$$$

 ANTON BREITENHOFER

Anton Breitenhofer, născut la Reșița pe 10 aprilie 1912, a urmat școala elementară locală timp de șase ani (până în 1924), urmați de doi ani la gimnaziul de stat și doi ani la o școală de ucenici. A urmat studiile de lăcătuș. După căderea comunismului în 1944, a fost deportat la Berezovsk, în Munții Urali, în Rusia, în ianuarie 1945. Apoi a lucrat timp de un an ca director silvic în Oravișa, înainte de a se muta la București în 1949 cu soția sa, Anna (născută Sehr), cu care se căsătorise la Reșița pe 24 aprilie 1937. Breitenhofer a devenit unul dintre secretarii nou-înființatului Comitet Antifascist German.

În 1954 s-a afiliat Uniunii Scriitorilor din România. Între 1958 și 1987 a publicat 14 cărți și a primit Premiul Uniunii Scriitorilor în 1973 pentru cartea sa „Prea târziu pentru Marilena”. În 1960 s-a afiliat și Uniunii Jurnaliștilor.

Din 1954 până în 1976, Anton Breitenhofer a fost redactor-șef al cotidianului romano-german „Neuer Weg”. A fost ales membru în Comitetul Central al Partidului Comunist Român, în Marea Adunare Națională (parlamentul român de la acea vreme) și în Consiliul Popular și de Stat.

La 17 mai 1971, președintele federal al Germaniei, Gustav Heinemann, i-a acordat Crucea Federală pentru Merit, clasa I, din Ordinul de Merit al Republicii Federale Germania. Anton Breitenhofer s-a pensionat în 1976. A murit la București în timpul revoluției din 20 decembrie 1989 și a fost înmormântat în orașul său natal, Reșița, la 8 ianuarie 1990.

$_$$

 CAMILIAN DEMETRESCU

În primăvara anului 2012, în Italia, la vila sa din Gallese (provincia Viterbo), pleca în lumea de dincolo Camilian Demetrescu, una dintre personalităţile care au dat exilului românesc o strălucire cu totul aparte, atât în sfera de exprimare a artelor frumoase, cât şi în aceea a publicisticii.

Născut în 1924 la poalele munţilor Bucegi (la Buşteni, chiar în gara Buşteni), Camilian Demetrescu va absolvi Academia de Arte Frumoase din Bucureşti, frecventând, în paralel, şi cursurile facultăţilor de Medicină şi de Filosofie. Începând din 1950 şi până în 1969, artistul a traversat o perioadă de intensă activitate, afirmându-se atât în sfera artelor plastice (ca participant la numeroase expoziţii din ţară şi din străinătate), cât şi printr-o intensă activitate publicistică pe teritoriile criticii de specialitate, devenind director al revistei Arta. În 1966, la Editura Meridiane, se producea un strălucit debut editorial, cu un volum intitulat Culoare - suflet şi retină. Cartea s-a bucu­rat de o elogioasă primire în presa de specialitate, fiind inclusă în bibliografiile unora dintre facultăţile de artă.

Pentru români, anul 1968, anul evenimentelor aşa-numitei Primăveri de la Praga, căpăta nu puţine accente profund derutante. În politica de la Bucureşti părea că se întrezăreşte un curajos act de emancipare faţă de Moscova. Aşa se face că, în presa occidentală, statura dictatorului Ceauşescu era, brusc, ridicată la proporţii de monumentalitate. În atmosfera generală din România, momentul amintit se adăuga unei aparente diminuări a presiunilor politicului asupra vieţii de toate zilele, în general, cât şi asupra orientărilor din cultură şi artă, în special. Coroborate între ele, acestea toate aveau să determine adevărate seisme în percepţia anumitor intelectuali români. Mulţi dintre ei vor fi încredinţaţi că desluşesc în atitudinea dictatorului promisiunile unor schimbări fundamentale şi se vor grăbi să se înscrie în partid. Camilian Demetrescu, a cărui luciditate nu s-a dezminţit niciodată, va rămâne imun faţă de acele prea grăbite entuziasme, care, foarte curând, aveau să fie spulberate. Şi, ceva mai târziu, avea să şi scrie despre toate acestea: „Primăvara de la Praga fusese înmormântată, a noastră, nenăscută încă, agoniza” (Camilian Demetrescu, Exil, Ed. Albatros, Bucureşti, 1997, pp. 8, 9, 10) Aşa se face că, tocmai în anul de supraglorie ceauşistă, 1968, artistul, cu un curaj rarisim la vremea aceea, în semn de protest faţă de politicile culturale care se aplicaseră în România, avea să refuze primirea Ordinului Meritul cultural. În anul următor, 1969, solicita azil politic în Italia.

Începând de atunci, în viaţa şi în creaţia lui Camilian Demetrescu se petrec schimbări fundamentale. Desigur, faptul că atât în Italia (Festivalul „Dei due mondi” de la Spoleto, 1972, expoziţia „Dante in Vaticano”, 1984, Parma - Palazzo della Pilotta, 1975, Viterbo -

Palazzo dei Priori - 1977, Roma - Calcografia Nazionale - 1980), cât şi în alte țări va participa cu expoziţii personale de mare amploare sunt întâmplări care intrau, oarecum, într-o ordine a firescului. Dar semnificativ devenea de aici înainte interesul accentuat faţă de creaţia lui. Şi nu va fi vorba doar de expozantul ca atare, ci şi de ipostazele colaterale ale creatorului, cum a fost aceea de comisar la Quadriennale Nazionale di Roma (expoziţia Artisti stranieri operanti in Italia - 1977), fiind invitat de două ori la Bienala de la Veneţia.

Cu adevărat spectaculoase aveau să fie însă - în această a doua parte a vieţii de creator - mutaţiile înregistrate la nivelul limbajului său artistic. Acesta avea să migreze spre teritorii care - până nu demult - ar fi fost greu de anticipat pentru cei ce îi cunoscuseră creaţia de dinaintea momentului exil. Se poate vorbi de o anume distanţă, apreciabilă chiar, faţă de jocurile formale ale abstracționismului pe care îl practicase anterior. Se pare că resorturile acestei adevărate metanoia s-au datorat şi eforturilor consacrate restaurării unei micuţe biserici romanice (Santi Filippo e Giacomo) pe care o descoperise în 1977 la Gallese, provincia Viterbo, nu departe de Roma.

Ceva, parcă predestinat, stăruia în destinul acesteia. Călugării cistercieni ofereau acolo un popas pelerinilor care coborau pe Via Francigena, care lega abaţia Mont Saint Michel, dintre Normandia şi Bretania, cu Santiago de Compostella şi se ramifica de-a lungul Italiei în drumuri secundare, presărate cu biserici romanice destinate să-i adăpostească pe drumeţii ce se îndreptau către mormântul Sfântului Petru de la Roma şi Ţara Sfântă. Artistul peregrin, venind tocmai din îndepărtata Valahie, devenea şi restaurator al micii biserici, dar şi mai mult decât atât, prin ucenicia pe care şi-o asumase acolo cu o veritabilă pasiune. Evident, fusese atins de harul şi spiritualitatea care plutea între zidurile ridicate de călugări în jurul anului 1000. În acel spaţiu sacramental avea să sculpteze sublima imagine a Pantocratorului. Şi toate acestea la un loc explică întrucâtva ranversarea copernicană a noii sale deveniri artistice, evidentă fiind fascinaţia cu care artistul redescoperea valorile artei creştine medievale.

„...S-a petrecut acolo - avea să mărturisească într-un interviu - schimbarea artei mele de la abstract la figurativ, a început acolo noua perioadă creştină şi am lucrat timp de 32 de ani, acolo am trăit sărbătorile şi întâlnirile cu prietenii din toată lumea, a fost botezat al doilea băiat Emanuel şi primul nostru nepot Alessandro” (v. Mircea Brenciu, interviu în vol. Dia­loguri cardinale, Ed. Societății Ziariștilor și Oamenilor de Cultură Cincinat Pavelescu // Ed. Kron-Art Brașov 2012).

Afirmaţiile privind acea perioadă poartă în ele ecouri ale filosofiei meonice a lui Berdiaev. Ca şi la acesta, întrezărim ispita irepresibilă a unei re-întoarceri către un nou Ev Mediu în care alegoria şi simbolul revin în prim-plan. Adică re-devin modalităţi esenţiale ale formelor de exprimare artistică. Până şi credinţa, în noua lui viziune, pare atinsă de nostalgia începuturilor ei aurorale. De unde şi o altă mărturisire limpede pe care avea să o formuleze nu numai în grafia plastică ce îi va fi proprie ca artist, ci şi în cele pe care ni le va încredinţa prin scris. Pacea spirituală şi atât de creştineasca îngăduinţă a ecumenismului aveau să constituie de atunci înainte tărâmurile în care, deopotrivă, artistul, precum şi omul vor stărui să îşi afle sălăşluirea/ locuirea spirituală. (Să nu uităm, spunem noi, semnificaţia primă a cuvântului Oikumene, aceea de pământ locuit!) „...familia noastră ecumenică - mărturisea în acelaşi interviu - eu şi Mihaela ortodocşi, cei doi băieţi greco-catolici, iar nora şi primul nepot, catolici. Binecuvântarea Lui ne va apăra de şerpii care de acum înainte vor sta mai departe de noi.”

Această aspiraţie îşi va găsi exprimarea artistică într-un proiect absolut monumental, ale cărui temeiuri, mărturisite de Camilian, au fost extrase dintr-o enciclică a Papei Ioan Paul al II-lea. Este vorba de crearea unei imagini în care Hristos ţine în mâna dreaptă Basilica Sfânta Sofia din Constantinopol şi în mâna stângă Catedrala Sfântul Petru din Roma. Se poate spune că arta lui Camilian Demetrescu atingea altitudinile unei re-descoperiri a omului paradigmatic şi totodată a izvoarelor uitate ale culturii europene în care vibraseră pulsaţiile Sacralităţii, acel Altul Absolut (Ganz Andere) în termenii unui Rudolf Otto. Şi veritabila schimbare la faţă a exprimării artistice a lui Camilian Demetrescu avea să culmineze cu celebrul ciclu de nouă tapiserii pe tema Hierofaniilor, ciclu care a fost - şi a rămas - expus în spaţiul destinat audienţelor private ale Papei Benedict al XVI-lea. Inaugurarea lor avea să se facă, alături de Sfântul Părinte, la 2 ianuarie 2008, împrejurare pe care artistul o va evoca în amintirile din interviul (deja amintit) cu Mircea Brenciu: „Momentul cel mai important pe care l-am trăit a fost întâlnirea cu privirea acestui om. O privire care te vede, te întreabă şi te ascultă fără grabă. I-am prezentat tapiseriile una câte una, simbolurile au vorbit pentru mine, amintind înţelepciunea creştină a ţăranului nostru”.

Momentul de maximă lipezime şi tot­odată de oficializare a acestei reconversii artistice copernicane s-a produs cu prilejul expoziţiei organizate în septembrie 1981, la Roma. Mircea Eliade este acela care l-a consemnat ca atare: „Arta actuală a lui Camilian Demetrescu pare destinată unui om contemporan ameninţat să piardă treptat toate libertăţile pe care abia a învăţat să le cunoască /.../... a ales ca temă a operei sale simbolurile creştinismului originar şi ale ebreismului, deoarece, cum el însuşi mărturiseşte, civilizaţia occidentală se sprijină încă pe aceste mituri. El propune o lectură a simbolurilor biblice /.../ inspirat de iconografia romanică şi mai ales bizantină /.../ Artistul ştie, şi vrea s-o spună prin arta sa, că fiecare eveniment cotidian, în aparenţă insignifiant, are în schimb o semnificaţie simbolică, ilusrează un simbolism primordial, transistoric, universal; şi că actul de descifrare a acestor semnificaţii simbolice, religioase, ale evenimentelor poate să devină un instrument de iluminare şi de mântuire”.

Începând de la momentele acelea, Camilian Demetrescu se alătură acelor artişti şi gânditori pentru care prezenţa abstracţiunilor în artă căpăta conotaţiile unei tot mai vizibile ostilităţi către tot ceea ce era „omenesc/ prea omenesc”. Mesajul - întemeiat pe o paralizie a reflecţiei şi o asurzire a sensibilităţii - se pustia de sensuri, devenind tot mai vid. („Arta abstractă”, va spune Camilian în ultimul său interviu, „sugerează, nu comunică!”) Încă din primele pagini ale Teoriei sale estetice (Ästhetische Theorie), Theodor Wisengrund Adorno avansase o afirmaţie tulburătoare: „Locul artei a devenit unul incert. Autonomia pe care ea a atins-o după ce s-a debarasat de funcţiunea cultică şi de imitaţiile ei s-a hrănit din ideea de umanitate. Ea a fost cu atât mai zdruncinată cu cât societatea a devenit mai puţin umană”.

Asumându-şi exilul, Camilian Demetrescu îşi asuma acum un nou destin artistic îndepărtându-se de arta abstractă pe considerentul că: „...abstractizând creaţia şi formele sale simbolice, înseamnă a goli imaginea de misterul întâlnirii dintre Spirit şi materie, dintre Dumnezeu şi om. /.../ S-a ajuns, astfel, la o nouă formă de iconoclastie (laică, atee) mai devastantă decât cea doctrinară împotriva «chipului cioplit» din Tablele Legii. Declinul iconografiei, al catehismului vizual, a lăsat singur cuvântul rostit al Evangheliei /.../ şi tocmai de aceea arta simbolică devine cu atât mai indispensabilă pentru a da consistenţă cuvântului. /..../ Avem nevoie (aici, în Occident mai ales) de o urgentă întoarcere la o iconografie cu adevărat sacră, evident fără a copia experienţa trecutului, în spiritul unei renovări moderne, dar în continuitatea marii tradiţii creştine”.

Dacă vrem să înţelegem ce a însemnat exilul pentru Camilian Demetrescu, am putea vorbi de o regândire a rosturilor artei ca orizont cu vastă deschidere spre transcendenţă. Se situa astfel într-o foarte strânsă rezonanţă cu cei mai apropiaţi prieteni şi comilitoni din bejenie (Mircea Eliade, Vintilă Horia sau Mircea Popescu), dar şi sub iradiaţiile marilor spirite ce au strălucit în cultura europeană a veacului XX: Gabriel Marcel, Raymond Abellio sau Jünger. Prin spectaculoasa lui reconversie, atât artistul Camilian Demetrescu, cât şi gânditorul şi, nu mai puţin, publicistul se repliau către o „regândire a fenomenului” de „dezvrăjire a lumii” (Entzauberung der Welt) pe care Max Weber îl întrezărise în modernitatea noastră pe cale de a-şi afla desă­vârşirea prin secularizare. Imperios necesară devenea acum re-inversarea sensurilor, deci o re-vrăjire a lumii. Reinstaurarea sacralităţii se profila ca un nou temei de re-fondare a civilizaţiei, demantelată de violentele ecloziuni pozitiviste.

Vorbind despre delirul nihilismului, despre „pompele funebre ale iluminismului” care l-au îngropat pe Dumnezeu în panteonul miturilor apuse, ca şi despre ateismul care, prin ridicarea deasupra oraşelor a noilor catedrale de avangardă, tinde să distrugă „acel corp al lui Christos, care dintotdeauna se cheamă Biserica”, gânditorul Camilian Demetrescu întreabă: „...ce a mai rămas înăuntrul acestor ziduri de ciment şi de piatră artificială însemnate, totuşi, paradoxal, cu o cruce solitară? /.../ De câte ori mă regăsesc într-unul din aceste edificii noi, înscrise la cadastru drept locuri de cult, /.../ nu pot să nu închid ochii, pentru a mă întreba ce anume lipseşte ca să mă simt cu adevărat într-o biserică, unde mă aflu, şi de ce mă apasă acest vid inexorabil din jurul meu. /.../ Tot restul parcă a fost înghiţit de un ciclon în prăpastia uitării, aruncat în betonierele acestei civilizaţii care sfărâmă şi devoră memoria umanităţii”.

Cine va parcurge aceste aserţiuni în mod inevitabil va fi surprins de cvasisimilitudinile cu rostirile unuia dintre cei mai profunzi gânditori ai exilului românesc, Vintilă Horia. Aproape cu aceleaşi cuvinte ambii s-au exprimat cu privire la acest „moment de confuzie şi incertitudine pe care, cum va fi spus câştigătorul premiului Goncourt, nici Biserica nu a ştiut să-l evite”. Într-adevăr, postumitatea lui Vintilă Horia a oferit una dintre cele mai erudite şi strălucitoare cărţi ale exilului românesc: „Crucea”. Este eseul care pledează pentru o reinstaurare a acelei ordini prin care umanitatea ar fi în măsură să se regăsească în propria sa esenţă, păstrând proximitatea cu inefabilul şi cu acel esenţial ce se refuză „disidenţelor raţionaliste”. Şi acolo se vorbeşte despre pustietatea dintre zidurile modernelor „locuri de cult”. Se cuvine să precizăm că această scriere a fost descoperită foarte târziu şi s-a publicat abia anul 2017 numai în România. Pentru a înţelege totuşi aceste similitudini e suficient să ne amintim de prietenia îndelungată şi constantă care s-a legat între cei doi. Camilian a fost şi unul dintre comentatorii deosebit de avizaţi şi subtitli ai scrierilor lui Vintilă Horia.

În percepţia, evident încă inhibată a celor, foarte puţini la număr, care, azi, ar mai putea fi dispuşi să se intereseze de operele şi marile figuri ale exilului românesc, personalitatea lui Camilian Demetrescu se configurează ca una dintre apariţiile deosebit de complexe prin diversitatea uimitoare a orientărilor sale. Remarcabilă este, în primul rând, luciditatea exemplară cu care a ştiut să-şi evalueze propriul timp, „ca timp al trăirii/ timp al mărturisirii”. Moralmente îşi asumase rigorile (şi nu puţinele riscuri) ale exilului ca pe o condiţionare de-ne-evitat a supravieţuirii sale în primul rând din punct de vedere spiritual şi moral.

Prin urmare, se va înţelege de ce întreaga lui publicistică se va complini ca un demers de reală şi profundă continuitate cu întreaga orientare anticomunistă a exilului. Ţinând seama de ceea ce respiră în întreaga ei substanţă, publicistica lui se bazează pe raţiuni refractare, incisive, total incomode, dar şi de o luciditate imperturbabilă. Într-o Italie la fel de stângistă ca şi Franţa intelectuală, exilatul politic anticomunist avea curajul să-i scrie lui Berlinguer. Şi totuşi, în acea Italie „gramscizată, ocupată ideologic de cultura de stânga, o cultură care a pătruns în toate fibrele societăţii /.../ cu consecinţe devastatoare asupra echilibrului politic”, artistul şi, implicit, publicistul vor fi deosebit de apreciați. Și astfel, în 1990, la Roma, i se va conferi Premiul Internaţional „Labirintul de argint”. (Un premiu deosebit de onorant, anterior conferit unor mari personalităţi între care se numărau Jorge Luis Borges, teologul Julien Ries, filosoful Augusto del Noce.) În anul următor (1991) obţine Premiul Internaţional „La Pleïade”, acordat de Fundaţia „Adenauer” şi Parlamentul Italian. În anul 2000, și preşedintele României îi va conferi Ordinul Naţional Steaua României în grad de Mare Ofiţer, pentru contribuţia deosebită adusă promovării democraţiei şi culturii româneşti în lume.

La o privire retrospectivă, dacă aprofundăm sensurile şi semnificaţiile pe care le degajă în amplexiunea lor demersurile sale, deopotrivă prin exprimarea plastică, dar şi prin cea publicistică, descoperim la Camilian Demetrescu un amplu rechizitoriu asupra tragicelor şi aberantelor desfăşurări de evenimente cu care cultura, în lumea europeană şi nu numai, continuă să se confrunte.

$$$

 CIVILIZAȚIA MOCHE

Cultura Moche (cunoscută și sub numele de Mochica) a apărut între coasta de nord și văile Peruului antic, în special în văile Chicama și Trujillo, între anii 1 și 800 d.Hr. Statul Moche s-a extins în cele din urmă de la Valea Huarmey din sud până la Valea Piura din nord și chiar și-a extins influența până la Insulele Chincha. Teritoriul Moche era împărțit lingvistic de două limbi separate, dar înrudite: Muchic (vorbit la nord de Valea Lambayeque) și Quingan. Cele două zone au prezentat, de asemenea, stiluri artistice și arhitecturale diferite și, prin urmare, statul Moche poate fi descris ca o confederație, mai degrabă decât ca o singură entitate unificată. 

Moche au fost contemporani cu cultura Nazca (200 î.Hr. - 600 d.Hr.) mai de-a lungul coastei, dar datorită cuceririlor teritoriilor înconjurătoare, au reușit să acumuleze bogăția și puterea necesare pentru a se impune ca una dintre cele mai importante culturi andine timpurii. vechi și unice Moche au excelat, de asemenea, în artă la un asemenea grad estetic încât picturile lor murale naturaliste și colorate, ceramica și lucrările în metal se numără printre cele mai remarcabile din America. 

Capitala, cunoscută pur și simplu sub numele de Moche și care dă numele culturii care a fondat-o, este situată la poalele muntelui Cerro Blanco și acoperea inițial o suprafață de 300 de hectare. Pe lângă locuințele urbane, piețele, depozitele și clădirile de lucru, are și monumente impresionante, printre care se numără două movile funerare masive din cărămidă de chirpici, în formă de piramidă. Aceste structuri monumentale, în starea lor originală, prezintă caracteristici tipice arhitecturii Moche: niveluri multiple, acces prin rampe și un acoperiș înclinat. 

Cea mai mare „piramidă” este Huaca del Sol, care are patru niveluri și are astăzi o înălțime de 40 m. Inițial avea o înălțime de 50 m, acoperea o suprafață de 340 x 160 m și a fost construită cu aproximativ 140 de milioane de cărămizi, fiecare ștampilată cu marca producătorului. O rampă pe partea de nord oferă acces la vârf, care este o platformă în formă de cruce. Cea mai mică structură, cunoscută sub numele de Huaca de la Luna, măsoară 500 m în diametru și a fost construită cu aproximativ 50 de milioane de cărămizi de chirpici. Are trei niveluri și este decorată cu frize care prezintă mitologia și ritualurile Moche. Întreaga structură a fost odată închisă într-un zid mare de cărămidă de chirpici. Ambele piramide au fost construite în jurul anului 450 d.Hr., erau inițial colorate în roșu, alb, galben și negru și erau folosite ca un decor impunător pentru ritualuri și ceremonii. Conchistadorii spanioli au deviat ulterior râul Moche pentru a demola Huaca del Sol și a jefui mormintele din interior, ceea ce sugerează că piramida a fost folosită și de Moche timp de generații ca mausoleu pentru persoane importante. 

Clădirile excavate între cele două movile piramidale includ numeroase reședințe mari, cu curți interioare închise de ziduri. Câmpurile din jurul sitului sunt aranjate într-un model regulat de grilă, cu parcele dreptunghiulare mici, uneori cu o mică platformă de observație din cărămizi de lut, sugerând un fel de statut elitist de supraveghere și control (Kurakas). Agricultura Moche a beneficiat de sistemul extins de canale, rezervoare și apeducte, astfel încât terenul putea susține o populație de aproximativ 25.000 de oameni. 

Alte situri Moche includ un centru de pelerinaj la Pacatnamú, un sit pe vârful unui munte, deasupra râului Jequetepeque, folosit de fapt încă din Perioada Intermediară Timpurie (200 î.Hr.). Există, de asemenea, centre administrative în Panamarca (unde există o altă movilă mare din cărămidă de chirpici, de data aceasta cu o rampă de urcare care duce spre vârful structurii) și în Huancaco în valea Viru și Pampa de Los Incas în valea Viru. Santa.

Inițial, religia și arta Moche au fost influențate de cultura Chavín timpurie (900-200 î.Hr.) și de etapele finale ale culturii Chimú. Cunoașterea panteonului Moche este incompletă, dar îi cunoaștem pe Al Paec, creatorul sau zeul cerului (sau fiul său), și pe Si, zeița lunii. Se credea că Al Paec, reprezentat de obicei în arta Moche cu colți feroce, o coafură de jaguar și cercei șerpuiți, locuia în munți înalți. Pentru a-l îmbuna, se aduceau sacrificii umane, în special de la prizonierii de război, dar și de la cetățenii Moche, iar sângele său era oferit în cupe ritualice. Dacă era considerată zeitatea supremă, deoarece era zeița care controla anotimpurile și furtunile, avea o influență atât de mare asupra agriculturii și vieții de zi cu zi. În plus, luna era considerată chiar mai puternică decât soarele, deoarece putea fi atât noaptea, cât și ziua. De asemenea, este interesant faptul că picturile murale și descoperirile, cum ar fi mormântul intact al preotesei, cunoscută sub numele de Doamna din Cao, ilustrează faptul că femeile puteau juca un rol proeminent în religia și ceremonia Moche. 

O altă zeitate frecventă care apare în arta Moche este zeul Decapitator, jumătate om, jumătate jaguar, numit așa deoarece este uneori înfățișat ținând într-o mână un cuțit ceremonial (tumi) cu aspect feroce și în cealaltă capete tăiate ale victimelor sacrificiale. Zeul poate fi reprezentat și ca figura unui păianjen gigantic pregătit să sugă sângele vieții victimelor sale. Faptul că aceste scene reflectă evenimente din viața reală este susținut de descoperiri arheologice, cum ar fi cea de la poalele Huaca de la Luna, unde scheletele a 40 de bărbați sub vârsta de treizeci de ani prezintă dovezi că au fost mutilați și aruncați din vârful piramidei. Oasele scheletelor prezintă urme de tăieturi, membrele au fost smulse din pozițiile lor, iar oasele maxilarului lipsesc din scheletele tăiate. Interesant este că trupurile se odihnesc pe suprafața solului moale ca urmare a ploilor abundente El Niño, dezvăluind că este posibil să fi fost aduse sacrificii zeilor Moche pentru a atenua acest dezastru ecologic. Au fost descoperite și cupe ceremoniale care conțineau urme de sânge uman, iar mormintele au dezvăluit indivizi costumați și împodobiți cu bijuterii, aproape exact ca figurile religioase simbolizate în picturile murale Moche. 

Multe exemple de artă Moche fină au fost recuperate din mormintele din Sipán (300 d.Hr.), San José de Moro (550 d.Hr.) și Huaca Cao Viejo, care sunt unele dintre cele mai bine conservate situri funerare ale oricărei culturi andine. Moche erau olari iscusiți și metalurgiști superbi, iar printre descoperiri se numără coafuri și platoșe din aur rafinate, bijuterii din aur, argint și turcoaz (în special bobine pentru urechi și ornamente pentru nas), textile, cuțite tumi și farfurii, vase de cupru și vase de băut. Vasele din ceramică fină erau adesea realizate cu matrițe, dar fiecare era decorat individual și distinct; de obicei folosind culori crem, roșu și maro. Poate cele mai faimoase vase sunt oalele cu cioc și etrier, cu portrete extrem de realiste. Acestea au portrete ale unor oameni considerați reali, iar mai multe exemple ar fi putut reprezenta aceeași persoană. De fapt, o față (ușor de identificat după buza spartă) apare pe peste 40 de oale. 

Formele și decorațiunile ceramice s-au consolidat în timp și au devenit din ce în ce mai elaborate, deși, pe de altă parte, subiectele au devenit mai puțin variate în ceramica și arta Moche târzie în general. Unul dintre cele mai distinctive stiluri create de Moche folosește figuri siluetate, înfrumusețate cu detalii fine, foarte asemănătoare cu cele din ceramica grecească cu figuri negre. Figurile efigii ceramice sunt, de asemenea, comune, în special ale muzicienilor, preoților și captivilor. 

Subiectele populare în arta Moche (așa cum se observă în picturile murale, frize, decorațiuni ceramice și obiecte din metal fin) includ oameni, figuri antropomorfe (în special pisici cu colți), pești și crabi. Scenele complete sunt, de asemenea, comune, în special ceremoniile religioase cu preoți războinici și păsări, șamani, ritualuri de coca, războinici înarmați, războaie rituale și reale cu captivii rezultanți, episoade de vânătoare și, bineînțeles, zeități - scene care prezintă ceruri nocturne traversate de nave în formă de semilună, care transportă figuri precum Si. Multe dintre aceste scene sunt concepute pentru a surprinde narațiuni și, mai presus de toate, acțiune: figurile fac întotdeauna ceva în arta Moche.

Arhitectura Mochica a fost marcată de utilizarea chirpiciului, toate creațiile sale magnifice fiind realizate din acest material. Și deși nu au avut o planificare structurală. 

Mochiștii au realizat construcții arhitecturale mărețe care în prezent generează mare uimire și admirație. Există încă dovezi ale acestor construcții minunate. La fel ca și huaca del sol și huaca de la luna, aceste lucrări spectaculoase au fost construite pentru a fi centre religioase și guvernamentale. 

O altă construcție care provoacă mare admirație este sistemul de irigații pe care l-au folosit pentru a transforma deșertul într-o mare recoltă de legume. 

Mochica au exercitat o mare influență în regiune, datorită sistemului economic pe care l-au implementat pentru a supraviețui. Acesta se baza în principal pe pescuit, agricultură și creșterea animalelor. 

Datorită vastului teritoriu pe care îl locuiau Moche, aceștia au construit un tip de barcă numită „Caballitos de Totora” pentru pescuit. Pe care chiar și astăzi le folosesc în acest scop. Pentru agricultură, au implementat sistemul de irigații care le-a permis să-și cultive hrana, fără teama soarelui.

Cultura Mochica a adus contribuții importante, chiar și societății moderne, datorită invențiilor și inovațiilor sale pentru acea vreme. Care sunt: 

Au realizat nenumărate picturi murale, în care au surprins imagini și figuri reprezentative.

Au construit un canal mare și un sistem de irigații în toată regiunea deșertică.

Creșterea animalelor cu conținut ridicat de proteine pentru consumul uman.

Utilizarea elementelor organice pentru îmbunătățirea culturilor.

Implementarea unui sistem amplu de irigații pentru a consolida și îmbunătăți agricultura. 

Conform datelor istorice, societatea Mochica era organizată în clase sociale, care erau clasificate în funcție de puterea politică, religioasă, economică și socială. Era o civilizație total teocratică, care în perioada sa de glorie a ajuns să fie împărțită în două mari teritorii, nordul și sudul. Aceste teritorii erau dominate de un singur guvernator sau rege. 

Totuși, era structurată sub o putere administrativă, unde mai întâi era conducătorul, apoi marele preot, preotesele și șeful militar. Precum și un grup de bătrâni și nobili. Apoi, existau poporul și clasa muncitoare, care se dedica în mare parte pescuitului, vânătorii și agriculturii, precum și inginerii și meșteșugarii. În cele din urmă, existau sclavii. 

Religia era puternic legată de puterea politică, de fapt, huacas au fost construite cu scopul de a fi ridicate ca centre religioase și politice.

Sfârșitul culturii Mochica a început în secolul al VI-lea, când un fenomen devastator a distrus clădirile și fortărețele arhitecturale. Acest dezastru natural a cauzat pierderea recoltelor, precum și a piramidelor și palatelor.

Ca o consecință a teribilului fenomen meteorologic, mulți dintre locuitori au început să se îmbolnăvească. 

Din cauza slăbiciunii pe care o cunoștea imperiul, mulți dintre lideri au început războaie interne, ceea ce a dus la sfârșitul imperiului Moche și al civilizației în ansamblu. 

Această cultură acoperă în prezent Peru cu o mare moștenire culturală și ancestrală, cu minunate opere artistice și arhitecturale. La fel cum ingineria și metalurgia îl fac o cultură fascinantă și atractivă. 

Lucrările în ceramică, elaborarea picturilor murale și alte creații artistice le permit să devină Patrimoniu Cultural al umanității.

$__$$$

 DACII DE LIMBĂ LATINĂ

De când există conștiința latinității la români? Oare ea a căpătat expresie o dată cu Grigore Ureche, cronicarul care afirmă cu argumente filologice că „de la Rîm ne tragem” sau este mult mai veche?

Problema prezintă o deosebită importanță pentru rațiuni evidente. Dacă a avea conștiință despre ceva înseamnă a lua poziție față de acel ceva; și, apoi, dacă conștiința – fie ea morală sau științifică, fie filozofică sau politică – este „gestuală”, implicând o dispoziție spre acțiune, atunci cercetarea mai adâncă a lucrurilor nu-i deloc lipsită de interes; dimpotrivă, rezolvarea ei pozitivă ar putea ajuta la o interpretare și mai profundă a evoluției noastre istorice ca popor, la altă idee despre nivelul lui cultural și chiar la o anumită dovadă despre existența mai veche a școlii la români.

Luând în considerare toate acestea și preocupați de a scoate la lumină un adevăr deosebit de important, prezentăm mai jos un text latin de la începutul secolului al XV-lea, pentru a vedea dacă nu cumva conține elemente precise despre existența conștiinței latinității la români cu mai bine de două sute de ani înainte de Grigore Ureche.

* * *

Încă din 1923 s-a tipărit la noi în „Ephemeris Daco-Romana” un text dintr-o scrisoare a lui Flavio Biondo, adresată în 1453 lui Alfons de Aragon, regele Siciliei, și dictată de problema unei cruciade a creștinilor contra turcilor. Textul tipărit, dar neinterpretat până acum, spune următoarele:

„...El qui e regione Danubii item adiacent Ripenses Daci (Dani în manuscris) sive Valachi, originem, quam se decus prae se ferunt praedicantque Romanam, loquela ostendant, quos catolice christianos Romam, quotannis et Apostolorum limina invisentes, aliquando gavisi sumus ita loquentes audiri, ut, quae communique gentis suae more dicunt rusticam male gramaticam redoleant latinitatem.” („...Și acei Daci Ripensi sau Valahi din regiunea Dunării, își proclamă ca o onoare și își afișează originea lor romană, pe care într-adins o fac să se vadă din vorbirea lor, pe acești creștini, care după obiceiul catolic vin în fiecare an să viziteze Roma și bisericile apostolilor, odinioară ne-am bucurat mult că i-am auzit vorbind în așa chip, încât cele ce ei le rosteau după obiceiul neamului lor, aveau o mireasmă de limbă latină țărănească și puțin gramaticală”).

Acesta este textul, clar, precis și elocvent, care privește una din cele mai importante probleme din istoria culturii poporului roman, constituind o dovadă indelebilă pentru prezența conștiinței originii romane a poporului și limbii românești la începutul secolului al XV-lea. Să-l analizăm mai de aproape.

Textul începe cu precizarea că este vorba de „acei Daci Ripensi sau Valahi din regiunea Dunării”, precizare de o mare importanță, fiindcă în ea Flavio Biondo indică, în mod indubitabil, apartenența etnică a interlocutorilor săi, scriind că ei erau daci sau valahi. În felul acesta, orice încercare de a se demonstra că acești vizitatori ar fi fost de alt neam se exclude, iar faptul că precizarea etniei lor se face prin doi termeni – daci sau valahi – este și ea binevenită, căci reprezintă încă o dovadă că aici e vorba de români locuind din vechime în părțile Dunării.

Tot așa de importantă este și precizarea că acești daci sau valahi erau din regiunea dunăreană, de pe malurile fluviului, ceea ce sprijină ipoteza că acești strămoși erau din părțile Banatului sau ale Țării Românești. Textul este foarte clar și nu permite, credem, nicio altă interpretare.

Primul pasaj se completează cu al doilea, în care se spune că „...(acei Daci sau Valahi) își proclamă ca o onoare și își afișează originea romană pe care într-adins o fac să se vadă din vorbirea lor...”. Acest text e deosebit de interesant, probând multe. Mai întâi acel „...proclamă ca o onoare și își afișează originea lor romană... într-adins...” arată în mod indubitabil că ne găsim în fața unor oameni conștienți de originea romană a neamului și limbii lor. În această privință, ei sunt tot așa de categorici ca și Grigore Ureche, care, peste două veacuri, avea să scrie ca „de la Rîm ne tragem”. Ba ceva mai mult, acel „își proclamă ca o onoare” îi arată pe valahi ca firi sensibile față de originea lor, stare de suflet care reflectă un anumit nivel spiritual, o finețe sufletească, o conștiință de neam – stări psihice care vădesc rădăcini adânci și mai vechi în conștiința lor, chiar și o conștiință de mase.

Pe lângă toate acestea, acel „își afișează originea lor romană, pe care într-adins o fac să se vadă...” dovedește că interlocutorii la Flavio Biondo nu s-au limitat la o convorbire simplă, la niște răspunsuri vagi, ci au procedat la exprimarea unor convingeri adânci. La rândul ei, formula „o fac să se vadă din vorbirea lor” probează că ei își bazau afirmațiile pe comparații între cele două limbi, deci pe dovezi de ordin filologic.

Și atunci, dacă textul duce la concluzia că acești valahi aveau convingeri ferme despre originea romană a neamului și limbii lor și dacă convingerile în astfel de materie se bazează pe argumente, pe probe de ordin intelectual, care presupun școală, este de conchis că acești valahi implicând în discuția lor probe de filologie comparată – oricât de reduse vor fi fost acestea – erau niște oameni trecuți prin școală. Altfel, fără o atare pregătire intelectuală, o astfel de conversație nici nu ar fi putut avea loc, iar Flavio Biondo, dacă n-ar fi fost impresionat de logica argumentării, n-ar fi avut niciun motiv să și-o reamintească după 25-30 de ani, și încă într-o corespondență diplomatică.

În privința argumentării, să se observe perfecta identitate de procedeu dintre acești valahi și Grigore Ureche: peste două sute de ani, cronicarul moldovean va urma tot drumul filologiei – al comparației dintre vocabularul român și cel latin – spre a proba același adevăr istoric, latinitatea limbii române. Și atunci, dacă în privința lui Grigore Ureche se vine cu explicația perfect întemeiată că astfel de lucrări cer școală, este cazul ca, procedând prin analogie, să conchidem că și capacitatea acestor valahi de a purta astfel de discuții a fost tot operă de școală.

Adăugăm că acea conversație dintre Flavio Biondo și valahi trebuie să fi fost destul de lungă. Numai o astfel de convorbire i-a putut da primului posibilitatea de a trage concluzii ca, de exemplu, acelea că „își proclamau ca o onoare” originea romană, că o „afișau într-adins”, că limba lor era o limbă latină cu „mireasmă țărănească” etc. Or, ca să stabilești astfel de concluzii trebuie timp și răbdare, iar ca să consumi vremea în conversații trebuie să ai și condiții potrivite: niște interlocutori interesanți, isteți la minte, cu un capital de idei și capabili de a lua poziție în diferite probleme.

Există astfel toate datele pentru a conchide că valahii menționați aveau o vie conștiință a originii romane a neamului și limbii lor, o conștiință gestuală concretizată într-o atitudine fermă: proclamarea ei ca o onoare și afișarea originii lor romane.

Alt fragment interesant din acest text este cel ce urmează mai jos cu privire la datarea evenimentului. Din el rezultă că evenimentul a avut loc „odinioară”, „aliquando” potrivit cu fraza: „odinioară ne-am bucurat mult că i-am auzit vorbind...”. Acest rând spune și el ceva: arată că evenimentul s-a produs nu în momentul în care se redacta scrisoarea (1453), ci cu mult mai înainte de această dată. Dar, fiindcă autorul scrisorii n-o precizează, să încercăm s-o facem noi. Știm că Flavio Biondo se născuse în 1388 și că a murit în 1463. Mai știm apoi că acest eveniment a avut loc „odinioară”, „aliquando”. Aceasta poate să însemne că e vorba de un moment cu mult înainte de 1453, data scrisorii. Cunoscând toate acestea am putea conchide că și conversația s-a produs cu circa 25-30 de ani în urmă. În acest caz, e posibil ca ea să fi avut loc cu reprezentanții români la conciliul din Constanța (1415-1418) sau, mai probabil, cu cei veniți la conciliul din Florența (1439), când delegați din țările române sunt prezenți la adunările respective. Totuși, textul scrisorii: „...acești creștini, care după obiceiul catolic vin în fiecare an să viziteze Roma...”, îndreptățește și ipoteza că valahii noștri vizitau Roma deosebit de delegațiile la conciliile citate. Faptul esențial aici este acela că la data când s-a produs, probabil, evenimentul, pe la 1425-1430, conștiința latinității exista la români ca un fapt spiritual cert, indelebil.

În final, textul conține aprecierea lui Flavio Biondo asupra limbii noastre spunându-ne că atunci când valahii o „rosteau după obicei”, limba părea că are „o mireasmă de limbă latină țărănească și puțin gramaticală.”

Aci ajunși, se ivește o întrebare: se putea vorbi la acea vreme de o conștiință de neam? Ce spun faptele din epocă?

La această întrebare putem răspunde următoarele: notația lui Flavio Biondo că acești valahi veniseră la Roma, „după obiceiul catolic”, încurajează pentru afirmarea unei conștiințe religioase; totuși, notația, în privința acestui gen de conștiință, este destul de săracă. În schimb, în ceea ce privește conștiința latinității, textul este mult mai precis și mai probant: ea este consemnată prin declarații ferme și cu detalii, așa că existența acestei conștiințe nu permite niciun dubiu. Într-adevăr, afirmând originea lor romană ca pe o onoare, acești valahi făceau în mod evident dovada unei vii conștiințe a latinității. Totuși, o întrebare rămâne deschisă: era un astfel de gest cu putință la acea dată, de vreme ce despre o educație organizată, în spirit național, începe a se vorbi mult mai târziu, abia spre finele secolului al XVIII-lea?

Deja la acea vreme se vorbea de o conștiință de neam. Aceasta reiese din St. d'Irsay, care, într-o chestiune analogică, scrie că: „...la Praga, la 1384, se manifestă (la studenți) un viu sentiment național amestecat cu chestiuni religioase și politice...”. Chiar și mai înainte, sentimentul unei apartenențe etnice se manifestase la Oxford, la Bologna și, ceva mai târziu, la universitățile germane.

Deci, manifestarea conștiinței de neam la valahi se încadrează perfect în formele de manifestare spirituală ale epocii. Iar faptul constituie încă o dovadă că valahii despre care vorbește Biondo nu puteau fi oameni simpli, ci, dimpotrivă, oameni cu o anumită cultură.

La capătul acestor rânduri putem conchide următoarele: dacă în scris și în mod argumentat conștiința latinității a apărut o dată cu cronicarul Grigore Ureche, ea era prezentă la români, așa cum o dovedește documentul analizat, cu mai bine de două sute de ani înainte.

Sursa:

Magazin Istoric

&&&

 DEMOCRAȚIA, DE LA GRECII ANTICI LA GENERAȚIA Z

Evaluarea competiției pentru supremație mondială dintre democrație şi autoritarism nu se poate limita la o analiză geostrategică şi nici măcar geopolitică, întrucât confruntarea se exprimă şi într-o dimensiune civilizațională. Pe fondul acestei constatări, vom prezenta, în continuare, o evoluție a democrației ca sistem politic de valori în cadrul civilizației occidentale. În plan civilizaţional, Occidentul îşi trage seva din Antichitate, având rădăcini greco-romane şi orientale. Datorită filiației comune, se înrudește îndeaproape cu civilizația bizantină, iar, de departe, cu cea arabă. Occidentul a fost, însă, influențat mai profund de factorul greco-roman, şi nu de cel oriental, aşa cum s-a întâmplat în cazul civilizației bizantine şi al celei arabe. Occidentul a devenit, astfel, unicul succesor al sistemului politic specific civilizației greco-romane, respectiv democrația (un model de guvernare creat, în Antichitate, în Atena şi Roma).

Stimulând progresul prin valorificarea echitabilă a resurselor, democrația a fost asumată benevol de numeroase cetăți. Statul, condus de aristocrația funciară, a fost reformat în favoarea unor categorii socio-economice dinamice (meșteșugari, negustori, țărani liberi). Accesul la mecanismul decizional politic a fost extins, exclusiv pe linie masculină, în beneficiul unor categorii din rândul cărora s-au format cetățeanul şi clasa de mijloc. Similar epocii monarhice, religia politeistă şi-a menținut rolul politic major de consolidare a statului şi de control al societăţii. Democrația nu a rezistat, însă, deoarece: se exprima doar ca excepție la nivelul unor cetăți; era concurată agresiv de imperialism; menținea sclavia în detrimentul egalității depline; democrația directă devenise incompatibilă cu sporul demografic şi expansiunea teritorială; corupția şi populismul afectau prosperitatea şi, implicit, clasa de mijloc.

Influenţa germanică

În Antichitate, a existat o interacțiune durabilă şi intensă a civilizației greco-romane cu populațiile celtice migratoare, care ocupaseră spații extinse din centrul şi vestul Europei. Deşi creatori şi promotori ai culturii bazate pe extracția şi prelucrarea metalelor, celții au contribuit la dezvoltarea civilizației greco-romane doar tehnologic (în special, în epoca fierului). Aceștia nu au exercitat nicio influenţă majoră în raport cu sistemul politic greco-roman. Nici măcar nu au participat la modelarea democrației, chiar dacă societatea lor se fundamenta pe egalitatea bărbaților şi femeilor în adoptarea deciziilor comunității. Absența aportului politic a fost consecința înfrângerilor militare suferite de celți, în mod succesiv, din partea Imperiului Roman, ulterior fiind integrați în sistemul politico-militar roman şi supuși, la sfârșitul Antichității, unui proces lent de asimilare culturală (prin romanizare).

Civilizația occidentală s-a format, în Evul Mediu timpuriu, ca rezultat al migrației şi ocupării vestului Europei de către triburile germanice. Exercitând o presiune militară constantă, au cucerit Imperiul Roman, devenit creștin la sfârșitul Antichității. S-au produs, în acel context, o fuziune demografică prin integrarea elementului germanic în ansamblul romanic, dar şi un proces de aculturație. În regatele clădite pe ruinele Imperiului, factorul germanic, reprezentând elita politico-militară, şi-a asumat valorile greco-romane şi creștine. Regatele revendicau moștenirea Imperiului Roman, continuând să funcționeze pe structura societăţii agricole specifice acestuia în care: puterea politică era fundamentată religios; aristocrația funciară reprezenta clasa dominantă; mediul rural şi identitatea colectivă religioasă (creștină) erau predominante; economia de tip feudal se baza pe activităţi meșteșugărești şi comerciale limitate la centrele urbane.

Moștenirea orientală

Civilizația greco-romană a fost contemporană şi a interferat în special cu civilizația orientală şi cea egipteană. A cunoscut o influență relativ limitată din partea civilizației egiptene, pe care, de altfel, a absorbit-o în contextul expansiunii romane în Africa. În schimb, a fost influențată masiv de civilizația orientală pe fondul extinderii imperiilor elenistic şi roman în Levant şi Mesopotamia. Pe filieră greco-romană, Occidentul a moștenit ideea de putere universală (similar Imperiului Roman), susținută de o religie orientală monoteistă cu vocație universală (creștinismul). Istoria Occidentului medieval a devenit, în general, acţiunea edificării unei construcții politico-religioase universale, în competiție cu Bizanțul care îşi fondase propriul imperiu în spaţiul creștin. Confruntarea a provocat, la final, schisma dintre ortodocși şi catolici, marcând disoluția completă a unității religioase ca fundament politic european.

Prin crearea, de către franci, a Sfântului Imperiu Roman, se părea că Occidentul îşi va împlini visul oriental. Imperiul nu a rezistat, însă, acțiunilor centrifuge interne, cauzate de diversitatea etno-lingvistică rezultată din fuziunea elementelor romanic şi germanic. Francii apuseni, ocupând un teritoriu romanizat durabil, şi-au asumat identitatea latină, în timp ce francii răsăriteni şi-au conservat-o pe cea germanică. S-a dezvoltat, astfel, o competiție franco-germană pentru supremație în cadrul proiectului imperial. Conflictul politico-militar a avut ca miză şi controlul puterii religioase, reprezentată de papalitate. Afirmarea puterii politico-religioase universale s-a exprimat şi prin intermediul cruciadelor şi misionarismului. S-au lansat campanii, inclusiv militare, pentru suprimarea ereziilor în Occident, dar şi pentru creștinarea Orientului islamic şi a periferiilor europene încă păgâne (celtice, scandinave, baltice).

Redescoperirea greco-romană

Proiectul construcției unui imperiu universal cauza multiple convulsii interne în Occident, astfel că el s-a erodat în timp. Provoca, politico-militar, războaie nesfârșite între împărații germani şi regii francezi, în care se amestecau şi suveranii englezi iar, mai târziu, cei spanioli. Criza era alimentată religios de disputele interminabile dintre împărat şi papă ce degenerau în conflicte. Occidentul medieval, epuizat de crize, şi-a accentuat vulnerabilitatea în raport cu Orientul islamic, care se exprima constant ofensiv. Orientul genera succesiv puteri (iniţial arabii, iar ulterior turcii) ce se extindeau în Europa, mai ales odată cu decăderea Imperiului Bizantin, şi amenințau chiar existenţa Occidentului. Schisma dintre catolici şi protestanți, urmată de războaiele religioase, au compromis definitiv proiectul imperial universal, care a supravieţuit, doar sub forma sa politică, în spaţiul german.

Eșuarea imperiului universal a însemnat renunțarea la moștenirea orientală şi nevoia de a-i substitui un sistem care să asigure stabilitatea internă şi să respingă pericolul extern. Occidentul, prin orașele italiene, aflate în contact durabil cu Bizanțul, a redescoperit cultura greco-romană (Renașterea). Ulterior, pe filieră italiană, Anglia şi Franța, cele mai stabile state europene, au revalorizat democrația antică (Iluminismul). Asumarea democrației a fost şi un mod de adaptare la impactul socio-economic al revoluției industriale ce transfera Occidentul la un stadiu evolutiv superior.

În Epoca Modernă, îşi făcea loc pe scenă societatea industrială caracterizată prin: ascensiunea burgheziei comerciale; formarea unei clase de mijloc; creșterea importanței mediului urban; dezvoltarea capitalismului; separarea puterii politice de cea religioasă; afirmarea identității colective etno-lingvistice; acordarea de drepturi cetățenești.

Democrația occidentală

Deşi îşi revendică originea din democrația greco-romană, Occidentul nu s-a limitat la a-i imita valorile, ci, pe baza lor, şi-a creat un sistem politic distinct, aflat într-un proces continuu de perfecționare. Pentru a deveni funcțională, în contextul extinderii demografice şi teritoriale a Occidentului, democrația directă a fost transformată într-una reprezentativă. Au fost extinse, gradual, drepturile şi libertățile cetățenești care nu se mai aplicau doar unei minorități privilegiate de statutul său socio-economic. S-au asigurat, astfel, condițiile pentru ca societatea, în cvasi-totalitate, să poată fi angrenată în mecanismul decizional politic. De exemplu, s-a abolit sclavia, s-a extins dreptul de vot şi s-a instituit egalitatea de gen. Singurele condiționări legate de exercitarea drepturilor, în prezent, se referă la vârsta (dezvoltarea fizică şi psihică), respectiv statutul juridic al cetățeanului (incompatibilități legale).

Crearea democrației occidentale în Epoca Modernă, ca sistem de valori, a constituit, însă, un proces lent, început încă din Evul Mediu. De exemplu, separarea puterilor în stat este rezultatul confruntării dintre imperiu şi papalitate, în urma căreia factorul religios a fost subordonat celui politic. Ulterior, democrația a eliminat orice influenţă religioasă în adoptarea deciziei politice, iar, pentru a combate absolutismul, a separat puterile legislativă, executivă şi judecătorească. De asemenea, supremația parlamentarismului reprezintă efectul conflictului dintre monarhi, care dețineau puterea absolută, şi diverse categorii sociale, care urmăreau să acceadă la mecanismul decizional (iniţial nobilimea, iar ulterior burghezia). Procesul istoric de democratizare a societăţii occidentale nu a fost doar lent, ci şi marcat, frecvent, de episoade violente, în lupta sa împotriva absolutismului politic (revoluții, războaie).

Expansiunea globală

Singura valoare din proiectul imperial, asumată în continuare de către Occidentul modern, a fost afirmarea vocației sale universale. S-a produs, astfel, o expansiune a civilizației occidentale în spaţiu, care a transformat Europa în centrul politic şi comercial al lumii. Imperiile maritime, fondate ca expresie a progresului socio-economic specific epocii şi ca reacție la presiunea continentală exercitată de Orient, au constituit instrumentul politico-militar utilizat de Occident, pentru a-şi promova valorile. Conduse din metropole, imperiile coloniale (spaniol, portughez, olandez, francez şi britanic) s-au extins, într-un timp relativ scurt, difuzând pe mapamond sistemul occidental. Contribuția lor a fost, însă, diferită, în funcţie de gradul de dezvoltare democratică şi industrială al fiecărui stat. Datorită expansiunii, Occidentul nu a mai reprezentat o noțiune strict geografică, ci a devenit una civilizațională.

Prin imperiile coloniale, Occidentul şi-a impus absolut valorile democratice în arii geografice unde nu existau civilizații agricole, ci grupuri reduse de vânători-culegători (America de Nord, Oceania). Beneficiind de un flux demografic european major, s-au format state integrate complet în sistemul occidental (SUA, Canada, Australia). Şi în raport cu societățile agricole relativ avansate sau favorabile colonizării masive, impactul a fost semnificativ, dar nuanțat (America Latină, Orientul Îndepărtat). La nivelul grupurilor dense de vânători-culegători, defavorabile colonizării, influenţa sa a fost, însă, relativă (Africa). În schimb, în zonele cu societăți agricole avansate (Rusia, Orientul Mijlociu, nordul Africii, China), sistemul democratic a fost contestat (exceptând India). În pofida diferențierilor politice notabile, aproape toată lumea a fost inclusă, gradual, până în perioada interbelică, în rețeaua economică occidentală.

Universalitatea democrației

Asemenea democrației antice, valorile occidentale au fost nu doar impuse, ci şi asumate benevol de state înscrise în cursa modernizării. Relevând universalitatea democrației, procesul de asimilare s-a accelerat pe fondul dezintegrării imperiilor coloniale. Societatea contemporană a conștientizat că progresul socio-economic este condiționat de calitatea actului politic. De asemenea, a constatat că democrația este unicul regim care permite alegerea unui guvern competent şi schimbarea lui pașnică în caz de ineficiență. Iniţial, în Epoca Modernă şi perioada interbelică, au existat ţări europene (Grecia, România, Italia, Polonia, Cehoslovacia) ce şi-au asumat democrația ca soluție pentru a elimina influenţa autoritarismului (otoman, rusesc, austro-german). Ulterior, foste puteri autoritare au urmat calea democratizării pe fondul înfrângerii militare decisive (Turcia, Austria, Germania) sau eșuării interne (Spania, Portugalia).

Şi Asia a devenit un spaţiu în care democrația a progresat datorită asimilării benevole a valorilor occidentale. Asumarea s-a produs fie în contextul interacțiunii civilizaționale coloniale şi post-coloniale (India, Coreea de Sud), fie al înfrângerii militare decisive (Japonia). Superioritatea democrației, în raport cu autoritarismul, se afirmă constant, începând cu Epoca Modernă. Au existat state care, temporar, au readoptat autoritarismul (Franța imperială, Germania nazistă, Italia fascistă, Grecia dictatorială), dar, eșuând, au revenit la democrație. Au fost ţări cărora li s-a impus chiar totalitarismul (lagărul comunist creat de URSS în Europa de Est), însă, ulterior, s-au integrat în sistemul instituțional occidental (prin aderarea la UE şi NATO). Puterea de atracție a valorilor occidentale este atât de mare încât au fost asumate liber şi de state fără trecut democratic consistent (Ucraina, Georgia, Republica Moldova).

Coordonate actuale

Substituirea apartenenței religioase cu identitatea etno-lingvistică nu a asigurat stabilitatea Occidentului. Războaiele religioase au fost urmate de conflicte naţionale, culminând cu două conflagrații mondiale care au amenințat însăși existenţa Europei. Astfel, pentru menținerea păcii, identității colective bazate pe valori etno-lingvistice i s-a alăturat, treptat, apartenența socio-culturală la sistemul democratic (în timp ce identitatea religioasă a translatat în plan secundar). Burghezia, similar aristocrației, a decăzut, fiind înlocuită, ca elită reprezentativă, de clasa de mijloc. Impunerea democrației a avut ca efect abandonarea definitivă a ideii de imperiu universal şi a sistemului colonial. Europa, afectată de războaiele mondiale şi suportând concurența unor puteri atât din interiorul democrației occidentale (SUA), cât şi din exteriorul acesteia (URSS), a iniţiat un amplu proces de cooperare la nivel continental.

Construcția pan-europeană, bazată pe reconcilierea franco-germană, a evoluat dintr-o structură economică (CEE) într-una politică (UE), iar, în ultima perioadă, urmărește să îşi dezvolte o componentă armată. Datorită victoriei Occidentului contra URSS, proiectul european şi-a accelerat viteza de extindere la nivel extern (avansând spre Europa Orientală) şi de integrare pe plan intern (având tendința de a se transforma într-o structură supra-națională de tip federativ). UE beneficiază de susţinerea SUA, cu care s-a asociat militar în cadrul NATO, şi cooperează cu întreg Occidentul extins pentru promovarea democrației. Fiind generatoare de prosperitate şi libertate, democrația constituie garanția stabilității mondiale şi progresului (Pax Occidentalis). De altfel, în competiţia cu autoritarismul, afirmării politico-militare Occidentul i-a substituit, gradual, superioritatea sa în plan economic şi tehnologic.

Lecțiile istoriei

Universalizarea şi supremația democrației occidentale nu trebuie absolutizate, în pofida expansiunii accelerate pe care o înregistrează în prezent. Istoria ne arată că, în Antichitate, democrația greco-romană, pe fondul erodării sale interne, nu a rezistat presiunii exercitate din exterior de către absolutism. Democrația nu doar s-a dezintegrat ca sistem politic, ci a fost succedată durabil de proiecte imperiale universale de inspirație orientală (macedonean, roman). Este posibil ca democrația occidentală să se înscrie într-un proces istoric ciclic, început în Epoca Modernă, care va cunoaște și un regres, prin alternarea cu autoritarismul. În acest caz, noi am putea fi contemporani cu apogeul influenței democrației occidentale. Ori s-ar putea ca democrația să reprezinte un sistem politic care, în contextul globalizării, urmează un curs ascendent. Pe fondul progresului socio-economic, acest curs transferă umanitatea spre un stadiu civilizaţional superior.

Analizând problema sub acest unghi final, ce ni se prezintă mai realist, înseamnă că soarta democrației ne privește pe fiecare. Evoluţia democrației este dependentă de acţiunea cetățenilor de a-i proteja valorile inclusiv la nivel global (nu doar local sau național). Implicarea cetățenilor necesită, însă, învățarea lecțiilor democrației ca proces istoric, dintre care evidențiem două în mod special. Pe de o parte, democrația greco-romană a fost înfrântă, nu de imperialism, ci de propriile slăbiciuni. Corupția şi populismul au compromis-o şi i-au erodat baza socială de susținere (clasa de mijloc). Pe de altă parte, în procesul de extindere a drepturilor cetățenești, democrația occidentală a avansat relativ lent şi sub presiune socială. De regulă, elitele (aristocrația reformatoare, burghezia) s-au folosit oportunist de drepturi, pe care le-au acordat mai mult pentru a-şi consolida propria putere şi mai puţin în interesul cetățenilor.

$$$

 S-a întâmplat în 2 februarie 1395: Apărea prima menţiune documentară a Cetăţii Neamţ. Despre data exactă a începerii lucrărilor la cetate nu există date certe. Mai mulţi istorici şi filologi, printre care unii de mare calibru, precum A.D. Xenopol, B.P. Haşdeu, D. Onciul ş.a., pornind de la Bula papală din anul 1232, în care se strecura informaţia că în timpul şederii cavalerilor teutoni în Ţara Bârsei, între anii 1211-1225, aceştia ar fi construit pe versantul estic al Carpaţilor un „castrum muntissimum”, au acreditat ideea că este vorba de Cetatea Neamţului.Ipoteza germanică – teutonică sau săsească – a Cetăţii Neamţ a fost însuşită de mulţi dintre istoricii noştri, care au trebuit într-un fel sau altul să se pronunţe asupra originii acesteia, pornind de la numele pe care îl poartă.

Mai sigur este că Cetatea Neamţului este o ctitorie ridicată în perioada domniei lui Petru I în Moldova (1374-1391), confirmată şi de cercetări arheologice care au scos la lumină urme materiale de la sfârşitul secolului al XVI-lea şi monede de argint de pe vremea acestuia. Crearea statală a Moldovei în anul 1359 precum şi dezvoltarea economică ulterioară au fost premizele pentru construirea unor fortificaţii de piatră, menite să asigure controlul strategic în caz de război, iar pe perioada domniei lui Petru I Muşat au fost gândite trei astfel de construcţii – la Neamţ, Suceava şi Şcheia (actuala Mănăstire Zamca), alături de alte numeroase lăcaşe de cult fortificate.

În anul 1387 apare prima menţiune despre cetăţile Moldovei, într-un omagiu adresat de Petru I regelui Poloniei.Prima referire la Cetatea Neamţului datează din 2 februarie 1395, într-un un act ante castrum Nempch emis de regele Ungariei Sigismund de Luxemburg. Materialele de construcţie folosite în cele două perioade de ridicare a cetăţii au fost obţinute din zonele înconjurătoare – gresie, şisturi verzi, bolovani, pietriş şi nisip, iar mortarul folosit – alcătuit din var, nisip, piatră sfărâmată, cărămidă pisată şi mangal – făcea priză perfectă, fiind atât de solid încât, după mai bine de 600 de ani, s-a dovedit a fi mai rezistent decât piatra. La 4 iulie 2009, Cetatea Neamț a fost redată circuitului turistic național și internațional.Cetatea este vizitată anual de circa 100.000 de turişti, şi a rămas un spaţiu încărcat de numeroase mituri şi legende, dar şi de fapte de vitejie care marchează etape importante din istoria zbuciumată a naţiei noastre.

Surse:

http://m.tvrmoldova.md/cultura/prima-atestare-documentara-a-cetatii-neamtului-dateaza-din-1395/

https://www.ziarpiatraneamt.ro/622-de-ani-de-la-prima-atestare-documentara-cetatii-neamt

https://www.ziartarguneamt.ro/cetatea-neamt-621-de-ani-de-la-prima-atestare-documentara

http://www.rador.ro/2015/02/02/documentar-cetatea-neamtului-620-de-ani-de-la-prima-atestare-documentara/

https://www.facebook.com/romfilatelia/photos/a.320674208280399.1073741835.320653371615816/423850847962734/?type=3&theater

$__$$

 S-a întâmplat în 2 februarie 1536: La această dată, conchistadorul spaniol Pedro de Mendoza a înfiinţat oraşul Buenos Aires din Argentina. Buenos Aires este o aşezare plină de dragoste de viaţă, deşi pentru mulţi dintre locuitorii săi actuali (care au fost cândva obligaţi să-şi părăsească patria mamă împotriva voinţei lor), acesta este un oraş al dorului şi al melancoliei, sentiment ce-şi găseşte ecoul în tangourile argentiniene. Începuturile oraşului nu au fost uşoare: spaniolii au încercat în două rânduri să înfiinţeze aici o colonie. Planurile lor au reuşit când Pedro de Mendoza a fondat aşezarea în 1536.

Buenos Aires sau Ciudad de Buenos Aires este capitala si cel mai mare oraș din Argentina și a doua cea mai mare zonă metropolitană din America de Sud, după Sao Paulo. Este localizat pe malul vestic al estuarului Rio de la Plata, pe coasta de sud-est a continentului sud-american. Marea aglomerație urbană Buenos Aires, care include și câteva provincii ale orasului, constituie a treia cea mai mare aglomerație urbană din America latină, cu o populație de aproape 12 milioane de oameni. Populația sa este formată în general de argentinieni de descendență spaniolă sau italiană, însă există și comunități importante de arabi, evrei, armeni și coreeni. O mică parte din locuitori au origini indigene. Majoritatea locuitorilor sunt romano-catolici, cu limba maternă spaniola.

Buenos Aires este marcat la nord şi la est de Rio de la Plata, iar la sud are ca limită Riachuelo, un canal mic construit pentru a permite intrarea vaselor care călătoresc pe mare.În această zonă, trăiesc „porteños” (cum sunt denumiţi locuitorii portului), pe care merită să-i întâlneşti, pentru spectacolul stradal care îl oferă.Când primii navigatori spanioli au ajuns în acest loc, l-au denumit „Santa Maria del Buen Aire” (adică Fecioara Maria a bunului vânt). În prezent, aerul curat de altă dată, poate fi găsit mai ales în parcurile şi grădinile întinse, care nu lipsesc din Buenos Aires. Pentru turişti, partea cea mai estică a metropolei, împreună cu malul Rio de la Plata, reprezintă principala zonă de interes. Hoteluri, muzee şi clădiri guvernamentale sunt localizate în Buenos Aires, mai ales în districtele Palermo, Recoleta, Retiro, San Nicolas, Monserrat şi La Boca.

Despre Buenos Aires se poate spune că a cunoscut o înflorire deosebită în secolul al XIX-lea. Din această perioadă datează palatele şi clădirile sale care definesc atmosfera oraşului, plină de un farmec captivant, rezultat din convieţuirea de secole a unor oameni din medii diferite şi cu stiluri de viaţă diverse. La graniţa dintre secolele XIX şi XX, au venit în Buenos Aires imigranţi din Spania, Italia, Turcia, Palestina şi Germania. Fiecare naţionalitate şi-a construit un cartier al ei. Dintre toate, cel mai pitoresc este La Boca (cartierul clasei muncitoare), ridicat de italieni, unde pot fi întâlnite (de-a lungul promenadei Caminito), case zugrăvite în culori ca de basm. Cartierul a devenit cunoscut şi graţie echipei de fotbal „Boca Juniors”, club ce aparţine celebrului fotbalist Diego Maradona.Un alt cartier, unde tot mai mulţi turişti preferă să se oprească, este şi San Telmo, vestit printre altele şi pentru numeroasele bulevarde cu muzică live.Şi această zonă, cu precădere către sfârşitul secolului XIX a primit numeroşi imigranţi europeni săraci, mai ales italieni.

Imigranţii care au început în Argentina o viaţă nouă, au fost denumiţi „porteños” (oamenii din port). Cântecele şi dansurile lor, începând cu tangoul, sunt copleşite de dorul de patria mamă. Odată cu imigranţii, în Buenos Aires şi-au făcut apariţia şi pieţele şi restaurantele ce amintesc de meleagurile lor natale. Aici domneşte o atmosferă plină de veselie: adeseori cineva scoate o chitară şi toată lumea începe să cânte. Tinerii sunt însă mai puţin sentimentali: ei se consideră doar argentinieni.

În Buenos Aires găseşti deopotrivă bulevarde largi şi străzi înguste.În districtele rezidenţiale, casele vechi ornamentate, cu uşi franţuzeşti care se deschid în balcoane pline cu plante, se află pe aceeaşi latură cu clădirile moderne ce au până la 20 de etaje. Oraşul este unul dintre cele mai mari din America Latină. Însă, în ciuda mărimii sale, este un loc în care te poţi descurca uşor. Sistemul de transport este extins şi eficient.Preţurile taxiurilor (colorate în galben şi negru) sunt în mod curent scăzute. Dar pentru a înţelege cu adevărat Buenos Aires, trebuie să te aventurezi să-l străbaţi pe jos, să te plimbi pe străzile din zonele rezidenţiale, să vorbeşti, dar mai ales să-i asculţi oamenii.

Buenos Aires, puternic influenţat de cultura europeană, a fost adesea denumit şi „Parisul Americii Latine”, pentru faptul că aici se găsesc cele mai multe centre culturale din America de Sud. Astfel, turistul care alege să viziteze capitala argentiniană, trebuie să ştie că aici va găsi o mulţime de obiective atât turistice cât şi istorice: barurile unde se dansează tango, Muzeul Naţional al Gravurilor, Biserica San Ignacio de Loyola (construită în stil baroc), Catedrala Metropolitană (aici puteţi vedea picturi în ulei atribuite pictorului flamand Peter Paul Rubens, precum şi mormântul generalului Jose de San Martin, eliberatorul Argentinei), Muzeul Orăşenesc sau Muzeul de Artă Modernă (unde poate fi admirată colecţia Ignacio Pirovano, unul dintre cei mai de seamă pictori ai secolului XX).

Surse:

https://surdelsur.com/es/primera-fundacion-de-buenos-aires/

https://www.britannica.com/biography/Pedro-de-Mendoza

https://www.elhistoriador.com.ar/fundaciones-de-buenos-aires/

https://turismo.buenosaires.gob.ar/es/article/historia-de-buenos-aires

https://radioromaniacultural.ro/argentina-buenos-aires-1-2/