$$$

 Câtă nerușinare!!!!

Asta trebuie povestită… Azi fiind mai liberă și pregătindu-mă pentru niște zile mai pline am fost până la Carrefour. Am început să iau lucrurile care erau pe lista mea scurtă, iar când am ajuns la casa de marcat, hârtia de 10€ cu care trebuia să plătesc mi a căzut pe jos. Individul care era în fața mea, terminând de plătit cumpărăturile, s-a aplecat încet și a luat-o...eu am întins mâna, așteptându-l să-mi dea înapoi banii și mă pregăteam să-i mulțumesc pentru gest.

Dar dintr-o dată, ceea ce mi-a spus a fost șocant:

- "Ce e pe podea aparține celui ce-l găsește!" Și uite-așa, a plecat... natural, ca și cum n-ar fi greșit cu nimic.

M-am uitat la doamna din spatele meu și la oamenii de lângă mine și toți m-au privit în șoc și nevenindu-le să creadă, șoptind lucruri între ei.

Am stat pentru un moment pe gânduri, încercând să evaluez situația...Am recalculat repede, mi-am lăsat cumpărăturile, pentru că oricum nu aveam de unde plăti (uitasem să-mi iau și cartea de credit), și am plecat după el în parcare, să-mi recuperez cei 10€

Iar în tot acest timp mi-am dat seama că cei care stăteau la rând, în spatele meu, o parte dintre ei curioși fiind veneau după mine...

L-am prins din urmă pe cel care a plecat cu bancnota mea, am vorbit cu el cerându-mi banii, dar s-a uitat la mine cu dispreț și s-a comportat ca și cum aș fi fost invizibil.

Când a ajuns la mașină, și-a pus încet cele două pungi de cumpărături pe jos, ca să scoată cheia din buzunar și să deschidă portbagajul, și m-am gândit - E acum ori niciodată!

Am luat cele două pungi și i-am spus același lucru pe care mi l-a spus și el când a luat bancnota de jos!!! Ce este pe jos aparține celui care îl găsește!"- și am început să merg spre mașină mea, putin furios, dar oarecum și mândru de răzbunarea mea!

Spectatorii la toată tarasenia s-au apucat să aplaude iar individul, probabil se enervase și, în timp ce ieșea din parcare, a lovit conurile de securitate din calea lui.

Jur că am simțit un amestec de adrenalină, furie și nervozitate, dar apoi m-am distrat deoarece când am ajuns acasă, am deschis pungile și am găsit:

- 2 kg creveți

- 1 kg de somon

- șuncă, brânză și iaurt cu două arome

- pâine cu cereale integrale

- 1 sticlă de vin alb

- 2 sticle de vin roșu

- 2 borcane cu gem de capsuni

- 2 kg de salam de foarte buna calitate

- 1 borcan de maioneză

Nu am făcut niciodată atât de multe achiziții cu doar 10€

Și acum iată-mă... La un pahar de vin, mâncând și gândind cum scriu - sunt justițiar sau om răzbunător?

Oare am procedat corect, sau?

AI CITIT PÂNĂ AICI?

Asta evident nu mi s-a întâmplat mie. Este doar o campanie de promovare a lecturii!

Cititul stimulează mintea și imaginația, ne face să călătorim în alte locuri și chiar ajută comunicarea.

Dacă vrei să copiezi și să postezi, poate reușești să produci un zâmbet prietenilor tăi, stimulează mintea creativa.

$$$

 Elefanții sunt printre puținele animale care înțeleg conceptul de „alinare” exact ca oamenii. S-a observat că puii de elefant, atunci când sunt speriați, stresați sau se simt singuri, duc trompa la gură, exact cum bebelușii umani duc degetul mare. Este un gest reflex care le eliberează endorfine și îi calmează. Mai mult, creierul elefanților reacționează la vederea oamenilor într-un mod similar cu felul în care creierul nostru reacționează când vedem cățeluși drăgălași; pentru ei, noi suntem ființe mici și simpatice pe care simt nevoia să le protejeze, nu doar o sursă de hrană.

Această sensibilitate extraordinară se datorează structurii creierului lor, care este nu doar masiv, ci și extrem de complex. Hipocampul, regiunea creierului responsabilă cu emoțiile și memoria, este mult mai dezvoltat la elefanți decât la oameni, ocupând o proporție mai mare din masa cerebrală. Această particularitate anatomică explică de ce acești giganți nu uită niciodată un gest de bunătate sau o traumă și de ce trăiesc emoții complexe precum bucuria revederii, gelozia, furia sau compasiunea profundă.

Trompa, instrumentul folosit pentru auto-liniștire, este o minune a ingineriei biologice, conținând peste 40.000 de mușchi individuali, dar niciun os. Este atât de puternică încât poate ridica trunchiuri de copac, dar vârful ei este atât de sensibil și precis încât poate ridica o singură boabă de orez sau poate șterge cu delicatețe o lacrimă (secreție a glandelor temporale) de pe fața unui pui. Prin urmare, gestul de a-și suge trompa nu este doar un tic, ci o stimulare tactilă intensă care le oferă o ancoră de siguranță.

Viața socială a elefanților este guvernată de empatie și de legături familiale indestructibile. Într-o turmă condusă de o matriarhă, puii nu sunt crescuți doar de mamele biologice, ci de toate femelele din grup, fenomen numit „allomothering”. Dacă un pui plânge sau se împiedică, „mătușile” și surorile mai mari se grăbesc imediat să îl ajute, folosindu-și trompele pentru a-l mângâia și a-l ridica, emițând sunete joase, specifice, menite să liniștească micuțul panicat.

Unul dintre cele mai impresionante comportamente observate este reacția lor în fața morții. Elefanții sunt singurele animale, alături de oameni și unele cetacee, care par să aibă un ritual de doliu. Când un membru al turmei moare, ceilalți nu îl abandonează imediat. Ei rămân lângă corp zile întregi, atingându-l ușor cu trompele într-o tăcere solemnă. Mai mult, s-a observat că elefanții recunosc oasele altor elefanți chiar și după ani de zile, oprindu-se pentru a le examina și a le mângâia, într-un gest ce pare a fi o rememorare a celui dispărut.

Comunicarea dintre ei depășește spectrul auditiv uman. Pe lângă bariturile cunoscute, elefanții folosesc infrasunete – sunete de frecvență foarte joasă care pot călători prin sol pe distanțe de câțiva kilometri. Ei pot „auzi” aceste mesaje folosindu-și picioarele sensibile, care captează vibrațiile pământului. Astfel, o mamă poate comunica starea de siguranță sau direcția de mers către puiul ei aflat la mare distanță, fără ca un observator uman să audă vreun sunet.

Conștiința de sine este un alt indicator al inteligenței lor superioare. Elefanții sunt printre puținele specii care au trecut „testul oglinzii”. Atunci când sunt plasați în fața unei oglinzi mari, ei nu cred că văd un alt elefant, ci își dau seama că privesc propria reflexie. Ei folosesc oglinda pentru a-și inspecta interiorul gurii sau părți ale corpului pe care nu le pot vedea altfel, demonstrând că au o înțelegere clară a identității proprii, o capacitate cognitivă rară.

Relația lor cu oamenii, atunci când este bazată pe respect, poate fi incredibil de profundă. La sanctuarele pentru elefanți orfani, îngrijitorii umani devin familia adoptivă. Elefanții le recunosc vocile, mirosul și chiar stările de spirit. Există cazuri documentate în care elefanții sălbatici, care au fost ajutați în trecut de oameni, s-au întors la aceiași oameni ani mai târziu pentru a le prezenta noii lor pui, într-un gest de încredere absolută.

Altruismul lor se extinde uneori și asupra altor specii. Au fost observate situații în care elefanții au refuzat să pășească peste un obstacol pentru a nu răni un animal mai mic blocat acolo sau au ajutat alte animale să iasă din gropi de noroi. Această grijă pentru viață, în general, contrazice imaginea de uriaș distrugător și subliniază o natură pașnică și protectoare, care intervine doar când sunt amenințați direct.

Lecția pe care ne-o oferă elefanții este aceea că forța fizică imensă poate coexista cu o blândețe ieșită din comun. Capacitatea lor de a simți durerea psihică, de a căuta alinare și de a oferi protecție celor mai slabi arată o complexitate emoțională care ne oglindește propria umanitate. Protejarea lor nu este doar o chestiune de ecologie, ci o datorie morală față de o specie care, în multe privințe, a învățat secretul conviețuirii pașnice mai bine decât noi.

$$_

 Atunci când un câine și stăpânul său se privesc în ochi, se întâmplă ceva magic la nivel chimic, numit „Bucla Oxitocinei”. Studiile au arătat că, în timpul contactului vizual prelungit, creierul câinelui eliberează oxitocină (hormonul iubirii și al atașamentului). Dar, fascinant este că și creierul stăpânului face exact același lucru, în aceeași cantitate. Este același mecanism biologic care leagă o mamă de bebelușul ei. Câinele nu se uită la tine doar ca să vadă ce faci, ci te „îmbrățișează” cu privirea pentru a se simți iubit, iar creierul tău răspunde automat.

Această descoperire a fost confirmată de cercetătorii de la Universitatea Azabu din Japonia, care au măsurat nivelul hormonilor în urina câinilor și a stăpânilor înainte și după 30 de minute de interacțiune. Rezultatele au arătat o creștere spectaculoasă a nivelului de oxitocină, de până la 130% la oameni și chiar 300% la câini, după sesiunile în care a existat contact vizual lung. Acest fenomen explică de ce, după o zi grea, simpla prezență a animalului de companie ne induce o stare de calm și reduce semnificativ nivelul cortizolului, hormonul stresului.

Din punct de vedere evolutiv, acest comportament este un miracol al adaptării. În lumea animală sălbatică, în special la lupi (strămoșii direcți ai câinilor), privitul fix în ochii altui individ este un semnal de dominare, o provocare sau o amenințare iminentă. Câinii au reușit să rescrie complet acest cod genetic vechi de milioane de ani. Ei au transformat o privire care însemna pericol într-un instrument de comunicare socială și afecțiune, adaptându-se perfect la psihologia umană pentru a putea conviețui cu noi.

Pentru a facilita această comunicare, anatomia feței câinilor s-a modificat fizic de-a lungul a mii de ani de domesticire. Ei au dezvoltat un mușchi specific deasupra ochilor, numit Levator anguli oculi medialis, pe care lupii nu îl au. Acest mușchi le permite să ridice partea interioară a sprâncenelor, făcând ochii să pară mai mari și mai rotunzi. Această expresie imită tristețea sau vulnerabilitatea unui bebeluș uman, declanșând instantaneu instinctul nostru de a-i proteja și de a le oferi grijă.

Un alt experiment interesant a demonstrat diferența de mentalitate dintre câini și lupi atunci când se confruntă cu o problemă. Când cercetătorii le-au oferit o cutie cu mâncare imposibil de deschisă, lupii au încercat să o deschidă prin forță brută sau au renunțat și au plecat. Câinii, în schimb, după câteva încercări nereușite, s-au oprit și s-au uitat direct în ochii omului de lângă ei. Această privire nu era una de renunțare, ci o cerere clară de ajutor, demonstrând că ei ne văd ca pe niște parteneri capabili să rezolve problemele pe care ei nu le pot dovedi.

Capacitatea lor de a ne citi emoțiile este atât de avansată încât câinii manifestă un fenomen numit „bias de privire spre stânga”. Atunci când privesc o față umană, câinii își mută instinctiv privirea spre partea dreaptă a feței noastre (care este în stânga lor). Se știe că partea dreaptă a feței umane exprimă emoțiile mai fidel și mai rapid. Câinii fac acest lucru doar cu oamenii, nu și cu alți câini sau alte obiecte, ceea ce arată că ei caută activ să ne descifreze starea emoțională.

Tonul vocii este un alt element crucial în această buclă a comunicării. Creierul canin procesează limbajul uman în două emisfere distincte, similar cu noi. Emisfera stângă se ocupă de înțelesul cuvintelor (vocabularul), în timp ce emisfera dreaptă analizează intonația și emoția din spatele lor. Doar atunci când cuvintele de laudă sunt spuse pe un ton cald și pozitiv se activează centrii plăcerii din creierul lor. Dacă spui un cuvânt neutru pe un ton vesel, câinele va reacționa pozitiv, dar o laudă spusă pe un ton rece îi va crea confuzie.

Această simbioză chimică și emoțională are beneficii medicale concrete pentru stăpâni. Proprietarii de câini au, statistic, o tensiune arterială mai mică și un risc mai scăzut de boli cardiovasculare. Simplul act de a mângâia un câine în timp ce îl privești încetinește ritmul cardiac. În spitale și centre de recuperare, câinii de terapie sunt folosiți tocmai pentru a declanșa această reacție de relaxare la pacienții care suferă de anxietate severă sau depresie.

Contagiunea căscatului este o altă dovadă a empatiei profunde. Căscatul este contagios la oameni ca semn de empatie socială, dar câinii sunt una dintre puținele specii care pot „lua” căscatul de la oameni. Studiile au arătat că un câine are șanse mult mai mari să caște dacă îl vede pe stăpânul său făcând acest lucru, comparativ cu un străin. Este un semn că sunt sincronizați cu noi nu doar la nivel de acțiuni, ci și la nivel fiziologic și emoțional.

În concluzie, relația dintre om și câine nu este una accidentală sau bazată exclusiv pe interesul pentru hrană. Este rezultatul a zeci de mii de ani de co-evoluție, în care biologia ambelor specii s-a modificat pentru a permite o conexiune unică în regnul animal. Atunci când câinele tău te privește lung și calm, nu cerșește neapărat o recompensă, ci își administrează doza zilnică de dragoste, oferindu-ți la schimb, fără să știi, o terapie chimică naturală pentru fericire.

$$$

 Atunci când o mamă îi citește copilului o poveste, creierul micuțului nu doar ascultă pasiv, ci construiește fizic „autostrăzi” neuronale. Studiile RMN au arătat că simpla audiere a poveștilor îngroașă materia albă (cablajele creierului) din zonele responsabile cu limbajul și procesarea vizuală internă. Copilul este obligat să-și imagineze personajele, rulând o simulare mentală complexă, spre deosebire de desenele animate unde imaginea este servită gata făcută, blocând antrenamentul imaginației.

Cercetătorii de la Spitalul de Copii din Cincinnati au denumit acest fenomen „Efectul Goldilocks” al învățării. Ei au comparat creierele copiilor în trei situații: când ascultau o poveste audio (fără imagini), când se uitau la desene animate și când un adult le citea dintr-o carte cu ilustrații. Varianta desenelor a fost considerată „prea rece” (creierul era pasiv), cea audio „prea fierbinte” (prea greu de procesat fără suport vizual), iar cititul a fost „tocmai bun”. Această activitate a creat echilibrul perfect de conectivitate neurală, stimulând integrarea multisenzorială.

Vocabularul din cărțile pentru copii joacă un rol mult mai important decât conversațiile zilnice. Studiile lingvistice arată că limbajul folosit de părinți în viața de zi cu zi este repetitiv și pragmatic („spală-te pe dinți”, „vino la masă”). În schimb, chiar și cărțile simple pentru preșcolari conțin cu 50% mai multe cuvinte rare și sofisticate decât o conversație obișnuită între adulți sau decât scriptul unei emisiuni TV. Prin lectură, copiii sunt expuși la timpuri verbale complexe și adjective nuanțate pe care altfel nu le-ar întâlni.

Ritmul lent al unei povești citite funcționează ca un antidot pentru suprastimularea digitală. Într-o lume dominată de ecrane cu cadre care se schimbă la fiecare câteva secunde, capacitatea de concentrare (atenția susținută) are de suferit. Urmărirea unui fir narativ dintr-o carte, pagină cu pagină, antrenează creierul să aibă răbdare, să aștepte deznodământul și să mențină focusul pe o singură activitate pentru o perioadă lungă, o abilitate crucială pentru viitorul succes școlar.

Legătura emoțională creată în timpul lecturii este la fel de importantă ca dezvoltarea cognitivă. Când copilul stă în brațele părintelui sau lipit de el, contactul fizic și sunetul familiar al vocii declanșează eliberarea de oxitocină și dopamină. Această „supă chimică” a fericirii asociază actul învățării cu sentimentul de siguranță și iubire. Copilul învață, la nivel subconștient, că explorarea ideilor noi este o activitate plăcută și protejată.

Poveștile sunt cel mai sigur laborator pentru dezvoltarea empatiei. Prin intermediul personajelor, copiii experimentează situații și emoții pe care poate nu le-au trăit încă în realitate: pierderea, curajul, frica sau generozitatea. Această expunere le permite să exerseze „Teoria Minții”, adică abilitatea de a înțelege că ceilalți oameni au gânduri și dorințe diferite de ale lor. Ei învață să vadă lumea prin ochii altcuiva fără a părăsi siguranța dormitorului.

Cititul înainte de culcare are un efect fiziologic direct asupra calității somnului. Rutina lecturii semnalează creierului că este timpul să treacă de la starea de alertă la cea de odihnă, reducând nivelul de cortizol (hormonul stresului). Spre deosebire de lumina albastră a tabletelor care inhibă melatonina și ține copilul treaz, paginile unei cărți și vocea monotonă a părintelui induc o stare de relaxare profundă, facilitând un somn neîntrerupt, esențial pentru fixarea memoriei.

Un concept esențial în dezvoltarea limbajului este „citirea dialogică”. Beneficiile maxime nu apar doar când adultul citește textul, ci când transformă lectura într-o conversație. Întrebările de genul „De ce crezi că ursulețul este trist?” sau „Ce crezi că se va întâmpla pe pagina următoare?” transformă copilul din spectator în participant activ. Această interacțiune forțează creierul să utilizeze vocabularul nou și să facă deducții logice, consolidând înțelegerea textului.

Impactul lecturii timpurii se extinde mult dincolo de anii grădiniței, creând așa-numitul „Efect Matei” în educație (bogații devin mai bogați). Copiii care încep școala cu un vocabular vast și cu capacitatea de a urmări o poveste au un start mult mai ușor în procesul de alfabetizare. Ei înțeleg mai repede instrucțiunile, decodează mai ușor textele noi și capătă o încredere în sine care le alimentează dorința de a învăța mai mult, creând o buclă pozitivă de performanță.

În final, lectura nu este doar despre acumularea de informații, ci despre prezență. Într-o viață agitată, acele 15-20 de minute dedicate exclusiv copilului, fără telefoane și fără întreruperi, reprezintă o validare a importanței lui. Vocea părintelui care dă viață cuvintelor devine vocea interioară a copilului, o resursă de calm și înțelepciune la care acesta va apela inconștient tot restul vieții, mult timp după ce a uitat detaliile poveștii inițiale.

$$$

 Nu este un mit faptul că femeilor le este biologic mai frig decât bărbaților; este o strategie evolutivă de supraviețuire. Corpul femeii este programat să protejeze cu prioritate organele interne reproductive. La temperaturi scăzute, sistemul circulator al femeilor reacționează mult mai agresiv, contractând vasele de sânge din mâini și picioare pentru a retrage tot sângele cald spre centrul corpului (uter, ovare). Practic, femeile sacrifică confortul extremităților, care devin sloi de gheață, pentru a menține nucleul corpului fierbinte și sigur.

Un factor determinant în această ecuație termică este rata metabolică bazală. Metabolismul funcționează ca un cuptor intern care arde calorii pentru a produce energie și căldură. Bărbații au, în general, o rată metabolică mult mai ridicată decât femeile, uneori cu până la 23% mai mare. Asta înseamnă că, stând pur și simplu pe scaun, corpul unui bărbat generează mai multă căldură reziduală decât cel al unei femei, funcționând ca un radiator care merge la o treaptă superioară.

Diferența majoră provine din compoziția corporală, mai exact din raportul dintre masa musculară și țesutul adipos. Mușchii sunt țesuturi active metabolic, care produc căldură constant, chiar și în repaus. Bărbații au, nativ, o masă musculară mai mare. Femeile, pe de altă parte, au un procent mai mare de grăsime corporală. Deși grăsimea este un bun izolator, ea funcționează ca o pătură: păstrează căldura în interior, dar blochează fluxul termic spre piele. Astfel, organele interne ale femeii sunt calde, dar pielea ei se simte rece la atingere.

Studiile efectuate cu camere termice au confirmat această discrepanță uluitoare. În timp ce temperatura internă a corpului (măsurată central) este adesea identică sau chiar ușor mai mare la femei decât la bărbați, temperatura extremităților spune o altă poveste. Mâinile unei femei pot fi, în medie, cu aproximativ trei grade Celsius mai reci decât cele ale unui bărbat. Această diferență este uriașă din punct de vedere senzorial și explică de ce o atingere poate părea „înghețată”.

Hormonii joacă un rol crucial, în special estrogenul. Acest hormon are efectul secundar de a îngroșa ușor sângele și de a reduce fluxul acestuia către vasele capilare din extremități, mai ales la temperaturi scăzute. Aceasta face ca vasoconstricția (îngustarea vaselor de sânge) să se producă la temperaturi mai ridicate decât în cazul bărbaților. Practic, mecanismul de apărare împotriva frigului se declanșează la femei mult mai repede, chiar și la o adiere ușoară de vânt.

Ciclul menstrual influențează, de asemenea, percepția temperaturii. Nivelul de temperatură bazală a corpului unei femei fluctuează în funcție de fazele ciclului. După ovulație, când nivelul de progesteron crește, temperatura internă a corpului crește. Paradoxal, acest lucru poate face ca aerul exterior să fie resimțit ca fiind mai rece, din cauza contrastului mai mare dintre temperatura internă și cea ambientală.

Mărimea corpului este o altă variabilă fizică importantă. Femeile tind să fie mai mici decât bărbații, ceea ce înseamnă că au un raport suprafață-volum diferit. Ele au o suprafață a pielii relativ mare raportată la volumul intern al corpului, ceea ce duce la o pierdere mai rapidă a căldurii. Este același principiu fizic prin care o ceașcă mică de cafea se răcește mult mai repede decât o oală mare cu supă.

Această realitate biologică a creat o dezbatere aprinsă legată de temperatura din clădirile de birouri. Standardele pentru setarea termostatelor și a aerului condiționat au fost stabilite în anii 1960, bazându-se pe rata metabolică a unui bărbat de 40 de ani, îmbrăcat în costum, cu o greutate medie de 70 kg. Această formulă este învechită și ignoră complet fiziologia feminină, obligând femeile să se îmbrace mai gros la birou pe timpul verii.

Din perspectivă evolutivă, această sensibilitate crescută la frig a avut un scop precis. Protejarea fătului în timpul sarcinii necesită o temperatură internă stabilă și optimă. Prin retragerea sângelui din “periferie” și concentrarea lui în zona abdominală, corpul mamei creează un incubator perfect, indiferent de condițiile meteo externe. Disconfortul resimțit la degete este un preț mic plătit pentru succesul reproducerii speciei.

Așadar, data viitoare când o femeie cere să fie oprit aerul condiționat sau se plânge de frig, nu este un moft psihologic. Senzorii ei biologici sunt pur și simplu calibrați diferit. Este o dovadă a modului în care natura a prioritizat funcțiile vitale și protecția vieții în detrimentul confortului superficial, construind un sistem de termoreglare eficient și necruțător.

###

 

Trenurile de mare viteză din Japonia (Shinkansen) aveau o problemă majoră la început: când ieșeau din tuneluri la 300 km/h, împingeau aerul cu o forță atât de mare încât produceau un „boom” sonic asurzitor, care deranja enorm de mult localnicii. Inginerul șef, Eiji Nakatsu, care era pasionat de păsări, a găsit soluția în natură. El a observat că pescărușul albastru se scufundă în apă după pește fără să facă niciun strop, datorită ciocului său lung și ascuțit. A reproiectat botul trenului copiind exact forma ciocului acestei păsări. Rezultatul a fost uluitor: trenul nu doar că a devenit silențios la ieșirea din tunel, dar a devenit și cu 10% mai rapid și cu 15% mai eficient energetic, un triumf al biomimetismului.

Fenomenul fizic care cauza zgomotul inițial este cunoscut sub numele de „efect de piston”. Când un tren cu botul bont intră într-un tunel la viteză mare, el comprimă aerul din fața sa, creând unde de presiune care se deplasează cu viteza sunetului spre ieșirea din tunel. Când trenul ajunge la capăt, aerul comprimat este eliberat brusc în atmosferă, generând o undă de șoc sonoră puternică, similară cu explozia unui dop de șampanie uriaș, care putea fi auzită pe o rază de câteva sute de metri.

Legislația japoneză privind poluarea fonică este extrem de strictă, interzicând zgomotele care depășesc 70 de decibeli în zonele rezidențiale. Deoarece rețeaua feroviară trece prin cartiere dens populate, reducerea vitezei nu era o opțiune viabilă economic, așa că inginerii trebuiau să schimbe fizica trenului. Nakatsu și echipa sa au înțeles că problema era tranziția bruscă a trenului dintr-un mediu cu rezistență mică (aer liber) într-un mediu cu rezistență mare (tunelul îngust), o problemă de dinamică a fluidelor.

Inspirația a venit din observarea pescărușului albastru (Kingfisher), o pasăre care trebuie să treacă dintr-un mediu cu rezistență mică (aer) într-unul cu rezistență mare (apă) fără a alerta prada prin stropi. Ciocul păsării are o formă de diamant în secțiune transversală și este foarte alungit, ceea ce îi permite să despice apa treptat, nu brusc. Aplicând această geometrie la tren, inginerii au creat un bot lung de 15 metri, care penetrează aerul din tunel progresiv, eliminând acumularea masivă de presiune din fața locomotivei.

Aceasta nu a fost singura inovație inspirată de păsări în designul seriei 500 Shinkansen. O altă sursă majoră de zgomot era pantograful, dispozitivul de pe acoperiș care colectează electricitatea de la firele de contact. La viteze mari, vântul care lovea pantograful crea turbulențe zgomotoase (vârtejuri aeroacustice). Pentru a rezolva acest lucru, Nakatsu s-a inspirat din penele bufnițelor, care zboară silențios noaptea. El a observat că penele lor au margini zimțate (serrații) care sparg turbulențele mari în micro-turbulențe mai mici și mai silențioase.

Aplicând principiul penelor de bufniță, inginerii au adăugat striații similare pe structura pantografului. Această modificare aparent minoră a redus semnificativ zgomotul aerodinamic generat de frecarea cu aerul. Astfel, trenul putea să mențină viteza maximă fără a încălca normele de poluare fonică impuse de guvern, demonstrând că soluțiile naturii sunt adesea superioare designului industrial clasic bazat pe linii drepte și suprafețe netede.

Mai mult, baza pantografului a fost modelată după forma corpului pinguinului Adélie. Pinguinii au o formă hidrodinamică perfectă care le permite să înoate cu o rezistență minimă la înaintare. Copiind curburile corpului pinguinului pentru pilonul de susținere al pantografului, echipa a reușit să reducă și mai mult rezistența la aer a trenului, contribuind la acea creștere de eficiență energetică de 15% menționată în rapoartele oficiale ale companiei feroviare West Japan Railway.

Trenul rezultat, Seria 500, a intrat în serviciu comercial în 1997 și a devenit imediat o icoană a tehnologiei moderne. Cu o viteză maximă de operare de 300 km/h (și recorduri de testare mult mai mari), a fost primul tren din lume care a depășit bariera vitezei comerciale terestre la acea vreme, oferind în același timp o călătorie lină și liniștită. Pasagerii abia simțeau intrarea în tuneluri, iar locuitorii din apropierea liniilor ferate nu mai erau deranjați de bubuiturile sonice.

Succesul acestui proiect a validat biomimetismul ca o disciplină esențială în inginerie. Până la acel moment, biologia și ingineria mecanică erau considerate domenii separate, dar munca lui Nakatsu a arătat că evoluția naturală a rezolvat deja probleme de aerodinamică și eficiență pe parcursul a milioane de ani de „cercetare și dezvoltare”. Astăzi, principiile biomimetice sunt folosite peste tot, de la palele turbinelor eoliene inspirate de aripioarele balenelor, până la vopseaua care respinge murdăria inspirată de frunza de lotus.

Deși Seria 500 a fost retrasă treptat de pe liniile principale în favoarea unor modele mai noi (precum N700), moștenirea sa rămâne intactă. Generațiile actuale de Shinkansen păstrează forma alungită a botului („duck-bill” sau cioc de rață) pentru a gestiona presiunea aerului, o dovadă clară că lecția învățată de la pescărușul albastru este încă standardul de aur în transportul feroviar de mare viteză.

$$$

 Astăzi, 21 ianuarie, se împlinesc 102 ani de la naşterea lui Benny Hill, actor, scenarist, regizor, compozitor şi realizator de emisiuni britanic, unul dintre cei mai populari comici din istorie.

Benny Hill a înregistrat, timp de aproape 40 de ani, un succes remarcabil cu celebrul său serial de comedie „The Benny Hill Show”, în care prezenta sketch-uri cu o predilecţie pentru imaginea batrânelului un pic cam afemeiat care manifestă un interes aparte pentru aproape toate doamnele şi domnişoarele frumoase care apar în drumul său.

Un fapt demn de remarcat, este că printre cei mai mari admiratori ai lui Benny Hill, s-a aflat însuşi Charlie Chaplin, care, cu ocazia unui dineu, a avut ocazia să-i prezinte colecţia sa de casete video cu „The Benny Hill Show”.

În anul 1977, în perioada apogeului carierei sale, emisiunea „The Benny Hill Show” era urmărită de nu mai puţin de 20 de milioane de oameni.

În anul 1979, „The Benny Hill Show” a fost transmis pentru prima dată în SUA, ulterior ajungând să fie difuzat în nu mai puţin de 109 ţări din întreaga lume. Benny Hill a fost premiat pentru show-ul său cu un premiu BAFTA pentru cel mai bun scenariu – în 1972, an în care a mai primit şi o nominalizare pentru cea mai bună interpretare – şi cu distincţia „Golden Rose”, în cadrul Festivalului de la Montreaux.

Dar talentul de excepţie al lui Benny Hill avea să fie remarcat şi în filme pentru marele ecran, câteva dintre producţiile în care a jucat fiind „Pantomania: Babes in the Wood” – rolul Minstrell (1957), „Those Magnificent Men in Their Flying Machines or How I Flew from London to Paris in 25 hours 11 minutes” (1965), sau „Chitty Chitty Bang Bang” (1968). De asemenea, Benny Hill a fost Chelnerul în „The Waiters” (1969), Profesorul Simon Peach în „The Italian Job”/”Jaf în stil italian„ (1969) sau Eddie în „Eddie in August” (1970) – film pentru care a semnat şi regia.

Benny Hill a murit la 20 aprilie 1992, la Teddington, Marea Britanie, în urma unui infarct, artistul fiind găsit, două zile mai târziu, fără suflare, în fotoliul său, în faţa televizorului.

După dispariţia sa, locul său în peisajul umoristic britanic a fost ocupat definitiv de Rowan Atkinson şi de celebrul său personaj Mr. Bean, „născut” în prima zi a anului 1990, pe canalul ITV.