duminică, 21 decembrie 2025

£££

 Jane Fonda s-a născut pe 21 decembrie 1937 la New York, părinții ei fiind canadianca Frances Ford Seymour și actorul american Henry Fonda. Copila a fost numită după cea de-a treia soție a lui Henric al VIII-lea, Jane Seymour, și, din acest motiv, ea a fost strigată în școală, „Lady” sau „Lady Jane”.

În 1950, când avea 12 ani, mama ei s-a sinucis în timp ce se afla sub tratament la spitalul de psihiatrie Craig House și mai târziu în acel an Henry Fonda s-a căsătorit cu actrița Susan Blanchard, care era cu 23 de ani mai mică decât el, dar mariajul s-a încheiat cu un divorț.

Fetița a urmat cursurile Academiei Greenwich din Connecticut, Școala Emma Willard din New York și Colegiul Vassar. Înainte de a deveni actriță, a fost fotomodel și a apărut de două ori pe coperta revistei Vogue.

A plecat apoi la Paris timp de șase luni pentru a studia arta și, după ce s-a întors în Statele Unite, în 1958, l-a întâlnit pe Lee Strasberg, o întâlnire care i-a schimbat cursul vieții. Jane Fonda va mărturisi: „M-am dus la Actors Studio, iar Lee Strasberg mi-a spus că am talent. Talent real. A fost prima dată când cineva, cu excepția tatălui meu, mi-a spus că sunt bună la ceva. A fost un moment de cotitură în viața mea. În seara aceea m-am culcat gândindu-mă la actorie, iar a doua zi m-am trezit gândindu-mă tot la actorie!” Actrița a început să apară pe platourile de filmare la sfârșitul anilor 1950 și în următorii zece ani a avut o medie de aproape două filme pe an, începând cu “Tall Story”, în 1960. Primul ei mare film a fost “Cat Ballou”, produs în 1965, producție care a primit cinci nominalizări la Oscar și a fost unul dintre primele zece filme ale anului la box office. Anul următor a primit rolul principal în “The Chase” alături de Robert Redford, primul lor film împreună, iar după aceea au urmat comediile “Any Wednesday”, în 1966, și “Barefoot in the Park”, în 1967.

În anii șaptezeci, Jane Fonda s-a bucurat de cea mai apreciată perioadă a vieții ei de actriță, începând cu filmul “Și caii se împușcă, nu-i așa?” și continuând cu “Klute”, “Fun With Dick”, “Barbarella” și „Jane”.

În anii 1960 actrița s-a devenit activă politic în sprijinul Mișcării pentru Drepturile Civile, luptând împotriva războiului din Vietnam, iar vizitele sale în Franța au adus-o în contact cu intelectuali francezi de stânga care se opuneau războiului, o experiență pe care ea însăși a caracterizat-o mai târziu drept „comunism de mici dimensiuni”. La începutul anilor 1970 va declara: „Revoluția este un act de dragoste, noi suntem copiii revoluției, născuți pentru a fi rebeli. Ne curge revoluția prin sânge”.

Între 1965 și 1972, aproape 300 de americani, majoritatea activiști pentru drepturile civile, profesori și pastori, au călătorit în Vietnamul de Nord pentru a vedea cu ochii lor situația din zonă. Jane Fonda a plecat și ea la Hanoi în iulie 1972 și în această vizită a făcut o fotografie controversată, într-o baterie antiaeriană, pentru care nu a încetat să-și ceară scuze toată viața sa. În această perioadă a fost invitată la emisiuni la Hanoi Radio, descriind ce a văzut în satele, spitalele, școlile și fabricile care fuseseră bombardate de armata americană. În 2013, s-a dezvăluit că actrița a fost unul dintre cei aproximativ 1.600 de americani ale căror telefoane au fost monitorizare între 1967 și 1973 de Agenția Națională de Securitate a Statelor Unite (NSA) ca parte a Proiectului MINARET, o acțiune considerară ilegală.

Pe 3 noiembrie 1970, Jane a fost arestată de autorități pe Aeroportul Internațional Cleveland Hopkins sub suspiciunea de trafic de droguri, bagajele sale au fost percheziționate și polițiștii au confiscat mai multe pungi mici care conțineau pastile. Deși actrița a protestat susținând că sunt vitamine inofensive, ea a fost reținută și dusă la închisoare, fiind eliberată pe cauțiune. Testele de laborator au confirmat că pastilele erau vitamine, iar acuzațiile au fost retrase.

Feministă convinsă, într-un interviu din 2017 publicat de revista People, actrița a declarat: „Unul dintre lucrurile mărețe pe care mișcarea femeilor le-a făcut a fost să ne facă să ne dăm seama că violul și abuzul nu sunt din vina noastră. Am fost violată, am fost abuzată sexual în copilărie și am fost concediată pentru că nu m-am culcat cu șeful meu. Întotdeauna am crezut că este vina mea, că nu am făcut sau nu am spus ceea ce trebuie. Cunosc fete tinere care au fost violate și nici măcar nu știau că a fost viol”.

Actrița este astăzi o susținătoare activă a mișcării V-Day, care luptă pentru a opri violența împotriva femeilor. În 2001, ea a înființat Jane Fonda Center for Adolescent Reproductive Health, care își propune să ajute la prevenirea sarcinilor în rândul adolescentelor.

Pe tot parcursul vieții, Jane Fonda s-a concentrat pe activism dedicat tinerilor și educației, sănătății reproducerii adolescenților, mediu, serviciilor umanitare și arte.

Actrița a mărturisit în autobiografia ei că și-a pierdut virginitatea la vârsta de 18 ani. La sfârșitul anilor 1950 și începutul anilor 1960, a avut relații cu managerul de curse auto Giovanni Volpi, producătorii José Antonio Sainz de Vicuña și Sandy Whitelaw, precum și cu actorii Warren Beatty, Peter Mann, Christian Marquand și William Wellman Jr.

S-a căsătorit cu regizorul francez Roger Vadim pe 14 august 1965 la Hotelul Dunes din Las Vegas, cuplul avînd o fiică, Vanessa Vadim, născută pe 28 septembrie 1968 la Paris, dar cei doi s-au despărțit la jumătatea anului 1972.

Pe 19 ianuarie 1973 Jane s-a căsătorit cu activistul Tom Hayden, cu care era deja însărcinată în trei luni în acel moment. Fiul lor, Troy O’Donovan Garity, s-a născut la 7 iulie 1973, în Los Angeles. În 1982, Fonda și Hayden au adoptat neoficial o adolescentă afro-americană, Mary Luana Williams, dar cuplul s-a despărțit în timpul Crăciunului din 1988 și a divorțat pe 10 iunie 1990.

Cel de-al treilea ei soț a fost Ted Turner, magnatul televiziunii prin cablu și fondatorul CNN, căsnicia lor încheiându-se după zece ani.

La mijlocul anului 2009, Jane Fonda a început o relație cu producătorul de discuri Richard Perry de care s-a despărțit în ianuarie 2017 și în același an, când a fost întrebată ce a învățat despre dragoste, actrița a răspuns: „Nimic. Nu mă pricep la asta!”

Într-un alt interviu acordat jurnalistei Oprah Winfrey, Jane Fonda a mărturisit, după ani de zile în care s-a luptat cu imaginea de sine: „Mi-a luat mult timp să realizez că nu suntem meniți să fim perfecți, suntem meniți să fim întregi”.

Actrița împlinește astăzi 84 de ani și este la fel de activă în politicile sociale, implicându-se în protestele pe tema schimbărilor climatice și militând alături de Greenpeace pentru protejarea mediului înconjurător.

£££

 12 lucruri uimitoare despre pene, „marca înregistrată” a păsărilor


Aproximativ 400 de miliarde de păsări trăiesc alături de noi, fiecare prevăzută din abundență cu pene. Mult prea multe ca să le poți număra.

Poate și mai greu de cuprins este bogăția culorilor penajului, tiparelor și formelor create de mama natură. La fel de impresionantă este povestea evoluției penelor, a felului în care cresc pe corpul unei păsări și a funcțiilor multiple pe care le îndeplinesc.

Penele sunt, într-adevăr, niște minuni inginerești ale naturii. Așadar, iată 12 curiozități despre pene.

1

Păsările sunt singurele animale care au pene

Există și alte creaturi care pot zbura (se exemplu, liliecii), care depun ouă (șopârlele) și care construiesc cuiburi precum păsările (veverițele), însă niciuna dintre ele nu are pene. În acest sens, păsările sunt unice.

2

Păsările nu au fost primele animale cu pene

Savanții cred acum că cei mai mulți dinozauri – inclusiv Tyrannosaurus Rex – aveau pene (sau măcar puf). Asta înseamnă că păsările sunt niște dinozauri moderni.

La început, penele jucau probabil un rol de izolație sau de ornament, mai degrabă decât de zbor. Însă, pe măsură ce dinozaurii au evoluat în păsările de azi, rolul penelor a s-a transformat, pentru a le ajuta să zboare.

Află mai multe despre dinozaurii cu pene privind acest film.

Vezi și 5 dintre cele mai periculoase păsări din lume

3

Numărul penelor variază enorm de la o specie de păsări la alta

Iată un lucru fascinant despre pene. În general, păsările cântătoare mici au între 1.500 și 3.000 de pene, vulturii și păsările de pradă au între 5.000 și 8.000, iar lebedele au până la 25.000.

Păsările colibri au cele mai puține, în jur de 1.000, în timp ce pinguinii au cea mai densă și călduroasă „haină” de pene, cu aproximativ 100 de pene pe fiecare 2.5 centimetri pătrați.

4

Penele pot cântări mai mult decât scheletul unei păsări

Acest lucru este valabil mai ales pentru păsările zburătoare, care au oasele cele mai ușoare (goale pe dinăuntru) pentru a putea zbura.

La unele specii, scheletul reprezintă numai 5% din greutatea totală a corpului, ceea ce înseamnă că penele alcătuiesc o porțiune considerabilă din corp.

5

Penele se aseamănă întrucâtva cu părul uman

Sunt compuse din aceeași proteină fibroasă, numită cheratină (componenta principală a unghiilor, coarnelor și ghearelor), care este expulzată prin foliculele pielii.

Însă penele sunt, totuși, diferite. Spre deosebire de păr, se asociază în structuri complexe, asemănătoare cu arborii.

Penele au un interior gol, numit rachis, din care ies ramuri, numite afte, care se divid în continuare în alte afte mai mici. Aftele se sudează între ele, formând un penaj suplu și aerodinamic.

Aceste informații despre pene te vor face să iubești păsările și mai mult

6

Păsările manevrează penele cu ajutorul unor mușchi minusculi

Acești mușchi formează o rețea în pielea păsării, permițându-i să-și extindă penajul în cadrul ritualurilor de împerechere, să îl lipească de corp pentru a rezista la temperaturile scăzute și să își extindă penele din aripi pentru a zbura mai bine.

7

Penajul are șapte varietăți diferite

Categoriile de pene includ penele din aripi, penele din coadă, penele de contur, care acoperă corpul unei păsări și îi definesc forma, penele filoplume (senzoriale), penele semifiloplume de sub penele de contur, care oferă izolație, penele Down, care oferă și mai multă izolație și penele țepoase de pe cap, care protejează ochii și fața păsărilor.

8

Penele sunt adevărate minuni ale aerodinamicii

Penele din aripi sunt adevărate minuni ale aerodinamicii. Au un design perfect – ușoare și flexibile, însă destul de rigide – pentru a ajuta păsările să se ridice de la pământ, să planeze în aer, să plonjeze la viteze care sfidează moartea, să aterizeze cu precizie pe ramurile copacilor și să susțină efortul cale de mii de kilometri, în timpul migrațiilor.

Fiecare specie de păsări are penele și forma aripilor potrivite pentru zborul său. Află mai multe despre felul în care penele ajută la zbor urmărind filmarea următoare.

9

Penele sunt mai mult decât un ajutor pentru zbor

Penajul este un fel de costum multifuncțional, un soi de pelerină de ploaie, umbrelă pentru razele solare, haină de iarnă, armură și costum de nuntă, toate la un loc.

Penele apără păsările de vicisitudinile vremii, spini și insecte și resping apa, oferă camuflaj și ajută la atragerea partenerilor de împerechere.

10

Acesta este, poate, cel mai interesant lucru despre pene de pe lista noastră. Masculul speciei „găinușa de pustiu”, răspândită în zonele deșertice din sud-vestul Africii, își umple penele specializate din zona burții cu apă din bălți și transportă apa înapoi la cuib, pentru a fi băută de pui.

11

Penele Down oferă o izolație excelentă. Aceste pene specializate se află între stratul exterior protector și piele, având rolul de a apăra pasărea de frig.

Penajul Down este construit din afte flexibile, care au niște afte mai mici, poziționate în formă de cruce. Astfel se formează un strat termal etanș, care ține moleculele de aer lipite corpul cald al păsării și reține căldura, fiind totodată foarte ușor.

De fapt, stratul Down este atât de eficient, încât oamenii încă nu au reușit să creeze un material care să protejeze mai bine de frig.

12

Cele mai lungi pene

Cele mai lungi pene din coadă aparțin cocoșilor Onagadori. Aceste găini domestice, crescute în Japonia, pot să aibă cozi de până la 10 metri lungime.

£££

 Păcăleala arhonică a Bibliei , cum a fost transformat omul în sursă de energie


Biblia este prezentată ca o carte a iubirii, a dreptății și a mântuirii.

În realitate, citită fără frică și fără hipnoza dogmei, ea se dovedește a fi un manual de control, dresaj și exploatare energetică a omului.

Biblia este o carte plină de:

-crime sacralizate

-violență justificată

-învățături bazate pe frică

-control prin frică și vină

-supunere totală

-dispreț față de corp și viață

-un „dumnezeu” criminal, gelos, instabil emoțional

-manipulare prin promisiuni amânate

-dresaj psihologic sistematic


Conține explicit:

-normalizarea sclaviei

-misoginism și dispreț față de femei

-anularea empatiei reale

-demonizarea cunoașterii

-cultul suferinței

-justificarea abuzului

-fracturarea identității umane

-lipsa oricărei responsabilități divine

-dublu standard moral

-anularea valorii prezentului

-programarea fricii de sine

-frica de moarte

-frica de iadul inexistent

-sacralizarea ierarhiei

-blocarea responsabilității personale

-normalizarea absurdului

-învățarea neputinței

-transferul vinei

-falsa pace

- foarte multe contraziceri


Concluzia directă


Biblia nu este doar violentă sau moralizatoare.

Este un sistem complet de modelare a conștiinței, conceput pentru a:

-reduce spiritul critic

-fractura ființa

-externaliza puterea

-transforma frica în virtute

Aceasta nu este eliberare.

Este externalizarea totală a puterii personale.


1. Iertarea impusă dezactivarea instinctului de supraviețuire


Biblia nu vorbește despre iertare ca alegere.

Vorbește despre iertare ca obligație.

Dacă nu ierți:

-ești vinovat

-ești „rău”

-nu meriți iertare


Este un șantaj psihologic perfect.

Iertarea biblică nu apare după oprirea agresiunii.

Apare în timp ce agresiunea continuă.

Mesajul real:

„Suferă. Taci. Iartă. Nu reacționa.”

Așa este omorât instinctul natural de apărare.

Omul ajunge să creadă că a se proteja este păcat.


2. „Întoarce și celălalt obraz”, program de sclavie pură


Această poruncă nu spune:

-oprește agresiunea

-pune limite

-apără-te

-pleacă


Spune:

oferă-te din nou.

În nicio realitate sănătoasă asta nu funcționează.

Funcționează doar într-un sistem unde:

-unii abuzează

-alții sunt dresați să accepte


Istoria confirmă:

nu a dispărut violența.

A explodat.

Agresorul nu se oprește la blândețe.

Se oprește doar la limită.


3. „Răzbunarea este a Domnului”, sedarea dreptății


Aceasta este una dintre cele mai perfide minciuni.

Mesajul:

-nu acționa

-nu confrunta

-nu corecta

-așteaptă


Unde?


Într-un viitor vag.

Într-o judecată invizibilă.

După moarte.


Rezultatul:

-nedreptatea rămâne

-abuzul continuă

-agresorul prosperă

-victima se macină


Aceasta nu este dreptate.

Este sedare socială.


4. „Iubește-ți dușmanul” , confuzie morală programată


A iubi un agresor nu este evoluție.

Este anulare psihologică.

Biblia confundă deliberat:

-compasiunea cu tolerarea răului

-pacea cu pasivitatea

-spiritualitatea cu autoanularea

Omul ajunge să creadă:

-dacă suferă, este „evoluat”

-dacă se apără, este „rău”

Vinovăția devine permanentă.

Vinovăția = energie extrasă constant.


5. Rugăciunea – mecanism de transfer energetic


Rugăciunea nu este eliberare.

Este transfer energetic.

În ce stare se roagă omul?

-frică

-vină

-neputință

-disperare

Aceasta nu este lumină.

Este deschidere energetică prin slăbire.


I se cere omului:

-să se sacrifice

-să se lepede de sine

-să-și dea viața

-să-și dea sufletul


Orice entitate care cere rugăciune și supunere este PARAZIT.


Orice entitate care cere anularea sinelui nu este Sursă.


6. Dumnezeul biblic , autoritate toxică, nu Conștiință sau SursaAtotCreatoare


Dumnezeul Bibliei:

-pedepsește

-amenință

-cere frică

-cere supunere

-cere sacrificiu


Nu este inteligență supremă.

Este arhitect de control.

O entitate care are nevoie de laudă constantă, sânge, suferință și frică

nu este iubire.

Este negativitate organizată.

O entitate fizica, unul din cei mii de dumnezei.


7. Efectul real al creștinismului


O învățătură autentică ar produce:

-oameni liberi

-oameni clari

-oameni cu limite sănătoase


Creștinismul a produs istoric si cu probe clare:


-crime in numele lui isus( inchizitia, cruciadele, vanatoarea de vrajitoare, razboaie religioase in Europa, colonizarea si convertirea fortata )

-vină

-frică

-supunere

-războaie „sfinte”

-abuz justificat

-suferință glorificată

Rezultatul este măsura adevărului.


8. Adevărul simplu

Nu trebuie să lovești.

Nu trebuie să te răzbuni.

Dar nu ai voie să te lași distrus.

Sursa reală nu vrea sclavi.

Conștiința reală nu cere suferință.

Spiritul real nu cere anulare.

Când un sistem religios te învață:

-să suferi

-să taci

-să aștepți

-să dai energie

-să-ți dai sufletul

nu te mântuiește.


Te exploatează.


Concluzie finală


Biblia nu este o carte a eliberării.

Este un manual de control arhonic, construit pentru a:

-calma masele

-dezactiva revolta

-amâna dreptatea

-extrage energie

-supunere in masa


Adevărata trezire începe când:


-nu mai întorci obrazul

-nu mai aștepți salvatori

-nu mai hrănești frica

-îți recuperezi puterea


Nu împotriva altora.


Ci înapoi în tine.

In Spiritul tau, in Energiile tale.

Cere Spiritului tau sa te "razbune si sa faca dreptate" daca tot vrei asta.


Acest text reprezintă o opinie personală și o analiză critică, filozofică și simbolică, realizată în cadrul libertății de exprimare și al libertății de gândire, garantate de legislația națională și internațională privind drepturile omului.

Analiza este bazată pe interpretarea directă a textelor și pasajelor din Biblia, citite în context istoric, simbolic și psihologic, fără intenția de a altera sau atribui conținut care nu există în scrierile originale.

Textul are caracter:

-eseistic

-interpretativ

-filozofic

-critic

și nu reprezintă:

-un îndemn la ură, violență sau discriminare

-un atac la persoane, comunități sau credincioși individuali

-o incitare la acțiuni ilegale sau la încălcarea legii

Critica vizează idei, concepte, doctrine și mecanisme de influență psihologică, așa cum reies ele din textele analizate și din interpretarea autorului, nu indivizi sau dreptul acestora de a avea propriile convingeri religioase sau spirituale.

Fiecare cititor este liber:

-să fie de acord sau nu cu punctele de vedere exprimate

-să își păstreze propriile credințe

-să interpreteze textul prin propriul filtru personal

Scopul acestui material nu este impunerea unei viziuni, ci stimularea reflecției critice și a gândirii autonome.

FloRian Andreea Amura 2025

£££

 Bunica este o femeie care nu are copii ai ei. Ea îi iubește nespus pe băieții și fetițele mici, copiii altor oameni.


Bunicul este, de fapt, tot o bunică, doar că de parte bărbătească. El îi ia pe băieți la plimbări lungi, le vorbește despre pescuit și despre tot felul de lucruri importante.


Bunicile nu au prea mult de lucru — ele vin pur și simplu în vizită. Sunt deja în vârstă, așa că nu pot alerga sau sări, însă ne pot duce la bâlci și ne cumpără întotdeauna bilete la carusel. Par să aibă mulți bani, pentru că nu spun niciodată „nu am rest”.


Când bunica se plimbă cu noi, se oprește adesea ca să privească mai atent frunzele frumoase sau o omidă de pe o creangă. Ea nu spune niciodată „mai repede”.


Bunica poartă ochelari și poate să-și scoată dinții, apoi să-i pună la loc. Nu trebuie să fie foarte deșteaptă — este suficient să știe răspunsurile la întrebările cu adevărat importante ale copiilor, cum ar fi: „De ce aleargă câinii după pisici?” sau „Unde are râmul capul?”


Când bunica ne citește o poveste înainte de culcare, nu sare niciodată peste pagini și nu spune că am mai auzit-o.


Fiecare ar trebui să încerce să aibă o bunică, pentru că bunicile sunt singurii adulți care au întotdeauna timp pentru copii.


Acesta a fost un exercițiu de creație școlară.


Așa și-a descris bunica un băiețel de opt ani.

£££

 S-a descotorosit de dinții săi — deliberat și din timp, pentru a nu depinde de medici pe o insulă nelocuită.


În locul lor și-a pus dinți de oțel. Numele lui era Friedrich Ritter. În 1929 a părăsit Berlinul, și-a abandonat soția, pacienții și lumea în care, credea el, spiritul uman putrezea sub povara confortului. Împreună cu iubita sa, Dore Strauch, a pornit spre locul unde nimeni nu voia să trăiască — insula vulcanică Floreana din arhipelagul Galápagos.


Nu căutau doar singurătatea, ci purificarea: fuga de zgomotul orașului, de rolurile sociale, de goana nesfârșită după o bunăstare iluzorie. Ea — fostă învățătoare, bolnavă de scleroză multiplă. El — medic care hotărâse că mântuirea sufletului este mai importantă decât salvarea pacienților. Îi unea o convingere radicală: omul trebuie să fie propriul său zeu. Fără autorități, fără mașini, fără zâmbete false — doar piatră, vânt și tăcere.


Insula sudică Floreana din arhipelagul Galápagos, aparținând Ecuadorului, era locul ideal. Fără apă dulce, fără copaci, fără drumuri. Doar câmpuri de lavă, arșiță și vânt. Un loc unde omul trebuie fie să se adapteze, fie să dispară.


Pe insulă au ridicat o casă din piatră neagră și scânduri aduse de mare. Fără mobilier, fără veselă, fără nimic din micile lucruri care leagă de viața trecută. Trăiau printre lave ca într-un laborator al spiritului: cultivau straturi sărace, colectau apa de ploaie, polemizau despre Nietzsche și țineau jurnale. Pentru ei nu era o fugă, ci un experiment — o încercare de a afla dacă omul poate rezista într-o lume lipsită de sprijin, atunci când singura certitudine este propria voință.


La început, totul decurgea conform planului lor. Erau singuri, iar în această singurătate exista o armonie aproape muzicală: vuietul mării, trosnetul focului seara, foșnetul șopârlelor care se opreau nemișcate în praf. Vântul străbătea câmpiile de lavă ca respirația altei planete, iar ei se surprindeau gândind că acest sunet era singura formă autentică de libertate. Ritter le scria prietenilor scrisori pline de dispreț față de civilizație și de exaltare față de „viața adevărată”: povestea cum apa se adună din rouă, cum pământul miroase a sulf și sare, cum trupul devine mai puternic atunci când nu există nimic care să-l corupă. Pentru el, acesta era dovada că omul poate începe din nou, dacă renunță la confort.


Dore scria altfel în aceleași scrisori. Fără emfază, cu o sinceritate feminină. Despre durerile din mâini, despre nopțile fără somn. În rândurile ei se simțea o dorință tăcută după glasul omenesc, dar și recunoștința pentru fiecare zi trăită, în care nu trebuia să joace niciun rol.


Scrisorile, desigur, nu au rămas private. Ziarele din Germania, obosite de șomaj, de politică și de dezamăgiri, au publicat cu aviditate povestea medicului și a discipolei sale care abandonaseră totul în numele purității spiritului. Lumea căuta mângâiere — și o găsise. „Adam și Eva din Galápagos” — așa i-a botezat presa.


Când primele nave au început să ancoreze la Floreana, ele aduceau nu doar poștă, ci și vești, aparate de fotografiat și imagini distorsionate ale paradisului. Reporterii desenau palmieri care nu existaseră niciodată și povesteau cum doctorul trăia într-o colibă din flori. Floreana devenea un mit, iar acest mit, ca orice mit, cerea noi eroi.


În 1932 au sosit pe insulă Heinz și Margret Wittmer — o familie germană cu fiul lor Harry și Margret însărcinată. Fugeau de șomaj, de sărăcia Republicii de la Weimar, de boala copilului, de sentimentul că viața devenise străină. Pentru ei, Floreana era șansa unui nou început, chiar și pe un pământ gol.


Și-au construit o casă în apropiere, din aceeași piatră. Trăiau modest, dar cu zâmbetul pe buze. Spre deosebire de Ritter, familia Wittmer nu nega lumea — voia doar să supraviețuiască. Margret a născut un fiu chiar pe insulă, fără medic, fără ajutor. Băiatul, Rolf, a devenit primul om născut pe Floreana. Părea un semn: viața biruise pustietatea.


Între coloniști domnea un echilibru fragil. Nu erau prieteni, dar nici dușmani. Uneori făceau schimb de legume, alteori de vești. Fiecare își construia propria utopie. Și fiecare era convins că o face mai bine decât ceilalți.


Apoi, pe țărm, a debarcat ea.


Eloise Wehrborn de Wagner-Bosquet, o austriacă însoțită de doi amanți și de un titlu auto-proclamat de baroneasă. Purta pantaloni scurți, un batic de mătase și o încredere absolută în propria genialitate. A anunțat că va crea pe insulă „Hacienda Paradiso” — un resort de lux pentru milionari. Nu avea nici bani, nici autorizații, dar avea o carismă atât de puternică încât până și iguanele păreau să se ascundă în tufișuri.


Odată cu ea au sosit Rudolf Lorenz și Robert Philippson — doi tineri prezentați drept „gărzile” ei. Trăiau toți trei împreună, iar insula a încetat imediat să mai fie liniștită. Baroneasa se plimba cu pistolul la brâu, intercepta corespondența vecinilor, întâmpina navele îmbrăcată în mătase și le spunea marinarilor că întregul arhipelag îi aparține. Reporterii erau în delir: „Adam și Eva” aveau acum o Lilith seducătoare.


Pe insulă începea coșmarul. (Deși ea l-ar fi numit teatru.) Ritter o disprețuia, văzând în ea întruchiparea nebuniei burgheze. Dore se temea. Iar familia Wittmer stătea deoparte, înțelegând însă limpede: baroneasa aducea cu ea nenorocirea.


Unul dintre amanții ei a devenit foarte curând victimă. Baroneasa îl trata pe Lorenz cu cruzime, iar relațiile dintre ei deveneau tot mai tensionate. El alerga la familia Wittmer — slab, vânăt, plin de vânătăi — se plângea și jura că va fugi. Dar se întorcea mereu. Philippson era ros de gelozie și de conflicte, iar Baroneasa îi instiga pe amândoi. Tabăra lor se transformase într-un mic vulcan, gata să erupă în orice clipă.


Corespondența dispărea, zvonurile se înmulțeau. Baroneasa susținea că Ritter este un tiran, iar Dore — prizoniera lui. Ritter nota în jurnal că Baroneasa era „umbra civilizației de care fugise”. Chiar și puținii marinari care ajungeau pe Floreana simțeau tensiunea: prea puțin pământ pentru atâtea orgolii.


La 27 martie 1934, Baroneasa și Philippson au anunțat brusc că pleacă. Le-au spus Wittmerilor: „Am găsit un iaht spre Tahiti”. Au zâmbit, au plecat — și nu i-a mai văzut nimeni niciodată.


Niciun iaht nu a acostat la insulă. Nicio navă nu le-a consemnat numele. Lucrurile lor au rămas în colibă: hainele, pistolul. Familia Wittmer avea să afirme mai târziu că i-a văzut plecând. Dar Ritter și Dore nu au crezut niciun cuvânt.


Zvonurile s-au întețit. Unii șopteau că Wittmerii au eliminat Baroneasa. Alții credeau că Lorenz și-a pierdut mințile și i-a ucis. O a treia variantă susținea că Philippson a omorât-o pe femeie și s-a înecat el însuși în încercarea de a fugi. Trupuri nu au fost găsite niciodată. Doar tăcerea și soarele deasupra vulcanului.


Lorenz nu a suportat singurătatea. Rătăcea pe insulă, fără pace, fără rost, până când a decis să fugă. A ajuns la o înțelegere cu un pescar norvegian pe nume Nuggerud, care a acceptat să-l ducă până la San Cristóbal, de unde putea găsi o navă spre continent. Au plecat într-o barcă mică. După aceea, urmele lor s-au pierdut.


După câteva luni, au fost găsiți morți pe insula Marchena, departe de traseul presupus. S-a născut ipoteza că au fost purtați de curenți.


Opt luni mai târziu, Ritter a murit. Cauza oficială a fost o intoxicație alimentară — dar și aici plana o anomalie. Era vegetarian, filosof, predicator al „hranei pure”, medic, în definitiv — și totuși s-ar fi otrăvit cu o pui gătit prost.


Sau a fost otrăvit. Mărturiile se contrazic. Dore susținea că el însuși a insistat asupra cinei, în ciuda protestelor ei. Wittmerii spuneau că, înainte de moarte, el și-a acuzat partenera. Adevărul a murit odată cu el — fără autopsie, fără dovezi.


Dore s-a întors în Germania și a scris cartea „Satana a venit în Eden”. În ea a povestit totul: iubirea, ruptura, suspiciunile.


Wittmerii au supraviețuit. Au construit o casă, apoi o pensiune pentru puținii turiști. Fiul lor, Rolf, a trăit până în secolul XXI și primea oaspeți chiar în locul unde mama lui născuse cândva, sub țipetele pescărușilor. Margret a murit în anul 2000, la vârsta de nouăzeci și șase de ani. Până la capăt a susținut același lucru: Baroneasa a plecat. Punct.


Dore și-a trăit restul zilelor în Germania, departe de arșița vulcanică și de stâncile insulei unde visase odinioară să-și clădească o viață dincolo de civilizație. Dar nu a încetat niciodată să creadă că, în 1934, s-a întâmplat ceva întunecat.


Astăzi, pe insulă se află câteva căsuțe și un debarcader turistic. Oamenii vin să vadă broaștele țestoase și să asculte legende. Ghidii zâmbesc și șoptesc: „Vreți să vă spun ce s-a întâmplat cu Baroneasa?” — apoi, inevitabil, fac o pauză. Pentru că nimeni nu cunoaște finalul.


Și poate tocmai în asta constă fascinația Floreanei: aici s-a încercat construirea unui paradis, dar a rezultat o oglindă a naturii umane. Unde filosofia s-a preschimbat în invidie, iubirea — în dependență, iar utopia — într-o legendă neagră.


Bazat pe fapte reale.

£££

 -Era mult mai bine pe vremea comunismului! zice cu multă convingere băiatul din taxi.


-Scuză-mă, dar ce vârstă ai? îl întreb.

-Fac în curând 30! spune el zâmbind.

-Dar tu nici nu erai născut atunci! De unde știi cum era?

-Păi mi-au spus ai mei! Și mulți alții...

-Ce ți-au spus?

- Că era ordine, că toată lumea avea servici și apartament! Păi e normal să dai atâția bani pe un apartament azi??

- Nu, poate nu e "normal"...dar uite, tu de ce faci taxi? 

-Pai așa vreau eu, că îmi place! Dar vreau să îmi deschid și un business!

-Aha, foarte frumos! Și ce îți mai dorești?

-Să călătoresc peste tot!

-Super! Muzica îți place?

-Daa, poi no, v-am recunoscut! Și să știți că mie îmi place muzica aia faină, de calitate! Și nu ascult prostiile astea românești de la radio!

-Păi, dragul meu, îmi pare rău să te informez că nu puteai face nimic din toate astea pe vremea comunismului! Nici business, că nu exista așa ceva, nici călătorii, că nu aveai voie, nici muzică sau concerte cu artiștii "de afară"! 

Uite, eu eram în liceu atunci! 

Și muzica de afară venea pe benzi de magnetofon piratate, prin "cunoștințe", concerte cu artiștii vedeam doar la vreun video de mâna a doua a vreunui prieten rudă cu cineva de la partid, programul tv era de 2 ore pe seară, desenele animate 5 minute, știrile erau exclusiv despre "tovarășul Ceaușescu" și producția agricolă la hectar, întotdeauna mincinoasă de râdeau și curcile, poeziile trebuia să fie despre comunism sau Ceaușescu, filmele despre muncitori, comunism sau Ceaușescu. În plus, învățam la lampă sau lumânare și stăteam la coadă și câte 7 ore să prindem 2 pachete de carne "la oraș". Iar celebrul "servici" și celebrul "apartament" le primeai când și unde voia partidul. Asta dacă nu dădeai celebra șpagă sub formă de pachete de țigări Kent(capitaliste, fir-ar!) și cafea sau Pepsi(tot capitaliste, fir-ar!).

Iar o discuție de genul ăsta nu ar fi avut loc, că era foarte posibil ca eu sau tu să fim securiști.


Băiatul face ochii mari. Îi văd prividea șocată în oglinda retrovizoare.


-Nu prea ți-au povestit ai tăi despre astea, nu?

-Nu...dar nu cred că a fost chiar așa, nu avea cum!

-Păi eu am trăit asta, crezi că te mint? Și miile de oameni care au ieșit în stradă în decembrie '89 crezi că au făcut-o degeaba? De bine ce era?

-Ee, lăsați, că ăia au fost puși!

- Asta tot ai tăi ți-au spus-o?

-Păi da! 

-Dar tu ai cercetat așa, cu mintea ta, să vezi dacă a fost așa sau nu? 


Liniște din nou.


-Dragul meu, mii de tineri așa ca tine au ieșit sincer în stradă atunci. Mulți dintre ei au fost împușcați. În cazul unora familiile nu au putut nici măcar să recupereze trupurile. Și datorită lor noi putem avea această discuție azi. Eu pot avea o trupă și pot organiza evenimente. Tu poți călători sau să îți faci un business. Dar, mai mult decât orice, avem acces la informație, la cultură, la oportunități de a ne dezvolta, de a crește. Uite, văd că ai o iconița acolo. Crezi în Dumnezeu?

-Oo, da!

-Nasol, în comunism așa ceva nu era acceptat! S-au dărâmat biserici, au fost băgați la inchisoare o grămadă de preoți cu har! Tatăl meu, profesor de istorie, nu avea voie să intre în biserică!

-Da' vi se pare că ăștia care ne-au tot condus sunt ok?

-Nu, deloc! Dar ei sunt exact cei contaminați de cât de "bun" a fost comunismul! Și dacă prezentul nu ne place, nu trebuie să fugim în trecut! 

-Eu vreau oricum să plec din țara asta, să știți!

-Unde, mai exact?

-Nu m-am hotărât! Dar mă tentează Anglia sau Irlanda! Sau poate Italia...

-De ce nu Rusia, că alea sunt cam capitaliste?


Băiatul râde, dar nu e râsul lui.

Se uită cu ochi mari la mine.

E finalul cursei. Îi plătesc, îi strâng mâna și îi spun că mi-a plăcut să stăm de vorbă. El îmi spune că nu a mai vorbit nimeni așa cu el. Și că își păstrează părerile, dar îmi mulțumește.  

Și se mai gândește ce o să facă.


Au trecut 36 de ani de la Revoluția din '89.

£_£

 

A cui sunt trupurile noastre? – întrebarea pare simplă, dar, odată rostită, liberează în straturi o istorie lungă, încăpățânată, în care corpul trece dintr-o mână în alta, ca un obiect valoros pe care nimeni nu-l scapă din priviri. De la părinți la Biserică, de la cei bogați la Stat, fiecare epocă și-a adjudecat, măcar pentru o vreme, dreptul de proprietate asupra cărnii.


În familie, corpul copilului începe prin a fi o anexă. Părinții îl privesc ca pe o extensie a propriului trup, iar expresia „Eu te-am făcut, eu te omor!” – rostită cu o lejeritate înfiorătoare în multe case – nu e o glumă, ci hăuitul unei tradiții în care copilul se afla, efectiv, în posesia celui care îl aducea pe lume. Roma antică numea asta patria potestas; lumea noastră îi spune educație. În ambele cazuri, corpul mic nu se aparține pe sine.


Apoi vine Biserica, care introduce o altă formă de proprietate: transcendentală. Trupul devine templu, loc al unei prezențe care te depășește. Nu îl ai, îl primești. Nu îl stăpânești, îl administrezi. Teologia a rafinat această formulă timp de secole, transformând corpul într-un bun aflat sub contract spiritual – cu clauze stricte, deseori inegociabile.


Istoria economică are, la rândul ei, răspunsul pregătit: trupul celui nepricopsit și calic servește trupul celui bogat. De la sclavie la iobăgie, de la domesticire la munca industrială, corpul devine para, unealtă, resursă. Pentru multă vreme, un om avut putea decide nu doar cum trăiesc cei de sub el, ci și în ce fel le funcționează corpul: cât muncesc, cât dorm, ce mănâncă, câtă forță dau din ei. Biografia celor mulți începe în fibra corporală a celor puțini.


Abia Statul aduce în scenă o formă de proprietate cu pretenții universale. În logica sa, trupurile cetățenilor alcătuiesc marele organism politic. De aceea Statul reglementează, disciplinează, înregistrează, vaccinează, recrutează, închide. Justiția devine brațul său executiv, membrul prin care trupuri sunt mutate dintr-un spațiu în altul: din libertate în detenție, din societate în instituții, din biografie privată în statistică publică. În această ecologie de putere, corpul trece de la una dintre instituții la alta cu ușurătatea unui dosar.


Modernitatea târzie încearcă să întrepte acest traseu. În discursul civic, corpul redevine al individului: proprietate personală, inviolabilă, inalienabilă. Dar ideologia proprietății individuale e fragilă. Sub ea se află încă vocile arhaice – părinți care revendică, biserici care prescriu, economii care evaluează, state care organizează.


Trupurile noastre poartă urmele tuturor acestor regimuri. Fiecare a încercat, într-un fel, să spună: îți aparții, dar prin mine. Ceea ce ne rămâne astăzi nu e o posesie senină, ci o negociere continuă între ceea ce suntem și ceea ce suntem făcuți să fim. 


Adevărata enigmă nu privește începutul, ci pretenția. Nu originea ne tulbură, ci jinduirea. Cine revendică, astăzi, ceea ce numim „eu”? Cine pretinde dreptul de a ne purta trupul ca pe un bun propriu? Cui îi aparțin, de fapt, carnea și oasele cu care și prin care trăim?

£££

 Jane Fonda s-a născut pe 21 decembrie 1937 la New York, părinții ei fiind canadianca Frances Ford Seymour și actorul american Henry Fonda. ...