din prima căsătorie, pe Mircea și Maria Lipăneanu. Ei au avut o fiică, Ana Victoria, zisă Mica (1914-1999). 

Alexandru I. Lapedatu a avut o viaţă cât pentru trei generaţii. Păcat că ne aducem aminte destul de rar de oamenii ce au făurit istoria!

Surse:

https://www.e-cultura.info/alexandru-lapedatu/

https://www.bcucluj.ro/bibliorev/arhiva/nr20/carte3.html

http://mcubrasov.ro/expozitii-temorare/item/40-bra%C5%9Foveni-din-elita-rom%C3%A2neasc%C4%83-%E2%80%93-fra%C5%A3ii-ion-%C5%9Fi-alexandru-lapedatu-la-140-de-ani-de-la-na%C5%9Ftere

https://romaniabreakingnews.ro/alexandru-lapedatu-omul-care-a-insotit-tezaurul-romaniei-la-moscova/

http://www.memorialsighet .ro/alexandru-lapedatu/

$$$

 S-a întâmplat în 30 august 2003: În această zi, a murit Charles Bronson, îndrăgit actor al filmelor de acţiune („Cei şapte magnifici", „Justiţiarul"). Charles Dennis Buchinsky (n. 3 noiembrie 1921), cunoscut sub numele Charles Bronson, a fost un actor american, celebru pentru rolurile sale de „dur". În majoritatea filmelor sale a interpretat roluri de detectiv de poliţie, pistolar în Vestul sălbatic, răzbunător, boxer sau asasin al Mafiei.

Bronson s-a născut într-un cartier sărac de mineri din localitatea Johnstown, statul Pennsylvania. Tatăl său a fost un emigrant lituanian de origine tătară, iar mama era de origine lituaniano-americană.  Împreună au avut 15 copii.Tatăl său a murit când Bronson avea doar zece ani, așa că a fost nevoit să muncească în minele de cărbuni alături de frații săi mai mari, până la începerea stagiului militar. Plata era un dolar pentru fiecare tonă de cărbune. Familia sa era atât de săracă încât la un moment dat a fost nevoit să poarte rochia surorii sale la școală, pentru că nu avea alte haine. În 1943, Bronson a intrat în Forțele Aeriene ale SUA și a servit pe frontul din Oceanul Pacific ca mitralior la bordul unui bombardier B-29 Superfortress. Datorită originii sale tătare, multă lume a crezut că Bronson este mexican sau metis. Așadar, datorită acestui aspect, el a întruchipat în mod credibil pe ecran mexicani sau indieni americani.

După terminarea războiului, Bronson a decis să devină actor, nu de amorul artei, ci pentru că a fost impresionat de sumele de bani care se câștigau în domeniu. Bronson a fost coleg de cameră cu Jack Klugman, alt actor în devenire. Klugman a declarat mai târziu că Bronson era expert la călcatul hainelor.

Charles și-a schimbat numele de familie în „Bronson" în timpul „vânătorii de comuniști" a comisiei condusă de senatorul Joseph McCarthy, deoarece persoanele cu nume slavic erau considerate suspecte. Numele a fost inspirat de intrarea Bronson Gate de la sediul Studiourilor Paramount. Una din primele sale acreditări sub noul nume a fost filmul de groază „House of wax" (Muzeul figurilor de ceară) din 1953, alături de Vincent Price.

Bronson a apărut și la televiziune în anii 1950 și 1960, în mai multe seriale populare. Începând din 1958 și până în 1960, Bronson a avut rolul principal în serialul polițist Man With A Camera (Fotograful), difuzat de canalul american ABC. Bronson a interpretat personajul „Mike Kovac”, fost reporter de război, fotograf în New York City. Tot la ABC, Bronson a câștigat noi fani în 1963 în rolul Linc din serialul western The Travels of Jaimie McPheeters, în care a apărut și Kurt Russell.

Deși și-a început cariera în Statele Unite, Bronson a devenit inițial celebru prin câteva filme europene. Ca urmare a acestei popularități a obținut un premiu Globul de Aur în 1971 pentru „Cel mai popular actor din lume". În același an, Bronson și-a pus întrebarea dacă era „prea masculin" pentru a se consacra în Statele Unite.Între cele mai populare filme ale lui Bronson se numără Marea evadare (The Great Escape, 1963), în care a interpretat rolul Danny Velinski, un prizonier de război poreclit „regele tunelelor", și O duzină de mizerabili (The Dirty Dozen, 1967), în care a avut rolul unui soldat condamnat la moarte care este trimis într-o misiune de sacrificiu în timpul celui de-al doilea război mondial.

În filmele western Cei șapte magnifici (The Magnificent Seven, 1960) și Undeva, cândva în vest (Once Upon a Time in the West, 1968, regia Sergio Leone), a interpretat roluri de pistolari eroici, luând apărarea celor slabi. Sergio Leone s-a referit la el ca fiind „cel mai mare actor cu care am lucrat vreodată" - asta venind de la un regizor care a lucrat cu legende ale ecranului precum Henry Fonda, Clint Eastwood, Rod Steiger și James Coburn. Leone a dorit ca Bronson să fie în rolul principal al celor trei filme care au devenit cunoscute drept trilogia Omul fără nume (Man with No Name), dar Bronson l-a refuzat de fiecare dată. În filmul Vremuri dure (Hard Times, 1975), a avut rolul unui bătăuș de stradă care-și câștiga existența din meciuri ilegale de box în Louisiana.

Altă serie populară de filme este Dorința de a ucide (Death Wish), titlu sub care au apărut patru filme în care a interpretat același personaj, Paul Kersey, un arhitect de succes din New York, a cărui soție (rol interpretat de Hope Lange) este ucisă și fiica violată. Kersey devine un răzbunător care bântuie străzile din cartiere rău famate în timpul nopții, un rol extrem de controversat, al cărui execuții au fost aplaudate și aclamate de audiențele sătule de crimă. După ce în anul 1984 un pasager de metrou din New York, Bernhard Goetz, inspirat de filmele din seria Death Wish, a împușcat mortal trei tineri care au încercat să-l jefuiască, Bronson a recomandat publicului să nu imite personajul din film.

În anii 1980, Bronson a apărut în numeroase filme produse de case de film mai mici, în special Cannon Films. Filme ultra-violente ca The Evil That Men Do și 10 minute până la miezul nopții (10 To Midnight) au fost atacate de critici dar i-au oferit lui Bronson cecuri bune de-a lungul deceniului. Ultimul rol principal al lui Bronson pe marele ecran a fost în 1989 în Kinjite: subiecte interzise (Kinjite: Forbidden Subjects), o dramă violentă în care un polițist dur anchetează un cerc de prostituție de minori, condus de un criminal sadic.

Bronson a fost căsătorit cu actrița britanică Jill Ireland din anul 1968 până la decesul acesteia la vârsta de 54 de ani în 1990 de cancer la piept. Ea a fost a doua sa soție. S-au cunoscut în timp ce ea era încă soția actorului britanic David McCallum. În acel moment, Bronson (care juca în filmul „Marea evadare" împreună cu McCallum) i-a spus lui McCallum: „Am să mă însor cu nevastă-ta" (I'm going to marry your wife). Doi ani mai târziu, Bronson s-a căsătorit într-adevăr cu Jill, și au trăit fericiți împreună până la decesul ei în 1990.

La data de 30 august 2003, Bronson a murit de pneumonie, fiind internat la spitalul Cedars-Sinai Medical Center suferind de boala Alzheimer, la vârsta de 81 ani. Sănătatea sa s-a deteriorat în urma unei operații de transplant de șold în august 1998. La data decesului, trăiau soția sa Kim, trei copii, doi copii adoptivi și doi nepoți. Unul din copiii săi adoptivi, Jason McCallum Bronson, a decedat în 1985 ca urmare a unei supradoze de droguri.

Surse:

https://www.cinemagia.ro/actori/charles-bronson-2469/

https://www.imdb.com/name/nm0000314/

https://www.imdb.com/name/nm0000314/bio

https://www.britannica.com/biography/Charles-Bronson

https://www.biography.com/actor /charles-bronson

$$$

 S-a întâmplat în 30 august…

- 1265: Prima menţiune documentară a Hunedoarei, sub numele de Hungnod, conform registrului de dijme papale.

- 1483: A murit regele Ludovic al XI-lea al Franţei (n. 1423) Ludovic al XI-lea al Franţei (în franceză Louis XI, supranumit „le Prudent” (cel Prudent); n. 3 iulie 1423) a fost rege al Franţei, al şaselea din familia Valois din Dinastia Capeţienilor.A continuat strădaniile tatălui sau, aducând ţării unitate şi stabilitate după devastările Războiului de 100 de Ani. A domnit între anii 1461 - 1483 cu o autoritate şi cu o abilitate duse uneori până la un cinism extrem, fiind poreclit şi „cel Şiret” (Le Rusé) şi „Păianjenul universal” (l'Universelle araigne).Ludovic al XI-lea a semnat în 1482 tratatul de la Arras cu Maximilian I de Habsburg prin care i-au fost cedate ducatul Burgundiei si Picardia. A fost cel dintâi rege care a luat pe faţă apărarea păturilor sociale inferioare în faţa marilor feudali şi chiar împotriva Inchiziţiei, şi de aceea ţăranii valdezi din Valpute, în Dauphiné, l-au cinstit dând văii lor numele de Vallouise. Ludovic al XI-lea a suprimat puterile excesive ale baronilor francezi aşa cum erau reprezentate de Casa de Armagnac. A întărit monarhia, a semnat pacea cu Anglia, a deschis calea dezvoltării economice după un veac de războaie şi ocupaţie.

-1535: S-a încheiat înălţarea Bisericii Sf. Dumitru din Suceava (începută la 10.VIII.1534), ctitorie a domnitorului Moldovei Petru Rareş (1527-1538; 1541-1546)

- 1748: S-a născut Jacques-Louis David, pictor francez. Jacques-Louis David (d. 29 decembrie 1825) a fost unul dintre cei mai influenţi pictori francezi ai stilului neoclasic. În anul 1779, David vizitează Napoli şi ruinele de la Pompei. Această călătorie va avea un rol decisiv pentru viitoarea sa dezvoltare artistică, devenind adeptul neoclasicismului. Se ocupă, de asemenea, de înfiinţarea acelei instituţii la care visase şi Diderot –Muzeul Naţional, reprezentând embrionul Louvre-ului de astăzi. După ce va fi încoronat împărat, Napoleon îi va încredinţa funcţia de artist oficial al regimului.În anul 1803, îl decorează cu „Legiunea de Onoare", în decembrie 1804, îl numeşte primul pictor al curţii imperiale.

- 1751: A murit Christopher Polhem, inventator suedez. Christopher Polhem (n. 18 decembrie 1661) s-a specializat în domeniul noilor scule de minerit, pentru producerea cărora a realizat si o fabrică.

- 1797: S-a născut scriitoarea britanică Mary Shelley, soţia poetului Percy Shelley (m. 1851) 

- 1811: S-a născut Théophile Gautier, Théophile Gautier (n.Tarbes – d.23 octombrie 1872, Neuilly-sur-Seine) a fost un scriitor francez, la început reprezentant al romantismului, popular prin romanul istoric Le Capitaine Fracasse (1863), devenind apoi unul din teoreticienii „artei pentru artă" şi unul din maeştrii Şcolii parnassiene.

- 1840: Prima menţiune referitoare la teatrul din Brăila a apărut în contextul susţinerii unei reprezentaţii teatrale prilejuită de ziua domnitorului Alexandru Ghica; se pare că evenimentul s-a desfăşurat în sala „Caiafa”, în casa lui G. Economu, situată pe strada Teatrului, denumire pe care strada o poartă şi astăzi 

- 1848: S-a născut Gheorghe Bengescu, diplomat si publicist român, membru al Academiei Române. Gheorghe Bengescu (n. 30 august/13 septembrie 1848, Craiova - d. 23 august 1921, Paris) a fost un diplomat, istoric şi publicist de limbă română si franceză, membru titular al Academiei Române. S-a semnat uneori cu George Bengescu sau Georges Bengesco. A publicat studii sau cărti pe diverse teme istorice sau politice.

- 1852: S-a născut Jacobus Henricus van't Hoff, chimist olandez, laureat al Premiului Nobel (d. 1911).Părintele fondator al stereochimiei, domeniu al chimiei care studiază structurile spaţiale şi repartizarea moleculelor şi atomilor din diferitele elemente chimice.

- 1856: A murit John Ross, cercetător polar englez. Sir John Ross (n. 24 iunie 1777 în Balsarroch, Wigtownshire, Scoţia; d. Londra) a fost un contraamiral şi cercetător polar englez. El a descoperit în anul 1818 regiunea Thule din Groenlanda, iar între anii 1829 - 1833, împreună cu nepotul său James Clark Ross, a explorat arhipeleagul canadian, unde descoperă peninsula Boothia şi insula King William; el va ajunge până la punctul magnetic de la Polul Nord. 

- 1871: S-a născut Ernest Rutherford (n. Nelson, Noua Zeelandă — d. 19 octombrie 1937), fizician si  chimist britanic, originar din Noua Zeelandă, laureat al Premiului Nobel pentru Chimie în anul 1908 pentru lucrările sale despre structura atomului.Este considerat „părintele" fizicii nucleare. (d. 1937)

- 1877, 30.VIII / 11.IX: A treia bătălie de la Plevna, una dintre cele mai mari bătălii din Războiul de independenţă; trupele române ocupă puternica redută Griviţa-1; au căzut în luptă maiorul Gheorghe Şonţu (1851-1877), căpitanul Valter Mărăcineanu (1840-1877) şi aproape 800 de soldaţi.

- 1881: Inginerul francez Clement Ader (1841-1926) a patentat teatrofonul, primul sistem audio-stereo în Franţa

- 1883: S-a născut Theo van Doesburg, pictor şi teoretician de artă olandez (m.7.III.1931) 

- 1884: S-a născut Theodor Svedberg, chimist şi fizician suedez; a construit prima ultracentrifugă (1922); contribuţii la studiul suspensiilor şi al soluţiilor coloidale; Premiul Nobel pentru Chimie pe 1926 (m. 1971)

- 1891: A murit Emanoil Bacaloglu, fizician, chimist și matematician român. Emanoil Bacaloglu (n. 11 aprilie 1830, Bucureşti) a fost un fizician, chimist şi matematician român, de origine bulgară. A studiat la Leipzig şi Paris. A fost profesor de fizică la Universitatea Bucureşti şi membru al Academiei Române din 1879. A participat la Revoluţia de la 1848. Este creditat cu primele lucrări ştiinţifice româneşti de matematică, fizică şi chimie, contribuind astfel la crearea terminologiei în limba română pentru aceste domenii. Este şi unul dintre principalii iniţiatori ai „Societăţii de ştiinţe fizice”, înfiinţată în 1890.

- 1897: S-a născut Aurel Petrescu, regizor şi operator, pionier al filmului de animaţie românesc (m. 1948) 

- 1901: S-a născut pictorul Dimitrie Ştiubei, stabilit în Germania, din 1976 (m. 1985)  

- 1910: S-a născut istoricul literar Augustin Z. N. Pop; în paralel cu contribuţiile la lămurirea unor probleme ale culturii şi literaturii vechi, şi-a consacrat eforturile în direcţia elucidării problemelor biografiei eminesciene (m. 1988) Studiază la Bucureşti unde în 1931 absolvă cu scucces Facultatea de Litere şi Filosofie. Profesează până în 1953 în sistemul preuniversitar, iar din 1955 devine angajat pentru 4 ani cercetător principal la Biblioteca Academiei Române. Continuă cariera universitară, ajungând profesor şi îndeplinind, la Institutul Pedagogic din Piteşti, funcţia de decan al Facultăţii de Filologie (1966-1968) şi ulterior pe aceea de rector (1968-1971). Îşi susţine în 1968 teza de doctorat la Universitatea din Cluj, iar în 1970 primeşte şi titlul de doctor docent.

Opera

Neamul mitropolitului cărturar Varlaam al Moldovei, Bucureşti, 1938;

Contribuţii eminesciene, I-II, Bucureşti, 1938-1940;

Biografia mitropolitului cărturar Varlaam al Moldovei, Bucureşti, 1940;

Glosări la opera mitropolitului Dosoftei, Cernăuţi, 1943;

G.T. Kirileanu, Bucureşti, 1956;

Catalogul corespondenţei lui Mihail Kogălniceanu, Bucureşti, 1960;

Contribuţii documentare la biografia lui Mihai Eminescu, Bucureşti, 1962;

Contribuţii la biografia lui Bălcescu, Bucureşti, 1963;

Din istoria culturii argeşene, Piteşti, 1965;

Mărturii.Eminescu - Veronica Micle, Bucureşti, 1967;

Liviu Rebreanu, Bucureşti, 1967;

Noi contribuţii documentare la biografia lui Mihai Eminescu, Bucureşti, 1969;

Scriitorii argeşeni şi copiii, Piteşti, 1970;

Întregiri la biografia lui I. Eliade Rădulescu, Bucureşti, 1972;

Ovid Densusianu. Fişier, Deva, 1973;

Pe urmele lui Mihai Eminescu..., Bucureşti, 1978;

Pe urmele lui Mihail Kogălniceanu..., Bucureşti, 1979;

Pe urmele Veronicăi Micle..., Bucureşti, 1981;

Întregiri documentare la biografia lui Eminescu, Bucureşti, 1983;

Mărturia documentelor de la vechile tiparniţe româneşti la Nicolae Labiş, Bucureşti, 1985;

Caleidoscop eminescian, Bucureşti,1987.

- 1912: S-a născut Edward Mills Purcell, fizician american.Edward Mills Purcell (n. Taylorville, Illinois, SUA - d. 7 martie 1997, Cambridge, Massachusetts, SUA) a fost un fizician american, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în 1952 pentru descoperirea rezonanţei magnetice nucleare în solide şi lichide, simultan cu Felix Bloch, cu care a împărţit premiul.

- 1913: S-a născut Vlad Voiculescu, medic român, membru al Academiei Române (d. 2001).Născut în 1913 la Târgu Jiu, Vlad Voiculescu a urmat cursurile Facultăţii de Medicină din Bucureşti şi apoi - reprezentant al Şcolii Române de Neurologie a lui Gheorghe Marinescu - a urcat toate treptele ierarhiei universitare devenind, în 1967, profesor la Clinica de Neurologie a Institutului de Medicină şi Farmacie din Bucureşti.În paralel cu activitatea universitară a desfăşurat o bogată activitate de cercetare la Institutul de Neurologie al Academiei Române, al cărui director a devenit în 1978, abordând teme interdisciplinare în domeniul epilepsiei, bolilor vasculare cerebrale, în studiul etiopatogeniei şi diagnosticului hemoragiilor cerebrale, în bolile neuromusculare, precum şi în problemele de bază ale neurofiziologiei. Rezultatele cercetărilor sale au fost publicate în peste 170 de lucrări, studii şi articole, apărute în ţară şi străinătate.A fost ales membru titular al Academiei Române în anul 1991.Ca recunoaştere a valorii ştiinţifice a contribuţiilor sale, Vlad Voiculescu a fost ales membru în Royal Society of Medicine (Londra), Société Française de Neurologie, membru de onoare al Academiei de Ştiinţe Medicale din România.

 - 1914: Are loc primul spectacol al Companiei Marioara Voiculescu-Bulandra, cu piesa „Soţul ideal", de Oscar Wilde.

- 1916: Germania a declarat război României 

- 1925: La Hollywood, Charlie Chaplin şi-a prezentat/lansat filmul Goana după aur

- 1927: S-a născut chimistul Victor-Emanuel Sahini; intensă activitate ştiinţifică în domeniile chimiei fizice, spectroscopiei moleculare, chimiei cuantice; membru titular al Academiei Române din 1990 

- 1928: A murit Wilhelm Wien, fizician german, laureat al Premiului Nobel. Wilhelm Carl Werner Otto Fritz Franz Wien (n. 13 ianuarie 1864 în Fischhausen, pe atunci în Prusia Orientală, acum Primorsk în Rusia, - d. München) a fost un fizician german care a primit Premiul Nobel pentru Fizică în 1911 pentru „descoperirea şi formularea legilor radiaţiei căldurii" (Legii lui Wien). 

- 1928: A murit pictorul german Franz von Stuck (n. 1863)

- 1933: A fost înfiinţtată compania aeriană Air France 

- 1935: A murit scriitorul francez Henri Barbusse (n. 1873) 

- 1936: S-a născut prozatorul Dumitru Matală 

- 1940: A murit Sir Joseph John Thomson, fizician englez. Joseph John Thomson (n. 18 decembrie 1856) a fost un fizician englez, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în anul 1906, ca apreciere pentru meritele deosebite ale investigaţiilor sale teoretice şi experimentale asupra conducţiei electrice în gaze.

- 1940: Se semnează, la Viena, documentele „arbitrajului" germano-italian (Dictatul de la Viena), prin care partea de nord a Transilvaniei (43.492 kmp şi 2.667.000 de locuitori, în majoritate români) este luată României şi cedată Ungariei horthyste.

- 1941: S-a născut bas-baritonul George Emil Crăsnaru, stabilit în Germania

- 1942: S-a născut Alexandru Protopopescu, poet şi critic literar (m. 1994) 

 - 1944: România a rupt relatiile diplomatice cu Ungaria horthystă

- 1948: A fost creată Direcţia Generală a Securităţii Poporului (Securitatea)

-1950: A murit Alexandru Lapedatu, istoric si om politic român, membru al Academiei Române (n. 1876).Urmează studiile secundare la Braşov şi Iaşi, iar cele universitare la Bucureşti.Devine cercetător la Biblioteca Academiei Române (1903-1908).Este ales secretar al Comisiei Monumentelor Istorice (1904-1919) şi al Comisiei Istorice a României (1911-1919).A fost expert în delegaţia română la Conferinţa de pace de la Paris (1918-1920). Profesor de istoria veche a României la Universitatea din Cluj (1919-1938). Fondator şi codirector, alături de Ioan Lupaş, al Institutului de Istorie Naţională din Cluj (1920-1938). A fost om politic, senator, ministru şi preşedinte al Senatului României. S-a stins din viaţă în temniţa comunistă de la Sighet. S-a ocupat îndeosebi de istoria evului mediu, scriind studii asupra monumentelor feudale româneşti şi monografii consacrate unor domni ai ţărilor române (Radu cel Frumos, Mihnea cel Rău). 

- 1952: Inventatorul american Buckminster Fuller si-a prezentat inventia denumită dom geodezic.Un dom geodezic este o structură aproape sferică, asemănătoare unui solid multifatetat, ale cărui elemente sunt reprezentate de o retea de diferite poligoane care aproximează suprafata unei sfere. Reteaua se intersectează în numeroase puncte care sunt, în esentă, pentagoane regulate, formate din triunghiuri echilaterale plane sau curbilinii, care sunt aproape tangente la suprafata sferei circumscrise sau la cea a celei înscrise.Aceste puncte preiau greutatea ansamblului redistribuind-o omogen întregii structuri. Când structura este foarte aproape de a constitui o sferă, domul geodezic devine o sferă geodezică.

- 1963: A devenit operaţional „telefonul roşu" între Moscova şi Washington; Uniunea Sovietică şi Statele Unite au decis, la 20 iunie acelaşi an, stabilirea unei linii directe de comunicaţii între Kremlin şi Casa Albă, pentru a preveni riscurile declanşării accidentale a unui război nuclear (nevoia unei astfel de linii directe a apărut în urma „crizei rachetelor din Cuba", din octombrie 1962, când cele două super-puteri ale „războiului rece" au fost la un pas de a declanşa un război nuclear)  

- 1964: A murit Scarlat Lambrino, istoric român, membru al Academiei Române.Scarlat Lambrino (n. 16 august 1891, Bucureşti - d.Lisabona) a fost un istoric român, membru corespondent al Academiei Române (din 1934).S-a format la Sorbona ca istoric şi epigrafist şi şi-a luat doctoratul în anul 1927. Între anii 1923 şi 1925 s-a aflat printre membrii Şcolii Române din Franţa de la Fontenay-aux-Roses. A urmat o activitate rodnică de aproape 20 de ani desfăşurată la Universitatea din Bucureşti. A fost şef de săpături pe şantierul arheologic de la Histria (1928-1940) iar în perioada 1 august 1938 - 20 iulie 1940 a fost şi director al Muzeului Naţional de Arheologie, înainte de a fi numit director al Accademia di Romania din Roma (1941-1947).În 1947, autorităţile comuniste de la Bucureşti au închis Accademia di Romania. La solicitarea Universităţii din Lisabona, profesorul Scarlat Lambrino, a plecat la catedra de epigrafie de acolo, unde şi-a continuat şi încheiat cariera.

 - 1965: S-a născut, la Oradea, A.G. Weinberger, compozitor şi solist vocal, promotor al blues-ului american în România, chitarist, producător şi realizator de emisiuni radio şi de televiziune 

- 1972: S-a născut Cameron Diaz, actriţă americană

- 1974: A fost realizat calculatorul pe bază de laser Coral

- 1974: A fost inaugurat, la Bucureşti, Centrul demografic ONU - România.

-1981: Preşedintele Iranului, Mohammad Ali Rajai, şi prim-ministrul Mohammad Javad au fost ucişi într-un atac cu bombe efectuat asupra clădirii Guvernului

- 1982: S-a născut Alina Alexandru Dumitru, judoka româncă, medaliată cu aur la Jocurile Olimpice de la Beijing 2008 (n. Ploiesti)

- 1983: Primul zbor al navetei Challenger

- 1989: A murit economistul Costin Murgescu; a desfăşurat o intensă activitate ştiinţifică, publicând lucrări în domeniul gândirii economice româneşti şi universale şi al economiei politice; membru corespondent al Academiei Române din 1963 (n. 1919) 

- 1991: Atletul american Mike Powell a reusit să depăsească recordul mondial la săritura în lungime, record stabilit în 1968 de Bob Beamon

- 1992: A murit (la Wernack, Germania) Mihai Berindei, trompetist, saxofonist, conducător de formaţii de jazz şi critic muzical (n. 1907) 

- 1992: A murit regizorul de film documentar Gheorghe Horvat (n. 1934) 

- 2003: A murit Charles Bronson, îndragit actor al filmelor de acţiune („Cei şapte magnifici", „Justiţiarul") -Charles Dennis Buchinsky (n. 3 noiembrie 1921; d. 30 august 2003), cunoscut sub numele Charles Bronson, a fost un actor american, celebru pentru rolurile sale de „dur". În majoritatea filmelor sale a interpretat roluri de detectiv de poliţie, pistolar în Vestul sălbatic, răzbunător, boxer sau asasin al Mafiei.

- 2006: A murit Naghib Mahfuz(n. 11 decembrie 1911), scriitor egiptean, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1988 si autor al „Trilogiei din Cairo", primul scriitor de naţionalitate arabă laureat al acestui premiu; acordarea acestei distincţii a fost contestată de către arabi care l-au acuzat de tratarea exclusivistă a problemelor Egiptului; la 14.10.1994, scriitorul a fost ţinta unui atentat al fundamentaliştilor islamici, căruia i-a supravieţuit cu greu (n. 1911).

. - 2006: A murit actorul american de film Glenn Ford (n. 1916) 

- 2009: A murit compozitorul Dan Voiculescu (n. 1940)

- 2011: A murit cântăreaţa basarabeancă Alla Baianova, considerată regina romanţelor ruseşti şi ţigăneşti (n. 1914) 

-2012: A murit  Cornel Todea, regizor de teatru, de film şi operă, realizator TV. (n.18.XI.1935)

$$$

 Ce s-a întâmplat cu femeia care a cerut tăierea capului SFÂNTULUI IOAN BOTEZĂTORUL?

Cătălin Acasandrei

     -SALOMEEA, fiica IRODIADEI, este cea care a cerut și a primit de la Irod, capul SFÂNTULUI IOAN BOTEZĂTORUL, pe o tipsie, după ce aceasta a promis că-I va dărui orice, în urma dansului ei. Ce s-a întâmplat cu ea după acest moment?

     -În urma morții fratelui său, FILIP, Irod s-a căsătorit cu soția acestuia, IRODIADA, acest lucru fiind împotriva legii. Pentru gestul său, SFÂNTUL IOAN BOTEZĂTORUL l-a mustrat pe IROD în fața poporului și, în cele din urmă, pentru aceasta, regele l-a aruncat în temniţă și a poruncit să fie legat cu lanțuri, dar nu l-a omorât, pentru că știa că este bărbat drept şi sfânt și îi era frică de oameni, după cum precizează Evanghelistul MATEI. Nu la fel gândea și IRODIADA, care ar fi decis imediat uciderea lui.

       -Sărbătorindu-și IROD ziua de naștere, i-a adunat pe boierii săi, pe voievozi, pe cei mai mari şi pe toate căpeteniile GALILEEI şi le-a făcut un ospăţ mare. La acest ospăţ, fiica IRODIADEI, jucând şi plăcând lui IROD şi celor ce şedeau cu dânsul, a cerut de la dânsul – după sfatul mamei sale – capul SFÂNTULUI IOAN BOTEZĂTORUL. Deci, ea a câştigat ceea ce a cerut, căci IROD se jurase ei să-i dea orice va cere, chiar şi jumătate din împărăţie.

        -Nevrând să-și calce jurământul, IROD îl trimite pe călău imediat în temniță să-i taie capul SFÂNTULUI IOAN şi să-l aducă pe tipsie, lucru care s-a și întâmplat. Luându-l în mâini fără frică, SALOMEEA l-a dus IRODIADEI. Aceasta, luându-l, a înţepat cu un ac ascuțit limba care mustra fărădelegea lor, după care a poruncit ca să nu-i fie îngropat capul împreună cu trupul, crezând că prorocul ar putea învia. De aceea, ea i-a luat capul şi l-a îngropat adânc într-un loc ascuns şi necurat din curtea palatului.

      -După momentul uciderii SFÂNTULUI IOAN BOTEZĂTORUL, IROD a continuat să guverneze până când regele arab ARETAS i-a declarat război, dorind să se răzbune pentru necinstea şi batjocura care s-a făcut fiicei lui, cea dintâi soție a lui IROD. Adunând armată, a pornit împotriva lui Irod și l-a înfrânt, trimițându-l în exil alături de IRODIADA și de SALOMEEA, mai întâi în GALIA, apoi în SPANIA.

     -Într-o iarnă, aflându-se în exil în orașul LOREDO, SALOMEEA a vrut să traverseze râul SIKARIS. La un moment dat, mergând ea pe gheaţă, aceasta s-a rupt, iar SALOMEEA a căzut în apă până la gât. Adunându-se gheața în jurul gâtului, ea încearcă să scape, rotindu-se în apă ca într-un soi de dans, „precum a dansat cândva la curtea lui IROD ”, după cum subliniază SINAXARUL. În pofida încercărilor ei disperate de a se salva, gheaţa i-a strâns gâtul foarte tare, încât atârna cu trupul în apă, iar capul îl avea deasupra, pe gheaţă. A rămas așa până când o bucată ascuțită de gheață i-a retezat capul. Apa râului i-a purtat trupul în aval, iar capul i-a fost adus lui Irod și Irodiadei pe o tipsie, precum odată se adusese capul SFÂNTULUI IOAN BOTEZĂTORUL, însă nu tăiat de sabie, ci de gheaţă.

Astfel, pentru păcatul comis, dreapta judecată a lui DUMNEZEU a venit asupra lui IROD, a IRODIADEI și a SALOMEEI, chiar în timpul vieții lor pământești, după cum este scris: „Căci toți cei ce ridică sabia, de sabie vor pieri” (Matei 26,52)

Pictura:

Jan Adam Kruseman ap roximativ 1861