$$$

 FREDERIC CHOPIN

Având un suflet sensibil și nobil, Frederic Chopin a fost un artist romantic tipic;compozițiile sale cu o tonalitate personală au avut un efect determinant aproape o jumătate de secol asupra stilului interpretativ al concertelor de pian, acestea fiind preferate și azi în programele de concerte.

Când auzim de Chopin de regulă ne vine în minte un singur instrument muzical:pianul. Cu toate că niciodată nu i-a plăcut să dea concerte, apărând doar de 30 de ori în fața publicului, ca pianist era mai bun decât mulți virtuozi ai secolului al XIX-lea. A contribuit foarte mult la schimbarea muzicii pentru pian. Prietenul său Robert Schumann caracteriza compozițiile cu stil novator ale lui Chopin drept lovituri de tun ascunse într-un buchet de flori.

Copilăria din Polonia

Tatăl lui Frederic a părăsit Franța încă din tinerețe și s-a stabilit în Polonia, unde a cunoscut-o pe Justyna Krzyzanowska, cu care s-a căsătorit în 1806. Viitorul compozitor s-a născut în Zelazowa Wola, un sat mazovian lângă Varșovia. După registrul stării civile din biserica satului, s-a născut la data de 22 februarie 1810, dar după afirmația mamei sale, Frederic a văzut lumina zilei doar în 1 martie. A avut trei surori – Ludwika, Izabela și Emilia – cu care și-a petrecut copilăria fericită.

Frederic a fost un copil minune. Desena caricaturi, scria poezii – și fără o pregătire formală – cânta la 4 mâini la pian cu sora sa, Ludwika. La vârsta de 6 ani a luat primele lecții de pian de la un profesor local, care i-a făcut cunoscut repertoriul clasic german, mai ales compozițiile lui Johann Sebastian Bach. Improviza cu plăcere, iar la vârsta de 7 ani, în 1817, a realizat prima compoziție, o poloneză. Tânărul compozitor a fost desemnat cu mândrie de presa poloneză drept un geniu. Vestea s-a răspândit cu repeziciune printre melomani și a fost copleșit cu invitații de a concerta în fața publicului. Debutul său concertistic a avut loc la vârsta de 8 ani.

De la vârsta de 11 ani, Frederic a învățat componistica la Conservatorul din Varșovia, nou înființat. La vârsta de 15 ani i-a apărut Rondoul în do-minoropus 1 compus pentru pian. Studiile aprofundate le-a început cu un an mai târziu, în 1826, sub conducerea profesorului J. Elsner. În acest timp – ca de altfel în toată viața lui – a fost un participant pasionat la serate muzicale, concerte și spectacole de operă. Varșovia însă nu făcea parte din centrele muzicale europene importante. În scurt timp, Chopin a simțit nevoia de a place în străinătate pentru a dezvolta, îmbogăți și aprofunda capacitățile sale muzicale.

În 1829 tânărul artist dădea concerte la Viena și avea un succes răsunător. Pe vienezi i-a uluit noutatea muzicii sale. S-a întors în Varșovia, dar cu intenția fermă de a realiza o carieră internațională.

Nu s-a lăsat nici de activitatea componistică – în această perioadă s-au născut două concerte pentru pian și orchestră, și o variațiune pe aria La ci darem da manodin opera Don Giovannide Mozart. Chopin a compus concertele pentru a-și etala calitățile de orchestrator. Aceste opere au contribuit și la îmbogățirea tehnicii sale interpretative pianistice. Muzica lui Chopin, pe lângă virtuozitatea sa, poartă și un mesaj profund contrar altor compozitori care scriau doar pentru etalarea virtuozității instrumentale. Digitația, utilizarea pedalelor și ritmul au făcut tonalitatea pianului mai colorată, i-au mărit expresivitatea. Stilul interpretativ introdus de compozitorul polonez a devenit determinant în cadrul artiștilor instrumentiști în următoarea jumătate de secol.

Talentul muzical ieșit din comun al lui Chopin a devansat epoca sa. Contemporanii săi apreciau rafinamentul și nuanța compozițiilor sale, dar nu au remarcat faptul că limbajul muzical al lui Chopin era absolut nou și în întregime polonez.

În Paris prin Viena

În 2 noiembrie 1830, la 20 de ani, a părăsit Polonia. Luându-și rămas bun de la Varșovia, și parcă presimțind că nu se va mai întoarce niciodată în țară, a luat cu el un pumn de pământ natal într-un vas de argint.

Cu toate că și-a petrecut numai copilăria și tinerețea timpurie în Polonia, toate compozițiile sale ulterioare sunt pătrunse de un sufletpolonez specific și cele mai vesele piese muzicale au o notă de melancolie.

Chopin a petrecut opt luni în Viena și a susținut numai două concerte. Din Viena a pornit spre Paris, capitala artistică europeană a timpului. Pe acest drum a aflat că rușii reprimaseră într-un mod sângeros răscoala poloneză din noiembrie. La aflarea acestei vești, într-o dispoziție disperată s-a născut studiul Cântec Revoluționar. Conform unelor surse, tânărul compozitor era în legătură cu mișcarea revoluționară, având ca țel eliberarea Poloniei de sub jugul țarist.

Anii petrecuți la Paris

Chopin a sosit la Paris în 1831. Capitala franceză i-a devenit a doua patrie, dar compozitorul nu era fericit. În această perioadă trăiau foarte mulți emigranți polonezi la Paris. În anturajul lor, Chopin a intrat în cercul oamenilor bogați și influenți. În schimb, el a rămas sărac. În prima perioadă își asigura subzistența din lecții de pian – serviciile sale fiind solicitate mai mult de polonezi. Însă după ce a concertat la o serată muzicală a bogatei familii Rothschild, a devenit cel mai căutat profesor de pian din paris. Pentru câte o lecție de pian, elevii trebuiau să plătească sume considerabile, și în scurt timp Chopin n-a mai dus lipsuri. În scrisorile din această perioadă adresate familiei sale se laudă cu faptul că înaintea lui s-au deschis cele mai renumite saloane, unde se bucură de anturajul aristocraților, al miniștrilor și al deputaților.

În această perioadă Parisul era centrul cultural și intelectual al Europei. Dintre prozatori, trăiau aici Honore de Balzac, Victor Hugo, Stendhal, George Sand;dintre poeți, Alfred de Musset, Alfred Victor de Vigny și Heinrich Heine;dintre compozitori Hector Berlioz, Felix Mendelssohn și Giacomo Rossini și foarte mulți pictori în frunte cu Eugene Delacroix.

Dar talentul nu era suficient pentru ca cineva să devină renumit în Paris. Neapărat trebuia să participi în viața de societate, care în vremea respectivă se concentra în saloane. Aici, la diferitele întruniri se dădeau deseori și concerte pentru un public cu număr redus dar foarte select. Notabilitățile bogate își permiteau ca saloanele lor să devină adevărate săli de concerte. De exemplu, fabricantul de piane Pleyel a construit în sala sa de oaspeți o scenă înconjurată de perdele groase de catifea. Si Chopin a dat multe concerte pentru elita societății pariziene. Ca atare, era înconjurat de personalități de seamă. A fost favoritul răsfățat al saloanelor aristocrației, și totuși nimeni nu a ghicit în el omul care suferea enorm din cauza sorții nemiloase a patriei sale.

Cu toate loviturile istorice suferite de patria sa, nu și-a întrerupt activitatea componistică;în această perioadă a elaborat mai multe compoziții solistice pentru pian. Însă cariera sa ca maestre interpretativ nu a avut o evoluție plină de succese. Nici temperamentul și nici starea sănătății lui Chopin nu erau potrivite pentru a duce viața plină de surmenaj a virtuozilor care dau concert după concert. În stilul său interpretativ intensitatea sunetelor nu era suficient de mare pentru a umple complet o sală mare de concerte. În plus, înaintea fiecărui concert avea un trac uriaș.

Marea parte a maturității, Chopin a petrecut-o la Paris, făcând numai ocazional deplasări mai mici sau mai mari/ În 1835 a vizitat Dresda, unde s-a îndrăgosti de tânăra de 16 ani, Maria Wodzinsla, cu care a vrut să se căsătorească. Dar părinții Mariei s-au împotrivit acestui mariaj, și astfel idila s-a terminat repede. Tot în același an, prin intermediul unui compozitor romantic german, mai tânăr cu un an, Mendelssohn, l-a cunoscut pe Robert Schumann, un alt compozitor german de aceeași vârstă, ale cărui elogii au contribuit la răspândirea renumelui său în toată Germania. Variațiunile sale compuse pe tema ariei La ci daremau fost salutate de compozitorul german cu următoarele cuvinte:Domnilor, jos pălăria. Iată un geniu.

Muzica lui Chopin

Chopin și prietenul său mai în vârstă cu un an, carismaticul compozitor maghiar Franz Liszt, erau personalități determinante printre pianiștii epocii lor. Legătura lor n-a fost fără probleme, deoarece aveau rapoarte diferite față de muzică. Concepția lui Chopin era mai clasică și mai disciplinată:pe pianul său întotdeuna stătea un metronom și făcea excese de furie dacă vreunul din discipoli nu respecta măsura. Stilul interpretativ al lui Liszt era plin de bravadă, îi plăcea să-și etaleze calitățile, era predispus să corecteze compozițiile altora în timpul interpretării. După o anecdotă a timpului, la un concert, Liszt interpretând o nocturnă de Chopin, a îmbogățit-o cu toate înfloriturile posibile. Acest lucru l-a enervat la culme pe Chopin care l-a sfătuit pe Listzt ca, ori să cânte cum este scris ori să nu cânte deloc.

Cu toată factura clasică a lui Chopin, și el încerca să facă muzica mai variată. Utiliza adesea așa-zisa tehnică rubato, care consta dintr-o abatere fină de ritm – încetinind anumite măsuri și accelerând altele – astfel încât tempoul de bază al piesei muzicale nu se schimbă. În interpretarea compozițiilor sale, Chopin își permitea o anumită libertate – aceeași compoziție nu era niciodată interpretată la fel. Aceasta era și o consecință a spontaneității muzicii sale, compozițiile lui luând deseori naștere din improvizații. Cu toate acestea, Chopin compunea încet și atent. Față de impovizațiile sale fluente, activitatea componistică era un proces obositor, în timpul căruia autorul își schimba câte o frază de nenumărate ori. Un martor a povestit că dacă era nemulțumit de rezultatele muncii sale, se enerva la culme și se comporta ca un nebun.

Chopin a compus aproape numai piese pentru pian (are două concerte pentu pian și orchestră cu instrumentație făcută de el:concertele pentru pian și orchestră în fa minor și mi minor). Opera sa se compune printre altele din:2 fantezii muzicale, 27 de studii, 26 de preludii, 17 poloneze, 58 de mazurci, 17 valsuri, 21 de nocturne, 4 balade, 4 scherzouri, 4 improntu-uri. Mazurcile, valsurile și polonezele compuse încă în Polonia sunt de fapt dansuri stilizate. Mazurcile sunt lirice și intime, iar valsurile sunt compoziții sclipitare destinate saloanelor. Nu este greu de observat inspirația lor patriotică în unele piese compuse în străinătate.

Chopin a compus ambele concerte pentru pian și orchestră înainte de a pleca în străinătate, și sentimental amândouă se leagă de răscoala din noiembrie ce a avut loc în Polonia cotropită.

Se poate percepe ca o ironie a soartei evenimentul ce a avut loc în perioada răscoalei împotriva Rusiei. După atentatul din Varșovia din 19 septembrie 1862 împotriva guvernatorului țarist, generalul Berg, rușii au răscolit palatul familiei Zamoyski, și au aruncat afară pe fereastră pianul lui Chopin, la care compusese și cele două concerte.

Dragoste și boală

În octombrie 1836 la prietenul său Liszt a cunoscut-o pe George Sand, pe adevăratul său nume Aurore Dudevant, o scriitoare franceză cu o fire extravagantă. Scriitoarea era pasionată de oamenii de seamă, și avusese câteva aventuri amoroase cu artiști romantici. Curând l-a introdus și pe compozitorul polonez în cercul artiștilor romantici.

Sand și Chopin s-au îndrăgostit în vara anului 1838. Iarna următoare au petrecut-o la o mănăstire din Mallorca, unde încercau să vindece boala compozitorului. De câțiva ani apăruseră primele semne ale tuberculozei, semne care se accentuau în zilele ploioase. Clima mediteraneeană, cât și peisajul minunat, au avut efecte benefice asupra lui Chopin, care acum lucra la noi compoziții. A compus aici șiruri de creații minunate, printre ele 24 de preludii, balada în fa-major, polonezele în la-major și în do-minor, și mai multe mazurci. În februarie 1839, perechea s-a întors în Franța, pe moșia din Nohant a lui George Sand. De atunci și până în 1846 aici și-au petrecut verile. Pe timp de iarnă se întorceau la Paris, unde compozitorul închiria o locuință separată. Când nu era ocupat cu lecții de pian sau cu activitatea sa componistică, Chopin își petrecea timpul împreună cu George Sand și cu copiii acesteia, Solange și Maurice.

Cu trecerea anilor, starea sănătății lui s-a agravat tot mai mult. La toată înălțimea lui apreciabilă avea numai 50 de kilograme, cu ceva mai mult decât Solange la 12 ani ai săi. Cu toate aceste impedimente, la cererea prietenilor, Chopin a hotărât să susțină mai multe concerte în public. Decizia lui i-a creat totuși o stare de neliniște și îngrijorare. Marie d’Agonet, iubita lui Franz Liszt, a și remarcat odată că Chopin își schimbă părerile în mod continuu. La el un singur lucru e constant:tusea.

Concertul din 26 aprilie 1841 a avut un succes răsunător. Criticile erau înflăcărate, suma încasată, uriașă. După această apariție, Chopin a mai concertat în public o singură dată. În același an, Liszt remarca:compozitorul polonez are un renume atât de strălucit, încât vizibil stă deasupra oricărei critici.

Dar în acest timp, relația dintre Chopin și George Sand a început să se destrame, și această decepție a agravat starea sănătății compozitorului. Pe măsură ce creșteau copiii scriitoarei, certurile dintre ei au devenit tot mai dure. Sand scria un roman a cărui eroină se distrugea din cauza scenelor de gelozie ale iubitului său grav bolnav. Concluzia era foarte clară:scriitoarea se săturase de Chopin. Legătura lor s-a terminat în 1847, după un scandal furtunos.

Sfârșitul

Starea sufletească și sănătatea lui Chopin se degradau tot mai mult. Prietenii lui îl îndemnau la o nouă apariție în public pentru a-i abate atenția de la suferințele sale. De această dată, o fostă elevă, Jane Stirling, îl sprijinea în crizele nervoase și stările depresive devenite tradiționale înaintea concertelor. În urma unei invitații, în aprilie 1848, Chopin a plecat în Anglia. Grav bolnav, a concertat la Londra și s-a angajat și pentru Edinburgh în Scoția, chiar după o călătorie de 12 ore cu trenul.

În scrisorile sale se plângea că nu are aer și că are impresia că imediat își dă duhul. Stirling, care voia să-i devină soție, îl enerva tot mai mult. Invocând efectele dăunătoare ale climei britanice asupra sănătății sale, Chopin s-a întors la Paris în noiembrie al aceluiași an.

Îmbunătățirea temporară a stării sănătății sale a făcut posibil să petreacă câteva luni fericite printre prietenii săi. I-a revenit și dispoziția creativă (care îl părăsise după desparțirea de George Sand) și în această perioadă a compus două mazurci, care au apărut numai după moartea sa.

Boala l-a atacat din nou, și de această dată l-a învins. În ultimele zile a fost îngrijit de sora sa, Ludwika. Chopin a murit pe 17 octombrie 1849 în Paris. Înmormântarea s-a desfășurat după un scenariu conceput de el, și printre altele în timpul ceremoniei s-a cântat și Recviemul lui Mozart.

Frederic Chopin a fost înhumat în cimitirul Pere Lachaise, nu departe de mormintele a altor doi compozitori italieni decedați nu cu mult timp înainte:Donizetti și Cherubini.

Sicriul lui a fost presărat cu acel pumn de pământ pe care-l adusese din Polonia, și pe care îl păstrase cu grijă pe tot timpul șederii sale în străinătate. Numai după mulți ani i-a fost transportată inima la Varșovia și zidită într-o navă laterală a bisericii Sfânta Cruce.

Monumentul de pe mormântul lui Chopin a fost executat de ginerele lui George Sand, soțul Solangei. În satul său natal, Zelazowa Wola, au fost ridicate două monunmente în amintirea lui, unul în 1894, celălalt în 1968. În 1948, casa natală a lui Chopin a fost transformată în muzeu.

În amintirea marelui compozitor polonez s-au fondat mai multe societăți muzicale care îi poartă numele, iar începând din 1927 la Varșovia, din cinci în cinci ani se organizează Concursul Internațional de Pian Chopin.

$$$

 FREYDIS EIRIKSDOTTIR

Dacă Erik cel Roșu a fost omul care a pus bazele coloniilor vikinge din Groenlanda în jurul anului 985, iar fiul său Leif Eriksson a ajuns pe țărmurile Americii de Nord în jurul anului 1000, Freydís Eiríksdóttir, fiica lui Erik, este personajul care complică această poveste și o scoate din registrul eroic, simplificat. Este una dintre puținele femei ale epocii vikinge care apar în sursele medievale cu un rol central și, în același timp, una dintre figurile cele mai greu de încadrat într-o categorie clară. În funcție de textul pe care îl citești, Freydís poate fi o femeie de un curaj ieșit din comun sau un personaj responsabil de un masacru calculat.

Aproape tot ce știm despre ea provine din două texte islandeze medievale: Saga groenlandezilor și Saga lui Erik cel Roșu. Problema este că aceste două relatări nu spun aceeași poveste și, în unele privințe, par să descrie două personaje diferite.

Freydís era fiica lui Erik cel Roșu, născută în afara căsătoriei. A crescut într-o lume aspră, într-o societate de coloniști unde viața depindea de forță, de alianțe fragile și de capacitatea de a-ți apăra poziția. Nu există indicii că ar fi fost o figură marginală. Dimpotrivă, tot ce reiese din surse sugerează că avea statut, influență și o autoritate reală în comunitatea nordică din Groenlanda.

Prima versiune a poveștii ei (Saga lui Erik cel Roșu), cea mai favorabilă, o plasează într-un episod petrecut în timpul unei expediții nordice în Vinland, pe țărmurile Americii de Nord. Grupul de coloniști este atacat de populații locale, iar panica se răspândește rapid. Bărbații se retrag spre corăbii, iar Freydís, însărcinată în opt luni, rămâne în urmă. Potrivit relatării, ia sabia unui tovarăș căzut, își lovește pieptul cu ea și strigă, într-un gest care îi derutează și îi sperie pe atacatori suficient cât să se retragă. Din punct de vedere militar, scena este greu de explicat, dar tocmai acest detaliu i-a asigurat supraviețuirea în tradiția narativă nordică.

Dacă ar fi existat doar acest episod, Freydís ar fi intrat în istorie ca una dintre figurile neobișnuite și curajoase ale explorării nord-atlantice. Doar că există și cealaltă relatare.

Într-o versiune mult mai întunecată, Freydís apare drept inițiatoarea unei expediții spre Vinland, organizată împreună cu doi frați islandezi. Între cele două tabere izbucnește un conflict legat de împărțirea proviziilor și a câștigurilor. Freydís își convinge soțul și oamenii să-i ucidă pe bărbații din cealaltă tabără, sub pretextul autoapărării. Când aceștia refuză să omoare femeile rămase, Freydís ia un topor și le ucide ea însăși. La întoarcerea în Groenlanda, îi constrânge pe martori să păstreze tăcerea prin amenințări. Crima este descoperită mai târziu, iar reputația ei este distrusă.

Diferența dintre aceste două portrete este atât de mare, încât istoricii moderni privesc cu prudență întregul material. Nu știm cât este fapt istoric, cât este construcție literară și cât este deformare a memoriei colective. Textele au fost scrise la generații după evenimente, într-o cultură în care transmiterea poveștilor conta uneori la fel de mult ca exactitatea detaliilor.

Un lucru este însă cert: lumea în care a trăit Freydís era profund violentă, și chiar dacă femeile din societatea nordică aveau mai multe drepturi decât în alte părți ale Europei medievale, rareori apar ca lideri de expediții sau ca figuri centrale în conflicte armate. Faptul că Freydís ocupă un asemenea loc în ambele relatări spune mult despre poziția ei reală. Mai spune și ceva despre ce a însemnat, în realitate, expansiunea vikingă spre vest: nu o aventură romantică, ci o succesiune de tensiuni, rivalități și lupte pentru resurse, purtate de oameni care trăiau la limita supraviețuirii.

Freydís Eiríksdóttir rămâne astfel una dintre figurile cele mai greu de încadrat ale epocii vikinge, prinsă într-o zonă în care eroismul și violența se suprapun fără să mai poată fi despărțite clar.

Surse:

https://www.historyextra.com/period/viking/freydis-eiriksdottir-life-legend-sagas-real/

https://thevikingherald.com/article/a-savior-or-a-villain-the-story-of-freydis-eiriksdottir/95

$$_

 FRUCTELE MÂNIEI - JOHN STEINBECK

Am spus dintotdeauna că istoria face casă bună cu beletristica. De multe ori, cea din urmă, având datele istorice, pătrunde în intimități ale trecutului, în casele familiilor sau în sufletele oamenilor dintr-o anumită epocă așa cum cea dintâi nu reușește. Este și cazul romanului , scris de către John Steinbeck , laureat al premiului Nobel pentru Literatură în anul 1962. Scriitorul prezintă inegalabil amara poveste a societății americane din timpul Marii Crize Economice din 1929-1933. Dar nu o face după modul de lucru al istoriei, cu date, statistici, explicații științifice, mergând deci de la exterior spre interior, adică încercând să prezinte o realitate socială plecând de la date abstracte. Ci o face prin muncă de teren, prin observații directe, prin descoperirea vieții bieților oameni din acele timpuri, de la interior spre exterior, ilustrând dramatismul acestor ani, pornind din inimile greu încercate ale americanilor.

Descrierile realităților socio-economice din SUA par a fi desprinse dintr-o distopie. Arendașii sunt alungați de pe pământurile lor de către marii proprietari, casele le sunt puse la pământ de un tractor, grădinile le sunt arate, iar ei pornesc în lumea largă cu câteva bunuri. Fermele mici și mijlocii dau faliment, șomajul crește galopant, specula este în floare. Familii întregi din Oklahoma, Texas sau New Mexico rămân fără o sursă de venit, iar procurarea pâinii devine din ce în ce mai grea. Salvarea lor vine de la afișele care împânzesc fiecare stat, de unde află că vor găsi locuri de muncă în California. Vor culege portocale, piersici și struguri, vor simți briza oceanului, nu vor cunoaște iarna, își vor ridica o casă înconjurată de grădini întinse. Toate aceste familii își urcă casa în camionetă și pornesc pe un drum de mii de kilometri ce leagă estul de vest, 66 road, cu speranța unei vieți mai bune. Așa începe american dreamul americanilor.

Un termen-cheie în opera lui Steinbeck este speranța. Ea este prezentă în fiecare capitol din carte, ascunsă în gândurile intime ale unui personaj, tremurând pe buzele acestuia. Este singura lumină din carte ce radiază peste cititor și contrastează cu realitatea mizeră a vieții. Ceea ce susține progresul cititorului pe firul narativ este tocmai această rază de nădejde, de care se agață, de altfel, și eroii romanului. Ea este prezentă o bună vreme, apoi dispare odată cu un eveniment tragic, dar pare că va renaște din propria cenușă. Doar pare, însă, pentru că se va stinge progresiv, asemenea unei candele. Situația este identică cu cea din Șoareci și oameni, unde nădejdea este prezentă din episodul inițial până în cel final. Am numit-o speranța steinbeckiană, caracterizată de o intensitate uriașă ce le dă personajelor puterea de a merge mai departe, animându-le viața, dar care se pierde treptat. Întreaga călătorie a americanilor este o lungă așteptare, iar salvarea în care-și pun nădejdea întârzie să vină. Expresia Așteptându-l pe Godot pare a caracteriza epilogul (ne)împlinirii acestei speranțe.

Familia Joad este una dintre miile de familii care pornesc pe șoseua 66. Este o familie numeroasă din Oklahoma care s-a reîntregit după ce li s-a alăturat Tom, fiul cel mare, eliberat din închisoare. Rămași fără casă și fără pământul pe care îl munceau, sunt forțați să plece. Își cumpără o camionetă în care-și urcă întreaga agoniseală, iar cu 150 de dolari în buzunar se avântă pe un drum de 3000 de kilometri. Îl iau cu ei și pe Cassy, care a renunțat la preoție. Odiseea familiei Joad începe.

Tehnica lui Steinbeck de a descrie atât călătoria, cât și perioada ulterioară este sublimă. Eu am numit-o tehnica cinematografică a literaturii, dat fiind că de multe ori simțeam că ies din filele cărții și vizionez un film palpitant. Fiecare loc traversat este descris în nuanțe vii și contururi bine definite, cu o grație deosebită a detaliului. Apoi cadrul se mută brusc pe surprinderea întregii familiei, a camionetei acestora sau a locului de popas, și se apropie din ce în ce mai mult, până se aud vocile personajelor. Niciun dialog nu este purtat static, personajele fiind angrenate în diferite treburi, replicile intersectându-se cu o anumită acțiune, ceea ce oferă scenelor un dinamism continuu. Totul se mișcă într-un flux alert, neîntrerupt, tensionat.

Atenționați încă din timpul drumului, membrii familiei Joad vor cunoaște adevărata față a Californiei și faptul că socotelile de acasă nu se potrivesc cu cele din târg. Sunt tratați, precum toți cei veniți din est, cu ură. Primesc porecla de okies, termen jignitor ce îi desemna pe cei din Oklahoma. Locuiesc în acele hoovervilles – taberele de la marginea orașelor cu așezări din corturi, barăci și bordeie, numite astfel după președintele american al vremii, Herbert Hoover – în care domneau mizeria, sărăcia și foamea. Un loc de muncă este aproape imposibil de găsit, iar odată găsit este plătit cât să poți să asiguri hrană familiei de pe o zi pe alta. Nu este de mirare că deviza care circula înainte de criză, Tinere, du-te în vest și prosperă împreună cu țara (Go west, young man, and grow up with the country) va deveni Tinere, du-te în vest și îneacă-te în Oceanul Pacific (Go west, young man, and drown yourself in the Pacific Ocean).

Scena finală este memorabilă, una dintre cele mai puternice și neobișnuite din literatura universală. Provoacă milă, dar și repulsie. Arată prăbușirea aproape tuturor valorilor acelor vremuri, dar și încrederea că un ultim strop de umanitate încă mai există.

O melodie apropiată de măsura artistică a cărții, care se inspiră din povestea ei, este The Ghost of Tom Joad. Versurile de un lirism profund prelungesc întocmai suflarea cărții, iar vocea înceată și posomorâtă, cu rare izbucniri de note mai înalte și vesele, amintește de speranța ce pătrundea uneori în sufletele zbuciumate ale americanilor care cutreierau șoseaua 66.

$$$

 GALATIA

Galatia a fost cea mai longevivă și puternică așezare celtică din afara Europei . A fost singurul regat de remarcat care a fost făurit în timpul invaziilor celtice din Mediterana din secolele al IV-lea și al III-lea î.Hr. Încă de la înființarea sa, Galatia a fost o putere formidabilă în Asia Mică , capabilă să ceară tribut de la state puternice precum Regatul Pergamonului .

Galatia era situată în Frigia de Est, o regiune care se află acum în Turcia de astăzi . Din această fortăreață, galatenii au atacat și jefuit vecinii lor din Asia Mică și Marea Egee . Această poziție agresivă a adus-o în conflict cu mai multe puteri elenistice și, în cele din urmă, chiar cu Republica Romană . În ciuda unei înfrângeri zdrobitoare în Războiul Galatic din 189 î.Hr., comunitățile celtice din Galatia și-au menținut identitatea până în Antichitatea târzie.

Exodul celtic

Până la începutul secolului al V-lea î.Hr., suprapopularea crease o penurie de resurse în Europa. Ca răspuns la lipsa de resurse și la o concurență sporită, cetele de războinici celtici și-au îndreptat atenția spre sud. În societatea celtică, tinerii lideri trebuiau să câștige prestigiu demonstrând priceperea lor ca războinici și dobândind bogăție prin raiduri pentru a urca pe scara socială. Liderii consacrați erau, în mod similar, presați să-și mențină prestigiul odată ce atinseseră un rang înalt. Această structură socială competitivă încuraja conflictele armate și raidurile îndrăznețe.

La început, grupuri mici au început să facă raiduri din ce în ce mai departe, în regiuni precum Italia și Dunărea Mijlocie. Acest lucru a dus în cele din urmă la mișcări masive de populație în bazinul mediteranean în secolele al IV-lea și al III-lea î.Hr. Autorii romani antici au probabil dreptate când presupun că migrația celților a fost parțial motivată de apetitul lor pentru luxul mediteranean, precum vinul și uleiul de măsline.

O mare coaliție de triburi celtice conduse de un rege pe nume Brennus a invadat Grecia în secolul al III-lea î.Hr. Brennus și celții săi au fost învinși la Delfi după câteva victorii inițiale, după care triburile aliate au fost împrăștiate. Cu toate acestea, un grup dislipit s-a desprins din această coaliție și a invadat Tracia înainte de a asedia Bizanțul . Doi șefi, Leonorius și Lutarius, au condus acest grup dislipit format din trei triburi, Tolistobogii, Tectosagii și Trocmii. Doar aproximativ jumătate din numărul lor erau luptători, restul erau femei și copii. Această masă de coloniști se baza pe raiduri și jafuri pentru a se întreține, dar avea nevoie stringentă de un cămin sigur pe termen scurt.

Urmașii lui Leonorius și Lutarius erau sortiți unui destin mult mai impresionant decât cel al triburilor conduse de Brennus. Acești celți au devenit cunoscuți în istorie sub numele de galateni, după ce au trecut în Asia Mică.

Intrarea în Anatolia

Nicomedes I al Bitiniei (domnie 278-255 î.Hr.) i-a invitat pe Leonorius și Lutarius în Anatolia ca aliați ai săi în schimbul asistenței lor militare. Nicomedes I se lupta la acea vreme atât cu fratele său, Zipoetes al II-lea al Bitiniei, cât și cu regele seleucid Antioh I Soter (domnie 281-261 î.Hr.). Celții s-au dovedit a fi aliați valoroși, iar Nicomedes I a ieșit victorios în bătăliile sale. Această alianță le-a permis lui Leonorius și Lutarius să-și aducă poporul într-un ținut nou și promițător.

Când au sosit triburile galate, Anatolia era deja plină de diverse popoare, inclusiv multe alte comunități transplantate. Grecii își stabiliseră de mult colonii și orașe -stat în Asia Mică, iar triburile trace emigraseră în peninsulă chiar înainte de asta. Multe dintre triburi și majoritatea orașelor erau oarecum elenizate, fiind influențate de Grecia și, la rândul lor, influențând-o pe aceasta timp de secole.

Galatia, un regat celtic din Asia Mică

O vreme, celții au reușit să cucerească Asia Mică fără nicio provocare. De la pozițiile lor inițiale din Orientul Apropiat , au organizat raiduri împotriva orașelor din jur. Această scurtă perioadă de dominație liberă a fost pusă capăt de Antioh I Soter în „ Bătălia Elefanților ” din 275 î.Hr. Celții care se confruntau cu Antioh nu mai văzuseră niciodată elefanți, iar bătălia s-a transformat într-o înfrângere zdrobitoare.

După Bătălia Elefanților, triburile celtice au făcut o alianță cu Mitridates I al Pontului (domnit între 281 și 266 î.Hr.). În jurul anului 232 î.Hr., celții s-au stabilit în jurul orașului Ankara, într-o parte a Frigiei. Regii eleniști care au împărțit Asia Mică au fost de acord cu privire la necesitatea rezolvării problemei celtice, iar stabilirea triburilor prădătoare pe dealurile sterpe din Anatolia Centrală părea o soluție potrivită. În cele din urmă, această regiune a devenit cunoscută sub numele de Galatia, derivând din Galatae , un nume grecesc pentru celți.

Celții care s-au stabilit în Galatia au adus cu ei stilul lor de viață pastoral. În timp ce unele orașe importante, precum Ankara, au fost folosite drept sediu tribale, celții nu au construit propriile orașe noi și chiar au distrus unele dintre cele care existau deja. Triburile galate au construit fortificații pe dealuri, cunoscute sub numele de oppida (sing . oppidum ), pentru a-și proteja fermele și așezările. Grupurile tribale și-au marcat propriile teritorii, iar competiția dintre șefii celtici galateni a reluat rapid.

Geograful roman Strabon (cca. 64 î.Hr. - cca. 24 d.Hr.) a descris istoria organizării politice a Galatiei:

„Cele trei triburi vorbeau aceeași limbă și nu se deosebeau între ele în nimic; fiecare era împărțit în patru porțiuni numite tetrarhii, fiecare tetrarhie având propriul tetrarh, precum și un judecător și un comandant militar, ambii supuși tetrarhului, și doi comandanți subordonați. Consiliul celor doisprezece tetrarhi era format din trei sute de oameni, care se adunau la Drynemetum, așa cum se numea. Acum, Consiliul judeca cazurile de crimă, dar tetrarhii și judecătorii judecau toate celelalte. Așa era, așadar, organizarea Galatiei cu mult timp în urmă, dar în vremea mea puterea a trecut la trei conducători, apoi la doi, apoi la unul, Deiotarus, și apoi la Amyntas, care i-a succedat. Dar în prezent, romanii dețin atât această țară, cât și întreaga țară care a devenit supusă lui Amyntas, unindu-le într-o singură provincie.”

( Geografie , 12.5.1)

Deși celții nu au imigrat în Asia Mică în număr suficient de mare pentru a înlocui populațiile locale, ei au devenit casta conducătoare. Cultura celtică pare să fi pătruns în nivelurile inferioare ale societății și a fost asimilată în tradițiile locale.

Rivalitate cu Regatul Pergamonului

Galatenii nu au stat cu sânii în jos după ce s-au stabilit în Galatia, ci și-au reluat curând raidurile în restul Asiei Mici. Raidurile galatiene împotriva orașelor din Marea Egee s-au intensificat în secolul al III-lea î.Hr., stimulate de vasta bogăție și instabilitatea politică a orașelor elenistice.

Dinastia Attalidă , cu sediul în capitala lor, Pergamonul, era marea putere din regiune și cel mai puternic dușman al galatenilor. Eumenes I al Pergamonului (domnit între 263 și 241 î.Hr.) a plătit galatenilor tribut în schimbul păcii, așa cum au făcut și ceilalți conducători ai Asiei. Succesorul lui Eumenes I, Attalus I (domnit între 241 și 197 î.Hr.), nu avea nicio intenție să-i îmbuneze pe galateni cu comori. În schimb, Attalus I a intrat în război cu galatenii pentru a-și afirma puterea.

În cele din urmă, Attalus I i-a învins pe galateni la Izvoarele Kaikos în 233 î.Hr., o victorie dramatică care a devenit cea mai mare realizare a sa. Pausanias (cca. 110-180 î.Hr.) a povestit o legendă greacă conform căreia Attalus și înfrângerea sa asupra galatenilor fuseseră profețite.

Faptul că armata celtică va trece din Europa în Asia pentru a distruge orașele de acolo a fost profețit de Phaennis în oracolele sale cu o generație înainte de invazie:

„Atunci, într-adevăr, după ce am traversat strâmtoarea îngustă a Hellespontului,

Oastea devastatoare a galilor va suna; și fără lege

Vor devasta Asia; și mult mai rău va face Dumnezeu

Celor care locuiesc pe țărmurile mării

Pentru scurt timp. Căci în curând fiul lui Cronos

Le va crește un ajutor, fiul drag al unui taur crescut de Zeus ,

„Cine va aduce o zi a distrugerii asupra tuturor galilor.”

Prin fiul unui taur ea se referea la Attalus, regele Pergamului, care a fost, de asemenea, numit de un oracol ca având coarne de taur.

(Paus. 10.15.2-3)

Attalus I a ales epitetul „Soter” („Mântuitorul”) pentru a comemora înfrângerea barbarilor care amenințau orașele elenistice din Asia Mică. Attalus I Soter a comandat opere de artă care înfățișează înfrângerea galatenilor. În această perioadă, războinicul galat sau gal a devenit arhetipul barbarului din imaginația greacă.

Războiul Galatic

La începutul secolului al II-lea î.Hr., Galatia a fost implicată în conflictele dintre Republica Romană și Imperiul Seleucid . Antioh al III-lea (223-187 î.Hr.) a folosit un număr mare de trupe galate în războaiele sale cu Regatul Pergamonului. Acești galateni au fost prezenți la înfrângerea lui Antioh al III-lea în Bătălia de la Magnesia din 190 î.Hr. de către o alianță romano-pergamenă. Implicarea galaților în conflict a fost folosită de Republica Romană ca un casus belli pentru Războiul Galatic din 189 î.Hr. În anul de după Bătălia de la Magnesia, un general roman pe nume Gnaeus Manlius Vulso a fost însărcinat cu cucerirea regatului Galatiei. Attalus I i-a ajutat pe romani în acest război împotriva dușmanilor lor comuni.

Ca pregătire pentru război, tectosagii și-au adunat forțele în jurul orașului Ankara. Tolistobogii și tronimii și-au adunat forțele în jurul Muntelui Olimp (actualul Uludağ) din Galatia, care nu trebuie confundat cu muntele mai faimos din Grecia. Alianța romano-pergamenă i-a învins pe galateni la Muntele Olimp, cucerind efectiv două dintre cele trei triburi din Galatia.

„Nu a fost ușor să se ajungă la numărul celor uciși, căci fuga și măcelul s-au extins peste toate pantele și râpele muntelui, iar foarte mulți, rătăcindu-și drumul, au căzut în adâncurile de dedesubt; mulți, de asemenea, au fost uciși în păduri și tufișuri. Claudius , care afirmă că au avut loc două bătălii pe Olimp, estimează numărul celor uciși la 40.000; Valerius Antias, care este de obicei mai înclinat spre exagerări, spune că nu au fost mai mult de 10.000. Prizonierii, fără îndoială, s-au ridicat la 40.000, deoarece căraseră cu ei o mulțime de persoane de ambele sexe și de toate vârstele, mai degrabă ca niște emigranți decât ca niște oameni care mergeau la război.”

( Liviu , Istoria romană , 38.23)

Gnaeus Manlius Vulso a continuat această victorie prin înfrângerea tectosagelor la Ankara mai târziu în acel an, subminând efectiv întreaga Galație. În urma Războiului Galatic, Republica Romană i-a forțat pe galați să înceteze toate raidurile din vestul Asiei Mici. Cu toate acestea, romanii au împiedicat și Pergamonul să domine Galația.

Propagandă și putere pe altarul din Pergamon

Până în anul 167 î.Hr., galatenii se întorseseră din nou la obiceiurile lor de jefuire, iar Eumenes al II-lea din Pergamon (197 - 159 î.Hr.) a fost în război cu ei timp de următorii doi ani. La fel ca predecesorul său, Attalus I, Eumenes al II-lea s-a promovat ca protector al grecilor și campion al lor împotriva galatenilor.

Eumenes al II-lea a comandat patru lucrări monumentale pentru a comemora triumfurile sale asupra celților pe Acropola din Pergamene . Aceste monumente au adus un omagiu triumfurilor dinastiei atalide, inclusiv înfrângerea galatenilor de către Eumenes al II-lea în jurul anului 166 î.Hr. Evenimente legendare precum fondarea Pergamonului de către Telephus și Gigantomahia din mitologia greacă au fost temele cel mai proeminent portretizate, dar au fost portretizate și alte incidente din mit și istorie.

Monumentele au fost pierdute de atunci, dar au fost excavate mai multe blocuri mari de marmură din baza monumentului, de 2,48 metri. O inscripție de pe unul dintre aceste blocuri spune:

„Regele Attalos, după ce i-a învins în luptă pe galii Tolistobogi din jurul izvoarelor râului Kaikos, [a înființat această] ofrandă de mulțumire pentru Atena.” (Pollitt, 85)

Faimoasele „ Galia muribundă ” (în Muzeele Capitoline) și „Galia Ludovisi” (în Museo Nazionale di Roma ) sunt câteva dintre puținele copii romane ale artei elenistice din secolul al II-lea î.Hr. care ar fi putut face parte inițial din acest monument.

Moștenirea Galatiei

Galatia a ieșit dintr-o perioadă de migrații intense ca singurul mare regat născut din diaspora celtică. Puterea armatelor sale i-a asigurat locul în lumea violentă a perioadei elenistice . Galatenii au fost folosiți pe scară largă ca mercenari în lumea antică, iar triburile celtice din Europa au continuat să migreze în Mediterana, unde au găsit de lucru ca mercenari.

Galatenii au fost folosiți de toate marile armate elenistice și au luptat în războaiele seleucizilor și ptolemeilor. Mercenarii celtici aveau reputația de a fi războinici capabili, dar nesiguri. În ciuda valorii lor ca mercenari, galatenii erau adesea neîncrezători din cauza obiceiurilor lor străine și a lipsei lor de loialitate față de regii care le cumpărau serviciile.

„Națiunea galilor era însă la acea vreme atât de prolifică, încât umplea toată Asia ca de un roi unic. Regii din est nu purtau atunci războaie fără o armată mercenară de gali; și nici, dacă erau alungați de pe tronurile lor, nu căutau protecție la alt popor decât la gali. Într-adevăr, teroarea numelui galic și norocul neschimbat al armelor lor erau atât de puternice, încât prinții credeau că nu-și pot menține puterea în siguranță, nici nu o pot recupera dacă ar fi pierdută, fără ajutorul vitejiei galice.”

(Marcus Junianus Justinus, Epitome of the Philippic History of Pompeius Trogus, 25.2)

Galatia a fost puternic influențată de culturile asiatică, greacă și romană în antichitate, dar regiunea a menținut și o puternică tradiție celtică în limba locală și moștenirea celtică a familiilor sale conducătoare. Cea mai cunoscută referință la Galatia antică este Epistola Sfântului Pavel către Galateni din Noul Testament . În secolul al IV-lea d.Hr., Sfântul Ieronim (347 - 420 d.Hr.) a remarcat asemănările dintre limba galatenilor și a celților din Treverorum (Trier).

$_$

 GARY COOPER

Gary Cooper a fost unul dintre giganții Epocii de Aur a filmului. Timp de mulți ani, începând cu epoca filmului mut, a fost unul dintre cei mai populari actori principali de la Hollywood. A apărut în peste 100 de filme, într-o varietate de genuri și a fost renumit pentru un stil actoricesc reținut și natural, care totuși i-a permis să transmită emoții profunde.

A fost nominalizat la premiul Oscar pentru cel mai bun actor de cinci ori, câștigând de două ori, pentru „Sergeant York” și „High Noon”, și a primit, de asemenea, un premiu onorific din partea Academiei în 1961.

A fost plasat de Institutul American de Film pe locul unsprezece în lista celor mai mari vedete masculine din toate timpurile.

Biografie

Gary Cooper s-a născut Frank James Cooper în Helena, Montana, pe 7 mai 1901, al doilea dintre doi fii. Părinții săi erau din Anglia, iar tatăl său devenise avocat și mai târziu judecător la Curtea Supremă din Montana.

Primii ani

Când Frank avea șase ani, tatăl său a cumpărat o fermă de 600 de acri în afara orașului Helena, unde Frank și fratele său au fost crescuți, dar mama sa era nerăbdătoare ca cei doi băieți ai ei să beneficieze de o educație școlară în limba engleză. Așa că, atunci când Frank avea nouă ani, a fost trimis să se alăture fratelui său mai mare, Arthur, la o școală privată din Dunstable, Bedfordshire, Anglia. Odată cu izbucnirea războiului în Europa în 1914, au fost aduși înapoi, iar Frank și-a continuat școala în Bozeman, Montana.

Frank era prea tânăr pentru forțele armate și și-a petrecut timpul liber în anii războiului lucrând la ferma familiei, devenind un expert călăreț. După liceu, a urmat cursurile Colegiului Grinnell din Iowa, unde a încercat, fără succes, să se alăture clubului de teatru. Avea un talent pentru desenul de benzi desenate și caricaturi și a devenit cunoscut pentru munca sa în revista școlii. Când a terminat facultatea, a încercat să-și găsească de lucru în Los Angeles ca și caricaturist politic, dar a ajuns să fie vânzător de perdele.

Cascador

S-a întâlnit cu prieteni din Montana care își găsiseră de lucru ca figuranți cowboy la un studio de film din apropiere. Banii erau frumoși, iar Frank, un călăreț talentat, s-a alăturat curând. În 1925 și 1926, a lucrat în mod regulat ca cascador și a ajuns să cunoască agenți de casting pentru filme, inclusiv pe Nan Collins, care a fost de acord să lucreze în numele lui. Ea a fost cea care i-a sugerat să-și schimbe numele din Frank în Gary, după orașul ei natal, Gary, Indiana.

Tânărul actor

În 1926 i s-a oferit un mic rol în „Lightnin' Wins”, cu Eileen Sedgwick în rol principal, iar aspectul său plăcut și stilul natural și relaxat l-au făcut remarcat. În același an, a urmat filmul „The Winning of Barbara Worth”, cu Ronald Colman și Vilma Banky, după care i s-a oferit un contract pe termen lung cu Paramount Pictures.

După aceea, ascensiunea sa către faimă a fost rapidă. A avut o aventură cu nestingherita Clara Bow, care l-a ajutat să obțină un rol în cel mai recent film al ei, „It”, în 1927, după care a avut primele sale roluri principale western în „Arizona Bound” și „The Last Outlaw”. În același an, a apărut din nou alături de Clara Bow în „Wings”, unul dintre cele mai faimoase filme ale epocii mute și primul film care a câștigat un premiu Oscar pentru cel mai bun film.

Când a început era filmelor sonore, Cooper era pregătit. Primul său rol vorbit a fost în „The Shopworn Girl” în 1928, iar vocea și interpretarea sa l-au făcut îndrăgit de fani. Apoi a avut un succes major în filmul sonor „The Virginian” în 1929, care includea una dintre primele expresii cinematografice „When you call me that, smile”, rostită de Cooper lui Walter Huston.

Vedetă de la Hollywood

Ascensiunea sa către faimă a fost atunci extrem de rapidă. Era un bărbat înalt, cu trăsături frumoase, iar felul său lent și blând de a vorbi l-a făcut extrem de popular, mai ales că Paramount l-a asociat cu unele dintre marile frumuseți ale filmului vremii, precum Marlene Dietrich în „Morocco” în 1930, Claudette Colbert în „His Woman” în 1931 și Tallulah Bankhead în „Devil and the Deep” în 1932.

Cariera lui Cooper a continuat să prospere. A apărut pentru prima dată în „A Farewell to Arms” de Hemingway, alături de Helen Hayes, în 1932, și în „Today We Live” de William Faulkner, în anul următor.

În următorii ani, Cooper a apărut în câteva filme uitabile și unele foarte mediocre, dar în 1935 a avut un succes imens cu „Lives of a Bengal Lancer”, iar în anul următor a jucat în comedia socială clasică cu Frank Capra, „Mr. Deeds Goes to Town”, alături de frumoasa Jean Arthur cu voce răgușită. Filmul a fost un succes major de box office, iar poziția lui Cooper ca reprezentant al omului american onest și complet a fost asigurată. Acest lucru i-a permis să obțină un nou contract avantajos cu Sam Goldwyn, prin care urma să facă șase filme în șase ani pentru 150.000 de dolari fiecare și care, în mod crucial, i-a oferit libertatea de a lucra și pentru aproape orice alt studio dorea. Se părea că atinsese culmile faimei de la Hollywood - dar ce e mai bun abia urma să vină.

Superstar

A câștigat premiul Oscar pentru cel mai bun actor pentru interpretarea lui Alvin York, pacifistul devenit erou de război în „Sergeant York” în 1941. Faima și statura lui Cooper erau atât de mari la acea vreme, încât Alvin York, în viața reală, refuzase să autorizeze orice film despre el, cu excepția cazului în care ar fi fost interpretat de Gary Cooper.

În anul următor, în „The Pride of theYankees”, Cooper l-a interpretat cu simpatie pe un alt erou modern - marele jucător de baseball Lou Gehrig, care murise recent - într-o performanță emoționantă pentru care a primit o altă nominalizare la Oscar pentru cel mai bun actor.

Cooper era acum actorul principal de la Hollywood, chintesența superstarului de film, capabil să-și aleagă scenariile și rolurile. Uneori făcea erori de judecată. De exemplu, a refuzat rolul lui Rhett Butler din „Gone With the Wind”. În 1943, când se făceau planuri pentru distribuirea rolului lui Ernest Hemingway în „Fot Whom the Bell Tools”, rolul de succes al lui Robert Jordan i-a fost de câștigat și a fost nominalizat încă o dată pentru interpretarea sa. Colega sa de distribuție a fost Ingrid Bergman și există speculații că povestea lor de dragoste de pe ecran a continuat și în afara acestuia. Filmul a fost criticat de critici, dar a fost un succes de box-office. O vreme, Cooper a fost cea mai bine plătită persoană din Statele Unite.

După o turneu de cinci săptămâni prin bazele armatei, marinei și pușcașilor marini din Noua Guinee, unde o parte din repertoriul său pentru trupe a fost să ofere o interpretare emoționantă a discursului de adio al lui Lou Gehrig din „The Pride of the Yankees”, Cooper a fost prins în Comitetul Camerei Reprezentanților pentru Activități Antiamericane (HUAC), o comisie care ancheta „comuniști periculoși” despre care se credea că corupeau societatea prin infiltrarea în Hollywood. Multe cariere au fost ruinate de acest organism, dar Cooper a depus mărturie ca „martor prietenos” și și-a păstrat buna reputație în cadrul industriei.

La sfârșitul anilor 1940, a realizat mai multe filme care i-au menținut numele în atenția publicului, dar nu a fost mulțumit de direcția pe care o lua cariera sa. În 1952, cariera sa a primit exact impulsul de care avea nevoie atunci când a preluat ceea ce mulți oameni consideră a fi cel mai bun rol al său, cel al lui Marshall Will Kane în „High Noon”. La 51 de ani, dar arătând mai în vârstă, Cooper a câștigat al doilea premiu Oscar pentru cel mai bun actor și a fost foarte apreciat de critici pentru portretizarea sa controlată și subtilă a mareșalului aflat în dificultate, care se confruntă singur cu dușmanii și destinul său. Bolnav de ulcer, nu a putut primi premiul personal și i-a cerut lui John Wayne să-l accepte în numele său.

Carieră ulterioară

Cooper a continuat să facă filme pe parcursul anilor 1950, inclusiv succesul de box-office „Friendly Persuasion” din 1956, dar sănătatea precară îl încetinea. Probabil cel mai bun dintre ultimele sale filme a fost „The Hanging Tree” din 1959, în care joacă rolul unui doctor de la graniță, atras cu reticență în viața unuia dintre pacienții săi. Unul dintre proiectele sale finale a fost nararea unui documentar TV „The Real West”, în care a contribuit la clarificarea miturilor și concepțiilor greșite despre Vestul Sălbatic.

În aprilie 1961, Cooper, aflat în stadiu terminal, a primit din partea Academiei un premiu special pentru carieră, premiu acceptat de prietenul său, James Stewart, care uneori era aproape de lacrimi.

Moarte

O lună mai târziu, pe 31 mai 1961, Gary Cooper a murit de cancer pulmonar și de prostată în Los Angeles, California. Avea 60 de ani.

Personal

Inițial, Cooper și-a făcut un nume ca un băiat american înalt și chipeș, iar ca tânăr burlac, s-a bucurat de aventuri amoroase cu actrițe celebre precum Clara Bow, Evelyn Brent și Lupe Vélez. În 1933 a întâlnit-o pe viitoarea sa soție, Veronica Balfe, cunoscută sub numele de „Rocky”. Cu doisprezece ani mai tânără decât el, ea era o fostă actriță, fiica unui newyorkez bogat. S-au căsătorit în decembrie 1933, iar Cooper și-a schimbat aproape peste noapte imaginea din burlac petrecăreț într-un bărbat căsătorit și rațional.

Totuși, în timpul căsniciei sale, Cooper a avut aventuri cu unele dintre vedetele sale, precum Marlene Dietrich, Grace Kelly și Patricia Neal. Se crede că Neal a făcut un avort în 1950, deoarece a avea un copil nelegitim în acele vremuri putea distruge cariera unui actor. Din cauza aventurii sale de mare amploare cu Neal, Cooper și soția sa s-au separat între 1951 și 1954, dar apoi s-au împăcat și au rămas apropiați până la moartea acestuia.

$$$

 S-a întâmplat în 26 februarie 1564: În această zi, s-a născut Christopher Marlowe, cel mai important poet şi dramaturg englez de dinainte de Shakespeare. Christopher „Kit” Marlowe (n. Canterbury, Regatul Angliei – d. 30 mai 1593] Deptford, Regatul Angliei) a fost un dramaturg, poet și traducător englez din epoca elisabetană. Cel mai însemnat autor de tragedie din această perioadă înainte de Shakespeare, Kit Marlowe este cunoscut pentru deosebitul său vers alb, pentru personajele sale care au cucerit publicul, precum și pentru propria-i moarte.

A fost botezat la biserica St. George, Canterbury, pe 26 februarie 1564.A fost fiul unui pantofar prosper din Canterbury, numit John Marlowe și al Katherinei. Marlowe a fost un elev excepțional și la cinsprezece ani a primit o bursă la King’s School în Canterbury, una dintre cele mai vechi școli din Marea Britanie; și-a continuat studiile la Corpus Christy College, Cambridge, cu bursă și a primit licența în arte în 1584. În 1587, universitatea a ezitat să-i acorde doctoratul, datorită unui zvon cum că s-ar fi convertit la religia romano-catolică și că intenționa să meargă la școala engleză din Reims pentru a se pregăti de preoție.Însă doctoratul i-a fost acordat la timp, atunci când Consiliul de Stat a intervenit pentru el, elogiindu-l pentru „comportament loial" și pentru „bune servicii" în slujba reginei. Natura serviciilor lui Marlowe nu a fost specificată de Consiliu, dar scrisoarea lor pentru autoritățile de la Cambridge a provocat multe peculații și în special aceea că Marlowe ar fi operat ca și agent secret.Nicio dovadă directă nu susține această teorie, deși Marlowe a servit, în mod evident, Guvernul într-o anumită măsură.

Dido, regina Cartaginei pare a fi prima operă dramatică existentă a lui Marlowe, scrisă probabil la Canterbury cu Thomas Nashe.Prima piesă a lui Marlowe jucată pe scena din Londra a fost Tamerlan cel Mare (1587), povestea despre cuceritorul Tamerlan (Timur), care se ridică de la condiția de păstor umil pentru a purta război cu regii lumii. A fost una din primele piese cunoscute engleze în care s-a folosit versul alb și, alături de Tragedia spaniolă a lui Thomas Kyd,este considerată începutul perioadei de maturitate a teatrului elisabetan. Tamerlan cel Mare a fost un succes și a urmat curând și Tamerlan Partea II.Evreul din Malta, care descrie răzbunarea barbară a unui evreu maltez față de autoritățile orașului, redă un prolog transmis de un personaj reprezentându-l pe Machiavelli. Este, de asemenea, o piesă complexă datorită faptului că evreul Baraba este portretizat în mod constant cu simpatie (pe când creștinii par a fi zugrăviți cu antipatie), iar în uneltirile sale permanente, Baraba este adesea legat de autorul însuși.Eduard al II-lea este o piesă istorică engleză despre detronarea regelui homosexual Eduard al II-lea de către baronii nemulțumiți și de către regina Franței.Masacrul de la Paris este o piesă scurtă, schițată, portretizând evenimentele din preajma masacrului din Noaptea Sfântului Bartolomeu, din 1572, un eveniment pe care protestanții englezi îl invocă adesea ca fiind cel mai negru exemplu de trădare catolică. De asemenea prezintă un personaj tăcut, „agentul englez", care se presupune că l-ar fi întruchipat pe Marlowe însuși și chiar ar fi fost jucat de acesta. Această piesă (alături Faust) se crede că ar fi fost ultima piesă a lui Marlowe și este privită ca și cea mai periculoasă, fiind vorba despre monarhi și politicieni în viață (acest lucru fiind considerat act de trădare în acel timp) și adresându-se chiar reginei Elisabeta I, în ultima scenă.

Tragica istorie a doctorului Faust, bazată pe Cartea lui Faust germană (Faustbuch), recent publicată, a fost prima versiune dramatică a legendei lui Faust (povestea omului de știință care are legături cu diavolul.) Deși versiuni ale Pactului diavolului se pot regăsi în secolul IV, Marlowe deviază în mod semnificativ de la acesta, prin aceea că el creează un erou incapabil să-și ardă cărțile sau căruia nu-i poate fi anulat contractul de către un zeu milos la sfârșitul piesei. Protagonistul lui Marlowe este, în schimb, sfâșiat de demoni și târât în iad în țipete. Doctor Faust reprezintă o problemă textuală pentru cercetători, deoarece a fost foarte editată (și probabil cenzurată) și rescrisă după moartea lui Marlowe. Există astfel două versiuni ale piesei: versiunea (in-quatro) din 1604, cunoscută de asemenea ca și textul A și versiunea (in-quatro) din 1616 sau textul B. Se crede că textul A este textul cel mai reprezentativ din opera lui Marlowe și se crede că a fost scos din hârtiile îmbâcsite, din copiile manuscriselor necorectate și îngrămădite, sugerând astfel că era neterminat la data asasinării lui Marlowe.

Piesele lui Marlowe aveau un succes enorm, datorat, în mare parte, și fără îndoială, prezenței pe scenă a impozantului Eduard Alleyn.El era neobișnuit de înalt pentru acea perioadă și rolurile de arogant ale lui Tamerlan, Faust și Baraba au fost scrise probabil pentru el. Piesele lui Marlowe erau baza repertoriului companiei lui Alleyn, „The Amrial Men”, de-a lungul anilor 1590.Marlowe a scris de asemenea și poezie, incluzând, după cât se pare, și o epopee minoră, Hero and Leander (publicată cu o continuare de George Chapman în 1598), poezia lirică The Passionate Shepherd to His Love (Pasionatul păstor iubitei lui) și traduceri din Amoruri (Ovidiu) și prima carte din Farsalia lui Lucan.Cele două părți ale piesei Tamerlan au fost publicate în 1590; toate celelalte piese ale lui Marlowe au fost publicate postum. În 1599 apar traducerile din Ovidiu.

La fel cum este și cazul altor scriitori ai perioadei, cum ar fi Shakespeare, și despre viața lui Marlowe se știu puține lucruri. Cele mai multe dovezi se regăsesc în registrele legale și în alte documente oficiale care însă nu conțin multă informație despre el. Acest fapt nu i-a împiedicat însă pe scriitorii de ficțiune și nici pe autenticiști să speculeze pe marginea activităților și a caracterului său. Marlowe a fost adesea privit ca și spion, scandalagiu, eretic și homosexual, precum și „magician", „duelist", „consumator de tabac", „falsificator" și „desfrânat". Dovezile pentru majoritatea acestor acuzații sunt neînsemnate.Datele despre viața lui Marlowe au fost ornate de mulți scriitori cu povești colorate și adesea fanteziste despre lumea interlopă elisabetană.Marlowe a fost adesea bănuit ca fiind spion al stăpânirii. În 1587 Consiliul de Stat a ordonat Universității Cambridge să-i acorde doctoratul în arte, negând zvonurile cum că el ar fi intenționat să meargă la Colegiul Catolic Englez din Reims, spunând, în schimb, că a fost implicat în „probleme" (nespecificate) în serviciul reginei. Această informație a fost luată dintr-un document datat 29 iunie 1587, din Serviciul de Evidența Populației – Actele Consiliului de Stat.

Uneori s-a teoretizat că Marlowe a fost „Morley", tutorele Arabellei Stuart în 1589, descris de custodele Arabellei, contesa de Shrewsbury. Această posibilitate a fost menționată pentru prima dată într-o scrisoare adresată jurnalului Suplimentul literar al ziarului The Times, scrisă de E. St. John Broks în 1937; într-o scrisoare către Notes and Queries, John Baker a adăugat că doar Marlowe ar fi putut fi tutorele Arabellei, datorită absenței oricărui alt „Morley" cu doctorat în acea perioadă. Unii biografi cred că acel „Morely" în discuție ar fi putut fi un frate de-al muzicianului Thomas Morley. Dacă Marlowe a fost tutorele Arabellei, acesta ar putea fi un indiciu că el a fost spion, de vreme ce Arabella, nepoata reginei Maria a Scoției și verișoară a lui James al VI-lea al Scoției (mai târziu James I al Angliei), era la acea dată o candidată puternică la succesiunea pentru tronul reginei Elisabeta.În 1592, Marlowe a fost arestat în orașul danez Flushing pentru încercarea de a falsifica monede. El a fost trimis la Marele Vistier pentru ca acesta să se ocupe de el, dar nicio condamnare sau întemnițare nu par să fi rezultat din aceasta.

La începutul lui mai 1593 au fost lipite câteva manifeste despre amenințarea Londrei de către refugiații protestanți din Franța și Olanda care s-au stabilit în oraș.Unul dintre acestea, Pamfletul Biserica daneză, scris în vers alb, conținea aluzii la câteva din piesele lui Marlowe și a fost semnat „Tamerlan". Pe 11 mai, Consiliul de Stat a ordonat arestarea celui responsabil de acest pamflet.A doua zi, colegul lui Marlowe, Thomas Kyd, a fost arestat. Locuința lui Kyd a fost cercetată și s-a găsit un fragment dintr-un opuscul eretic.Kyd a declarat, probabil sub tortură, că acesta îi aparținea lui Marlowe. Cu doi ani înainte ei lucraseră împreună pentru un patron aristocrat, probabil Ferdinando Stanley, Lord Strange, și Kyd a declarat că atunci, pe când împărțeau același atelier, documentul s-a rătăcit printre hârtiile lui.Arestarea lui Marlowe a fost ordonată pe 18 mai. Marlowe nu era la Londra, ci stătea la Thomas Walsingham, vărul lui Sir Francis Walsingham, secretar principal al reginei Elisabeta în anii 1580, un om adânc implicat în spionajul de stat. Oricum, el s-a prezentat, așa cum se cuvenea, în fața Consiliului de Stat pe 20 mai și i s-a cerut să facă zilnic prezența în fața lor, până când i se va dicta altfel.Pe 30 mai, Marlowe a fost asasinat.

La vremea aceea circulau diverse versiuni asupra morții lui Marlowe. Francis Meres spune că Marlowe a fost înjunghiat mortal de către un servitor de la un bordel, un rival de-al său în iubirile sale desfrânate, drept pedeapsă pentru epicurismul și ateismul său. În 1917, în Dicționarul Biografiei Naționale, Sir Sidney Lee a scris că Marlowe a fost ucis într-o luptă cauzată de beție și acest fapt este și azi adesea luat ca și realitate.Faptele au ieșit la iveală abia în 1925, când savantul Leslie Hotson a descoperit raportul legistului asupra morții lui Marlowe la Oficiul de Evidență a Populației. Marlowe și-a petrecut întreaga zi împreună cu trei bărbați, Ingram Frizer, Nicholas Skeres și Robert Poley într-o casă (nu într-o tavernă așa cum se spune adesea, chiar și în unele biografii) în Deptford, casă deținută de văduva Eleanor Bull.Toți trei erau angajați ai familiei Walsingham.Skeres și Poley au ajutat la prinderea conspiratorilor în complotul Babington.Frizer era un servitor de-al lui Thomas Walsingham.Martorii au declarat că Frizer și Marlowe s-au certat asupra manifestului, schimbând „tot felul de cuvinte răutăcioase". Mai târziu, pe când Frizer stătea la masă între ceilalți doi, iar Marlowe stâtea întins pe canapea, Marlowe a înșfăcat pumnalul lui Frizer și l-a atacat. În lupta ce a urmat, conform raportului, Marlowe a fost înjunghiat accidental deasupra ochiului drept, murind pe loc. Instanța a decis că Frizer a acționat în autoapărare și într-o lună a fost iertat. Marlowe a fost înmormântat într-un loc nemarcat în curtea bisericii St. Nicholas, Deptford, pe 1 iunie 1593.

Unii cred că au fost mai mulți factori care au contribuit la moartea lui Marlowe decât cei care au ieșit la iveală la anchetă. Este de asemenea posibil ca el să nu fi fost ucis deloc și ca moartea lui să fi fost înscenată. Oricum, pe baza informațiilor existente nu este posibil să se tragă nici o concluzie definitivă asupra a ceea ce s-a întâmplat sau de ce.Există teorii diferite și cu grade de probabilitate diferite. De vreme ce concluziile trebuie să se bazeze doar pe documente scrise și de vreme ce este probabil ca informațiile cruciale despre moartea lui să nu fi fost niciodată notate în scris, este puțin probabil să fie vreodată cunoscute circumstanțele complete ale morții lui.Oricare ar fi interesul particular al criticilor moderni, biografi și romancieri pentru contemporanii lui din lumea literară, Marlowe era înainte de toate un artist admirat și influent. În săptămânile următoare morții lui, George Peele și-a amintit de el ca și „Marley cel iubit de muze"; Michael Draxton a scris că „Avea în el acele lucruri translunare brave/Pe care le avuseră primii poeți".Cel mai mare tribut i-a fost plătit lui Marlowe de Shakespeare în piesa Cum vă place, unde el nu doar citează un vers din Hero and Leander, dar face, prin cuvintele clovnului Touchstone referire la moartea lui Marlowe.

Shakespeare a fost într-adevăr foarte influențat de Marlowe în opera sa de început, după cum se poate vedea din re-utilizarea temelor lui Marlowe în Antoniu și Cleopatra, Negustorul din Veneția, Richard al II-lea și Macbeth (Dido, Evreul din Malta, Eduard al II-lea și Doctor Faust). Într-adevăr, în Hamlet, după întâlnirea cu actorii ambulanți, Hamlet începe să discute despre Dido, regina Cartaginei, citând din ea. Deoarece aceasta a fost singura piesă a lui Marlowe care nu s-a jucat la teatrul public, putem observa că Shakespeare a fost chiar discipol marlovian; și într-adevăr, în Zadarnicele chinuri ale dragostei, copiind Masacrul din Paris al lui Marlowe, Shakespeare aduce un personaj numit Marcade (cuvântul francez pentru Mercur – mesagerul zeilor – o poreclă pe care Marlowe a folosit-o pentru el însuși), care sosește ca să întrerupă „veselia", cu vești despre moartea regelui; un tribut potrivit adus cuiva căruia îi plăcea distrugerea în piesele sale. Date fiind inconsistențele de nepătruns cu privire la povestea morții lui Marlowe, a apărut continuu în prim-plan o teorie a conspirației centrată pe faptul că Marlowe ar fi putut să-și însceneze moartea și apoi să continue să scrie sub presupusul nume de William Shakespeare.

Surse:

Bevington, David and Eric Rasmussen, Doctor Faustus and Other Plays, OUP, 1998

Downie J. A.; Parnell J. T., eds., Constructing Christopher Marlowe,Cambridge 2000

Honan, Park. Christopher Marlowe Poet and Spy. Oxford University Press, 2005 

Logan, Robert A. Shakespeare's Marlowe: The Influence of Christopher Marlowe on Shakespeare's Artistry. Aldershot, Hants: Ashgate, 2007. 

https://www.britannica.com/biography/Christopher-Marlowe

https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/asasinat-sau-disparut-christopher-marlowe

https://courses.lumenlearning.com/suny-britlit1/chapter/christopher-marlowe-biography/

https://www.biography.com/writer/christopher-marlowe

$$_

 S-a întâmplat în 26 februarie1705: La această dată, era consemnată prima menţiune documentară a Predealului, ca denumire de localitate, în scrisoarea voievodului Constantin Brâncoveanu către jupân Andreas, marele jude al cetăţii Braşovului, în legătură cu un transport de marfă. Predealul este orașul situat la cea mai mare altitudine din România (1030-1110 m) şi este așezat pe Valea Prahovei, lângă trecătoarea cu același nume din Carpații Meridionali, între Muntenia și Transilvania. Localitatea are ca delimitări râurile Prahova la sud și Timiș la nord şi este mărginit de masivele Postăvarul, Piatra Mare și Bucegi. Cercetări arheologice desfăşurate în această zonă de-a lungul anilor, au scos la iveală că, după toate probabilităţile, în neolitic – anii 1200 – 800 î. Hr. -, zona era populată, aici fiind dezvăluit un depozit de bronz datând din această epocă, compus din coliere masive, o sabie „frumos meşteşugită” şi un topor cu tortiţă. Acest aspect al locuirii zonei în neolitic, a fost întărit şi de descoperirea, la Sinaia, a unui depozit similar care cuprindea, printre altele, 26 de topoare din bronz.A urmat epoca romană, şi absenţa oricăror urme arheologice din acea perioadă, semn că legiunile romane evitau defileul de la Posada, preferând accesul în Transilvania prin Valea Teleajenului şi pasul Tabla Buţii.

În anul 1358, este menţionat documentar pentru prima dată „Drumul Văii Prahova”, într-un act prin care regele Ungariei, Ludovic, permite negustorilor din Braşov libera trecere „între Buzău şi Prahova, adecă de la vărsarea Ialomiţei până la vărsarea Siretului în Dunăre”.Marele Dicţionar Geografic al României, editat la Bucureşti, în anul 1898, menţionează faptul că, între anii 1360 şi 1372, armata ardelenească condusă de voievodul Nicolae împotriva lui Vladislav Basarab, ar fi intrat în Ţara Românească, pe la Predeal, la acea vreme doar o simplă potecă de munte. Au urmat, în secolul al XIII-lea, actele prin care domnitorii Ţării Româneşti confirmă negustorilor braşoveni privilegii comerciale primite încă din vremea lui Mircea cel Mare, acte care menţionează drumul Văii Prahova: Dan al II-lea, în anul 1442, Valdislav al II-lea, în anul 1452 şi Vlad Ţepeş, în anul 1476. În anul 1593, un Hrisov al domnitorului Alexandru cel Rău, menţionează existenţa unei vămi pe drumul Văii Prahova – cel mai probabil la Câmpina – , alături de Vama Branului şi Vama Teleajenului. În anul 1611, Pasul Predeal a fost folosit – conform altor istorici – pentru prima dată la trecerea oştilor către Ardeal, atunci când saşii braşoveni îi solicită ajutor domnitorului muntean Radu Şerban, pentru a-i apăra de prigoana lui Gabriel Bathory, principele de atunci al Ardealului. Oştile lui Radu Şerban, au trecut prin acest pas necunoscut, şi au înfrânt oştile lui Bathory. Primii locuitorii ai Văii Superioare a Prahovei au fost schimnicii, mocanii şi …tâlharii… Tradiţia orală pomeneşte de un schimnic pe nume Diham şi faptul că până în anul 1665, când s-a edificat o bisericuţă din lemn la poalele muntelui Furnica, cu hramul Sf. Nicolae, toţi schimnicii din Bucegi se adunau la schitul Lespezi-Posada Veche de lângă Comarnic, unde erau împărtăşiţi de către stareţ.Zona Predeal a început să fie populată, însă rămânea izolată şi greu accesibilă, aici fiind locul preferat de jaf al tâlharilor, deveniţi spaima drumeţilor, monahilor şi păstorilor.În anul 1674, un hrisov al domnitorului Duca Vodă, arată că, de la Timiş, până la Comarnic, peste Orăţii, drumul era o potecă îngustă, prevăzută cu popasuri pentru negustori, iar transportul de mărfuri se făcea pe cai, până la Câmpina, unde se încărcau în chervane – un şir lung de trăsuri sau care pentru transportul mărfurilor sau persoanelor.

În anul 1700, este menţionată, la Gura Râşnoavei, existenţa unui han care servea drept adăpost pentru fugarii din Ardeal. La 26 februarie 1705, este menţionată documentar, pentru prima dată, denumirea de Predeal, în scrisoarea voievodului Constantin Brâncoveanu, către jupân Andreas, marele jude al cetăţii Braşovului, în legătură cu un transport de marfă: „Să pohteşti dumneata pe comandantul den Braşov ca să dea câţiva neamţi ajutor, să vie postavul până la hotarul Tatar, adecă pân la Predeal ca să n’aibă postavul vreo zătniceală.” Între anii 1736 – 1739, în perioada războiului ruso-turco-austriac, drumul Văii Prahova a fost transformat, de către austrieci, în drum de care şi trăsuri cu poduri de lemn. Este menţionat documentar faptul că, în jurul anului 1737, o oaste austriacă trecea prin Predeal ca să lupte, în alianţă cu ruşii, împotriva turcilor, dar cei din urmă vor câştiga bătălia chiar în zona graniţei impuse în zona delimitată de Predeluş, Cioplea, Stadionul Predeal, Muchia Fitifoiului, Vf. Baiului şi Vf. Omul. În anul 1750, apar alte două hanuri – „Hanul Lui Rujea” şi hanul de la Gura Văii Puriştoaca. În 20 iunie 1774, este sfinţit un schit de lemn, de către călugărul Ioanichie, ce va purta hramul Sfântului Mare Ierarh Nicolae, prăznuit în fiecare an la data de 6 decembrie, viitoarea Mănăstire Predeal – ridicată în anii 1818-1819 -, un lăcaş ortodox de maici.Călugărul a obținut terenul de construcție de la “prea cinstitul boier vel paharnic, Grigorie Buzoianu”. În pofida vechimii, mănăstirea nu va fi la fel de cunoscută precum celelalte mănăstiri de pe Valea Prahovei, Caraiman, Sinaia, Cornu sau Schitul Sfânta Ana.

În anul 1775, Ipsilante Vodă consfinţeşte drepturile căruţaşilor prahoveni de a transporta mărfuri de la Braşov la Bucureşti, textul făcând referire la poteca Văii Prahovei care era drum de care. În anul 1789, acest drum este reparat şi netezit, realizându-se noi punţi şi poduri de lemn peste prăpăstii, însă drumul rămânea dificil şi plin de pericole, fiind accesibil mai ales între lunile mai şi octombrie. În anul 1790, este înfiinţat primul serviciu poştal pe acest drum, fiind construit şi un sediu la Predeal, unde se realiza odihna drumeţilor şi schimbul de cai, sub paza străjilor domneşti. Este perioada în care Predealul începe să-şi întărească existenţa gospodărească proprie şi devine o comunitate cu caracter permanent. În anul 1794, este încheiat Tratatul turco-austriac, care prevede pentru Predeal, trecerea mărfurilor, dregătorilor şi caravanelor, Valea Prahovei devenind în anii care au urmat cel mai bătătorit drum între Bucureşti şi Braşov, a doua variantă fiind drumul de pe Valea Râşnoavei, care pornea din dreptul mănastirii Predeal. În anul 1805 este înregistrată o menţiune documentară a aşezării Predeal, în documentul privind „Conscripţia” – recensământul ortodocşilor din Ţara Românească şi Transilvania, de către o comisie a conscriptoriei din Sibiu. Se vorbea atunci despre o populaţie de circa 20 de locuitori, formată din monahi, scutelnicii schitului şi slujitorii domneşti de la localul Posadei. În anul 1830, este ridicată prima gospodărie independentă de schit, de către Moise Zangor, originar din Rucărul Muscelului, venit din Comarnic, care s-a căsătorit cu una din ficele pădurarului Ion Costea şi a construit o casă de lemn la sud-vest de mănăstire.În anul 1845, domnitorul Gheorghe Bibescu vizitează Valea Prahovei, de la Câmpina până la Predeal, acesta luând decizia de a realiza pe aici o şosea.Un an mai târziu erau realizate „studii pregătitoare construirii unei şosele”, iar în 1847, sub conducerea inginerului Ruset, încep lucrările de construcţie a drumului.Evenimentele anului 1848 fac ca lucrările să fie oprite, iar în anul 1852, Ştirbei Vodă ordonă reluarea lucrărilor, sub îndrumarea inginerului francez Léon Lalanne, şoseaua Câmpina-Prdeal fiind încheiată în anul 1864. În anul 1852, vama de la Breaza se mută la Predeal, pe locul fostului parc din localitate. Având în vedere faptul că, în anul 1854, se realiza şoseaua austriacă între Predeal şi Timiş, relaţiile economice între Transilvania şi Muntenia, căpătau noi perspective.Din punct de vedere administrativ, Predealul a făcut parte din comuna Podul Neagului, care se întindea pe 34 de kilometri, şi cuprindea actualele localităţi Predeal şi Azuga – numită mult timp Între Prahove -, apoi Buşteni, Poiana Ţapului, Izvorul, Sinaia, Posada şi Podul Neagului – sat situat la nord-vest de Comarnic. Sediul comunei era la Podul Neagului, apoi s-a mutat la Buşteni.În anul 1864, Posada şi Podul Neagului se alipesc de Comarnic iar restul aşezărilor au rămas sub acelaşi nume până în anul 1874, când reşedinţa comunală se va muta la Sinaia şi ia fiinţă comuna Predeal, cu o întindere de 22 de kilometri.La 31 mai 1874, a fost încheiată convenţia dintre România şi Austro-Ungaria, privind construirea unei linii ferate Ploieşti-Predeal-Timiş-Braşov.

La 3 martie 1876, începea construcţia căii ferate între Bucureşti şi Predeal, în perioada Războiului de Independenţă lucrările au fost oprite, iar la 10 iunie 1879, circula primul tren între Sinaia şi Predeal.Abia în anul 1882, s-a realizat, la Predeal, joncţiunea căilor ferate dintre Muntenia şi Transilvania, ca urmare a convenţiei din anul 1874.În mai 1885, se constituie primul Consiliu comunal al Predealului, iar primul primar este ales Gheorghe Dogărescu.În anul 1908, Bușteni și Poiana Țapului s-au desprins de Predeal, iar la 20 mai 1912 s-a desprins și Azuga, Predealul devenind comună autonomă, în „plasa Peleș” a județului Prahova.În octombrie 1916, Predealul a fost ocupat de trupele germane, iar locuitorii s-au refugiat în satele din sud.Până la Unirea din 1 decembrie 1918, Predealul a fost localitatea de frontieră a regatului României cu Austro-Ungaria, clădirea postului de grăniceri mai existând și astăzi.După eliberare, Predealul începe procesul de refacere. În anul 1920, este înfiinţată comisia de reconstituire a Regiunilor distruse de război „P.P.R”, care stabileşte că în Predeal nu se mai acordă autorizaţii de construcţie până la realizarea unui plan de sistematizare. În anul 1926, Predealul devine parohie, primul paroh fiind Constantin Cercel, în anul 1927, se înfinţează Staţiunea Meteorologică Sinoptica, iar în perioada 1926-1928 are loc electrificarea localităţii.După ce, în anul 1925, aici trăiau 1524 de locuitori, la recensământul din 1930, Predealul se apropia de 3.000 de locuitori. În perioada care a urmat, s-au amenajat străzi şi căi de circulaţie, s-au realizat canalizarea şi alimentarea cu apă potabilă.A urmat construcţia hotelurilor „Predeal” şi „Palace”, construirea de restaurante, un cazino cu restaurant, o sală de dans, cofetărie, berărie, măcelării, brutărie, o baie comunală cu aburi a depoului C.F.R., biblioteca şcolii primare.Predealului i se contura un profil de staţiune montană, care va fi vizitată de numeroşi turişti, interesaţi de binefacerile climei şi de frumuseţea peisajelor. La 2 octombrie 1935, Predealul este declarat comună urbană, iar în 1938, începe construirea podului peste calea ferată, care să lege Predealul de Cioplea. În anul 1950, Predealul a devenit parte a orașului regional Stalin, din regiunea Stalin, denumite, începând cu 1960, orașul regional Brașov și regiunea Brașov.

În anul 1968, a fost organizat orașul Predeal în cadrul județului Brașov, Predealul primind în componență, pe lângă orașul propriu-zis, și satele Pârâul Rece, Timișu de Jos și Timișu de Sus. Predealul este cunoscut mai ales prin sporturile de iarnă, oferind posibilitatea de a schia pe opt pârtii, datorită telescaunului și teleschiurilor de care dispune, dar şi pentru traseele montane marcate pentru drumeţii montane.Însă stațiunea Predeal este recomandată şi tratamentului neurasteniei, pentru revigorarea organismelor slăbite, pentru recuperarea ulterioară suprasolicitărilor fizice sau intelectuale, pentru tratamentul tulburărilor endocrine și al problemelor de creștere ale copiilor. Principalii factori de cură sunt aerul curat, fără praf sau alți agenți alergici, bogat în ozon și radiații ultraviolete, atmosferă ionizată și presiunea relativ scăzută a aerului. Printre obiectivele turistice importante: Mănăstirea Predeal, cimitirul legionar aflat în spatele Mănăstirii Predeal, vila mareșalului Antonescu (situată în zona Cioplea), statuia eroului-poet Mihail Săulescu, Biserica Sf. Împărați Constantin și Elena, aflată în centrul orașului.

Surse:

https://www.predeal.ro/ro/istoric.html

https://www.primaria-predeal.ro/istoricul-orasului/

http://tarabarsei-eu.ro/predeal.php

Arhivele Bisericii Sf.Nicolae din Brasov