$$$

 DIN ÎNȚELEPCIUNEA UNUI MONAH !!!

AȚI MĂNCAT?...............NU E PĂCAT !!!

Un Crăciun îmbelșugat, mese pline de bunătăți, preparate cu multă carne, abundență, desfătare, satisfacerea tuturor poftelor, dezlegare la mâncare... 

Așa e Crăciunul la români. Și e normal. ...Eu aș spune să vă fie de bine! 

Ar fi păcat să vă simțiți vinovați, să vă pare rău că ați făcut-o lată. Cine a hotărât că trebuie să fim mereu echilibrați, moderați, controlați? Pare că excepțiile nu sunt permise, iar excesele sunt considerate un păcat, o slăbiciune, o lipsă de voință sau de caracter. Nu trebuie să te judece nimeni, îți faci singur autocritica și dai verdictul......am mâncat ca un porc!

Dacă aș fi avocatul diavolului ar trebui să întreb: cum ți-ai fi dorit să mănânci de Crăciun? 

De ce ne simțim vinovați sau, și mai grav, de ce suntem dezamăgiți? Care erau previziunile și așteptările, realist vorbind? Chiar ar putea cineva să-și dorească un Crăciun cu masa goală sau un frigider plin de iaurt și morcovi proaspeți? Sunteți siguri că ne-ar fi mai bine dacă am ignora tradițiile de dragul dietei și a mâncatului sănătos? Credeți că ați fi mândri să vă tratați oaspeții care vă trec pragul de sărbători cu o ceașcă de ceai și un covrig?

Scuze, nici covrigul nu e bun că are gluten!

Faptul că românii sunt acuzați că fac din Crăciun un moment de abuz alimentar mi se pare un păcat. E un obicei vechi de când lumea, așa a fost mereu și așa va rămâne. Și nu cred că suntem singurul popor care face asta. E vorba de câteva zile în care mâncăm mai mult, nu e nimic grav, nu ne îmbolnăvim și nici nu ne îngrășăm dintr-o masă. Am fost proiectați de natură să fim lacomi și pofticioși, să ne placă mâncarea și să nu avem limită de cantitate...

Să facem excese e normal pentru organism, mai greu e să ne abținem. Suntem dotați cu un stomac construit dintr-un mușchi care se poate întinde, iar celulele de grăsime se multiplică la infinit și depozitează excesul de calorii, deci anatomia noastră e făcută pentru multă mâncare...

Ca să aveți inima împăcată și conștiința liniștită, iată ce se spune în cărțile de nutriție: nu contează ce mănânci de la Crăciun până la Anul Nou, important e ce mănânci de la Anul Nou până la Crăciunul următor......Adică în restul de 358 de zile! 

Aveți un an întreg înainte în care să dați dovadă de moderație și echilibru, acum nu are nimeni dreptul să vă judece, nici măcar voi......Sărbători fericite să aveți, pline de gust și bucurie!!!

Preot: Eleferie

Foto: Gheorghe Ursu

$$$

 S-a născut pe 27 DECEMBRIE 1901 la Schoneberg,, Germania, MARIA MAGDALENA DIETRICH, într-o suburbie a Berlinului. Ea a părăsit Germania deoarece nu era de acord cu ideile promovate de naziști , plecând în America. Este prima actriță germană care a ajuns celebră la Hollywood. Dintre filmele în care a jucat amintim : "Ocolul pământului în 80 d3 zile", "Îngerul albastru", 

"Vipera", "Shanghai Express", "Blonda Venus", "S-a întâmplat la Monte Carlo", "Ferma nelegiuiților", 

"Procesul de la Nürnberg", " Stigmatul răului", " Morocco" ș.a. A fost căsătorită cu producătorul de film Rudolf Sieber, împreună având o fiică, Maria Elisabeth Sieber. Aceasta s-a născut pe 13 decembrie 1924 la Paris, Franța, fiind la rândul ei actriță de teatru su film. A murit anul acesta la vârsta de 101 ani. MARLENE DIETRICH a murit pe 6 Mai 1992, la vârsta de 90 de ani , la Paris din cauza unei insuficiențe renale. A fost înmormântată în Cimitirul Schöneberg din Berlin, Germania.

$$$

 PAGANINI ȘI-A CRESCUT SINGUR FIUL

Niccolò Paganini s-a născut pe 27 octombrie 1782 la Genova, pe atunci capitală a Republicii Genova, fiind cel de-al treilea dintre cei șase copii ai lui Antonio și Teresei Paganini. Tatăl lui era comerciant, dar nu prea avea succes în afaceri, așa că își suplimenta veniturile cântând la mandolină. La vârsta de cinci ani, Niccolò a început să învețe și el să cânte la același instrument și în paralel, înainte de a împlini vârsta de șapte ani, a învățat și vioara.

Foarte talentat, copilul a obținut numeroase burse și a studiat cu diverși violoniști locali, inclusiv cu Giovanni Servetto și Giacomo Costa, însă și-a depășit rapid pe profesorii în măiestrie. Micul Niccolò și tatăl său au călătorit apoi la Parma pentru a-l ruga pe violonistul Alessandro Rolla să îi ofere îndrumare. După ce l-a ascultat pe copil, Rolla l-a trimis imediat la fostul său profesor, Ferdinando Paer, și, mai târziu, la profesorul lui Paer, Gasparo Ghiretti.

Când francezii au invadat Italia de nord în martie 1796, familia Paganini s-a refugiat în Romairone, în apropiere de Bolzaneto. În 1800, Paganini și tatăl său au călătorit la Livorno, unde adolescentul a început să dea concerte, iar în 1801 a fost angajat ca violonist la recent înființata Orchestră Națională din Lucca.

În 1805, Lucca a fost anexată de Franța, iar regiunea a fost atribuită surorii lui Napoleon, Elisa Baciocchi, și Paganini a devenit violinist principal la curtea ducesei, mai ales pentru că îi dădea lecții private soțului ei, Felice. În 1807, Baciocchi a devenit Marea Ducesă a Toscanei, iar curtea ei a fost transferată la Florența. Paganini a rămas în continuare unul din protejații ei, dar, spre sfârșitul anului 1809, a părăsit curtea ducală și a început o carieră itinerantă.

Pentru următorii câțiva ani, Niccolò a făcut turnee în zonele Parma și Genova. Deși era foarte popular în această regiune, violonistul încă nu era foarte cunoscut în restul Italiei. Primul său mare succes a venit datorită unui concert pe care l-a susținut în 1813, la Teatro alla Scala din Milano.

În 1827, Papa Leon al XII-lea i-a oferit Ordinul Pintenul de Aur, iar faima sa s-a răspândit în întreaga Europă. A urmat un turneu care a început la Viena în august 1828, violonistul oprindu-se în fiecare oraș important din Germania, Polonia și Boemia, turneu care s-a încheiat în februarie 1831 la Strasbourg, apoi a plecat la Paris și Londra.

Din păcate, starea de sănătate a muzicianului nu era foarte bună. Deși nu există nicio dovadă medicală certă, se pare că a suferit de sindromul Marfan, o boală genetică ce afectează ochii, scheletul osos și sistemul cardio-vascular sau de sindromul Ehlers – Danlos, care afectează țesutul conjunctiv. În plus, programul său de turnee, precum și stilul de viață extravagant i-au influențat grav viața. Paganini a fost diagnosticat cu sifilis încă din 1822, iar tratamentul, care includea mercur și opiu, a avut efecte secundare foarte grave.

Deși nu s-a căsătorit niciodată, violonistul a avut o relație cu soprana Antonia Bianchi din Como, pe care o cunoscuse la Milano în 1813. Cei doi au susținut concerte în toată Italia și au avut împreună un fiu, pe Achille Ciro Alessandro, născut pe 23 iulie 1825 la Palermo Cuplul s-a despărțit în aprilie 1828, iar copilul a rămas în grija lui Paganini și și-a însoțit tatăl în toate turneele sale europene.

În septembrie 1834, artistul a decis să nu mai călătorească și a revenit la Genova. A locuit aici timp de un an, iar în 1835 s-a întors la Parma, de data aceasta fiind sub protecția arhiducesei Marie Louise a Austriei, fosta soție a lui Napoleon Bonaparte.

În 1836, Niccolò Paganini a mers la Paris pentru că avea de gând să înființeze un cazinou. Afacerea sa a eșuat rapid, a rămas dator vândut la creditorii de la care se împrumutase pentru acest proiect și a fost nevoit să își scoată la licitație bunurile personale, inclusiv valoroasele instrumente muzicale, pentru a-și plăti datoriile.

În 1838, în preajma Crăciunului, muzicianul a părăsit Parisul plecând la Marsilia și, după o scurtă ședere, a decis să se stabilească la Nisa, dar aici starea sa de sănătate s-a agravat și nu a mai fost capabil să dea concerte. În mai 1840 episcopul din Nisa i-a trimis un preot pentru a-i face ultimele ritualuri, dar violonistul a considerat că sacramentele sunt premature și a refuzat să primească vizita prelatului.

O săptămână mai târziu, pe 27 mai 1840, Niccolò Paganini a murit din cauza multiplelor hemoragii interne și preotul nu a mai apucat să-i dea ultima împărtășanie. Din acest motiv, Biserica a refuzat să-i organizeze marelui muzician o slujbă de înmormântare creștinească. A fost nevoie de șase ani și un apel către Papă înainte ca reprezentanții bisericii să-și dea acordul ca trupul său să fie înmormântat, în 1876, într-un cimitir din Parma.

Sursa internet

&&&

 26 decembrie 1997: S-a stins din viață Mircea Veroiu, regizor român de film.

Mircea Veroiu (29 aprilie 1941, Târgu Jiu, Gorj – 26 decembrie 1997, București) a fost un actor, scenarist și regizor român.

STUDII

A urmat Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică, pe care îl absolvă în 1970.

ACTIVITATE

În anii 1970, Mircea Veroiu se impune printre cei mai apreciați regizori din generația sa. Abordează subiecte variate și, dând dovadă de tact în relația cu organele de cenzură, va putea produce, în medie, un film pe an. Spre mijlocul deceniului se arată tot mai interesat de genul western, urmărind în paralel evoluția așa-numitelor western spaghetti (produse în Italia și Spania); participă la conturarea genului „ostern” (replica țărilor din „Blocul de Est”), atât în calitate de regizor, cât și în calitate de actor.

După succesul filmului Adela, încununat cu premiul cel mare acordat la Festivalul de Film de la San Remo din 1985, Veroiu se hotărăște să plece în Franța, la Paris. Se va stabili aici în 1986; lumea filmului francez nu îi oferă primirea sperată. După revoluția din decembrie 1989, Veroiu revine în țară. În 1994 este numit directorul Studioului de Creație „Profilm”.

VIAȚA PERSONALĂ

Înainte de a intra la IATC, Mircea Veroiu a urmat Institutul de Educație Fizică și Sport, a fost trimis în post de profesor de sport la o școală de sat din Oltenița. După ce nu s-a prezentat la post, a fost dat în urmărire.

Mai târziu, a fost soțul actriței Elena Albu.

Artistul a decedat în anul 1997 și a fost incinerat.

FILMOGRAFIE

CA REGIZOR

•realizate în timpul anilor de studiu

- Cercul (scurtmetraj, 1968) – filmul de absolvire a IATC

- Într-o dimineață (scurtmetraj, 1969)

- Preludiu (scurtmetraj, 1969)

•filme cinematografice

- Apa ca un bivol negru (documentar, 1971) – coregizor

- Nunta de piatră (1972) – în colaborare cu Dan Pița

- 7 zile (1973)

- Duhul aurului (1974) – în colaborare cu Dan Pița

- Hyperion (1975)

- Dincolo de pod (1976)

- Mînia (1978)

- Între oglinzi paralele (1979)

- Artista, dolarii și ardelenii (1980)

- Semnul șarpelui (1982)

- Așteptînd un tren (1982)

- Sfîrșitul nopții (1983)

- Să mori rănit din dragoste de viață (1984)

- Adela (1985)

- Umbrele soarelui (1988)

- Somnul insulei (1994)

- Craii de Curtea Veche (1996)

- Scrisorile prietenului (1996)

- Femeia în roșu (1997)

SCENARIST

- Apa ca un bivol negru (documentar, 1971) – coscenarist

- Nunta de piatră (1972) – segmentul „Fefeleaga”

- Duhul aurului (1974) - în colaborare cu Dan Pița

- Dincolo de pod (1976)

- Între oglinzi paralele (1979)

- Adela (1985)

- Somnul insulei (1994) – în colaborare cu Bujor Nedelcovici

- Craii de Curtea Veche (1996) – în colaborare cu Ioan Grigorescu

- Femeia în roșu (1997)

ACTOR

- Puterea și adevărul (1972)

- Conspirația (1973)

- 7 zile (1973)

- Actorul și sălbaticii (1975)

- Oaspeți de seară (1976)

- Rîul care urcă muntele (1977)

- Vooruzhyon i ochen opasen aka Înarmat și foarte periculos (1978)

- Falansterul (1979)

- Rug și flacără (1980)

- Ștefan Luchian (1981)

- Trenul de aur (1986)

PREMII OBȚINUTE

- ACIN pentru Apa ca un bivol negru (1971)

- ACIN pentru Nunta de piatră (1972)

- ACIN pentru Duhul aurului (1974)

- Bergamo pentru Duhul aurului (1974)

- ACIN pentru Dincolo de pod (1976)

- ACIN pentru Sfîrșitul nopții (1983)

- Premiul pentru regie al Asociației Cineaștilor din România (ACIN) pentru Să mori rănit din dragoste de viață (1984)

- San Remo pentru Adela (1985)

- Archachon pentru Somnul insulei (1994)

$$$

 Ea era învățătoare.

El — unul dintre cei mai căutați oameni din Statele Unite.

Părea că povestea lor de dragoste nu avea nicio șansă să se încheie în liniște… și totuși, destinul le-a oferit exact un astfel de final.

Privește cu atenție această fotografie.

Aici nu există fum de revolvere, nici galop nebun de cai, nici seifuri aruncate în aer.

Nu există afișe „Wanted”, nu există împușcături romantizate, nu există eroi de legendă.

Aici există ceva mult mai rar pentru Vestul Sălbatic —

o clipă de liniște din viața unui om care odinioară inspira teamă și mit în același timp.

În fotografie se află Frank James — fratele mai mare al lui Jesse James, un nume care multă vreme a trezit groază dincolo de hotarele statului Missouri.

Lângă el se află Annie Ralston James — educată, calmă, crescută într-o lume a culturii și stabilității, destinată parcă unui soț respectabil și previzibil… însă viața a adus-o alături de un bărbat marcat de război, de fugă și de ani trăiți în umbră.

Nimeni nu ar fi crezut că povestea lor va ajunge cândva să se încheie astfel — împreună, în pace.

Annie a crescut într-un mediu echilibrat și cultivat.

Ea citea, scria, reflecta.

Viitorul ei părea limpede: o căsnicie stabilă, o casă respectată, o viață liniștită.

Frank James nu era nimic din toate acestea.

El luptase ca partizan în armata Confederației.

Participase la jafuri de trenuri și bănci.

Chipul lui apărea pe afișele de urmărire din mai multe state.

Trăia ca fugar — mereu pregătit să dispară din nou.

Și totuși, în 1874 s-a întâmplat ceva neașteptat —

Frank și Annie au fugit împreună și s-au căsătorit.

În același an s-a căsătorit și Jesse.

Pentru o clipă, părea posibil să existe două vieți paralele —

viața de proscris… și viața de soț.

Dar Frank a continuat să trăiască ani întregi în pericol.

Jafuri, urmăriri, focuri de armă —

banda James–Younger a devenit legendă,

iar Annie aștepta acasă, fără să știe dacă soțul ei se va întoarce… sau va muri undeva pe drum.

Apoi a venit momentul care a schimbat totul.

La 3 aprilie 1882, Jesse James a fost ucis.

Câteva luni mai târziu, Frank a făcut ceea ce nimeni nu se aștepta —

s-a predat.

A intrat în biroul guvernatorului din Missouri, și-a scos centura cu arme, a pus-o pe masă și a spus:

„De douăzeci și unu de ani sunt vânat. Sunt obosit.”

A fost judecat pentru crimă.

A fost judecat pentru jafuri.

Sălile de judecată erau pline — toți voiau să vadă prăbușirea unei legende.

Verdictul: nevinovat.

Nu pentru că n-ar fi greșit,

ci pentru că devenise deja un mit —

o figură pe care juriul nu a putut-o condamna.

Și atunci Frank a ales ceva rar întâlnit chiar și în poveștile western —

a ales o viață obișnuită.

Nu a fugit peste graniță.

Nu s-a întors la crimă.

Nu a murit într-un ultim schimb de focuri sub soarele arzător.

A vândut pantofi.

A lucrat în spectacole despre Vestul Sălbatic.

A fost telegrafist.

A urcat pe scena teatrului.

A dat semnalul de start la cursele de cai.

În cele din urmă, s-a întors la ferma familiei din Kearney, Missouri —

locul în care crescuse alături de Jesse.

Urmele gloanțelor încă mai rămâneau pe pereți —

amintiri ale vechilor percheziții și confruntări cu agenții Pinkerton.

Casa care odinioară ascundea fugari a devenit un cămin.

Frank lucra pământul.

Annie avea grijă de gospodărie.

Fiul lor, Robert, și-a cunoscut tatăl nu ca pe un proscris —

ci ca pe un fermier liniștit și cumpătat.

Frank James a murit la 18 februarie 1915, la vârsta de 72 de ani —

în propriul său pat, pe aceeași fermă în care se născuse.

Fără violență.

Fără fugă.

Fără arme.

Doar un bătrân care, în cele din urmă, a găsit liniștea — cu Annie alături.

Ea a rămas acolo aproape treizeci de ani după moartea lui.

A păstrat vie amintirea lui Frank, povestea lor, ferma lor.

A văzut cum America se schimbă — anii ’20, Marea Criză, încă un război mondial.

A văzut cum Vestul Sălbatic se transformă treptat în mit de cinema.

Annie a murit la 6 iulie 1944, la vârsta de 91 de ani —

trăind mai mult decât Frank, Jesse și întreaga lor epocă.

Ea nu a tras niciodată cu arma.

Nu a fugit de lege.

Nu a apărut pe afișe de urmărire.

Dar i-a oferit lui Frank James ceva ce nici violența, nici fuga nu i-au putut da —

o viață trăită în pace.

Ea a devenit dovada că chiar și cei care au trăit în umbra violenței pot găsi liniștea.

Că și cele mai temute nume își pot încheia drumul pe prispa unei ferme, sub soarele statului Missouri —

culegând roadele păcii și ale împăcării.

În această fotografie nu vedem un infractor și o victimă.

Vedem un om care s-a întors acasă…

și femeia care l-a ajutat să regăsească drumul înapoi.

.

.

.

(Materialul are exclusiv caracter informativ și artistic. Pentru întrebări suplimentare se recomandă consultarea specialiștilor calificați. Menționarea numelor sau denumirilor comerciale nu reprezintă publicitate sau colaborare. Este posibilă utilizarea surselor deschise și a elementelor create cu ajutorul #AI)

$$$

 “Într-o zi vom lăsa totul baltă. Ne vor rămâne hainele-n dulap, cheile și telefonul cine știe pe unde, folia de medicamente pe noptieră neterminată, poate și ciorba la foc molcom pe plită. Nu trăi fără să te gândești la toate astea. Ziua aceea poate fi oricând, pentru oricine. Bagă de seamă ce șerpi îți ies pe gură. Oamenii nu vor uita cum i-ai făcut să se simtă. La noi se zice: animalul se leagă cu funia și omul, cu vorba bună. Ce te costă să gândești înainte de a deschide gura? Caută să fii drept și nu biciui cu șfichiul verbului obrazul nimănui. Nu te crede nemuritor și nu ține degetele greblă prin timp. Fă-ți căuș, ca atunci cînd erai copilandru și mergeai la izvor. Nu puteai bea apă direct din șuvoi, nu-i așa?Fă din vorbe alean pentru cineva. Să vezi cum îi vor da lacrimi pe obraz. Dacă trebuie să asculți, ascultă. Dacă nu ai nimic de spus, taci. Tăcerea e mană cerească la timpul ei. 

Supărată că nu vin, mi-a zis mama într-o duminică, demult: Așa-i că dacă aș muri mîine ai veni repede și ți-ai smulge părul din cap de durere că ai rămas fără mamă? De ce nu ai venit ieri, cînd te-am chemat că am făcut ardei umpluți? Ne bucuram, rîdeam, povesteam și noi ca fetele…Nu-mi reproșa nimica, mama, doar încerca să îmi deschidă ochii. Pe la 35 de ani, mi-am dat seama că trăiam prea repede. Aveam atît de multe de făcut încît toată frumusețea vieții și tihna treceau pe lîngă mine. Pînă cînd, într-o dimineață cînd toți dormeau și eu priveam răsăritul doar cu gîndul la cît de multe am de făcut, fără să pot uita o clipă de asta, mi-am zis: Ho, nebuno! Unde alergi așa? Într-o zi îți rupi gîtul și-ai trecut prin viață ca gîsca prin apă. Începînd de atunci m-am așezat să scriu și mi-am găsit în asta bucurie. Parcă trăiam mai încet și parcă vedeam mai bine. Căușul meu de prețuit timpul: scrisul. Atunci mi s-au tocit sitele răbdării, am închis moara și-am scris pe ușă: De astăzi nu mai macin griji, decît arareori! Alergăm ca chiorii către nicăieri, în loc să mergem încet și cu bucurie. Hai să fim mai smeriți, oricum ultimul cuvînt nu-l are nimeni pe pămîntul acesta decît moartea. Nu vă sfiiți și nu uitați de ea. Totul, totul se poate schimba într-o clipă, iar sufletul poate lua oricînd calea spre vămile cerului. Faceți cumva să nu fie pustiu și gol. Auriți-l cu puțină bunătate, bucurie și grijă pentru viață. Într-o zi vom lăsa totul baltă. Pe nepusă masă vom fi luați, fără a fi întrebați: vrei să vii? Atunci vom simți pe pielea noastră cuvintele Părintelui Arsenie Papacioc: Să vezi cînd se oprește răsuflarea ce importantă este clipa. Oamenii nu vor uita cum i-ai făcut să se simtă!”

Text de Luminița Popescu

Postare preluată!

$$$

 „Lua notițe din hol ca să nu-și pună profesorii în dificultate”

Clara Belle Drisdale Williams s-a născut în 1885 și a trăit până în 1993, traversând un secol întreg marcat de discriminare, segregare și nedreptăți profunde, dar și de o forță tăcută a celor care au refuzat să renunțe, devenind prima femeie afro-americană care a absolvit Universitatea de Stat din New Mexico, nu printr-un drum deschis, ci printr-unul plin de uși închise și umilințe repetate.

În timpul studiilor sale, mulți profesori nu îi permiteau să intre în sala de curs din cauza culorii pielii sale, iar Clara, în loc să plece sau să se revolte zgomotos, a ales o formă de rezistență care cerea o putere interioară uriașă, stând pe coridor și luând notițe de acolo, ascultând lecțiile prin ușile întredeschise, pentru a nu-i pune pe profesori „în dificultate”, deși ea era cea umilită, exclusă și tratată ca invizibilă.

A îndurat aceste nedreptăți zi de zi, fără să abandoneze educația, fără să-și piardă demnitatea, purtând în tăcere povara unei lumi care îi spunea constant că nu are voie să fie acolo, iar momentul absolvirii, care ar fi trebuit să fie o încununare a efortului ei, a devenit o nouă rană, pentru că nu i s-a permis să meargă alături de colegii ei pentru a-și primi diploma, fiind din nou separată, din nou împinsă la margine.

Și totuși, spiritul ei nu s-a frânt, pentru că după absolvire Clara Belle Drisdale Williams a ales să transforme durerea în misiune, devenind o profesoară excepțională, care ziua îi învăța pe copiii de culoare, iar noaptea îi educa pe părinții acestora și pe foștii sclavi eliberați, convinși că școala nu le aparține, demonstrând prin fiecare lecție că educația este una dintre cele mai puternice forme de libertate.

Împreună cu soțul ei, le-a insuflat copiilor lor dragostea pentru învățătură și credința că nimic nu poate învinge cunoașterea, iar toți cei trei copii ai lor au devenit medici, o dovadă vie a faptului că semințele plantate cu răbdare pot schimba destine întregi.

Abia după decenii, în 1980, Universitatea de Stat din New Mexico i-a acordat un doctorat honoris causa în drept și și-a cerut scuze oficial pentru tratamentul pe care îl primise ca studentă, un gest tardiv, dar necesar, care a recunoscut, în sfârșit, nedreptatea și curajul unei femei care a rupt barierele nu prin forță, ci prin perseverență.

Clara Belle Drisdale Williams nu a cerut privilegii, nu a cerut milă, ci doar dreptul de a învăța, iar prin încăpățânarea ei liniștită a deschis drumuri pentru generații întregi care aveau să vină după ea.

Morală

Uneori, adevărata revoluție nu se face strigând, ci rămânând pe coridor, cu un caiet în mână, refuzând să renunți la ceea ce știi că îți aparține.

#ClaraBelleWilliams #PutereaEducatiei #Demnitate #Perseverenta #IstorieNespusa #CurajTacut #EducatiaSchimbaLumi