$$_

 BENNY HILL

Alfred Hawthorne „ Benny ” Hill (21 ianuarie 1924 – 18 aprilie 1992) a fost un comedian, actor și scenarist englez. Este cel mai bine amintit pentru programul său de televiziune, The Benny Hill Show , un spectacol de varietăți-comedie care a îmbinat slapstick-ul , burlesque-ul , dublul sens și insinuările în segmente live și filmate, cu Hill prezentând-o în aproape fiecare dintre ele.

BFI l - a numit pe Hill „primul comedian britanic care a atins faima prin televiziune” și „o vedetă importantă timp de peste patruzeci de ani”. Debutând în televiziune în 1949, a apărut în emisiunile de varietăți ale BBC , unde și-a dezvoltat sketch-urile parodice , iar în 1954 a fost votat personalitatea televizată a anului. Emisiunea Benny Hill Show , care a debutat în 1955, s-a numărat printre cele mai urmărite programe din Marea Britanie; audiența sa a depășit 21 de milioane în 1971. Emisiunea a fost exportată și în peste 100 de țări, o atracție globală pe care BFI a atribuit-o „accentului pus de Hill pe umorul vizual care transcende barierele lingvistice”. 

Hill a primit un premiu BAFTA pentru televiziune pentru cel mai bun scenarist și un premiu Rose d'Or și a fost nominalizat la premiile BAFTA pentru cea mai bună interpretare în divertisment și la două premii Emmy pentru categoria Variety remarcabilă . În 1990, Anthony Burgess l-a descris pe Hill drept „un geniu comic adânc înrădăcinat în tradiția music-hall britanică ”. În 2006, Hill a fost votat de publicul britanic pe locul 17 în sondajul ITV privind cele mai mari 50 de vedete TV . 

În afara televiziunii, Hill a jucat în filme precum comedia cu Ealing, Who Done It? (1956), Those Magnificent Men in Their Flying Machines (1965), Chitty Chitty Bang Bang (1968) și The Italian Job (1969). Cântecul său de comedie , „ Ernie (The Fastest Milkman in the West) ”, a fost numărul unu în topul single-urilor din Marea Britanie în Crăciunul anului 1971 și i-a adus lui Hill un premiu Ivor Novello din partea Academiei Britanice de Compozitori, Textieri și Autori în 1972.

Tinereţe

Alfred Hawthorne Hill s-a născut pe 21 ianuarie 1924 (deși unele surse dau anul nașterii sale ca fiind 1925) în Southampton , Hampshire. Tatăl său, Alfred Hill (1893–1972), managerul unui magazin de aparate chirurgicale, și bunicul său, Henry Hill (născut în 1871), fuseseră clovni de circ . Mama sa a fost Helen ( născută Cave ; 1894–1976). 

După ce a absolvit Școala Taunton din Southampton, Hill a lucrat la Woolworths și ca lăptar, operator de pod, șofer și baterist înainte de a deveni asistent de regizor de scenă la o revistă de turneu. A fost chemat în serviciu în 1942 și s-a instruit ca mecanic în Regimentul Regal de Ingineri Electricieni și Mecanici din Armata Britanică . A servit ca mecanic, șofer de camion și operator de reflectoare în Normandia după septembrie 1944, și a fost transferat la divizia de Divertisment a Serviciilor Combinate înainte de sfârșitul războiului. 

Inspirat de „comicii vedetă” ai spectacolelor de music-hall britanice , Hill și-a propus să-și lase amprenta în lumea spectacolului. Și-a luat porecla „Benny” în omagiu adus comedianului său preferat, Jack Benny . 

Carieră

După cel de-al Doilea Război Mondial , Hill a lucrat ca interpret la radio, debutând la Variety Bandbox pe 5 octombrie 1947. Primul său rol în teatru a fost cel al personajului heterosexual al lui Reg Varney , Hill depășindu- l în acest rol pe un Peter Sellers, pe atunci necunoscut. Prima sa apariție la televizor a fost în 1949. Ulterior, a jucat într-o antologie de sitcom-uri, Benny Hill , care a rulat între 1962 și 1963, în care a interpretat un personaj diferit în fiecare episod. În 1964, l-a interpretat pe Nick Bottom într-o producție TV cu vedete a piesei Visul unei nopți de vară de William Shakespeare . De asemenea, a avut un program radio care a durat trei sezoane, numit Benny Hill Time, la emisiunea Light Programme a BBC Radio , din 1964 până în 1966. A fost o emisiune de actualitate; de exemplu, un episod din martie 1964 l-a prezentat pe James Bond, 007 , în „From Moscow with Love”, și versiunea sa a trupei Beatles . A interpretat o serie de personaje în serial, precum Harry Hill și Fred Scuttle. 

Filme și înregistrări

Hill a apărut în cinci filme de lung metraj: Who Done It? (1956), Light Up the Sky! (1960), Those Magnificent Men in Their Flying Machines (1965), Chitty Chitty Bang Bang (1968) și The Italian Job (1969). De asemenea, a realizat două scurtmetraje : The Waiters (1969) și Eddie in August (1970), acesta din urmă o producție TV. În cele din urmă, un spin-off al primelor sale emisiuni Thames Television (1969–1973), numit The Best of Benny Hill (1974), a fost o compilație lansată în cinematografe a episoadelor din The Benny Hill Show . 

Înregistrările audio ale lui Hill includ „ Gather in the Mushrooms ” (1961), „ Pepys' Diary ” (1961), „ Transistor Radio ” (1961), „ Harvest of Love ” (1963) și „ Ernie (The Fastest Milkman in the West) ”, care a fost single-ul numărul unu în Marea Britanie de Crăciun în 1971. A primit un premiu Ivor Novello din partea Academiei Britanice de Compozitori, Textieri și Autori în 1972. 

Emisiunea Benny Hill

Lucrări de ceară cu Hill în rolul lui Fred Scuttle în emisiunea The Benny Hill Show

Hill avusese dificultăți pe scenă și avusese un succes inegal la radio, dar în televiziune a găsit un mediu care i-a valorificat punctele forte. La începutul anilor 1950, a apărut ca invitat la diverse emisiuni de varietăți BBC , unde și-a dezvoltat sketch-urile parodice . În 1954, a fost votat personalitatea televizată a anului. Emisiunea Benny Hill Show , care a debutat în anul următor, a fost difuzată pe BBC și ITV (din 1969) între 15 ianuarie 1955 și 1 mai 1989. Avea un format derivat din stilul music-hall , combinând comedie live pe scenă și sketch-uri filmate, care includea personajele sale comice, precum Fred Scuttle, iar umorul său se baza pe slapstick, insinuări și parodie. Printre actorii recurenți ai emisiunii sale în anii BBC s-au numărat Patricia Hayes , Jeremy Hawk , Peter Vernon, Ronnie Brody și coauctorul său de la începutul anilor 1950 până la începutul anilor 1960, Dave Freeman . Jackie Wright , scund și chel, era adesea un actor secundar, care în multe sketch-uri trebuia să suporte lovitura lui Hill peste cap. 

Hill a rămas în mare parte la BBC până în 1968, cu excepția câtorva sesiuni la posturile ITV și ATV între 1957 și 1960 și din nou în 1967. În 1969, emisiunea sa s-a mutat de la BBC la Thames Television , unde a rămas până la anularea sa în 1989, cu un program neregulat de emisiuni speciale de o oră. Serialul a demonstrat talentul lui Hill ca scriitor imaginativ, interpret de comedie și impresionist. Este posibil să fi cumpărat scenarii de la diverși scenariști de comedie, dar dacă au fost așa, acestea nu au primit niciodată credit pe ecran. (Unele dovezi indică faptul că a cumpărat un scenariu de la una dintre membrele distribuției sale regulate în 1976, Cherri Gilham , căreia i-a scris din Spania, spunându-i că folosește ideea ei cu „Fat Lady” în emisiune în ianuarie 1977.) 

„Până în ziua de azi, emisiunea The Benny Hill Show , urmărită de 21,1 milioane de oameni în 1977 și care de-a lungul anilor i-a adus vedetei sale un premiu BAFTA , Trandafirul de Aur de la Montreux și un premiu ITV Personalitatea Anului de la Variety Club of Great Britain, rămâne singurul program care a abordat direct experiența de vis a adolescentului cu sânge fierbinte. Acesta a fost probabil motivul pentru care Thames a putut vinde emisiunea pe atât de multe piețe străine, de la Franța, Spania și Germania de Vest până la cea mai îndepărtată poiană din junglă din Brazilia - în adâncul râului Amazon, fotografii cu Hill se găseau în colibe de lut.”

—Roger Lewis în revista GQ despre popularitatea emisiunii în Marea Britanie și în străinătate, aprilie 2014 

Cea mai frecventă glumă recurrentă din serialele lui Hill a fost secvența de închidere, „urmarea episodului”, care era literalmente o glumă recurrentă în care diverși membri ai distribuției îl urmăreau pe Hill, împreună cu alte personaje comice, cum ar fi polițiști, vicari și femei în vârstă. Aceasta era de obicei filmată folosind tehnici de filmare „cu mișcare ușoară” și includea și alte elemente comice, cum ar fi joggingul în loc de alergare cu viteză maximă și personaje care alergau de pe o parte a ecranului și reapăreau alergând din cealaltă. Melodia folosită în toate urmăririle, „ Yakety Sax ” de Boots Randolph , este atât de puternic asociată cu serialul încât este denumită în mod obișnuit „The Benny Hill Theme”. A fost folosită ca formă de parodie în multe feluri de către emisiunile de televiziune și filme. Într-un sondaj din 2015 la nivel de Marea Britanie, melodia tematică a serialului a fost votată numărul 1 în emisiunea specială ITV , The Sound of ITV - The Nation's Favourite Theme Tune . 

De la începutul anilor 1980, spectacolul a prezentat o trupă de tinere atrăgătoare, cunoscute colectiv sub numele de „Îngerii lui Hill”. Acestea apăreau fie singure într-o secvență de dans, fie în personaje, ca contracandidate lui Hill. Sue Upton a fost unul dintre cei mai longevivi membri ai Îngerilor. Jane Leeves a apărut și ea. Henry McGee și Bob Todd i s-au alăturat lui Jackie Wright ca actori secundari comici, iar spectacolele ulterioare i-au prezentat și pe „Micii Îngeri ai lui Hill”, un grup de copii, inclusiv familiile lui Dennis Kirkland (regizorul spectacolului) și Sue Upton. Jenny Lee-Wright (care a apărut pentru prima dată în spectacolul lui Hill în 1970) a câștigat porecla „Cel mai sexy ticălos”, inventată de Hill. 

Comediantul alternativ Ben Elton a făcut o acuzație care a atras atenția, atât în emisiunea TV Saturday Live , cât și în ediția din ianuarie 1987 a revistei Q , conform căreia emisiunea The Benny Hill Show a incitat la infracțiuni și contravenții. „Știm că în Marea Britanie femeile nici măcar nu mai pot merge în siguranță într-un parc. Asta, pentru mine, este îngrijorător.” Un scriitor din ziarul The Independent , însă, a opinat că acuzația lui Elton a fost „ca și cum ai privi un unchi în vârstă lovit cu piciorul până la moarte de tineri bandiți”. Revista GQ a declarat: „Oricât de pompos și prevestitor ar fi acest lucru, a-l învinovăți pe Hill pentru statisticile violurilor este ca și cum ai arăta cu degetul spre pianiștii de concert pentru că au provocat braconajul de elefanți.” Ulterior, Elton s-a parodiat pe sine însuși în Harry Enfield & Chums în rolul lui Benny Elton, un stricăciune politic corect; Elton ajunge să fie urmărit de femei furioase, acompaniate de tema „Yakety Sax”, după ce a încercat să le forțeze să fie mai feministe. Un purtător de cuvânt al Consiliului pentru Standardele de Radiodifuziune a comentat că „convenția devine din ce în ce mai ofensivă [...] Nu mai este la fel de amuzant cum a fost să vezi fete pe jumătate goale urmărite pe ecran de un bătrân murdar.” 

La sfârșitul lunii mai 1989, Hill a anunțat că, după 21 de ani petrecuți la Thames Television, își ia o pauză de un an. Emisiunile sale au adus companiei Thames 26 de milioane de lire sterline, un procent mare fiind datorat succesului emisiunilor sale în Statele Unite. John Howard Davies , șeful Light Entertainment de la Thames Television, a fost citat de presa britanică drept omul care l-a concediat pe Hill atunci când compania a decis să nu-i reînnoiască contractul. „Emisiunea expirase”, a declarat Davies pentru The Guardian . „Publicul scădea, programul costa sume uriașe de bani, iar el (Hill) părea puțin obosit.” 

În 1991, Hill a început să lucreze la un nou serial de televiziune numit „ Benny Hill's World Tour” , în care Hill avea să-și prezinte sketch-urile în întreaga lume, în locuri în care spectacolul său devenise popular. Cu toate acestea, Hill a reușit să înregistreze un singur episod special, numit „ Greetings from New York ” (cu membri regulați în distribuție precum Henry McGee , Bob Todd și Sue Upton ), spectacolul fiind prezentat drept „ultima sa apariție TV” atunci când a fost lansat pe DVD . 

În februarie 1992, Thames Television, care primea un flux constant de cereri din partea telespectatorilor pentru reluări ale emisiunii The Benny Hill Show , a cedat în cele din urmă și a pus la cale o serie de emisiuni reeditate. Hill a murit în aceeași zi în care a primit un nou contract de la Central Independent Television , pentru care urma să realizeze o serie de emisiuni speciale. El refuzase oferte concurente de la Carlton și Thames. 

Fanii celebrităților

„Tatăl meu era îndrăgostit de Benny Hill, Monty Python și Răzbunătorii , filmele cu James Bond și filmele cu Peter Sellers , așa că asta am urmărit eu din copilărie. Acestea au avut în mod clar o mare influență asupra mea.”

— Mike Myers enumeră câteva dintre influențele culturii pop britanice asupra propriei sale cariere, iunie 2007 

Johnny Carson și partenerul său Ed McMahon erau amândoi fani ai lui Hill și au încercat de mai multe ori să-l convingă să călătorească la Los Angeles pentru a fi invitat la emisiunea The Tonight Show a lui Carson . 

Prezentatorul radio și TV Adam Carolla a declarat că este un fan al lui Hill, pe care îl considera „la fel de american ca Beatles”. În timpul unui episod din emisiunea The Man Show din 2000, Carolla a interpretat ceea ce a fost prezentat ca un tribut adus „englezului nostru preferat, Sir Benny Hill” ( sic ; Hill nu a fost niciodată înnobilat), în versiuni mai insinuante ale unora dintre sketch-uri. Carolla a jucat un chelner nepoliticos și lasciv, un rol tipic pentru Hill, iar sketch-ul a prezentat multe dintre personajele de bază ale emisiunilor lui Hill, inclusiv un bărbat chel în stilul lui Jackie Wright , precum și femei îmbrăcate sumar. 

În timpul unui turneu britanic din anii 1970, Michael Jackson a declarat într-un interviu că este fan al lui Hill. Jackson îl va întâlni pe Hill în 1992. În 1987, Genesis a filmat un videoclip pentru piesa lor „ Anything She Does ”, în care Hill îl are în rolul personajului său, Fred Scuttle, interpretând un agent de securitate incompetent care permite unui număr ridicol de fani să intre în culise la un concert Genesis. Într-un interviu din iunie 2011 acordat The Observer , rapperul Snoop Dogg s-a declarat fan al lui Hill. Busta Rhymes i-a adus un omagiu lui Hill în timp ce se afla pe covorul roșu la premiile MTV EMA 2024 din Manchester, Anglia. 

În episodul „Benny Hill – Clown Imperial” din serialul Omnibus , filmat cu puțin timp înainte de moartea sa, mai multe celebrități, printre care Burt Reynolds , Michael Caine , John Mortimer , Mickey Rooney și Walter Cronkite , printre alții, și-au exprimat aprecierea și admirația față de Hill și umorul său. În cazul lui Reynolds, aprecierea s-a extins și la Îngerii lui Hill. Romancierul Anthony Burgess a fost, de asemenea, un admirator al lui Hill. Burgess, ale cărui romane erau adesea comice, savura limbajul, jocurile de cuvinte și dialectul și admira abilitățile verbale și comice care au stat la baza succesului lui Hill. Recenzând o biografie a lui Hill, „ Saucy Boy” , în The Guardian în 1990, Burgess l-a descris pe Hill ca fiind „un geniu comic adâncit în tradiția britanică a music hall-ului ” (la fel ca Charlie Chaplin și Stan Laurel , doi dintre idolii copilăriei lui Hill) și „unul dintre marii artiști ai epocii noastre”. O întâlnire dintre cei doi bărbați a fost descrisă într-un articol de ziar de Burgess și amintită în ziarul Telegraph de satiristul Craig Brown . 

Viața personală

Înainte să renunț la acel loc de muncă (la magazinul Woolworth din Southampton), a avut două efecte majore asupra mea... M-am îndrăgostit și am învățat despre oameni... Fata de care m-am îndrăgostit a fost Jean, cu doi ani mai mare decât mine. Povestea de dragoste nu a durat, pentru că atitudinea ei față de mine era una de toleranță amuzată. „Mă faci să râd, băiete”, obișnuia să spună... [Despre felul în care Benny se uita la oameni:] Asta vine natural când lucrezi într-un lanț de magazine, pentru că întâlnești mii de oameni. Inconștient, la început, am început să observ slăbiciuni și maniere. Am început să dezvolt o memorie ca în oglindă pentru fețe și voci. —Benny Hill

Hill era renumit pentru frugalitatea sa. Nu a deținut niciodată propria casă în Londra și a preferat să închirieze un apartament decât să cumpere unul. A închiriat un apartament cu două camere la adresa 2 Queen's Gate în Kensington , Londra, timp de 26 de ani, până în jurul anului 1986, când s-a mutat la Fairwater House în Teddington , lângă Teddington Studios . În timp ce căuta un loc unde să locuiască, a stat pentru scurt timp la adresa 22 Westrow Gardens în Southampton , orașul în care s-a născut. 

Deși era multimilionar, a continuat obiceiurile frugale pe care le moștenise de la părinți, cum ar fi cumpărarea de alimente din supermarketuri, mersul pe jos kilometri întregi în loc să plătească un taxi, cu excepția cazului în care altcineva plătea pentru o limuzină , și cârpirea și repararea regulată a hainelor sale. Nici nu a deținut niciodată o mașină, în ciuda faptului că avea permis de conducere. 

Hill nu s-a căsătorit niciodată și nu a avut copii. El a cerut în căsătorie trei femei, dar niciuna nu a acceptat. La scurt timp după moartea sa, în 1992, actrița Annette Andre a spus că a refuzat cererea sa în căsătorie la începutul anilor 1960. Au circulat zvonuri că ar fi fost gay, dar el le-a negat întotdeauna. 

Hill era francofil și îi plăcea să viziteze Franța, în special Marsilia , unde, până în anii 1980, putea merge anonim la cafenele în aer liber, călătorind cu transportul public și socializând cu femeile din zonă. Vorbea fluent franceza și știa, de asemenea, cunoștințe de germană, spaniolă, olandeză și italiană la nivel de bază. Călătoriile erau singurul lux pe care și-l permitea; chiar și atunci stătea în locuințe modeste. 

Probleme de sănătate și deces

Sănătatea lui Hill a început să se deterioreze la sfârșitul anilor 1980, după ce contractul său cu Thames Television s-a încheiat. După ce a suferit un atac de cord ușor pe 24 februarie 1992, medicii i-au recomandat un bypass cardiac ; acesta a refuzat. O săptămână mai târziu, s-a descoperit că are insuficiență renală, dar a refuzat să facă dializă renală . A murit în timp ce se uita la televizor, așezat într-un fotoliu în apartamentul său din Teddington , pe 18 aprilie 1992, la vârsta de 68 de ani, dar trupul său nu a fost găsit decât două zile mai târziu. Cauza oficială a decesului a fost înregistrată ca tromboză coronariană . Hill a fost înmormântat la Cimitirul Hollybrook , lângă locul său natal din Southampton, pe 28 aprilie 1992. 

Averea lui Hill a fost validată la 7.548.192 de lire sterline, echivalentul a 16.700.000 de lire sterline în 2025. În cele din urmă, averea lui Hill a fost împărțită între cele șapte nepoate și nepoți ai săi. 

În noaptea de 4 octombrie 1992, în urma speculațiilor că Hill fusese înmormântat cu o cantitate mare de aur și bijuterii, jefuitorii de morminte au exhumat și au spart sicriul lui Hill. Sicriul a fost reînhumat și acoperit cu o placă groasă de beton. 

Moştenire

„A fost un zeu al comediei britanice. E o adevărată abilitate să faci întreaga lume să râdă așa cum a făcut-o el.”

— Garry Bushell , critic TV 

În 1998, Channel 4 l-a prezentat pe Hill într-unul dintre programele sale Heroes of Comedy . În 2002, DJ Taylor de la The Independent l-a clasat al treilea cel mai mare comedian britanic al secolului XX, după Charlie Chaplin și Stan Laurel. 

Pe 28 decembrie 2006, Channel 4 a difuzat documentarul „ Is Benny Hill Still Funny?”. Programul a avut ca public un grup reprezentativ de tineri adulți care aveau puține sau deloc cunoștințe despre Hill, pentru a descoperi dacă umorul său era valabil pentru o generație căreia îi plăceau emisiuni precum „ Little Britain” , „The Catherine Tate Show” și „Borat” . Participanții au apreciat o compilație de 30 de minute care includea exemple de umor ale lui Hill din emisiunile sale de la

$$$

 CARL SANDBURG

Carl Sandburg (născut pe 6 ianuarie 1878, Galesburg , Illinois, SUA - decedat pe 22 iulie 1967, Flat Rock, Carolina de Nord) a fost un poet, istoric, romancier și folclorist american.

De la vârsta de 11 ani, Sandburg a lucrat în diverse ocupații - ca portar la o frizerie , șofer de camion cu lapte, muncitor la o fabrică de cărămidă și secerător pe câmpurile de grâu din Kansas . Când a izbucnit războiul hispano-american în 1898, s-a înrolat în Regimentul 6 Infanterie din Illinois. Acești primi ani i-a descris ulterior în autobiografia sa, „Always the Young Strangers ” (1953).

Din 1910 până în 1912 a fost organizator pentru Partidul Social Democrat și secretar al primarului din Milwaukee . Mutându-se la Chicago în 1913, a devenit redactor al revistei de afaceri System, iar mai târziu s-a alăturat echipei.Știri zilnice din Chicago .

În 1914, un grup de Poezii ale sale din Chicago a apărut în revista Poetry (publicată sub formă de carte în 1916). În cea mai faimoasă poezie a sa, „Chicago”, el a înfățișat orașul ca fiind „Măcelarul de porci, Fabricantul de unelte, Stivuitorul de grâu, Jucătorul de căi ferate și Manipulantul de mărfuri al națiunii”, râzător, lasciv și nepăsător. Poezia lui Sandburg a făcut o impresie instantanee și favorabilă. În versuri libere în stilul lui Whitman , el i-a elogiat pe muncitori: „Pittsburgh, Youngstown, Gary, ei își fac oțelul cu oamenii” ( Fum și oțel, 1920).

În „Bună dimineața, America” (1928), Sandburg părea să-și fi pierdut o parte din încrederea în democrație , dar din adâncurile Marii Depresiuni a scris un testament poetic despre puterea poporului de a merge mai departe .People, Yes (1936). Cântecele populare pe care le-a cântat în fața unui public încântat au fost publicate în două colecții, The American Songbag (1927) și New American Songbag (1950). A scris biografia populară Abraham Lincoln: The Prairie Years, 2 vol. (1926) și Abraham Lincoln: The War Years, 4 vol. (1939; Premiul Pulitzer pentru istorie, 1940).

O altă biografie,Steichen Fotograful, viața celebrului său cumnat, Edward Steichen , a apărut în 1929. În 1948, Sandburg a publicat un roman lung ,Remembrance Rock , care recapitulează experiența americană de la Plymouth Rock până la al Doilea Război Mondial . Poeme complete a apărut în 1950. A scris patru cărți pentru copii - Rootabaga Stories (1922); Rootabaga Pigeons (1923); Rootabaga Country (1929); și Potato Face (1930).

BRÂNCUȘI

Brâncuși e un țăran, care-și ia bilete pentru Nicăieri;

un țăran care și-a făcut bagajele, dar n-are

nici un oraș, da, Brâncuși e un țăran: înțelege

perfect păsările și craniile, cunoaște bine poziția

firelor de păr din buclele și șuvițele unui cap

de femeie; o cunoaște atâta de bine, încât știe

de unde vine și încotro se îndreaptă fiece fir; și

scormonește adânc, în căutarea tainelor celor

dintâi și celor mai vechi fauri de forme.

Să nu sărim cu gura pe Brâncuși pentru că abia

s-a urnit și pentru că nici nu e-n stare-a rosti

numele locului unde-ar dori să se ducă,

atunci când va avea timp și va fi gata de drum -

o, Brâncuși, ai pus lângă pragul casei tale

o sumedenie de butuci, să se usuce la soare și

să se întărească îndeajuns pentru a le putea mânui

lemnul cu mâinile-ți aspre, cu dălțile și ciocanele

tale, o, Brâncuși, faur de păsări transformate

în conuri, de cranii transformate în ouă, inima

ta e mângâiată de speranța că vei găsi Conul și

Oul, menite să dăinuie prin tăria lor, chiar după

ce pământul se va preface-ntr-o negură.

Brâncuși, tu nu vei da la ziar un anunț spunându-i

lui Dumnezeu că ar fi în folosul lui să vină să te

vadă; nu vei deveni guraliv risipind rugăciuni

cu nemiluita; nu vei deveni familiar și obraznic

de parcă Dumnezeu ar fi un vecin și i-ai fi numărat

cămășile atârnate pe-o frânghie; vei continua

să bolborosești,

să bâigui și să murmuri, sau vei rămâne tăcut ca

un șoarece în podul unei biserici, când orga revarsă

valuri de ocean pe stâncile luminate de soare

ale țărmurilor;

dacă Dumnezeu a hărăzit cumva un ungher

pentru vreun sac de oase, vei avea și tu parte

de un asemenea ungher, negreșit vei avea parte

de el, Brâncuși.

ROȘCOVANA CASIERIȚĂ DE RESTAURANT

Aruncă-ţi părul peste cap, fată roşcovană!

Dă-i drumul râsului şi păstrează pe bărbie

mândri doi pistrui!

Undeva, un om caută o fată roşcovană;

poate, într-o zi uitându-se să găsească

o casieriţă de restaurant, te va privi în ochi

şi va afla o iubită. Poate.

De jur-împrejur, zece mii de oameni vânează

o roşcovană fată cu doi pistrui pe bărbia ei.

I-am văzut vânând, vânând...

Aruncă-ţi părul peste cap; dă-i drumul

râsului!

*$$$

 S-a întâmplat în 8 aprilie 1492, 8/9: La această dată, a murit Lorenzo de Medici, conducător, din anul 1469, al Florenţei, poet şi filosof, sprijinitor al artelor şi literaturii, a atras la curtea sa numeroşi artişti şi umanişti, făcând din Florenţa adevăratul centru al Renaşterii italiene. 

Lorenzo de' Medici (n. 1 ianuarie 1449) politician italian și conducător al Republicii Florentine în timpul Renașterii italiene, a fost cunoscut și sub numele de Lorenzo Magnificul (Lorenzo il Magnifico) de către florentinii contemporani, a fost diplomat, politician și un cunoscut îndrumător al savanților, artiștilor și poeților. Viața sa poate fi asociată cu apogeul Renașterii italiene timpurii, iar moartea sa a marcat încheierea epocii de aur a Florenței. Lorenzo Magnificul nu a fost numai protector al artelor, ci și poet. A scris o operă lirică variată, poeme idilice, elegiace, mitologice, poezii erotice în stil petrarchist și neoplatonic, în care străbate o senzualitate robustă, pe motivul horațian „carpe diem”.

Lorenzo de Medici s-a născut la 1 ianuarie 1449, într-una dintre cele mai bogate familii florentine, proprietară a băncii Medici cu filiale în întreaga Europă. Bunicul lui Lorenzo, Cosimo de Medici „Părintele Patriei”, a fost primul membru al familiei Medici care a combinat funcționarea Băncii Medici cu conducerea Republicii Florentine. Cosimo a fost unul dintre cei mai bogați oameni din Europa și a cheltuit o mare parte din averea sa în guvernare și în filantropie. Tatăl lui Lorenzo, Piero I de' Medici, cunoscut și sub numele de „Piero Gutosul”, a fost, de asemenea, protector al artelor și un mare colecționar.Mama lui Lorenzo, Lucrezia Tornabuoni a fost poetă și scriitoare de sonete. Lorenzo a fost considerat cel mai deștept dintre cei cinci copii ai lui Piero și a Lucreziei, el fiind instruit de diplomatul Becchi, care l-a iniția în studiul latinei și al autorilor clasici. Văzând un viitor strălucit pentru copilul său, Piero de' Medici l-a trimis pe Lorenzo în mai multe misiuni diplomatice importante, pe când era încă un copil. Începând cu 1464, când tatăl său îi urmează lui Cosimo de' Medici, Lorenzo primește diverse misiuni diplomatice. Una din acestea a constat în a apăra, în fața papei, legitimitatea lui Galeas-Maria Sforza ca duce de Milano.

În anul 1469, la vârsta de douăzeci de ani, Lorenzo își asumă rolul de lider de stat după moartea tatălui său. Cu toate că Florența a inflorit sub domnia sa, Lorenzo a condus ca un despot iar oamenii au avut parte de puțină libertate politică. Acest lucru făcea ca familiile rivale să devină dușmanii înverșunați ai Medicilor. Pe 26 aprilie 1478, în duminica Paștelui, într-un incident rămas în istorie sub numele de Conspirația Pazzi, un grup de conspiratori, care includea membrii din familia Pazzi, sustinuți de Arhiepiscopul din Pisa și de Papa Sixtus al IV-lea, i-au atacat pe Lorenzo și pe fratele său Giuliano, în catedrala din Florența. În urma atacului, Giuliano a murit iar Lorenzo a scăpat doar cu o rană. Conspirația a atras o pedeapsă brutală prin executarea tuturor membrilor care au fost implicați. În urma Conspirației Pazzi, familia Medici și florentinii au suferit mânia Vaticanului. Papalitatea a confiscat toate activele Medicilor pe care le-a putut găsi, l-a excomunicat pe Lorenzo și întregul guvern florentin și în cele din urmă a pus întregul oraș sub interdicție. Când aceste mișcări ale Papei au avut un efect redus, Papa Sixtus a format o alianță militară cu Regele Ferdinand I, numindu-l pe fiul sau, Alfonso, Duce de Calabria, să conducă o invazie împotriva Republicii Florentine.

Lorenzo a adunat cetățenii și a cerut sprijinul din partea partizanilor Medici din Bologna și Milano, însă doar datorită diplomației sale a reușit să rezolve criza, călătorind personal la Napoli unde a încheiat un tratat de pace. Acest succes i-a permis lui Lorenzo să asigure schimbările constituționale din cadrul guvernului florentin și a dus la sporirea propriei puteri.Lorenzo, ca și bunicul său Cosimo de Medici, a urmărit o politică de menținere a păcii și a restabilit un echilibru de putere între statele din nordul Italiei, reușind să mențină departe de Republică, celelalte state europene importante, cum ar fi Franța și Sfântul Imperiu Roman. Lorenzo a menținut relații bune cu sultanul Mahomed al II-lea al Imperiului Otoman, prin comerțul maritim care reprezenta o sursă de bogăție pentru florentini.

Datorită lui Lorenzo, capitala Republicii atinge maxima sa frumusețe, impunându-se pe plan economic și cultural, nu doar în Italia, ci în întreaga Europă. Florența devenise leagănul Renașterii italiene și centrul unde iradia civilizația renascentistă. Grijile sale pentru Florența au încurajat și au asigurat o înflorire artistică fără precedent. Literat și poet, colecționar de obiecte prețioase și de statui antice, descoperitor de noi talente, Lorenzo a promovat la cel mai înalt nivel literatura și artele.La curtea sa au trăit și au creat personalități renumite precum: Luigi Pulci, Poliziano, Marsilio Ficino, Cristoforo Landino și Pico della Mirandola. Pentru el au lucrat cei mai mari artiști ai timpului, precum Botticelli - exponent de vârf al culturii perioadei respective-, Pollaiolo, Andrea Verrocchio, Ghirlandaio, Leonardo da Vinci și Michelangelo, pe care Magnificul îi ținea aproape de el, la palatul din Via Larga. În timpul mandatului său, mai multe sucursale ale băncii familiei s-au prăbușit din cauza creditelor neperformante iar în ultimii ani, au intrat în dificultăți financiare, Lorenzo recurgând la deturnarea fondurilor de încredere și de stat.

Lorenzo de'Medici a murit în noaptea de 8 aprilie sau în dimineața de 9 aprilie 1492, la vila familiei din Careggi. Savonarola l-a vizitat pe muribund pe patul de moarte. Conform scrisorilor martorilor din noaptea aceea, Lorenzo a murit consolat, după ce Savonarola i-a dat binecuvântarea. În noaptea când acesta a murit, un fulger a lovit tunul bisericii Santa Reparata. El și fratele său Giuliano sunt îngropați într-o capelă proiectată de Michelangelo, situată în partea de nord de Biserica San Lorenzo.

Surse:

Vanna Arrighi, Orsini, Clarice, in Dizionario Biografico degli Italiani, vol. 79, Roma, Istituto dell'Enciclopedia Italiana, 2013.

Emanuela Bianchi, Grazzini, Gaetano, in Dizionario Biografico degli Italiani, vol. 59, Roma, Istituto dell'Enciclopedia Italiana, 2002.

Franco Cesati, I Medici, storia di una dinastia europea, Firenze, Mandragora, 1999

Giovanni Delle Donne, Lorenzo il Magnifico e il suo tempo, Roma, Armando, 2003.

http://www.themedicifamily.com/Lorenzo-de-Medici.html

https://www.britannica.com/biography/Lorenzo-de-Medici

https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/florenta-lui-lorenzo-magnificul

$__

 S-a întâmplat în 8 aprilie1828, 8/20: La această dată, s-a născut medicul român de origine franceză Carol Davila; a organizat serviciul sanitar militar şi ocrotirea sănătăţii publice; împreună cu Nicolae Kretzulescu, a pus bazele învăţământului medical românesc. Unele surse precizează data naşterii ca fiind 8/20 aprilie iar altele la 4 aprilie. Important e că s-a născut și că a construit, din aproape nimic, sistemul medical românesc!

Carol Davila, pe numele de naştere Carlo Antonio Francesco d’Avila (în franceză Charles d'Avila) (n. Parma, Italia - d. 24 august1884, Bucureşti) a fost un medic şi farmacist român, de origine franceză, născut în Italia, cu studii în Germania şi Franţa. Construieşte, din aproape în aproape, un sistem medical care funcţionează şi organizează serviciul sanitar militar şi civil.

În 1855, el înfiinţează o şcoală de felceri iar în 1856 o şcoală secundară de chirurgie cu program şcolar teoretic-liceal şi sanitar-militar. Când adversarii filoruşi fac demersuri pentru închiderea şcolii, Davila se adresează guvernului francez, care se obligă să o menţină pe cheltuiala lui. Abia atunci caimacamul Alexandru Dimitrie Ghica dă un opis domnesc pentru menţinerea tinerei instituţii, pe care Davila o transformă curând în „Şcoala naţională de medicină şi farmacie". După zece ani, în 1869 înfiinţează Facultatea de Medicină.Între timp Davila întemeiază învăţământul farmaceutic şi pe cel veterinar, fondează numeroase societăţi şi reviste de specialitate (între care Asociaţia medicilor români, Monitorul medical, Gazeta spitalelor), organizează conferinţe medicale şi ţine prelegeri cu demonstraţii experimentale la Sfântu Sava, înfiinţează, împreună cu horticultorul austriac Ulrich Hoffmann, Grădina botanică din Bucureşti, introduce concursurile medicale şi stagiile obligatorii în spitale.

În 1861, creează primul azil de orfane, în care strânge 40 de fetiţe din mahalale, iar la puţin timp înfiinţează şi un orfelinat de băieţi. Cât timp a trăit Davila a funcţionat şi o şcoală de surdo-muţi, cu atelier de tâmplărie şi sculptură.Împreună cu farmacistul Hepites, pune bazele farmaciei române. Tot ideea lui este introducerea consultaţiilor gratuite în spitale, pentru bolnavii săraci. Stinge, în diferite regiuni ale ţării, epidemii grave, călătoreşte şi inspectează spitale, participă la Expoziţia universală de la Viena din 1873 cu un compartiment medical al României, are grijă de copiii orfani. Pe cheltuiala lui se editează culegerea de poezii populare a lui Alecsandri, pe care Davila, mare iubitor de folclor, o dă premiu elevilor şi elevelor din şcoliile sale. La 4 iunie 1864, se face un prim pas în recunoaşterea oficială a patriotismului „străinului" faţă de noua lui ţară şi, la Camera Deputaţilor, se propune acordarea cetăţeniei române.Totuşi, faptul se împlineşte abia după venirea lui Carol printr-un decret-lege semnat chiar de el, la 31 mai 1868. 

Datorită lui, serviciul ambulanţelor militare şi al trenurilor sanitare este pregătit din timp şi sute de vieţi sunt salvate, iar 13.000 de bolnavi şi răniţi primesc îngrijiri. Primeşte decoraţii şi de la români şi de la turci. Principele Carol îi telegrafiază Elisabetei: „Davila e pretutindeni unde ai nevoie de el”. Colegii îl invidiază şi, spune dr. Zaharia Petrescu, fost elev al Şcolii de Medicină, îi iartă cu greu „extrema distincţie, eleganţa şi naturalul manierelor, farmecul conversaţiei, felul spiritual, vesel şi plin de duh în care istorisea, ca şi bogăţia instrucţiei". În 1870, în timpul războiului franco-prusac este în Franţa cu un proiect nobil de a organiza o ambulanţă cu concursul elevilor români din Paris şi de a se consacra în ajutorul victimelor războiului.

Bustul generalului Carol Davila - Sculptură de Constantin Brâncuşi din 1903, realizata la solicitarea Ministerului de Război, expusă din 1912 în curtea Spitalului Militar Central din Bucureşti. Bustul generalului Carol Davila este o sculptură în bronz realizată de Constantin Brâncuşi, singurul monument de for public al sculptorului amplasat în Bucureşti, dezvelit la 9 septembrie 1912.La solicitarea Ministerului de Război, în 1903 Brâncuşi a primit prima comandă pentru un monument public, bustul generalului medic Carol Davila. Acest bust a fost comandat de un consiliu format de fostul său profesor Dimitrie Gerota, pentru a îl ajuta pe Brâncuşi să plătească drumul până la Paris, pentru continuarea studiilor. Plata pentru monument a fost împărţită în două tranşe, prima jumătate fiind plătită înainte ca lucrul sa înceapă, iar a doua tranşă după ce Brâncuşi va termina bustul. Când Brâncuşi a terminat lucrarea, aceasta a fost prezentată în faţa consiliului, dar recepţia a fost nesatisfăcătoare, diferite persoane din consiliu având opinii contrarii despre caracteristicile fizice ale generalului, spre exemplu cerând micşorarea nasului şi de asemenea păreri diferite în legătura cu poziţionarea epoleţilor. Înfuriat de inabilitatea consiliului de a înţelege sculptura, spre mirarea tuturor, Brâncuşi a plecat din sala de şedinţe fără a primi a doua jumătate a banilor necesari plecării sale spre Franţa,Bustul a fost turnat în bronz abia nouă ani mai târziu, în 1912, şi a fost instalat în curtea Spitalului Militar din Bucureşti. Dar, atunci când s-a decis, în sfârşit, ridicarea monumentului, s-a constatat că, între timp, gipsul se degradase şi s-a luat decizia reparării bustului prin suprimarea părţilor avariate. Deoarece Brâncusi nu mai era în ţară la momentul respectiv, lucrarea a rămas aproape ignorată până în iarna anului 1938 când, revenind în Bucureşti, sculptorul a relevat faptul că el este autorul versiunii în gips a bustului. Când a văzut varianta „ajustată", cu braţele ciuntite, şi fără egreta de pe chipiu, Brâncuşi s-a gândit să îi dea în judecată pe cei care luaseră această decizie.În anul 1990, lucrarea a fost mutată în interiorul Muzeului Militar Naţional, iar în curtea Spitalului Militar a fost instalată o copie în bronz. Sculptura este înscrisă în Lista monumentelor istorice din România/Bucureşti, sub denumirea Bust dr. Carol Davila. Statuia dr. Carol Davila din faţa Universităţii de Medicină si Farmacie din Bucureşti.

Statuia dr. Carol Davila, operă a sculptorului Carol Storck, se găseşte în curtea din faţa intrării principale a Palatului Facultăţii de Medicină din Bucureşti. Iniţiativa ridicării unui monument în cinstea lui Carol Davila, întemeietorul învăţământului superior medical românesc, a fost luată la primul congres medical naţional, care a avut loc la Bucureşti în octombrie 1884, la mai puţin de 2 luni după moartea lui Carol Davila, survenită la 24 august 1884.Carol Davila este reprezentat în picioare, în uniformă de general, cu sabia prinsă la şoldul stâng. În mâna dreaptă, îndoită la spate, ţine chipiul, iar în cea stângă, un document făcut sul. Faptul că generalul Carol Davila este prezentat cu o mână îndoită la spate nu ţine atât de estetica sculpturii, cât de o realitate medicală: Davila avea, în urma unui reumatism articular, un braţ anchilozat, pe care îl salvase de la amputare, şi-l ţinea, în unghi drept, la spate. Pe soclul înalt sunt aplicate două plăci de bronz în formă de scut. În partea de sus a plăcii din faţă se află emblema medicinii, iar la bază, în stânga, două ramuri cu frunze de laur, legate cu o panglică.

Pe placă se găseşte următorul text (în ortografia vremii): „Statuia a fost turnată în bronz în atelierele Şcolii de arte şi meserii din Bucureşti şi a fost inaugurată în ziua de 12 octombrie 1903, simultan cu inaugurarea Facultăţii de medicină”, denumirea iniţială a actualei Universităţi de Medicină şi Farmacie Carol Davila din Bucureşti.

Surse:

Stoica, Stan (coord.) - Dicţionar biografic de istorie a României, Editura Meronia, Bucureşti, 2008

http://biografii.famouswhy.ro/carol_davila/

http://www.istorie-pe-scurt.ro/carol-davila-omul-care-e-pretutindeni-unde-ai-nevoie-de-el/

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/carol-davila-parintele-medicinei-romanesti-a-fost-fiul-nerecunoscut-al-lui-franz-liszt-de-ce-a-refuzat-celebrul-compozitor-sa-si-asume-paternitatea

https://www.scribd.com/document/71932338/Carol-Davila-Biografie

http://www.miculparis.ro/orasul/personalitati/carol_davila.html

$$$

 S-a întâmplat în 8 aprilie1829, 8/20: În această zi, a apărut (până la 19.IV/1.V.1848), la Bucureşti, „Curierul românesc", primul periodic din Ţara Românească, editat de Ion Heliade-Rădulescu (între 29.XI/11.XII şi 13/25.XII.1859 apare seria a II-a). Gazeta „Curierul românesc" a pus bazele presei româneşti fiind prima gazetă românească cu periodicitate constantă şi cu apariţie îndelungată. Primul număr a apărut pe 8/20 aprilie 1829 şi, cu unele întreruperi, ziarul şi-a continuat apăriţia până la data de 12 decembrie 1859, fiind difuzat în special prin librarul Iosif Romanov.

Ion Heliade Rădulescu era şi unul dintre cei doi redactori ai ziarului.Celălalt era Constantin Moroiu, un jurist şcolit în Occident. Primul ziar românesc avea patru pagini şi folosea alfabetul chirilic, unele numere fiind tipărite şi în limba franceză. De la 1844 s-a trecut treptat la folosirea alfabetului latin pentru editarea publicaţiei. Revista a apărut cu sprijinul lui Dinicu Golescu, care a obţinut aprobarea apariţiei gazetei. Iniţial, gazeta trebuia să poarte numele de „Curierul Bucureştilor”. În cuprinsul ziarului se publicau texte administrative, ştiri politice şi militare, articole şi note de îndrumare, cuprinzând noţiuni elementare de istorie, geografie, comerţ, economie, industrie etc. 

Primul număr cuprindea un articol editorial privind istoricul ziarelor in lume; înştiinţări „din lăuntru”; înştiinţări „din afară”; informaţii despre „mezaturi”, plecări şi sosiri de demnitari la Bucuresci; ştiri „despre lucrarea pământului, care merge înainte cu mare spor”. În anul 1837, ziarul a început să publice un supliment numit „Curierul de ambe sexe”, magazin cultural completat cu o componentă feminină. Apariţia „Curierului“ era săptămânală sau, uneori, bisăptămânală. Pentru o scurtă perioadă, primul ziar românesc a apărut de cinci ori pe săptămână. Pe frontispiciul „Curierului românesc“ scria „Gazetă politică, commercială şi literară“. Abonamentul pe un an costa doi galbeni împărăteşti „plus cheltuiala poştiilor analoghiceşte după depărtare“. 

Primul tiraj a fost de 280 de exemplare, scoase la tiparniţa Mitropoliei din Bucureşti. Mai târziu, Ion Heliade Rădulescu şi-a adus tipografi de la Pesta, iar în 1930 a construit la Bucureşti o tipografie. A fost un debut greu. Neavând nimic, Ion Heliade Rădulescu a trebuit să încropească totul, de la tipar până la distribuţie şi balanţă economică între costuri şi încasări. În primul număr, Heliade Rădulescu publica articolul „Istoria pe scurt a gazetei“, în care lansa o mustrare generală pentru înapoierea publicistică în care se afla neamul românesc: „Trebuie să mărturisim, rumânilor, ca să nu ni se pară aşa cu greu că ruşine trebuie să ne fie că abia acum ne-am deşteptat şi am simţit lipsa ei. Dar vremea de îndreptare la cei ce cu dinadinsul voiesc a începe odată nu este trecută…Destul este să vedem aceasta şi să începem cei care zicem că suntem floarea neamului a ne fi ruşine să fim mai jos decât pleava celorlalte neamuri“.n vestul Europei primele ziare apăruseră deja de la începutul secolului al XVII-lea.

În 2014, „Curierul românesc" este relansat după o pauza de mai mult de 150 de ani, publicația online cu caracter non-profit propunându-și să ajute tinerii jurnaliști independenți să devină mai vizibili pe piața media românească. În toamna anului 2014, „Curierul românesc" este înregistrată ca marcă și reapare ca publicație online non-profit, care își propune să încurajeze jurnalismul independent din România.

Surse:

http://www.bibnat.ro/Periodice-romanesti-vechi-s116-ro.htm

http://www.formula-as.ro/2009/862/planete-culturale-30/aniversarea-primului-ziar-romanesc-10930

http://ziarullumina.ro/nu-este-varsta-care-sa-nu-afle-placere-si-folos-in-gazeta-31609.html

https://foaienationala.ro/curierul-romanesc-primul-ziar-din-romania-inceputurile-literarutii-moderne.html

$__

 S-a întâmplat în 8 aprilie 1839, 8/20: La această dată, s-a născut, la Sigmaringen, Germania, Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen. Unele surse indică ambele zile, pe stil vechi și pe stil nou de calendar, iar altele doar pe stil nou.

Majestatea Sa Carol I, rege al României, principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen (n. Sigmaringen - d. 10 octombrie, 1914, Sinaia) a fost domnitorul, apoi regele României, care a condus Principatele Române şi, apoi România, după abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza.

Din 1867, el a devenit membru de onoare al Academiei Române, iar între 1879 şi 1914 a fost protector şi preşedinte de onoare al aceleiaşi instituţii. În cei 48 de ani ai domniei sale (cea mai lungă domnie din istoria statelor româneşti), Carol I a obţinut independenţa ţării, căreia i-a şi crescut imens prestigiul, a redresat economia şi a pus bazele unei dinastii. A construit în Sinaia castelul Peleş, care a rămas şi acum una dintre cele mai vizitate atracţii turistice ale ţării. După războiul ruso-turc, România a câştigat Dobrogea, iar Carol a dispus ridicarea primului pod peste Dunăre, între Feteşti şi Cernavodă, care să lege noua provincie de restul ţării. Carol s-a născut în Germania la Sigmaringen ca prinţ Karl von Hohenzollern-Sigmaringen. Era cel de-al doilea fiu al prinţului Karl Anton şi al soţiei sale, principesa Josephine. După finalizarea studiilor elementare s-a înscris la şcoala de cadeţi din Münster. În 1857 termina cursurile Şcolii de Artilerie din Berlin. Până în 1866 (când a acceptat coroana României) a fost ofiţer german.

Deşi nu era de statură înaltă, Carol a fost descris drept soldatul perfect, sănătos, disciplinat şi, de asemenea, un politician excelent, cu vederi liberale. Cunoştea bine mai multe limbi europene. Familia sa, dinastia de Hohenzollern-Sigmaringen, era înrudită cu familia lui Napoleon al III-lea şi avea relaţii excelente cu acesta. România era în acea perioadă sub o influenţă puternică a culturii franceze, iar recomandarea de către Napoleon a prinţului Carol a valorat mult în ochii politicienilor români, la fel ca şi rudenia de sânge cu familia prusacă domnitoare. Ion Brătianu a fost politicianul român trimis să negocieze cu Carol şi familia acestuia posibilitatea ca prinţul Carol să vină pe tronul României. După exilarea lui Alexandru Ioan Cuza ţara era în plin haos. Alegerea lui Cuza ca domnitor în ambele principate fusese singurul motiv pentru care puterile europene permiseseră unirea principatelor Moldovei şi Ţării Româneşti, iar acum ţara risca să ajungă la dizolvarea acestei uniri. 

Carol a trebuit să călătorească incognito (pe traseu a fost nevoit să apeleze la experienţa dobândită de Brătianu şi Rosetti pe parcursul revoluţiei paşoptiste; astfel el, practic, s-a deghizat), sub numele de Karl Hettingen, cu trenul pe ruta Düsseldorf - Bonn - Freiburg - Zürich - Viena - Budapesta, datorită conflictului care exista între ţara sa şi Imperiul Austriac. Nici chiar în ţara sa de origine nu era bine văzută această preluare a scaunului Principatelor, fapt afirmat de cancelarul Bismarck (care l-a avertizat mai mult sau mai puţin amical că va fi nevoit să pupe „papucul Sultanului", fapt în sine care a fost ocolit de Carol şi de predecesorul acestuia). După ce a păşit pe teritoriul ţării, punând prima dată piciorul pe pamânt românesc în localitatea Drobeta Turnu-Severin (prima casă în care a intrat fiind actualmente bibliotecă), Brătianu l-a însoţit mai departe cu trăsura până la podul Mogoşoaiei.Traseul prin ţară, de la Drobeta Turnu-Severin la Bucureşti, a cuprins oraşele Horezu, Râmnicu-Vâlcea, Curtea de Argeş, Câmpulung şi Târgovişte, vechiul drum al ţării, păstrat mai târziu în memorie drept „Drumul lui Carol”.

La 10 mai 1866, Carol a intrat în Bucureşti. Vestea sosirii sale fusese transmisă prin telegraf şi a fost întâmpinat de o mulţime entuziastă de oameni, dornici să cunoască noul conducător. La Băneasa i s-a înmânat cheia oraşului. Şi-a rostit jurământul în limba franceză: „Jur să păzesc legile României, să-i apăr drepturile şi integritatea teritorială". Domnia lui Carol I a început, de fapt, în aprilie 1866, odată cu intrarea sa în ţară. Proclamat domnitor al României în ziua de 10 mai 1866, rămâne cu acest titlu până în 26 martie 1881, când este proclamat rege, devenind astfel primul rege al României. A fost primul monarh din dinastia Hohenzollern-Sigmaringen, al cărei nume se transformă, începând cu regele Ferdinand I, în Casa Regală de România, dinastie care va conduce ţara până la proclamarea Republicii Populare Române în 1947.

Imediat după sosirea în ţară, Parlamentul României a adoptat, la 29 iunie 1866, prima constituţie a ţării, una dintre cele mai avansate constituţii ale timpului, aceasta fiind inspirată din constituţia Belgiei, care dobândise independenţa din 1831. Aceasta a permis dezvoltarea şi modernizarea ţării. S-a decis ca aceasta să ignore dependenţa curentă a ţării de Imperiul Otoman (în practică acest fapt a fost transpus în omiterea constituţionalizării obligaţiilor faţă de Poartă), acţiune care s-a constituit într-un prim pas spre independenţă.Articolul 82 specifica: „Puterile conducătorului sunt ereditare, pornind direct de la Majestatea Sa, prinţul Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, pe linie masculină prin dreptul de primogenitură (dreptul primului-născut), excluzând femeile.Descendenţii Majestăţii Sale vor fi crescuţi în spiritul religiei ortodoxe”. Pentru consolidarea prestigiului personal şi al ţării, pe 9 septembrie 1878 a primit titlul de „Alteţă regală”. 

La 15 martie 1881, Constituţia a fost modificată pentru a specifica, printre altele, faptul că din acel moment şeful statului va fi numit rege. Ceremonia de încoronare a avut loc pe 10 mai 1881. Ideea de bază a tuturor constituţiilor regale din România era aceea că regele conduce fără a guverna. Regele Carol a fost descris drept o persoană rece. Era permanent preocupat de prestigiul dinastiei pe care o fondase. Soţia sa, Regina Elisabeta, îl caracteriza ca „o persoană care îşi poartă coroana şi în somn”. Era foarte meticulos şi încerca să îşi impună stilul fiecărei persoane care îl înconjura. Deşi era foarte devotat sarcinilor sale de rege al României, niciodată nu şi-a uitat rădăcinile germane. În timpul domniei sale, ţara a obţinut independenţa deplină faţă de Imperiul Otoman, după războiul cunoscut în istorie ca Războiul de Independenţă, dar şi ca Războiul ruso-turc, 1877 - 1878, în care contribuţia României a fost decisivă.În timpul luptelor desfăşurate pe teritoriul Bulgariei de azi, armata română l-a avut pe Carol ca lider efectiv, regele fiind prezent personal pe câmpul de luptă. De asemenea, consolidarea unirii Moldovei cu Ţara Românească, eliminarea relativei „şubrezimi" şi a pericolelor ce ameninţau continuu măreţul act al Unirii de la 24 ianuarie 1859, precum şi intrarea ţării în rândul naţiunilor suverane, prin proclamarea României ca regat, în anul 1881, au fost toate urmări directe ale Războiului de Independenţă, confirmat de Tratatul de la Berlin. 

Prestigiul intern şi internaţional a fost consolidat şi de reglementarea la succesiunea tronului prin „pactul de familie" încheiat la data de 17 mai 1881 (nu existau succesori, singurul descendent al familiei, principesa Maria, a murit la vârsta patru ani) prin care era declarat succesor Ferdinand, nepotul după frate al lui Carol. Tot în timpul domniei lui Carol I, în 1913, în urma celui de-al doilea război balcanic, terminat prin Tratatul de la Bucureşti, din 1913, România obţine partea de sud a Dobrogei, Cadrilaterul, de la Bulgaria. Când a fost ales principe al României, Carol nu era căsătorit şi, conform constituţiei române, aprobată de el însuşi, nu avea voie să se căsătorească cu o femeie de origine română. În 1869, principele a iniţiat o călătorie în Europa şi mai ales în Germania, pentru a-şi găsi o mireasă. În final, a întâlnit şi luat de soţie pe Elisabeta de Neuwied (3 noiembrie 1869). Mariajul lor a fost unul dintre cele mai puţin potrivite, el fiind un bărbat rece şi calculat, iar ea o visătoare notorie. Au avut doar un copil, principesa Maria, născută pe 27 august 1871 şi decedată pe 28 martie 1874. Aceasta a dus la o înstrăinare a celor doi membri ai cuplului regal, Elisabeta nereuşind să-şi revină complet din trauma pierderii unicului copil. Spre sfârşitul vieţii lor, Carol şi Elisabeta au reuşit să găsească o modalitate de a se înţelege reciproc şi au fost descrişi ca fiind buni prieteni.

Lipsa de urmaşi a cuplului regal al României a făcut ca Prinţul Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen, fratele lui Carol, să devină următorul succesor la tronul României.În octombrie 1880, Leopold renunţă la tronul ţării în favoarea lui Wilhelm, fiul său cel mai mare. Acesta, la rândul său, în 1888 renunţă la tronul României în favoarea fratelui său mai tânăr, Ferdinand, care va deveni principe de România, moştenitor al tronului şi mai apoi rege al României în ziua de 10 octombrie 1914, la moartea unchiului său, Carol I, domnind până la moartea sa, survenită la 27 iulie 1927. Sculptorul croat Ivan Meštrović a executat statuia ecvestră a lui Carol I din Bucureşti, care a fost amplasată în faţa Bibliotecii Centrale Universitare. Din notaţiile contemporanilor se pare că era una din cele mai frumoase statui ecvestre din Europa.Statuia a fost demontată de comunişti. Deşi se cunoaşte că, după demolare, statuia a fost topită, iar din bronzul ei a fost turnată Statuia lui Lenin din Bucureşti, realizată de sculptorul Boris Caragea, care a stat în parcul din faţa Casei Scânteii din 21 septembrie 1960 până în 3 martie 1990, când clădirea fusese deja rebotezată Casa Presei Libere, totuşi unii istorici susţin că statuia ar fi fost îngropată în pământ dar până în prezent nu a fost descoperită. Au existat planuri ca ea să fie reconstituită după macheta rămasă în proprietatea urmaşilor lui Meštrović, dar, în final, a fost făcută o nouă statuie, de sculptorul Florin Codre, care a fost inaugurată în 6 decembrie 2010.

Surse:

https://www.rador.ro/2024/09/27/portret-carol-i-primul-rege-al-romaniei/

http://www.familiaregala.ro/istorie/regele-carol-i

Autor colectiv: Memoriile regelui Carol I al Romaniei de un martor ocular, Editura Scripta, Bucureşti, 1992 

Ioan Scurtu, Monarhia în România, Editura Danubius, Bucureşti, 1991, 

Sorin Liviu Damean, Carol I al României, 1866-1881, Editura Padeia, Bucureşti, 2000

Stelian Neagoe, Oameni politici români, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007, 

Nicolae C. Nicolescu, Şefii de stat şi de guvern ai României (1859 - 2003), Editura Meronia, Bucureşti, 2003, 

Jurnal. Carol I al Romaniei. Volumul I: 1881-1887, Editura Polirom, Bucureşti, 2007

Sorin Cristescu, Carol I şi politica României (1878-1912), Editura Padeia, Bucureşti, 2008.

$__

 S-a întâmplat în 8 aprilie 1911: În această zi, s-a născut eseistul şi filosoful Emil Cioran; în 1938 primeşte o bursă din partea statului francez şi se stabileşte apoi la Paris, unde continuă să scrie în limba franceză stabilit în Franţa (m. 20 iunie 1995 Franţa). Emil Cioran a fost un filosof şi scriitor român stabilit în Franţa, unde a trăit până la moarte fără să ceară cetăţenia franceză. 

Emil Cioran s-a născut la Răşinari, aflat pe atunci în comitatul Sibiu. Tatăl său, Emilian Cioran, a fost protopop ortodox şi consilier al Mitropoliei din Sibiu. Mama sa, Elvira Cioran (n. Comaniciu), era originară din Veneţia de Jos, comună situată în apropiere de Făgăraş. Tatăl Elvirei, Gheorghe Comaniciu, de profesie notar, fusese ridicat de autorităţile austro-ungare la rangul de baron. Astfel, pe linie maternă, Emil Cioran se trăgea dintr-o familie din nobilimea transilvană.

După studii clasice la Liceul „Gheorghe Lazăr” din Sibiu, începe la 17 ani studiul filosofiei la Universitatea din Bucureşti. A fost coleg cu Constantin Noica şi elev al lui Tudor Vianu şi Nae Ionescu. Bun cunoscător al limbii germane, a studiat în original pe Immanuel Kant, Arthur Schopenhauer şi mai ales pe Friedrich Nietzsche. Încă din tinereţe a arătat înclinaţie spre agnosticism, apărându-i evidentă „incovenienţa existenţei". În timpul studenţiei a fost în mod deosebit influenţat de lectura lui Georg Simmel, Ludwig Klages şi Martin Heidegger, precum şi de filosoful rus Lev Şestov, care situase întâmplarea în centrul sistemului său de gândire. În 1933 obţine o bursă, care îi permite să continue studiile de filozofie la Berlin, unde intră în contact cu Nicolai Hartmann şi Ludwig Klages. Prima lui carte apărută în 1934 în România, Pe culmile disperării, a fost distinsă cu Premiul Comisiei pentru premierea scriitorilor tineri needitaţi şi premiul Tinerilor Scriitori Români. Succesiv au apărut: Cartea amăgirilor (1935), Schimbarea la faţă a României (1936), Lacrimi şi Sfinţi (1937).Cel de-al doilea volum, Schimbarea la faţă a României a fost autocenzurat în ediţia a doua aparută la începutul anilor '90, autorul însuşi eliminând numeroase pasaje considerate extremiste, „pretenţioase şi stupide". Nevoia resimţită atunci de generaţia tânără a unei treziri spirituale pornită din exaltarea valorilor vitale, antiraţionaliste, care din păcate a culminat într-un extremism de dreapta, a influenţat viziunea tânărului Cioran. Deşi nu a fost niciodată membru al Mişcării legionare, în perioada interbelică simpatizează cu ideile acesteia, fără a fi de acord cu metodele ei violente.

Plecat cu o bursă la Berlin în 1933, se declară într-un articol admirator al lui Hitler şi justifică provocator „Noaptea cuţitelor lungi”. Va repudia apoi definitiv, cu furie şi ruşine, această viziune, ca pe o inadmisibilă rătăcire a tinereţii, argumentând prin ea refuzul oricărei implicări a individului în istorie.Reîntors în ţară, ocupă vreme de un an (1936) postul de profesor de filosofie la Liceul „Andrei Şaguna" din Braşov. În 1937, pleacă la Paris cu o bursă a Institutului Francez din Bucureşti, care i se va prelungi până în 1944. În 1940, începe să scrie Îndreptar pătimaş, ultima sa carte în limba română, limbă pe care a abandonat-o în favoarea francezei. Varianta definitivă a Îndreptarului (rămasă inedită până în 1991) a fost încheiată în 1945, anul în care Cioran s-a stabilit definitiv în Franţa. După retragerea cetăţeniei române de către autorităţile comuniste a trăit la Paris ca apatrid. În 1937, Emil Cioran pleacă în Franţa cu o bursă a Institutului Francez din Bucureşti. După o scurtă întoarcere în ţară (două luni) în 1940, el părăseşte pentru totdeauna România şi se stabileşte la Paris.

Din acest moment, Cioran va publica numai în limba franceză, operele lui fiind apreciate nu numai pentru conţinutul lor, dar şi pentru stilul plin de distincţie şi fineţe al limbii. În 1949 îi apare la editura Gallimard - editură care va publica mai târziu majoritatea cărţilor sale - prima lucrare scrisă în limba franceză, Précis de décomposition, distinsă în 1950 cu premiul Rivarol.Ulterior, Cioran refuză toate distincţiile literare care i-au fost atribuite. Emil Cioran a locuit la Paris în Cartierul Latin, pe care nu l-a părăsit niciodată. A trăit mult timp retras, evitând publicitatea. În schimb a cultivat darul conversaţiei cu numeroşii săi prieteni (Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Paul Celan, Barbu Fundoianu, Samuel Beckett, Henri Michaux). Cioran a întreţinut o vastă corespondenţă, dezvăluindu-se ca un remarcabil autor epistolar. Epuizând încă din tinereţe interesul pentru filosofia de catedră, Cioran a părăsit devreme gândirea sistematică şi speculaţiile abstracte, pentru a se consacra unor cugetări profund personale. „N-am inventat nimic, am fost doar secretarul senzaţiilor mele", va constata mai târziu. 

Din eseurile apărute în limba română se desprinde portretul unui tânăr gânditor din anii treizeci, influenţat de mişcarea de idei din acea epocă în care intelectualii români descopereau gândirea existenţialistă (sub varianta ei românească, cu accente creştine şi mistice, „trăirismul").

Opera sa în limba română cuprinde:

Pe culmile disperării, Bucureşti, 1934

Cartea amăgirilor, Bucureşti, 1936

Schimbarea la faţă a României, Bucureşti, 1936

Lacrimi şi sfinţi, Bucuresti, 1937

Amurgul gândurilor, 1940

Îndreptar pătimaş, ed. Humanitas, Bucureşti, 1991

Singurătate şi destin (antologie de texte îngrijită de Dan C. Mihăilescu, cu articole publicate în presa interbelică), ed. Humanitas, Bucureşti, 1992

Scrisori către cei de-acasă, ed. Humanitas, Bucureşti, 1995

Mon pays/Ţara mea (scris în franceză, textul apare pentru prima oară în România, în volum bilingv), ed. Humanitas, Bucureşti, 1996

Surse:

http://www.humanitas.ro/emil-cioran

http://www.autorii.com/scriitori/emil-cioran/

https://adevarul.ro/locale/sibiu/romani-geniu-emil-cioran-eternul-student-viata-nevazuta-filosofului-indragostit-romania-1_54784665a0eb96501e2a0a5e/index.html

https://foaienationala.ro/emil-cioran-precizari-biografice.html

http://ziarullumina.ro/emil-cioran-un-secol-de-la-nastere-12329.html