$$$

 S-a întâmplat în 28 mai1787: În această zi, a murit Leopold Mozart, violonist, organist şi compozitor austriac, tatăl lui Wolfgang Amadeus Mozart (n. 1719). Violonistul şi compozitorul austriac Leopold Mozart este cel mai bine cunoscut datorită metodei sale de predare a viorii din 1756. Publicată în anul în care a venit pe lume Wolfgang, Metodica comprehensivă a viorii scrisă de Leopold Mozart a constituit o lucrare de bază în teoria şi pegagogia muzicală germană, făcându-l pe autorul acesteia celebru în Europa la vârsta de doar 37 de ani. 

Metoda sa era similară cu cea a lui Geminiani, dar includea o tehnică a arcuşului superioară. Leopold Mozart a pledat în favoarea unei tehnici mai rapide a arcuşului, în scopul obţinerii unui sunet mai puternic şi mai frumos. Lucrarea sa a fost tradusă în limbile franceză şi olandeză încă în timpul vieţii autorului său. Leopold Mozart a studiat filosofia şi dreptul, dar a fost exmatriculat din cadrul Universităţii Benedictine din Salzburg, Austria pentru nenumăratele absenţe. Astfel a devenit compozitor şi violonist, obţinând funcţia de al patrulea violonist în orchestra curţii în 1743.În anul următor, L. Mozart devenea profesor de vioară al corului de băieţi de pe lângă catedrală. In anul 1757, a fost numit compozitor al curţii, pentru ca în anul următor să avanseze în funcţia de al doilea violonist al orchestrei curţii regale, iar în anul 1763 în funcţia de al doilea dirijor.Leopold Mozart s-a căsătorit cu Anna Maria Pertl în 1747. 

Din cei şapte copii, pe care cuplul i-a avut, doar doi (Maria Anna şi Wolfgang Amadeus) au supravieţuit. Anul 1760 a fost punctul maxim al vieţii creative a lui Leopold Mozart. Se pare că a compus foarte rar după anul 1762. Miracolul care avea să fie fiul său Wofgang i-a schimbat radical viaţa lui Leopold.A doua jumătate a vieţii lui Leopold Mozart poate fi înţeleasă doar prin raportare la fiul său Wolfgang. Leopold a renunţat la ambiţiile sale artistice, pentru a se decica fiului său. Astfel, el şi-a asumat fucţiile de corector şi câteodată şi pe cea de copist al lui Wolfgang. Bătrânul Mozart a fost profesorul, secretarul privat, organizatorul călătoriilor lui Wolfgang.Creaţiile artistice cele mai semnificative ale lui Leopold Mozart sunt Sacrament Litany in D (1762), cele trei sonate pentru pian şi numeroasele sale simfonii. Simfonia Nr. 5 in F se distinge în special.

Surse:

https://www.allmusic.com/artist/leopold-mozart-mn0001498289/biography

https://www.britannica.com/biography/Leopold-Mozart

http://www.hoasm.org/XIIC/MozartL.html

http://www.mozart.com/en/timeline/life/mozart-and-his- father/

$$$

 S-a întâmplat în 28 mai 1864: În această zi, a trecut la cele veșnice Simion Bărnuțiu, om politic, istoric, filosof și profesor universitar, unul dintre principalii organizatori ai Revoluției de la 1848 în Transilvania. Simion Bărnuţiu (n. 21 iulie 1808, Bocşa, judeţul Sălaj - d. Valea Almaşului, Fântâna Gorgana) a fost istoric, filosof, profesor, liderul mişcării revoluţionare din Transilvania, ilustru cărturar, om politic, care a militat întreaga sa activitate pentru interesele naţionale ale poporului român. 

Ideolog al luptei naţionale a românilor ardeleni, Bărnuţiu a rămas cunoscut în istoria gândirii politice româneşti îndeosebi prin vestitul discurs rostit în catedrala de la Blaj în timpul Adunării Naţionale a românilor din 3/5 mai 1848, al cărei vicepreşedinte a fost. Este socotit de unii cercetători cel mai de seamă gânditor al românilor transilvăneni de la jumătatea secolului al XIX-lea. Spirit de formaţie enciclopedică, preocupat adânc şi continuu de dezvoltarea generală a poporului român, Bărnuţiu a lăsat în urma sa nu numai o fericită direcţie politică, ci şi o bogată moştenire culturală, gândirea şi puterea sa de prelucrare şi creaţie, impunându-se în numeroase domenii de activitate intelectuală. Gândirea socială a lui Simion Bărnuţiu, având ca temă centrală libertatea, se remarcă prin critica adusă feudalismului, prin ideea libertăţii şi independenţei naţionale, a dreptului tuturor popoarelor la viaţă si propăşire în cadrul unor state republicane şi suverane.

A fost fiul lui Ioan Bărnuţiu, cantor greco-catolic şi al Anei Oros, fiică de preot. A mai avut un frate şi şase surori. Simion Bărnuţiu a fost bunicul lui Ioan Maniu şi străbunicul lui Iuliu Maniu, marele om politic care a contribuit esenţial la Unirea Transilvaniei cu România. A urmat între anii 1817 (după unele surse 1818) - 1820 cursurile Şcolii normale din Şimleu Silvaniei. În octombrie 1820 s-a înscris la Gimnaziul catolic din Carei, pe care l-a absolvit în anul 1825. Din 1825, Bărnuţiu s-a mutat la Blaj şi a absolvit cursul de filosofie în 1826, după care s-a înscris la cursurile Seminarului Teologic. La 4 noiembrie 1829, el este numit profesor de sintaxă la gimnaziul din Blaj. Din 1830 lucrează pentru o vreme ca arhivar consistorial la Blaj. În luna octombrie a aceluiaşi an este numit profesor de filosofie, având şi funcţia de prefect al seminarului din localitate. Între 1832-1833 a predat, pe lângă filosofie, istoria universală.

La 16 mai 1834, Bărnuţiu este numit notar consistorial la Blaj, devenind mâna dreaptă a episcopului greco-catolic Ioan Lemeni, care peste ani îi va deveni duşman aprig. În perioada 1837-1838 ţinându-se Dieta Transilvaniei la Sibiu, l-a însoţit pe episcopul Lemeni la lucrările acesteia, superiorul său fiind deputat regalist. În vara anului 1839 Simion Bărnuţiu a făcut o călătorie peste Carpaţi, probabil la Bucureşti. În 1842 el termină prima sa lucrare cunoscută, O tocmeală de ruşine şi o lege nedreaptă, care era un răspuns la tentativa de deznaţionalizare a românilor propusă de Dieta de la Cluj. Lucrarea a fost tipărită în anul 1853, însă a fost cunoscută în epocă în manuscris. Tot în 1842 Blajul ripostează legii ungureşti din acelaşi an prin Protestul Consistoriului din Blaj, care a fost redactat în limba latină de Simion Bărnuţiu. În toamna anului 1842 scrie articolul„ Balázsfalvi iskolai ügyekröl”, prima lucrare tipărită a lui Bărnuţiu (la 4 decembrie 1842 în ziarul „Vasárnapi Újság" din Cluj).

La 22 decembrie 1842, Bărnuţiu îi trimite lui George Bariţiu studiul Săborul cel mare al Episcopiei Făgăraşului, publicat fragmentat în ianuarie şi februarie 1843 în „Foaie pentru minte, inimă şi literatură". Acest studiu este considerat motivul izbucnirii conflictului dintre el şi episcopul Lemeni, care ulterior a devenit un adevărat proces. În noaptea de 4 spre 5 ianuarie 1843 are loc un atentat la viaţa lui Bărnuţiu, la Blaj. Unele surse pun la îndoială veridicitatea acestui atac. În Joia Patimilor din anul 1843, un grup de 12 studenţi la teologie din Blaj refuză participarea la un ceremonial religios din cauza procesului episcopului Lemeni, aceştia fiind susţinători ai lui Bărnuţiu. Au fost exmatriculaţi cu toţii, o bună parte dintre ei devenind prefecţi în timpul revoluţiei paşoptiste. Alţi 27 studenţi au fost şi ei exmatriculaţi pentru că au luat apărarea primilor 12. La 21 septembrie 1843 a avut loc un al doilea atentat la viaţa lui Bărnuţiu, de asemenea pus la îndoială de către unii istorici. 

În anul 1845 a compărut în faţa unor comisii de investigare în cadrul procesului lemenian, apărându-se cu vehemenţă. În vara anului 1846, împreună cu câţiva susţinători, înaintează împăratului Austriei o petiţie în care cere să i se facă dreptate în procesul lemenian, dar nu primeşte nici un răspuns. Dat afară de la seminarul din Blaj de către episcopul Lemeni, pleacă la Sibiu în anul 1846, unde se înscrie la Academia Săsească de Drept, ale cărei cursuri le va urma până în anul 1848. Bărnuţiu s-a numărat printre iniţiatorii protestului înaintat către Dieta aulică în 1843, căci limba română era ameninţată prin oficializarea forţată a limbii maghiare în şcoli şi administraţie. Autorităţile imperiale austriece, temându-se de de izbucnirea unui curent în opinia publică românească au decis excluderea din învăţământ a lui Bărnuţiu. Pe 25 martie 1848 Bărnuţiu a redactat „Proclamaţia către români”, care constituia un adevărat program politic: convocarea congresului naţional român, libertatea individuală prin suprimarea definitivă a iobăgiei, libertate naţională. Tot el a organizat Adunarea din Duminica Tomii (18 aprilie), iar la Marea Adunare Naţională de pe Câmpia Libertăţii din Blaj (3/5 mai 1848) este ales vicepreşedinte al memorabilei întruniri. La propunerea sa a fost proclamată Adunarea generală a naţiunii române care „se declara credincioasă împăratului”, dar „ca popor de sine stătător şi factor de bază al ţării”.

Ca şi alţi luptători paşoptişti, Bărnuţiu considera că nu poate exista libertate politică şi dreptate socială fără libertate naţională. Polemizând cu înfocare împotriva tezei eronate şi mincinoase a conducătorilor revoluţiei ungare de la 1848 care promiteau românilor şi altor naţionalităţi din Transilvania un regim de libertate politică şi desfiinţarea şerbiei, dar fără recunoaşterea libertăţii lor naţionale, ci dimpotrivă, în schimbul dizolvării lor în naţiunea unică ungară, el a susţinut permanent că „libertatea cea adevărată a oricărei naţiuni nu poate fi decât naţională...nu există libertate atunci când nu-ţi poţi păstra şi afirma liber naţionalitatea... libertatea fără naţionalitate nu se poate înţelege la nici un popor de pe pământ” afirma Simion Bărnuţiu în celebrul discurs de la Blaj.Când situaţia a devenit critică, Bărnuţiu s-a refugiat în Ţara Românească, la 11 martie 1849. După o călătorie plină de peripeţii, liderul revoluţionar ardelean a ajuns la Constantinopol, iar de aici la Trieste, apoi la Viena, unde a continuat să pledeze pentru recunoaşterea drepturilor fraţilor săi ardeleni. Pentru spiritul său de conciliaţiune dovedit în timpul evenimentelor paşoptiste, Franz Josef l-a decorat în 1850 cu medalia Crucea de aur cu coroană pentru merite deosebite.

Timp de doi ani a urmat cursurile Facultăţii de Drept din Viena, iar în 1854 îşi desăvârşeşte studiile juridice la Paris. În toamna aceluiaşi an este chemat la Iaşi de către August Treboniu Laurian pentru ocuparea catedrei de filosofie la Academia Mihăileană. În paralel, a contribuit la reorganizarea învăţământului din Moldova şi, începând cu 16 octombrie 1860, devine profesor la catedra de filosofie al nou-înfiinţatei Universităţi din Iaşi. Ca profesor la Academia Mihăileană (1855 - 1860) şi la Universitatea din Iaşi (1860 - 1864), Bărnuţiu a reuşit să creeze o şcoală, să dea un număr de elemente bine pregătite, care au cerut reforme democratice, ca votul universal şi exproprierea moşiilor boiereşti şi mănăstireşti. El a cerut pentru masele de cetăţeni, drepturi politice şi condiţii de viaţă omeneşti. Cu tot programul şcolar extrem de încărcat, Simion Bărnuţiu a fost atent la manifestările vieţii sociale şi politice, exprimându-şi în diferite modalităţi (lecţii sau scrisori) ideile avansate care continuau linia fundamentală de la 1848. Opera lui Simion Bărnuţiu, integrată cu toate drepturile şi pentru totdeauna în tezaurul culturii româneşti, cuprinde lucrări care dovedesc pregătirea sa enciclopedică.

Din decembrie 1863, Bărnuţiu îşi întrerupe activitatea didactică, căci suferea încă din 1849 de o boală incurabilă. În primăvara anului 1864, simţindu-şi sfârşitul aproape, pleacă spre locurile natale din Ardeal, dar moare pe drum, lângă Fântâna Gorgana, la marginea localităţii Sânmihaiu Almaşului, la data de 28 mai, la vârsta de 56 ani. Va fi îngropat în biserica din dragul său sat natal, Bocşa, din judeţul Sălaj, într-o criptă specială, alături de fostul vicar al Silvaniei, Alimpiu Barboloviciu. Bustul lui Simion Bărnuţiu, operă a sculptorului Ion Vlasiu, se găseşte pe aleea Ansamblului monumental Gloria din oraşul Blaj, judeţul Alba. Pe locul unde a murit Simion Bărnuţiu, la Fântâna Gorgana de la ieşirea din Sânmihaiu Almaşului, a fost ridicat un monument de mari dimensiuni, pentru a-i păstra memoria. Întotdeauna când plec sau vin către/dinspre locurile mele natale trec pe lângă acest loc.

Surse:

Stelian Neagoe, Oameni politici români, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007

Ioan Chindriş, Simion Bărnuţiu. Suveranitate naţională şi integrare europeană, Cluj-Napoca, 1998,

Florian Tucă, Constantin Ucrain - Locuri şi monumente paşoptiste, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1988

https://www.dacoromania-alba.ro/nr38/simion_barnutiu.htm

https://www.rfi.ro/politica-111856-pagina-de-istorie-simion-barnutiu-autor-proclamamatie-romani

http://www.e-communio.ro/stire9605-211-ani-de-la-nasterea-lui-simion-barnutiu-ideologul-revolu-iei-romanilor-ardeleni

http://www.orizonturiculturale.ro/ro_studii_Ionel -Cionchin-5.html

&&&

 S-a întâmplat în 28 mai1963: În această zi, a murit scriitorul Ion Agârbiceanu; membru titular al Academiei Române din 1955. Ion Agârbiceanu (n. 12 septembrie 1882, Cenade, comitatul Alba de Jos — d. Cluj) a fost un scriitor, ziarist şi prozator român, adept al semănătorismului, parlamentar, academician, canonic şi protopop unit al Clujului. Este al doilea dintre cei opt copii născuţi în familia lui Nicolae şi a Anei Agârbiceanu. Pădurar, gospodar înstărit, ştiutor de carte, tatăl se va muta mai târziu ca „vigil de pădure” în ţinutul Odorheiului.

În 1889, Agârbiceanu începe şcoala în satul natal. Din 1892 urmează la Blaj gimnaziul şi apoi liceul, bacalaureatul trecându-l în 1900. Către sfârşitul liceului se încearcă în literatură şi trimite „Unirii” din Blaj, în 1899, mai întâi o poezie, apoi schiţe şi poezii, semnate Alfius. Cea dintâi scriere literară iscălită cu numele său apare în 1901, tot în „Unirea”; atunci începe şi colaborarea la „Familia”. Între 1900 şi 1904, este student al Facultăţii de Teologie din Budapesta.Se integrează lesne în cercul studenţilor români, participând la întrunirile societăţilor literare ale colegilor săi.Continuă să colaboreze la „Unirea”, dar trimite şi câteva schiţe umoristice la „Drapelul” din Lugoj (1902-1903), semnate Potcoavă, precum şi la „Răvaşul” din Cluj (1903-1904), iar la „Sămănătorul” — versuri (1903). Prestigiul lui Agârbiceanu creşte considerabil din 1902, când începe să publice în paginile „Luceafărului”, scos la Budapesta de Octavian C. Tăslăoanu. De altfel, Agârbiceanu va rămâne nu numai colaboratorul constant al acestei reviste, ci va deveni şi prozatorul ei reprezentativ sub numeroase aspecte.

Din iulie 1904 (când termină facultatea) şi până în toamna lui 1905, este „subprefect” la internatul liceului din Blaj, apoi se înscrie la secţia de limbi clasice, istorie şi română a Facultăţii de Litere din Budapesta, pe care o părăseşte brusc, în ianuarie 1906, când se întoarce la Blaj, angajându-se ca funcţionar la Mitropolie. Ipodiacon şi apoi diacon, este hirotonit preot în aprilie, după ce, cu o lună mai înainte, se căsătorise cu Maria Aurelia Radu. Tot în aprilie, este numit preot (de rit unit) în comuna Bucium-Şasa, din Munţii Apuseni, unde rămâne până în mai 1910. Dobândeşte oarecare notorietate cu volumul De la ţară (1906), pentru care este premiat, în 1907, de Astra, colaborează la „Viaţa românească” (din 1906), la „Revista politică şi literară” (Blaj), „Lupta” (Budapesta), „Neamul românesc literar”, „Falanga”, apoi la „Cosinzeana” (Orăştie), „Tribuna” şi „Românul” (Arad), continuând să publice în „Luceafărul”, „Foaia poporului”, „Viaţa românească”. Transferat la Orlat, lângă Sibiu, rămâne aici până în 1919, cu o întrerupere în timpul războiului.În 1910, îi apar volumele În întuneric şi Două iubiri, în 1912 — Schiţe şi povestiri, în 1914 – De la sate şi romanul Arhanghelii.Abia în această epocă Agârbiceanu se familiarizează cu marea proză, franceză şi rusă mai ales (Balzac, Flaubert, Gogol, Tolstoi, Dostoievski, L. Andreev).Fără a renunţa la povestire, se dedică romanului şi scrie, pe unele publicându-le deocamdată în reviste, Legea trupului (Povestea unei vieţi) (1912), Căsnicia lui Ludovic Petrescu (1912), Legea minţii (Povestea altei vieţi) (1915).

În toamna lui 1916, se refugiază din Ardeal, mai întâi la Râmnicu Vâlcea, apoi la Iaşi, pregătindu-se chiar să emigreze în Statele Unite, prin Rusia. Evenimentele de acolo îl întorc însă din drum. În 1917, se afla la Chişinău, de unde colabora la „Ardealul”, apoi la „Neamul românesc”. Este numit preot militar al corpului de voluntari ardeleni şi bucovineni din armata română. Întors, pentru scurt timp, la Orlat, după înfăptuirea Unirii, renunţă la parohie şi acceptă, ca membru al Partidului Naţional Român, conducerea ziarului „Patria”, care apărea la Sibiu, apoi la Cluj, şi pe care îl dirijează între februarie 1919 şi martie 1927.Pentru scriitor, aceşti ani înseamnă o perioadă de acumulări. Îi apar numeroase culegeri de povestiri, nu totdeauna foarte reprezentative pentru scrisul său. În iunie 1919, este ales membru corespondent al Academiei Române, în 1921 — preşedinte al Sindicatului Presei Române din Ardeal şi Banat, în 1923 — membru în comitetul de conducere al Societăţii Scriitorilor Români. Articolele pe care le scrie aproape zilnic mărturisesc dorinţa lui de a contribui la consolidarea statului român şi la desăvârşirea Unirii, ridicând totodată probleme specifice Transilvaniei şi încercând să se opună imixtiunii politicianismului în viaţa cotidiană a acestei provincii. 

Experienţa socială acumulată până la 1916 îl face să judece cu acuitate viaţa politică de după Unire. Membru al Marelui Sfat Naţional, deputat, senator, vicepreşedinte al Senatului, se implică pasionat în dezbaterea modalităţilor de afirmare a specificului naţional şi, mai ales, a tradiţiei. Este şi motivul care îl determină să părăsească Partidul Naţional Român şi să se afilieze, în 1927, Partidului Poporului. În anul 1928 este numit în conducerea Astrei. Colaborează la alte reviste şi ziare, între care „Adevărul literar şi artistic”, „Ramuri”, „Flacăra”, „Gândirea”, „Cele trei Crişuri”, „Lamura”, „Transilvania”, „Cugetul românesc”, „Societatea de mâine”, „Ţara noastră”, „Universul literar”, „Propilee literare”, „Darul vremii”, „România literară”, continuă colaborarea la „Viaţa românească”, „Cosinzeana” ş.a. Tot acum îi apar volumele Legea trupului (Povestea unei vieţi) (1926), Legea minţii (Povestea altei vieţi) (1927), Stana (1929), Biruinţa, Dactilografa şi Dolor (1930), Răbojul lui Sf Petre (1934), Minunea (1936), ediţia a doua din Arhanghelii (1932).

Nu-şi uită obligaţiile confesionale şi, la Beiuş, tipăreşte numeroase broşuri cu caracter religios.În 1930, este numit protopop al districtului, iar în anul următor, este înaintat arhidiacon, canonic al bisericii catedrale.Ostil violenţei, condamnă mişcările extremiste de dreapta. Cum viaţa politică devine tot mai agitată, iar integritatea României tot mai ameninţată, acceptă, în octombrie 1938, conducerea ziarului „Tribuna”, în fruntea căruia se află până în august 1940. Nu era un jurnalist prin vocaţie, ci mai curând un observator şi un moralist.Iscălind în ziare, fie cu numele său, fie cu pseudonimele Sevastian Voicu, I. Turcu sau Ion Olariu (Olariu era numele de familie al mamei, dinainte de căsătorie), scria despre orice, dând sfaturi şi criticând cu blândeţe.

Dezmembrarea ţării, în 1940, îl obligă să se refugieze la Sibiu, unde rămâne până în 1945 şi unde este sărbătorit, în 1942, la împlinirea vârstei de şaizeci de ani. Îi apar în această perioadă Amintirile (1940), Jandarmul şi De vorbă cu Ilarie (1941), Domnişoara Ana, În pragul vieţii şi Rana deschisă (1942), Vremuri şi oameni.Lume nouă (1943), Vâltoarea (1945), precum şi culegeri de articole pe teme religioase (Faţa de lumină a creştinismului fiind cea mai însemnată).Alte romane, precum Acasă şi Pe drumuri, sunt interzise de cenzură.Odată cu încheierea războiului, Agârbiceanu se întoarce la Cluj (în martie 1945). După o relativă eclipsă în epoca proletcultistă, este ales, în 1955, membru onorific al Academiei RPR.

Sămănătoriste sunt, sub unele aspecte, povestirile din primele volume ale lui Agârbiceanu, De la ţară şi În clasa cultă. În sfera tradiţionalismului se înscrie, astfel, atitudinea de la început faţă de oraş, blamat cu deosebire pentru că favorizează morala dubioasă a „clasei culte”, de care, după unele ezitări, Ilie Barbu, spre pildă, reuşeşte să se detaşeze (în clasa cultă), nu însă şi Nicolae Marcu, profesorul care acceptă compromisul meschinăriei citadine (O răsplată).Tematica, mediul şi personajele povestirilor lui Agârbiceanu simt variate, dificil de clasificat, întrucât scriitorul abordează, după preceptele realismului, domeniile cele mai diverse şi foloseşte în mod curent împrejurările autobiografice. Solemnitatea povestirii este rece la prima vedere, neprietenoasă, privirea pătrunzătoare şi iscoditoare păstrând o urmă de neîncredere generată de timiditate. Scriitorul deţine un vast repertoriu de situaţii dramatice, generate îndeosebi de stingerea şi reproducerea pasiunilor, izbucnirilor vitale, transpuse în finaluri concise. Personajele lui Agârbiceanu sunt de regulă nişte inadaptabili, împresuraţi de o aură a muceniciei. Cele mai reprezentative şi mai reuşite simt acelea al căror caracter este tulbure, chiar întunecat. Uneori, astfel de eroi par a urî viaţa (Fefeleaga, Dura lex), deşi atitudinea lor este ambivalenţă.

Considerând oamenii drept „marile minuni ale vieţii”, prozatorul îi face să traverseze, în cazurile tipice, experienţe deosebit de dureroase, de obicei tanatice, pentru a le releva adevărata personalitate. Iar aceasta e dominată de un preaplin al vitalităţii inconştiente cum literatura română nu cunoscuse până atunci. „A trăi” înseamnă pur şi simplu „a trăi”, a te lăsa cuprins şi dominat de izbucnirile vitalităţii. „Binele” şi „răul” se încadrează unei axiologii primitive şi puternice, pentru care „păcat” nu poate exista atâta timp cât omul este viaţă (O necredincioasă). Izbucnirea simţurilor nu-l revoltă până într-atât, încât să-şi supună personajele la vreo penitenţă. Scriitorul s-a exprimat fără menajamente împotriva acelor teologi care condamnă „legea trupului”, căci viaţa e „aur nemuritor” (Faţa de lumină a creştinismului). Un aur, însă, bătând în cenuşiu, căci existenţa este considerată o „vâltoare”, care macină puterile şi-i leapădă pe oameni, zdruncinaţi şi sfârşiţi. Aşa termină Iosif Rodean (din Arhanghelii), unul dintre cele mai puternice caractere pe care le-a dat romanul românesc.

Agârbiceanu nu a reuşit decât rareori portrete de orăşeni, acestea fiind, de obicei, palide, poate şi pentru că scriitorul însuşi îi considera pe locuitorii oraşelor depersonalizaţi (Imponderabilul). Intelectualii lui sunt puţin verosimili, zbătându-se între extreme prea explicite şi demonstrative, ca Ilarie Bogdan (Dolor), ceea ce îi poate duce spre un patologic facil, teatral, steril şi cazuistic.Personajele coborâtoare imediat din ţărănime păstrează însă o mare forţă expresivă şi, mai ales, au o originală inserare în naraţiune. Popa Man, jandarmul Dumitru Bogdan, popa Piesa sunt scoşi, într-un fel, din contingent, comentaţi prin intermediul altor personaje şi li se atribuie trăsături fabuloase ori chiar aparţinând demonologiei populare, astfel încât devin plăsmuiri între realitate şi legendă. Tehnica misterului, pe care o stăpâneşte precum puţini alţii, e dedusă numai din eresul folcloric, reprezentative fiind, sub acest raport, romanele Strigoiul şi Faraonii.

Scriitorul construieşte un personaj, de preferinţă, prin gesturi, analiza psihologică mărginindu-se la sugestii, cu detalii puţine, dar esenţializate. Caracterul tulbure al personajelor este strâns legat de peisajul aspru, neprietenos, accidentat.De altfel, cele mai izbutite metafore şi comparaţii referitoare la personaje stau în raport cu natura, termen constant de referinţă. Povestitor înnăscut, lui Agârbiceanu îi place vizibil să detalieze, adesea redundant şi monoton. De aici vine şi înclinarea pentru roman, accentuată în ultima perioadă a vieţii. Primul roman apare în „Luceafărul” (1912), cu titlul Povestea unei vieţi, reluat în volum abia în 1926. Îi urmează, în acelaşi an, Căsnicia lui Ludovic Petrescu, în „Cosînzeana”, apoi Arhanghelii, cel mai cunoscut dintre toate, în 1913 (şi în volum în 1914) În 1915 scrie Legea minţii (Povestea altei vieţi), pe care îl tipăreşte abia în 1927. Urmează Biruinţa, Răbojul lui Sf. Petre, Sectarii, Pustnicul şi ucenicul său, Licean… odinioară, în pragul vieţii, Domnişoara Ana, Vremuri şi oameni. Lume nouă, Vâltoarea. Romanul Strigoiul, încheiat în vara lui 1944, apare abia în 1969, iar Faraonii se tipăreşte în 1961. Unele povestiri ample (Popa Man, Păscălierul, Dolor, Stana, Prăpastia) pot fi considerate romane de dimensiuni reduse.

De povestiri, romanele se deosebesc în principal prin caracterul exemplar al personajelor şi prin cel pilduitor al situaţiilor, fiind, sub unele aspecte, discret moralizatoare. Construcţii ample, chiar stufoase în unele cazuri (Domnişoara Ana, Sectarii, în pragul vieţii), ele vădesc o bogată fantezie a situaţiilor banale, abia detaşate de clişeu. Alcătuite după o arhitectură supravegheată, urmează canoanele tradiţionale de la sfârşitul secolului al XlX-lea şi începutul secolului al XX-lea. Predilecţia lui Agârbiceanu este să aşeze protagoniştii pe o solidă temelie socială (familie, ocupaţie, clasă, mediu cultural, preocupări politice) printr-un şir de scene secundare, frecvent complementare şi aglomerate. În general, el stăpâneşte o foarte strânsă logică a naraţiunii, fluxul principal este urmărit cu rigurozitate, chiar rigid uneori. Cel mai expresiv sub acest aspect rămâne Arhanghelii, care marchează un punct de referinţă în romanul nostru, cu deosebire prin întărirea caracterului realist. Suportul istoric al naraţiunii este atât de puternic, încât premisele unei confruntări de tip realist sunt asigurate, prefigurând apariţia lui Ion al lui Liviu Rebreanu. Pentru întâia oară în romanul românesc se întâlneşte o atât de strânsă înlănţuire de invenţii epice, de o amploare controlată îndeaproape şi cu răceală.

Izolat şi timid, Agârbiceanu a ignorat cu desăvârşire opiniile critice despre el, cunoscându-le doar accidental, pe unele. Pregătindu-şi însă pentru tipar seria de Opere, a găsit de cuviinţă să rescrie unele fragmente, chiar să modifice unele romane (Sectarii, de exemplu, are un cu totul alt final), să postdateze unele povestiri (Valurile, vânturile e datată 1942, deşi a fost scrisă în conformitate cu clişeele proletcultiste din jurul lui 1960), în încercarea de a oferi posterităţii o imagine definitivă a ceea ce credea că este el însuşi.El zugrăveşte mai cu seamă intelectualitatea satelor de peste munţi, compusă din preoţi, notari, doctori.Stilul e potrivit materiei; fără coloare lexicală deosebită, curent şi din ce în ce mai îndemânatic, excepţie făcând, în scrierile de la început, limba de oraş, prea stângaci ardeleană. La Agârbiceanu discutarea problemelor morale formează ţinta nuvelei şi a romanului, şi dacă ceva merită aprobarea neşovăitoare este tactul desăvârşit cu care acest prelat ştie să facă operă educativă, ocolind predica anostă. 

Surse:

Dorina N. Rusu, Membrii Academiei Române, 1866-1999, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1999

Academia Română. Dicţionarul general al literaturii române, vol. I, A-B, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2004

http://www.autorii.com/scriitori/ion-agarbiceanu/index.php

https://www.tititudorancea.org/z/biografie_ion_agarbiceanu.htm

http://www.viatasiopera.ro/agarbiceanu-ion/biografie.html

https://www.crisana.ro/stiri/cultura-5/ion-agarbiceanu-125-ani-de-la -nastere-88395.html

$$$

 S-a întâmplat în 28 mai1970: În această zi, a trecut la cele veșnice episcopul greco-catolic Iuliu Hossu; a făcut parte din delegaţia care a prezentat regelui Ferdinand hotărârea Adunării Naţionale de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918 de unire a Transilvaniei cu România; a desfăşurat o intensă activitate culturală în cadrul Asociaţiunii Transilvane pentru Limba Română şi Cultura Poporului Român; membru de onoare al Academiei Române din 1945; la 28.X.1948 a fost arestat şi dus la Dragoslavele; transferat apoi la Căldăruşani, iar în 1950 la penitenciarul din Sighetu Marmaţiei; în 1955 ajunge la Curtea de Argeş, în 1956 la mănăstirea Ciorogârla, apoi din nou la Căldăruşani, unde a stat izolat până la sfârşitul vieţii. 

Iuliu Hossu s-a născut la 30 ianuarie 1885, la Milașul Mare, comitatul Cluj (în prezent în judeţul Bistriâa-Năsăud), părinții săi fiind Ioan, preot-paroh greco-catolic, și Victoria, născută Măriuțiu. A urmat clasele primare la Şcoala poporală confesională greco-catolică din sat, apoi a parcurs primele trei clase gimnaziale la Gimnaziul luteran german din Reghin, iar clasa a IV-a, la Gimnaziul Romano Catolic maghiar din Târgu-Mureş. A urmat, apoi, studiile liceale la Gimnaziul Superior Român Unit din Blaj, unde l-a avut coleg de clasă pe eminentul profesor universitar clujean de mai târziu, medicul Iuliu Haţieganu, de care avea să îl lege întreaga viaţă o remarcabilă prietenie.În anul 1904 a promovat examenul de maturitate, apoi a fost primit în rândul clerului Episcopiei Lugojului, care, în toamna aceluiaşi an, l-a trimis la studii teologice la Roma, unde în anul 1906 a obţinut doctoratul în Filosofie, iar în martie 1910, a fost hirotonit preot şi numit Primo Prefetto, adică prim-doctorand al doctoranzilor în Teologie de la Colegiul De Propaganda Fide din Roma. Iuliu Hossu a revenit apoi în ţară, fiind, în perioada 1910-1912, protocolist, arhivar, bibliotecar şi director de cancelarie.

În anul 1913, devine profesor la Catedra de Studii Biblice a Academiei de Teologie Română Unită din Lugoj, iar un an mai târziu realizează o călătorie de studii în Germania şi Franţa (aici participă ca delegat la Congresul Euharistic Internaţional de la Lourdes).După izbucnirea Primului Război Mondial, în 1914, se înrolează voluntar, ca preot militar, în grad de sublocotenent, la Serviciul Spiritual al Corpului VII de Armată-Timișoara, fiind trimis pe front în spitale militare ale Imperiului, în Austria, Boemia şi Moravia. La 3 martie 1917 este numit, prin Decret Imperial, Episcop al Diecezei Gherla, calitate care i-a oferit oportunitatea istorică de a citi, pe Platoul Romanilor din Alba-Iulia, Declaraţia Unirii de la 1 decembrie 1918. Fapt demn de subliniat, în octombrie 1918, episcopul Iuliu Hossu trimisese o directivă către credincioşi şi clerici, în care le cerea să recunoască doar autoritatea Sfatului Naţional Român de la Arad, fără să mai ţină seama de guvernul de la Budapesta.

La Marea Adunare de la Alba Iulia, discursul episcopului Iuliu Hossu a rămas memorabil: „Astăzi, prin hotărârea noastră se înfăptuieşte România Mare, una şi nedespărţită, rostind fericiţi toţi românii de pe aceste plaiuri: Ne unim pe veci cu Ţara Mamă, România! Vă amintiţi când prin sutele de spitale, în zilele de întuneric, vă vesteam că „va învinge dreptatea”, vă arătam că vine ceasul când toţi factorii nedreptăţii vor plânge lacrimi de sânge în ziua bucuriei noastre. A biruit dreptatea! Acesta-i ceasul dreptăţii lui Dumnezeu şi al răsplătirii Lui. Acesta-i ceasul bucuriei noastre, bucuria unui neam întreg pentru suferinţele veacurilor, purtate de un neam cu credinţă în Dumnezeu şi cu nădejdea în dreptatea Lui. (…).Cuvintele Domnului se împlinesc şi aici, întru împlinirea dreptăţii dumnezeieşti. Mulţi au dorit să vadă ce vedeţi voi şi n-au văzut, şi să audă ce auziţi voi şi n-au auzit. Ochii voştri sunt fericiţi că văd, şi urechile voastre fericite că aud! Văd ziua întregirii neamului şi aud buna vestire a dreptăţii lui Dumnezeu. Ascultaţi, români fericiţi, buna vestirea unirii noastre pe veci cu Ţara-Mamă, România.”

În ziua următoare, Marele Sfat Naţional, recent ales, cu Gheorghe Pop de Băseşti preşedinte, i-a numit pe cei care aveau să-i aducă la cunoştinţă regelui Ferdinand I deciziile de la Adunarea Naţională. Delegaţia a fost formată din Vasile Goldiş, Alexandru Vaida-Voevod şi episcopii Iuliu Hossu şi Miron Cristea, propuşi de Maniu şi aprobaţi de Marele Sfat. După Unire, are o activitate intensă, vizitează peste sute de comunităţi religioase, ţine discursuri, participă la pelerinaje şi celebrează servicii divine, pentru activitatea sa de atunci fiind supranumit „episcopul vizitaţiilor canonice”. În anul 1925 devine senator de drept, în această calitate participând la marea majoritate a dezbaterilor cu privire la rolul bisericii în activitatea ţării. În anul 1930, Eparhia de Gherla devine Eparhia de Cluj-Gherla, cu sediul la Cluj, iar Iuliu Hossu devine Episcop de Cluj-Gherla. În anul 1932, se pronunță împotriva revizuirii frontierelor de stat, în cadrul unei adunări populare din Piața Centrală a Clujului, la care au participat circa 30.000 de persoane. În perioada 1940-1944, a ocupaţiei maghiare, episcopul Hossu este vizat de două atentate, unul la Cutiş, prin dezafectarea unui pod, în august 1943, şi altul la Budac, două luni mai târziu, cu focuri de armă, din care scapă cu viaţă.

În urma acestor momente, deşi apropiaţii îl îndeamnă să se refugieze, după ce viaţa sa a fost pusă în pericol, Iuliu Hossu devine şi mai dârz în apărarea reperelor sale morale, refuză să îşi părăsescă credincioşii şi luptă pentru apărarea drepturilor lor. În martie 1944, se produce un nou moment nefereicit în viaţa sa, după ce Academia de Teologie din Cluj este devastată, iar episcopul este insultat de studenţii maghiari, însă, drept răspuns, la doar câteva zile, episcopul Iuliu Hossu se afla printre evreii din ghetou, cărăra le asigura aprovizionarea cu alimente. A urmat venirea la putere a comuniştilor şi, cu aceasta, şi prigonirea bisericii şi ofensiva împotriva Papei.În anul 1945, episcopul Iuliu Hossu devine membru de onoare al Academiei Române.În martie 1948, la Moscova avea loc Congresul Pan-Ortodox, care avea să decidă şi desfiinţarea Bisericii Române Unite, iar în luna mai a aceluiaşi an, episcopul Iuliu Hossu ţinea o predică la Oradea în care le vorbea credincioşilor greco-catolici despre rezistenţă: „De dragul nimănui nu vom deveni trădători.De dragul nimănui de pe Pământ, noi nu vom părăsi credinţa Maicii noastre Roma. (…) Şi dacă vi se va cere viaţa, trebuie să vi-o daţi pentru credinţa voastră”.În iunie 1948, România denunţa Concordatul cu Sfântul Scaun iar în august se publica noua Lege a Cultelor, care interzicea orice legătură cu instituţii sau persoane din afara ţării cu cultele din România.

În perioada 24 septembrie – 4 octombrie 1948, episcopul Iuliu Hossu este izolat în reşedinţa sa, iar orice vizitator era arestat. La 27 octombrie 1948, Iuliu Hossu prezenta, alături de episcopul romano-catolic Márton Áron, Ministerului Cultelor, Statutul Bisericii Catolice din România, pentru toate riturile: latin, bizantin, armean şi rutean, care avea să fie respins.În 28 octombrie 1948, Iuliu Hossu este arestat din locuinţa din Bucureşti a fratelui său, inginerul Traian Hossu. La 1 decembrie 1948, prin decretul 358, Biserica Greco-Catolică era desfiinţată iar bunurile ei treceau în posesia Bisericii Ortodoxe Române.Iuliu Hossu este „plimbat” prin aresturile de la Dragoslavele şi de la Palatul de vară al Patriarhiei, unde au fost aduşi şi episcopii greco-catolici Valeriu Traian Frenţiu, Alexandru Rusu, Ioan Bălan, Vasile Aftenie şi Ioan Suciu.În februarie 1949, toţi sunt transferaţi în lagărul ce fusese înfiinţat la Mănăstirea Căldăruşani, iar în mai 1950, vor fi transferaţi la Penitenciarul Sighet şi supuşi unui regim de exterminare. În această perioadă, regimul comunist încearcă să-i ofere un scaun mitropolitan ortodox, pe care Iuliu Hossu îl refuză.

În anul 1955, trei dintre episcopii supravieţuitori de la Sighet, Iuliu Hossu, Alexandru Rusu şi Ioan Bălan, sunt transferaţi cu domiciliu obligatoriu la Curtea de Argeş, apoi se desfăşoară întâlnirea cu Petru Groza, care îi oferă din nou lui Iuliu Hossu scaunul de Mitropolit al Moldovei, oferta fiind, de asemenea, refuzată. Iuliu Hosu va rămâne în izolare la Mănăstirea Căldăruşani până la sfârşitul vieţii. La 28 aprilie 1969, episcopul a fost promovat Cardinal in pectore de către Papa Paul al VI-lea, devenind astfel primul cardinal român provenit dintr-o biserică românească, însă acest fapt nu este făcut public din cauza represaliilor la care l-ar fi supus regimul comunist.

Cardinalul Iuliu Hossu a trecut la Domnul la 28 mai 1970, la Spitalul Colentina din Bucureşti, ultimele sale cuvinte fiind: „Lupta mea s-a sfârşit, a voastră continuă! Duceţi-o până la capăt!“. În testamentul marelui martir al Bisericii Greco-Catolice și al neamului românesc, cardinalul Iuliu Hossu și-a exprimat dorința de a fi înmormântat în orașul Cluj-Napoca, unde a și construit o criptă în cimitirul central, existentă și azi. Autoritățile comuniste au impus fratelui episcopului, inginerul Traian Ștefan Hossu, înmormântarea chiar a doua zi după moarte în București, pentru a nu se desfășura manifestări greco-catolice la înmormântare. În anul 1982, a fost reînhumat la Cimitirul Bellu catolic din Bucureşti. La 30 noiembrie 2018 a avut loc o Liturghie Arhierească solemnă în memoria Cardinalului Iuliu Hossu, oficiată în catedrala greco-catolică „Schimbarea la faţă” din Cluj-Napoca. În aceeaşi zi, a fost binecuvântată statuia lui Iuliu Hossu, amplasată pe Bulevardul Eroilor, vizavi de catedrală, un monument de 2,60 metri înălţime, creație a sculptorului Ilarion Voinea, care a fost dezvelit și binecuvântat de episcopul de Cluj-Gherla, PS Florentin Crihălmeanu.

Surse:

http://www.eparhiaclujgherla.ro/episcop/hossu-iuliu/

https://revisteaua.ro/de-vorba-cu-episcopul-dr-iuliu-hossu-prezent-la-marea-unire/

http://www.e-communio.ro/stire8627-argumentarea-martiriului-episcopului-iuliu-hossu

http://centenarulromaniei.ro/discursul-lui-ps-iuliu-hossu-campul-lui-horea-1-decembrie-1918/

https://www.academia.edu/29504938/Cardinalul_Iuliu_Hossu_%C3%AEn_dosarele_Securit%C4%83%C8%9Bii_Note_informative_

https://a1.ro/premium/romania-centenarului-casa-artizanului-unirii-iuliu-hossu-cel-care-a-citit-proclamatia-a-fost-demolata-iau-vandut-caramizile-bucata-cu-bucata-id792913.html

http://www.rador.ro/2018/12/03/portret-personalitati-care-au-creat-romania-mare-cardina lul-iuliu-hossu/

&&&

 S-a întâmplat în 28 mai1977: La această dată, avea loc inaugurarea Muzeului „Tropaeum Traiani" şi a replicii Monumentului triumfal ridicat de împăratul Traian la Adamclisi (restaurat de un grup de specialişti români). La 28 mai 1977 a avut loc inaugurarea Monumentului Triumfal Tropaeum Traiani reconstituit, precum şi a Muzeului „Tropaeum Traiani'' de la Adamclisi. În prezent, Complexul muzeal „Tropaeum Traiani'' de la Adamclisi include Monumentul Triumfal, muzeul şi cetatea Tropaeum Traiani.

Pe teritoriul comunei Adamclisi din judeţul Constanţa se află unele dintre cele mai importante vestigii antice romane de pe teritoriul ţării noastre: Monumentul Triumfal Tropaeum Traiani şi ruinele cetăţii Tropaeum Traiani. Monumentul Triumfal, înalt de 42 m, a fost inaugurat în anul 109 d. Hr. pe un platou de la Adamclisi, în memoria victoriei obţinute aici de legiunile romane ale împăratului Traian în timpul primului război dacic (101-102 d. Hr.). Acesta este cel mai însemnat monument ridicat de romani în regiunea Dunării de Jos.

De formă circulară, cu un diametru de cca 38,3 metri, Monumentul Triumfal (construit între anii 106-109 d. Hr.) este alcătuit dintr-un nucleu cilindric înconjurat la bază de o platformă circulară cu şapte trepte de piatră. Pe nucleul cilindric se aflau, de jur împrejur, 54 de metope din piatră din care s-au mai păstrat doar 49, sculptate în basorelief cu scene din timpul luptelor dintre daci şi romani. Deasupra nucleului se înalţă un acoperiş tronconic îmbrăcat în solzi din piatră şi un soclu hexagonal, înalt de şase metri, pe care se află Trofeul propriu-zis. Acesta înfăţişează o armură clasică romană, cu armele de luptă, şi are la bază arme şi prizonieri sculptaţi tot în piatră. Pe una dintre feţele soclului hexagonal a fost descifrată o inscripţie conform căreia monumentul a fost închinat Zeului Marte, răzbunătorul (Mars Ultor).

Aproximativ în aceeaşi vreme cu monumentul, la o distanţă de aproximativ 1,5 km, a fost construită cetatea Tropaeum Traiani, locuită de romanii care, după luptele cu geto-dacii, s-au stabilit pe aceste meleaguri. Cetatea, situată ca într-un amfiteatru, avea impozante edificii publice şi construcţii civile, turnuri şi ziduri de apărare din blocuri mari de piatră, străzi pavate cu dale de piatră şi un sistem de canalizare. Tropaeum Traiani, fortăreaţa întemeiată de împăratul Traian pe platoul situat în valea Urluii, spre vest de satul de azi Adamclisi, judeţul Constanţa, la o importantă răscruce de drumuri romane militare şi comerciale, unde se afla o aşezare geto-dacică mai veche şi în apropierea măreţului monument triumfal înălţat de acelaşi împărat în anul 109 d. Hr., a ajuns curând la mare înflorire economică şi culturală, fiind ridicată către anul 170 la rangul de municipium. Refăcută din temelii sub Constantin şi Liciniu (316 d. Hr.), cetatea tropeenilor a cunoscut ultima sa perioadă de mare înflorire în secolul al VI-lea, sub împăraţii Anastasius I şi Iustinian şi a dăinuit până la începutul secolului al VII-lea. 

Atenţia cercetătorilor români asupra monumentului Tropaeum Traiani şi a aşezării cu acelaşi nume a fost atrasă curând după reintrarea Dobrogei în graniţele României în urma Războiului de Independenţă din 1877-1878. În anul 1882 istoricul şi arheologul Grigore Tocilescu vizitează pentru prima dată localitatea Adamclisi. În anul 1882, Grigore Tocilescu, directorul de atunci al Muzeului de antichităţi, a deschis la Adamclisi primul şantier arheologic românesc, se arată în lucrarea amintită. Grigore Tocilescu s-a ocupat, între anii 1882-1890, de dezvelirea şi studierea monumentului triumfal. Din 1891, Grigore Tocilescu începe săpăturile arheologice şi la cetate, acestea fiind efectuate în mai multe campanii în anii 1891-1893, 1895-1897, 1904-1909. Cu prilejul săpăturilor, la cetate au fost descoperite cu acest prilej importante inscripţii, pe baza cărora s-a putut stabili că numele cetăţii era Tropaeum Traiani, a fost stabilit planul cetăţii, au fost dezvelite porţile principale, o parte din incintă şi din strada principală, basilica forensis, patru bazilici creştine. Pe dealul Monumentului Triumfal au fost descoperite altarul militar (ridicat din ordinul împăratului Traian în amintirea militarilor romani căzuţi în bătălie) şi tumulul funerar (mausoleul). 

După moartea lui Grigore Tocilescu, în 1909, săpăturile arheologice de la Adamclisi au fost continuate, până în 1910, de succesorul acestuia la conducerea Muzeului naţional de antichităţi, G. Murnu. Vasile Pârvan, devenit director al Muzeului naţional de antichităţi în 1910, nu a mai reluat săpăturile de la Adamclisi, în schimb, întemeindu-se pe rezultatele obţinute de Grigore Tocilescu, a întocmit un temeinic studiu de sinteză istorico-arheologică privind cetatea Tropaeum Traiani.În 1933 istoricul şi arheologul Paul Nicorescu, profesor la Universitatea din Iaşi, a reluat cercetarea ruinelor romane de la Adamclisi, iar cercetările de aici au durat până în 1943. Alte campanii de săpături arheologice au avut loc în 1960 şi 1963. Începând din 1968, Institutul de Arheologie din Bucureşti, la care, un an mai târziu, s-au asociat Muzeul de Arheologie din Constanţa şi, pentru un timp, şi câţiva arheologi din Iaşi, a reluat săpăturile arheologice atât pe dealul monumentului, cât şi la cetate. Acestea au continuat în 1970 şi 1971, fiind realizate de un colectiv de cercetători de la Institutul de Arheologie condus de istoricul şi arheologul Ion Barnea. 

Întregul ansamblu arheologic a fost restaurat pentru prima dată în perioada 1974 -1977.Monumentul Triumfal a fost reconstituit în 1975-1976 cu piese reproduse după cele originale, acestea din urmă (metope şi alte sculpturi de la Monumentul Triumfal) fiind adăpostite într-un muzeu înfiinţat în satul Adamclisi.La 28 mai 1977 a avut loc inaugurarea Monumentului Triumfal Tropaeum Traiani reconstituit şi a Muzeului Tropaeum Traiani, a cărui clădire este concepută ca un lapidarium. Muzeul adăposteşte părţi originale ale monumentului Tropaeum Traiani, precum şi o serie de vestigii arheologice descoperite la fosta cetate romană cu acelaşi nume. Astfel, pot fi văzute aici statuia originală din vârful monumentului Tropaeum Traiani, metope înfăţişând scene de luptă dintre daci şi romani, frize, ceramică, unelte, opaiţe, fragmente de apeducte, podoabe ş.a. 

Surse:

https://revistapontica.files.wordpress.com/2009/06/pontica-41-pag-393-402.pdf

 xxx-„Istoria României în date'', Bucureşti, 1992

https://www.ziuaconstanta.ro/diverse/stiri-calde/37-de-ani-de-la-inaugurarea-muzeului-tropaeum-traiani-si-a-replicii-monumentului-roman-de-la-adamclisi-495440.html

Ion Barnea (coord.) „Tropaeum Traiani. I . Cetatea'', Bucureşti, 1979.

https://www.scribd.com/document/3382015 27/Adamclisi

$$$

 S-a întâmplat în 28 mai1985: În această zi, a murit Șerban Țițeica; întemeietor al şcolii româneşti de fizică teoretică, şi-a axat cercetările îndeosebi asupra termodinamicii, mecanicii cuantice, fizicii atomice şi particulelor elementare; membru titular al Academiei Române din 1955, vicepreşedinte (1963-1985) şi vicepreşedinte cu delegaţie de preşedinte (iunie 1975 - martie 1976) al acestui for; fiul matematicianului Şerban Ţiţeica. 

S-a născut la 14/27 martie 1908 în București, fiind al treilea și ultimul copil al matematicianului Gheorghe Țițeica. A absolvit liceul Mihai Viteazul din București, după care a studiat la Facultatea de Științe a Universității din București, obținând în 1929 o licență în științe fizico-chimice și una în științe matematice. A făcut studii de doctorat la Universitatea din Leipzig (1930-1934), sub îndrumarea profesorului Werner Heisenberg, obținând în 1935 titlul de Doktor der Philosophie. Disertația de doctorat, intitulată Despre modificarea rezistenței metalelor în câmp magnetic (Über die Widerstandsänderung von Metallen im Magnetfeld), a fost publicată integral în Annalen der Physik (Leipzig) și a cunoscut o largă notorietate: era, și a rămas, o lucrare fundamentală, sursa multor cercetări ulterioare.

Întors în țară, a inaugurat o lungă și fructuoasă carieră universitară: asistent la Politehnica din București (1935-1941), profesor la Universitatea din Iași (1941-1948), profesor la Universitatea din București (1949-1977), rămânând profesor consultant și după vârsta pensionării.A ocupat funcții importante în managementul cercetării științifice naționale și internaționale: a fost șeful secției de fizică teoretică din Institutul de Fizică al Academiei (1951-1955); director adjunct științific al Institutului de Fizică Atomică (apoi al Institutului Central de Fizică) din București/Măgurele (1955-1976); membru, ca reprezentant permanent al României, în consiliul științific al Institutului Unificat de Cercetări Nucleare din Dubna (1956-1981) și vicedirector al aceluiași institut (1962-1964). A fost redactor șef adjunct, apoi redactor șef, al revistelor de specialitate ale Academiei Române: Studii și Cercetări de Fizică și Revue Roumaine de Physique (1956-1985).

A adus contribuții originale în domenii variate ale fizicii teoretice: rezistența metalelor în câmp magnetic, absorbția razelor corpusculare grele în materie, teoria pozitronului și polarizarea vidului, radiația electromagnetică multipolară, termodinamică și mecanică statistică, dezintegrarea pionilor în muoni și neutrini, reprezentările algebrelor Lie ale grupurilor unitare și ortogonale. Studiind mișcarea unui colectiv de particule punctuale încărcate cu sarcini electrice, aflate sub influența unor câmpuri electrice și magnetice create prin însăși mișcarea particulelor, a dat o formulare relativist invariantă ecuațiilor de evoluție a acestor colective și o formulare covariantă legilor statisticii.

Șerban Țițeica a fost un neîntrecut profesor, care își cucerea auditoriul prin vastitatea cunoștințelor ca și prin claritatea și eleganța expunerilor.Timp de patru decenii, a ținut succesiv cursuri de analiză matematică, structura materiei, mecanică analitică, termodinamică și fizică statistică, electrodinamică, teorie cuantică veche, mecanică cuantică. A inițiat cursuri speciale de fizică teoretică: mecanică cuantică avansată, teoria nucleului atomic, elemente de teoria grupurilor și algebrelor Lie. A fost profesorul preferat al multor generații de studenți, îndrumătorul unor excelente teze de doctorat, mentorul admirat al unor fizicieni de valoare, fondatorul unei active și prestigioase școli românești de fizică teoretică. Este unanim considerat drept fondatorul școlii române de fizică teoretică. A făcut cercetări în domeniul termodinamicii, a fizicii statistice, mecanicii cuantice, fizicii atomice și în fizica particulelor elementare. A fost membru al Academiei Române (din 1955) și vicepreședinte al acesteia între anii 1963-1985. A fost de asemenea membru al Academiei de Științe a URSS (1965), membru al Academiei Saxone de Științe din Leipzig (1967).S-a stins din viață pe 28 mai 1985 la București.

Surse:

xxx. Personalități românești ale științelor naturii și tehnicii - Dicționar, București: Editura Științifică și Enciclopedică, 1982

http://astra.iasi.roedu.net/texte/nr48SerbanTiteica.html

http://www.agir.ro/univers-ingineresc/numar-10-2005/serban-titeica-1908-%E2%80%93-1985-fizician-roman-de-valoare-mondiala_1086.html

http://www.phys.uaic.ro/index.php/prezentare/personalitati-facultate/serban-titeica-1 908-1985/

$$$

 S-a întâmplat în 28 mai…

– „Ziua Internaţională de acţiune pentru sănătatea femeilor”; decizia de a lansa o campanie pe acest subiect, cu accent pe tema mortalităţii materne, a fost luată la 28 mai 1987, în cadrul celei de-a V-a Reuniuni internaţionale pentru sănătatea femeilor, desfăşurată în Costa Rica; de atunci, organizaţiile de femei din întreaga lume desfăşoară, în fiecare an, în ziua de 28 mai, diverse activităţi pentru a scoate în evidenţă probleme majore legate de acest subiect

-1588: Plecarea Invincibilei Armada. Invincibila Armada este numele flotei care, în anul 1588, a fost trimisă de Filip al II-lea, regele Spaniei, pentru a transporta şi sprijini acţiunea de debarcare a armatei spaniole în Anglia. Bătălia navală care a urmat s-a înscris în contextul mai larg al conflictului dintre Spania şi Anglia, determinat de lupta pentru exploatarea bogăţiilor Lumii Noi.Invincibila Armada era alcătuită din circa 130 de nave cu un deplasament total de 58.000 tone. La bordul navelor se aflau 2.500 de tunuri, 20.000 de soldaţi, 8.000 de marinari şi 2.100 de vâslaşi. Invincibila Armada a ridicat ancora la 28 mai 1588, din portul Lisabona. Era una din cele mai mari flote care navigase vreodată pe mările lumii. Pentru cei care făceau parte din expediţie, de la amiral până la ultimul marinar sau soldat, era un motiv de mândrie şi de încredere. Alimentele erau din belşug, apa destulă, moralul foarte bun; se gândeau la gloria ce-i aşteaptă şi, nu în ultimul rând, la bogatele prăzi de război. Nimeni nu s-ar fi gândit, atunci, că le vor trebui două luni şi jumătate pentru a ajunge să întrezărească ţărmurile Angliei şi că vor ajunge acolo cu alimentele în mare parte alterate, apa mult împuţinată şi cu moralul serios zdruncinat.

- 1779: S-a născut Thomas Moore, scriitor, compozitor şi om politic irlandez; a scris biografia poetului englez George Byron (cu care era prieten apropiat) şi i-a editat opera (m. 1852)

-1787: A murit Leopold Mozart, violonist, organist şi compozitor austriac (n. 1719). 

- 1805: A murit Luigi Boccherini, violoncelist şi compozitor italian. Luigi Rodolfo Boccherini (n. 19 februarie 1743, Lucca, Italia - d. 28 mai 1805) a fost un compozitor şi violoncelist din Italia, a cărui muzică era caracterizată de un stil galant, stil care s-a dezvoltat în parte în centrele muzicale Europene.Boccherini este foarte cunoscut datorită unui menuet din Cvintetul de corzi în E, Op.13, Nr.5 şi Concertului de violoncel în Si bemol major.

–1830: S-a născut Carl Filtsch, pianist și compozitor transilvănean (m. 1845)

- 1836: A murit compozitorul ceh Antoine (Antonin) Reicha (Rejcha) (n. 1770)

- 1843: A murit lexicograful american Noah Webster; a iniţiat seria de dicţionare care-i poartă numele; în 1828 a apărut (după mai bine de 27 de ani de muncă) prima ediţie a „Dicţionarului american al limbii engleze", cuprinzând 70.000 de cuvinte (n.16.X.1758)

- 1849: A murit romanciera engleză Anne Brontë (n. 1820).Anne Brontë (n. 17 ianuarie 1820, Thorton, d. 28 mai 1849, Scarborough) este o scriitoare engleză, cea mai mică dintre surorile Brontë.

- 1853: S-a născut Carl Larsson, pictor suedez. Carl Larsson (n. Stockholm; d.  22 ianuarie 1919 în Falun) a fost un pictor suedez. Picturile, acuarelele şi desenele sale prezintă de obicei secvenţe din viaţa familiei pictorului care avea 8 copii. În operele sale apare frecvent locuinţa din Sundborn, soţia sa Karin cu copiii.Pictorul împreună cu soţia lui sunt consideraţi în Suedia, întemeietorii locuinţelor în culori pastel, cu ferestre mari luminoase. Casa lor este azi un muzeu.

– 1864: A murit Simion Bărnuțiu, om politic, istoric, filosof și profesor universitar, unul dintre principalii organizatori ai Revoluției de la 1848 în Transilvania (n. 1808)

- 1896: A murit George Baronzi, poet, prozator şi dramaturg (n. 1828)

- 1908: S-a născut Ian Fleming, scriitor britanic. Ian Lancaster Fleming ( d. 28 august 1964) a fost un scriitor şi jurnalist britanic, cunoscut pentru crearea lui James Bond şi prezentarea aventurilor acestuia în 12 romane şi nouă nuvele. Cu circa 100 milioane exemplare vândute în toata lumea, lucrările despre James Bond sunt incluse în lista celor mai vândute serii de cărţi. Fleming a mai scris două cărţi şi povestea pentru copii „Chitty Chitty Bang Bang”.

- 1912: S-a născut (la Londra) scriitorul australian Patrick White; Premiul Nobel pentru Literatură pe 1973. Patrick Victor Martindale White (n.28 mai 1912, Londra - d. 30 septembrie 1990, Sydney) a fost scriitor australian, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1973.

- 1915: S-a născut violonistul austriac Wolfgang Schneiderhan (m. 2002)

–1916: A murit Ivan Franko, poet scriitor, publicist și om politic ucrainean, considerat a fi, alături de Taras Şevcenko, cel mai important clasic al literaturii ucrainene (n. 1856, Regatul Galiţiei şi Lodomeriei, divizat astăzi între Polonia şi Ucraina)

- 1916: A murit muzicologul francez Albert Lavignac (n. 1846)

–1923: S-a născut (la Târnăveni, România) compozitorul ungar-austriac György Ligeti, câştigătorul Premiului Polar Music în 2004 (echivalentul muzical al Premiului Nobel); membru de onoare din străinătate al Academiei Române din 1997 (m. 2006)

- 1925: S-a născut bas-baritonul german Dietrich Fischer-Dieskau

- 1929: A fost lansat în SUA, la New York, filmul muzical „On with the Show” (regia: Alan Crosland), prima peliculă color sonorizată

–1929: S-a născut cercetătorul şi ginecologul australian Carl (Edwin Carlyle) Wood, „părintele” primei sarcini realizate prin fecundare in vitro, în 1973, şi al primului bebeluş creat în eprubetă dintr-un embrion congelat, în 1983 (m. 2011)

- 1944: S-a născut cantautoarea (muzică R&B/soul) afro-americană Gladys Knight; s-a implicat activ în diverse proiecte umanitare (lupta împotriva unor maladii precum cancerul sau SIDA, programe de ajutorare a femeilor şi copiilor abuzaţi în familie sau a persoanelor fără adăpost)

- 1946: S-a născut graficiana Wanda Mihuleac, stabilită, din 1989, la Paris. Wanda Mihuleac a absolvit Institutul de Arte Plastice din Bucureşti. Emigrată în Franţa, a înfiinţat în anul 1996 Casa de Editură Transignum, specializată în editarea unor cărţi speciale, „livre d'artiste". Termenul „livre d'artiste"este intraductibil şi este folosit ca atare în toate limbile.E vorba de carte-obiect de artă, în care pictorul ilustrează textele, în funcţie de cum a perceput el poezia. Este de fapt un dialog între poet şi pictor. Originile acestui gen de carte de poezie sunt în evul mediu, dar în această perioadă ilustraţiile aveau un rol pur decorativ. Numai în secolul XX, în a doua jumătate în special, există o renaştere a acestui gen, dar de data asta ilustraţiile se referă direct la text.Dintre cele mai cunoscute şi mai frumoase cărţi se pot aminti: „Histoire naturelle" (1942) de Pablo Picasso, „Fables de La Fontaine" (1952) de Marc Chagall, „Une semaine de Bonté" (1934) de Max Ernst sau „Les chants de Maldoror" (1934) de Salvador Dali.

-1948: Prin Decizia Consiliului de Miniştri, a fost retrasă cetăţenia română fostului suveran, regele Mihai I, şi a membrilor familiei regale. La 21.II.1997, regelui Mihai I i s-a redat cetăţenia română

- 1952: S-a născut dirijorul Radu Ciorei 

- 1957: Fondarea în SUA a National Academy of Recording Arts and Sciences, organismul care atribuie anual Premiile Grammy pentru toate categoriile de muzică. Premiile Grammy (în engleză Grammy Awards;prescurtare de la numele original Gramophone Awards) sunt acordate anual de către National Academy of Recording Arts and Sciences) pentru realizări deosebite în domeniul înregistrărilor muzicale. Spectacolul decernării lor este unul din cele patru mari spectacole muzicale cu decernări de premii desfăşurate anual în Statele Unite, celelalte fiind Premiile Muzicii Americane (American Music Awards), Premiile Muzicale Billboard (Billboard Music Awards) şi Ceremonia includerilor în Rock and Roll Hall of Fame (Rock and Roll Hall of Fame Induction Ceremony).Ceremonia acordării premiilor Grammy, desfăşurată de obicei în luna februarie, este considerată a fi echivalentul industriei americane de înregistrări la Premiile Oscar pentru industria filmului. 

- 1961: A fost fondată organizaţia „Amnesty International", preocupările acesteia fiind axate strict pe problemele persoanelor deţinute în penitenciare (la 28.V.1961, pe o pagină întreagă din ziarul britanic „The Observer", avocatul Peter Benenson lansa o campanie, de un an, intitulată "Apel pentru Amnistie 1961", către oamenii din întreaga lume, pentru a începe lupta vizând eliberarea prizonierilor de conştiinţă); organizaţia acţionează (independent de orice guvern, grupare politică, ideologie, interese economice sau credinţe religioase) pe baza Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi a altor documente internaţionale de profil

- 1963: A murit scriitorul Ion Agârbiceanu; membru titular al Academiei Române din 1955. Ion Agârbiceanu (n. 12 septembrie 1882, Cenade, comitatul Alba de Jos — d.Cluj) a fost un scriitor, ziarist şi prozator român, adept al semănătorismului, parlamentar, academician, canonic şi protopop unit al Clujului.

- 1968: S-a născut cântăreaţa australiană Kylie Minogue

- 1968: A fost rejudecat „Procesul Pătrăşcanu”; Tribunalul Suprem i-a achitat pe toţi membrii „lotului Pătrăşcanu”, iar Lucreţiu Pătrăşcanu a fost declarat erou naţional

- 1970: A murit compozitorul Ion Borgovan (n. 1899)

- 1970: A murit episcopul greco-catolic Iuliu Hossu; a făcut parte din delegaţia care a prezentat regelui Ferdinand hotărârea Adunării Naţionale de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918 de unire a Transilvaniei cu România; a desfăşurat o intensă activitate culturală în cadrul Asociaţiunii Transilvane pentru Limba Română şi Cultura Poporului Român; membru de onoare al Academiei Române din 1945; la 28.X.1948 a fost arestat şi dus la Dragoslavele; transferat apoi la Căldăruşani, iar în 1950 la penitenciarul din Sighetu Marmaţiei; în 1955 ajunge la Curtea de Argeş, în 1956 la mănăstirea Ciorogârla, apoi din nou la Căldăruşani, unde a stat izolat până la sfârşitul vieţii (n. 1885)

- 1971: A fost lansată staţia interplanetară sovietică „Marte-3"; a devenit satelit artificial al acestei planete la 2.XII.1971 şi a depus pe suprafaţa ei primul agregat automat care a comunicat date ştiinţifice din mediul marţian

- 1971: A murit Jean Vilar, actor şi regizor de teatru francez, organizatorul Festivalului de teatru de la Avignon, începând cu 1947 (n. 1912)

- 1974: A murit geologul Alexandru Codarcea; lucrări referitoare la geologia, petrografia şi tectonica Carpaţilor Meridionali; membru titular al Academiei Române din 1955 (n. 1900)

- 1975: A fost creată Comunitatea Economică a Statelor din Africa de Vest (ECOWAS) formată din Benin, Burkina Faso, Republica Capului Verde, Coasta de Fildeş, Republica Gambia, Ghana, Guineea, Guineea - Bissau, Liberia, Mali, Niger, Nigeria, Senegal, Sierra Leone şi Togo. Actualul lider al Comunităţii este preşedintele Republicii Coasta de Fildeş, Alassane Ouattara

- 1977: Inaugurarea Muzeului „Tropaeum Traiani" şi a replicii Monumentului triumfal ridicat de împăratul Traian la Adamclisi (restaurat de un grup de specialişti români).

- 1985: A murit fizicianul Şerban Ţiţeica; întemeietor al şcolii româneşti de fizică teoretică, şi-a axat cercetările îndeosebi asupra termodinamicii, mecanicii cuantice, fizicii atomice şi particulelor elementare; membru titular al Academiei Române din 1955, vicepreşedinte (1963-1985) şi vicepreşedinte cu delegaţie de preşedinte (iunie 1975 - martie 1976) al acestui for; fiul matematicianului Şerban Ţiţeica (n. 1908)

- 1987: Celebrul zbor al unui avion Cessna 172 pilotat de cetăţeanul vest-german, Mathias Rust, care a violat spaţiul aerian al URSS şi a aterizat în Piaţa Roşie

- 1988: A murit medicul Arthur Kreindler, unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai şcolii de neurologie din România; şi-a legat numele de efectuarea primelor encefalografii din ţară; membru titular al Academiei Române din 1948 (n. 1900)

-1999. La Milano (Italia), după 22 de ani de lucrări de restaurare, capodopera lui Leonardo da Vinci, „Cina cea de Taină” a fost expusă din nou publicului.Vizitatorii au obligația de a privi de departe pânza și pot sta doar pentru 15 minute. Se găsește în fosta sală de mese a bisericii dominicane Santa Maria delle Grazie

- 2000: A murit inginerul electroenergetician Vlad Ionescu; contribuţii originale în teoria sistemelor, reprezentativă fiind „teoria signaturii" („Time varying discrete linear systems"-1994 etc.); membru corespondent al Academiei Române din 1996 (n. 1938)

- 2003: A murit Ilya Prigogine, chimist, fizician şi filosof belgian de origine rusă; s-a dedicat îndeosebi studierii termodinamicii proceselor de neechilibru; în ultimii 25 de ani ai vieţii s-a consacrat editării unor lucrări cu conţinut situat la limita dintre ştiinţele matematice şi cele filosofice; Premiul Nobel pentru Fizică pe 1977 (primul belgian distins cu acest premiu); membru de onoare din străinătate al Academiei Române (1992) (n. 1917, la Moscova)

- 2004: A murit Ion Bănulescu, pictor şi gravor (n. 1935)

- 2010: A murit Mihai Corneliu Drăgănescu, inginer electronist, creatorul şcolii româneşti de informatică; membru titular al Academiei Române din 1990, preşedinte al acestui for între anii 1990 - 1994 (n. 1929)

- 2011: A murit poetul, ziaristul şi cantautorul Ion Zubaşcu (n. 1948) 

- 2011: A murit pictorul şi sculptorul israelian Uri Lifshitz, considerat unul dintre artiştii cei mai importanţi ai şcolii abstracţilor lirici „Orizonturi noi", alături de Ygal Tumarkin şi Rafie Lavie (n. 1936) 

– 2014: A murit Maya Angelou (numele real: Marguerite Ann Johnson), poetă americană, prozatoare, autoare de piese, actriţă; o figură de prim rang în lupta pentru dobândirea de drepturi civile ale afro-americanilor şi o prietenă apropiată a activistului Martin Luther King (n. 1928)

– 2017: A murit actorul de comedie şi scenaristul francez Jean-Marc Thibault; a format, împreună cu Roger Pierre, unul din cele mai populare cupluri comice ale teatrului francez (n. 1923)

– 2017: A murit Val (Valerian) Gheorghiu, picto r, critic de artă, prozator şi publicist (n. 1934)