£££

 ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️ CHARLES DICKENS....."POVESTE DE CRĂCIUN "....

      -Când a început să scrie cartea care, în cele din urmă, avea să-l facă nemuritor, viața lui era departe de a fi una fericită.....

Era epuizat. Era îngrijorat. Avea o familie numeroasă de întreținut, datoriile sale se acumulau și se temea serios că nu va mai putea niciodată să-și repete succesele anterioare. Ultimele sale romane nu se vânduseră așa cum sperase. Cititorii păreau să-i întoarcă spatele.

    -Timpul se scurgea. Dar mai era ceva în el: o furie liniștită, arzătoare. ANGLIA victoriană devenea mai bogată și, în același timp, mai crudă. Copiii erau exploatați, familiile mureau de foame, iar săracii erau învinovățiți pentru propria lor mizerie. Dickens a văzut totul. Și nu s-a putut abține să nu spună ceva.

    -Și astfel, în doar șase săptămâni de muncă asiduă, s-a născut "POVESTE DE CRĂCIUN ”.

Cartea a fost publicată pe 19 decembrie 1843. DICKENS a intenționat ca ea să fie frumoasă: cu o copertă din pânză roșie, margini aurite și ilustrații colorate de JOHN LEECH. A fost concepută ca un cadou - nu doar pentru lectură.

    -Prima ediție de șase mii de exemplare s-a epuizat înainte de AJUNUL CRĂCIUNULUI. A fost retipărită de mai multe ori în anul următor. Deși costurile ridicate de producție au redus profiturile imediate, efectul a fost copleșitor. Ireversibil.

    -182 de ani mai târziu, această "cărticică despre fantome” nu și-a pierdut nimic din putere. A devenit mai mult decât o simplă poveste: a devenit un rit. Un arhetip. O busolă morală care reapare în fiecare decembrie.

    -Povestea este simplă și universală. EBENEZER SCROOGE, un om lacom și singuratic, disprețuiește CRĂCIUNUL și tot ceea ce reprezintă acesta. Îl consideră o nebunie costisitoare. O pierdere de timp.

    Dar într-o noapte este vizitat de fantoma lui JACOB MARLEY, apoi de alte trei figuri: CRĂCIUNUL trecut, CRĂCIUNUL prezent și CRĂCIUNUL viitor.

   Aceștia îl obligă pe SCROOGE să se confrunte cu adevărat cu sine însuși.

   TRECUTUL dezvăluie copilul uitat și tânărul care a sacrificat dragostea pe altarul banilor.

   PREZENTUL dezvăluie bogăția invizibilă a celor care au puțin, dar sunt capabili să împărtășească totul.

    Și VIITORUL ne arată cea mai terifiantă consecință: murim lăsând în urmă nimic altceva decât indiferență.

   Și Dickens ne vorbește și astăzi.

Pentru că, în cele din urmă, există un mic SCROOGE în fiecare dintre noi. Trăim într-o lume tulbure, hiperconectată: înconjurați de lumini, vitrine și sclipici, dar adesea cu puțin timp, tăcuți și fără o căldură reală. Ne grăbim să facem Crăciunul „perfect”, ca și cum ar fi un spectacol - și ajungem obosiți, goi și cinici.

   -Când SCROOGE întreabă: „De ce ar trebui să fiu vesel? De ce ar trebui să cheltuiesc? De ce ar trebui să fiu bun?”

Mulți dintre noi ne cunoaștem în această întrebare.

Iar DICKENS răspunde fără patos:

"Dacă nu aprindem o lumină în noi înșine, nu o putem da altora."

   -DICKENS nu a scris doar o poveste. El a dat sens unei sărbători goale și repetitive. El a reamintit lumii că CRĂCIUNUL nu este despre consum, ci despre conectare.

    -Și de fiecare dată când recitim cartea sau urmărim una dintre adaptările sale, mesajul rămâne același: întoarcerea la elementele de bază. La un gest amabil. La o masă comună. La o privire care îl recunoaște pe celălalt.

    -Așa cum a scris SENECA: "Si vis amari, ama.”

    Dacă vrei să fii iubit, iubește.

    -Poate de aceea "POVESTE DE CRĂCIUN" ne vorbește încă după 182 de ani. Pentru că nu ne cere să fim perfecți.

Doar să rămânem umani.

Bel-Esprit 

    O zi cu frumos în inimi și în suflete sa avem!

£££

 SA ZAMBIM PUȚIN.....

 Din înțelepciunea celor mici:

- Ce este răscoala?

Răscoala înseamnă, când părintii noștri nu găsesc bani și atunci răscolesc ca să găsească. (8 ani)

- Ce este economia?

Economie înseamnă să nu mai cheltuim din salariu, ca să-l punem la bancă. Cheltuim numai din ciubucul pe care ni-l dă șeful. (7 ani)

- Ce sunt amprentele?

Amprentele e când punem mâna pe o clanță și rămân degetele acolo și le găsește poliția. (8 ani)

- Ce este tristețea?

Tristețe înseamnă când un om vine la altul și bea mult. (7 ani)

De ce se bat potcoave cailor?

- Calului i se bat potcoave, pentru că potcoavele sunt mai ușoare decât calul și ele merg mai repede decât calul. (8)

- La cal se pune potcoave, să nu cadă calul pe spate, atunci când pune frâna, calul se înțepeneste în potcoave. (9)

- La cal se pune potcoave ca să tropăie pe stradă, că dacă nu tropăie nu e cal. (7)

- Ce este respectul?

Respect înseamnă să te scoli și să stea babele/moșii pe scaun. (9 ani)

- Ce înseamnă cuvântul ,,modern"?

Modern e când vezi ceva frumos și e scump și n-ai bani. (7 ani)

- Cum rezistă pasările călătoare să zboare zi și noapte, mii de kilometri?

Rândunicile când pleacă în țările calde, pe drum se așează pe aripa berzei și se odihnesc. Păsările când pleacă așa departe își iau mâncare la ele intr-o sacoșă. Înainte de a zbura, mai stau o lună, două, să se odihnească. (7 ani)

- Daca pământul se învârtește, cum de nu cădem de pe el?

- Nu se învârtește decât Pământul, asfaltul nu se învârtește. (6 ani)

- Pământul este rotund. Noi nu cădem de pe el, pentru ca străzile sunt drepte, ele nu sunt rotunde. (8 ani)

- Pământul are forma rotundă, noi nu cădem de pe el, că noi nu mergem acolo unde se face el rotund. (7 ani)

- La ce folosește steagul?

Steagul folosește ca atunci când veneau turcii peste noi, ei nu știau peste ce țară veneau și atunci noi le arătam steagul si după aia ei știau. (7 ani)

- De ce ne spălăm cu săpun?

Noi ne spălam ca să dăm săpun în ochi la microbi. (5 ani)

- Ce este injecția?

- Injecția foloseste ca să moară microbii. Serul ăla are în el otrava de microbi. Serul se duce la tot roiul de microbi, ei zic că aia e carne și mănâncă și moare. (8 ani)

- Lichidul la injecție e otrăvicios, ca să-i omoare pe microbi. (6 ani)

- Ii bagă injecția la popou și la om și la microb și pe el îl omoară, că e mai mic. (7 ani)

- Ce este ministrul?

 Ministru e un om care stă pe scaun și le spune la alții să facă cerere. (7 ani)

- Ce sunt vecinii?

-Vecinii sunt niște oameni care stau la un loc și când nu au mălai, ei se împrumută. (7 ani)

-Vecinii sunt niște oameni care tatăl meu și mama mea se împrietenează ca să-i dea o sută de lei. (8 ani)

- Ce este acela un serviciu?

Servici e un om care stă și semnează condica, sau stă ca să bea o cafea. (7 ani)

- Ce sunt microbii?

- Microbii sunt niște viermișori, stau la măsea, mănâncă, se satură și p'ormă iese afară, se așează pe trotuar și când trec oameni le intră lor în gură . (7 ani)

- Microbii sunt niște gândăcei mici de tot, ei sunt ascunși pe la aprozar. Ei vede că ai cumpărat cartofi, sare pe cartofi și dacă nu-l speli pe cartof, tu mori. (7 ani)

- Microbii intră înăuntru la om și acolo lasă fel de fel de murdării, că ei sunt murdari pe picioare și îl îmbolnăvește pe om. (7 ani)

- Cum luminează licuricii?

- Licuricii au un pic de păr și gaz și piticii îi dau foc și se aprinde (6 ani).

- Licuricii sunt mici, au o lampă și vin la oamenii care visează și se uită la ei cu lampa ca să vadă ce visează. (7 ani)

- De ce au cruce pe spate unii păianjeni?

Unii păianjeni au cruce, că ei sunt popă la păianjeni. (7 ani)

- De ce îsi fac oamenii cadouri?

Oamenii îsi fac cadouri ca să nu fie nesimțiți. (7 ani) 

- De ce găina nu zboară pe sus, ca celelalte păsări?

Găina nu zboară pe sus ca celelalte păsări pentru că-i e frică să nu scape oul, când îi vine să-l facă. (10 ani)

- De ce unii oameni donează sânge?

Oamenii care au calorii grase, probabil ca ăștia sunt oameni grași, donează sânge la ăia care le curge sânge din nas. (7 ani)

- Pe unde tot zboară avioanele, unde se tot duc, toată ziua și toată noaptea?

Avioanele merg în Germania, la munte, la mare și la Breaza. (5 ani)

- La ce folosesc sprâncenele?

Sprâncenele folosesc ca să țină fruntea sus, să nu-i vină fruntea pe ochi. (6 ani) 

- La ce folosește cravata?

Cravata e făcută să se spânzure unii bărbați și să le ia alții gagicile lor. (9 ani)

- De ce exista ceasuri cu cuc și nu cu cocoș, din moment ce cocoșul e cunoscut că ne trezește dimineața ?

- Ceasurile sunt cu cuc și nu cu cocoș, deoarece cucul a fost prima pasăre sculătoare. (11 ani) 

- Mult mai ușor învață un mecanism cu roți dințate sa zică: Cu-cu decât Cu-cu-ri-gu. (13 ani)

- Meșterul care a băgat prima dată cucul în ceas s-a gândit că nu poate sa strâmteze ditamai cocoșul și să-l bage acolo, și de atunci ceasul a rămas așa, cu cuc și nu cu cocoș. (11 ani)

- De unde vine obiceiul să spunem că trebuie udată încălțămintea sau haina nouă?

Obiceiul că trebuie udată haina sau încălțămintea nouă vin de la prietenia omului cu băutura. (14 ani)

- Chiar nu se poate învăța fără note la școală ?

Profesorii nu renunță la note în școală , pentru că s-ar lipsi de plăcerea pe care o au când unii elevi ii imploră să nu-i lase corijenți. (12 ani)

___&&&

 Aristizza Romanescu, sfârșitul trist al marii actrițe

Aristizza Romanescu s-a născut pe 24 decembrie 1854 la Craiova și a fost fiica actorilor Constantin Demetriad şi Paulina Stavrescu și verişoară primară a celebrei mezzosoprane Elena Teodorini.

Tânăra a debutat la vârsta de 18 ani pe scena teatrului din oraș, apoi a jucat la Teatrul Naţional din Iaşi, unde l-a cunoscut pe actorul Grigore Manolescu, un tânăr născut la București într-o familie de boieri, descendent al familiei Bolintineanu, care, la vârsta de 14 ani, fusese izgonit de tatăl său de acasă pentru că alesese, împotriva voinței părinților, cariera actoricească.

Manolescu a urmat Conservatorul de muzică și declamație din București și a jucat de la vârsta de 16 ani alături de Matei Millo. Cei doi au început să colaboreze, iar în 1879 au plecat împreună la Paris cu o bursă, devenind, în cele din urmă, parteneri de viață.

Reveniți în România, Aristizza Romanescu și Grigore Manolescu au jucat pe scena Teatrului Național din București și a celui din Iași, în piese precum “Ovidiu” de Vasile Alecsandri, “O scrisoare pierdută”, “O noapte furtunoasă” și

“Năpasta” de I. L. Caragiale, “Romeo și Julieta”, “Othello” și “Macbeth” de W. Shakespeare sau “Tartuffe” de Molière.

Extrem de talentată, Aristizza a devenit profesoară de declamaţie la Conservatorul de Artă Dramatică din Bucureşti și a fost îndrumătoarea unei întregi generații de actriţe printre care Maria Ventura, Lucia Sturdza Bulandra și Maria Filotti.

În 1892, Grigore Manolescu s-a îmbolnăvit de cancer și a plecat cu soția sa la Paris pentru a fi consultat și tratat de renumitul chirurg Jules-Emile Péan la clinica acestuia din strada Ranelagh din Passy, dar a murit la doar o zi după ce fusese operat, la vârsta de 35 de ani.

Dispariția prematură a soțului a afectat-o mult pe Aristizza Romanescu, actrița devenind din ce în ce mai izolată. Și-a continuat însă cariera didactică, a jucat în spectacole de teatru și a fost distribuită în primul film românesc, “Independența României”, alături de Constantin Nottara, Agepsina Macri, Maria Ciucurescu, Sonia Cluceru, Maria Filotti, Elvira Popescu și Ecaterina Zimniceanu.

În ultimii ani de viaţă, actriţa s-a confruntat cu mari dificultăţi materiale, colegii fiind cei care au ajutat-o să se întrețină organizând spectacole de caritate ale căror câștiguri le-au donat în beneficiul ei. Profesoara a mărturisit în volumul de memorii publicat după ieşirea la pensie: „A fi actor înseamnă a fi sclav; să n-ai odihnă, să n-ai sărbătoare, să n-ai copil, să n-ai nici o afecţiune, să n-ai inimă. Până la moarte! Lucrul cel mai de plâns e mizeria sfâşietoare a comedianului, care nu trăieşte decât pentru alţii.”

Aristizza Romanescu a murit la Iași, pe 4 iunie 1918, la vârsta de 64 de ani, în mari lipsuri, în timp ce se afla în refugiu din cauza Primului Război Mondial, și a fost înmormântată la Cimitirul Eternitatea.

“Aristizza era socotită ca artista Iașiului, ca ieșeancă. Când juca la Iași, era o adevărată sărbătoare, toalete superbe, lux, tot ce poate da cochetăria femeiască au venit să vadă pe Aristizza în stricata Gauthier (Marguerite Gautier, Dama cu camelii, n. red), care a îndrăznit să iubească. Aristizza Romanescu întrupa admirabil pe nenorocita Gauthier. În serile când juca dânsa în Dumas, nu știai de cine să vorbești mai mult: de piesa lui Dumas sau de Aristizza? În Dama cu camelii, vechi ieșeni au putut să-i aprecieze marele ei talent, în Ibsen tot la fel. Ieșenii îi depuneau coroane, flori, iar poeții se prosternau înaintea talentului ei. Și după moartea ei? Au dus-o la Eternitatea și au lăsat-o multă vreme, fără măcar o cruce care să arate că acolo zace cea mai mare artistă a noastră…”, va scrie memorialistul Rudolf Șuțu în volumul “Iașii de odinioară” publicat în 1923.

£££

 Ospățul de Crăciun acum 185 de ani

Ţara Românească respira în sfârşit liniştită, după a patra ocupaţie rusească. De doi ani se află pe tronul Moldovei Mihail Sturza. Au fost domni buni, gospodari pricepuţi, care, neasuprind poporul, au adus în Țările Române belşugul de odinioară.

Era linişte şi pace. Dăjdiile nu mai erau atât de grele, nici ruşii, nici turcii nu cereau plocoane. În acest scurt interval, ajutate de două recolte bune, finanţele Munteniei şi Moldovei se refăcuseră.

Domnii aveau sânge pămânean şi simţeau milă pentru ţările lor minunat de frumoase şi bogate.

Suntem la 25 Decembrie 1836. Un ger cumplit a îngheţat noroaiele care până mai ieri făceau să se înfunde căruţele până la osie pe nodurile înfundate ale Bucureştilor. Oraşul e în sărbătoare. Pe străzi, feciori cu făclii luminează goana caleştilor cu şase, opt şi zece cai înaintaşi. Sunt boierii invitaţi la masa cea mare de Crăciun de la Palat.

Dimineaţa fusese slujbă mare la Mitropolie. Domnul, îmbrăcat în frumoasa lui uniformă nouă de colonel de husari a Ţarului, Doamna şi beizadelele au luat loc în strană după ce au sărutat mâna Mitropolitului.

Toți boierii sunt de faţă. Puţini din ei mai păstrează straiele de modă veche cu giubele galbene, verzi sau roşii, după grad, şi caftane de atlas de Smirna.

Sunt câţiva care nu au vrut să se adapteze modei noi adusă de tinerii care şi-au făcut studiile la Paris şi Berlin. Nu şi-au lepădat nici “podoaba bărbăţiei”, frumoasa lor barbă, care unora le ajunge până la brâu. Ceilalţi, cei tineri, poartă jobene înalte, redingote strânse pe talie şi pantalonii atât de strânşi încât jupâniţele sunt silite să întoarcă ochii, sfioase. Iar în loc de barbă şi-au lăsat favorite, mustăcioare şi cioculeţe, parcă ar fi comedianţi!

Ajun

Tot timpul slujbei, Domnul Alexandru Ghica a şoptit îndelung la urechea consulului rus. Ce se petrece? Vin iar muscalii? Sau nemţii dau semne de nelinişte? Capetele cu giubele, ca şi cele cu joben se apleacă îngrijorate.

— Nu-i nimica, îi linişteşte bârdăhănosul Vasile Lupescu, vistiernicul cel nou. Vodă îi povesteşte trimisului Ţarului ce daruri a pregătit de Crăcin.

După slujba care a ţinut tocmai bine de dimineaţă până la ora prânzului, Domnul, Doamna, beizadelele şi toţi boierii pleacă la Curte.

Îi aşteaptă acolo masa mare de Crăciun pe care o prezidează Domnul. Alexandru Ghica are un stomac delicat. De aceea abia gustă din vârful buzelor bunătăţile ce trec dinaintea lui pe masă. În schimb boierii (şi în special renumitul mâncău Grigore Iancu de la Craiova), consulul rus şi vistiernicul Lupescu fac cinste tuturor felurilor ce li se prezintă.

Şi nu e o masă tocmai uşor de digerat. Prânzul a început la ora 12 şi se sfârşeşte abia la 5 după amiază.

Întâi au trecut tot soiul de gustări cu o ţuică veche, pentru a stimula pofta de mâncare a comesenilor. Apoi ciorbele de potroace, sarmalele din toate soiurile: de purcel şi vacă, de pulpă de găină, de piept de gâscă, de măruntaş de vânat. Vin răciturile, cu nişte murături grozave. Apoi purceii de lapte, curcanii umpluţi cu castane, iepurii la frigare, cu viţel întreg cu burta plină de găinuşe, brânzeturile, plăcintele cele mai felurite, baclavalele, fiecare fel fiind însoţit de vinul nimerit, care se toarnă din carafe de pământ. Un adevărat ospăţ sardanapalic.

Crăciun

S-a întunecat. Soldaţii din gardă vin cu “Steaua” şi Vodă le umple basmalele cu galbeni. Apoi vine taraful de lăutari şi Domnul se retrage de la masă. Seara e bal la “Teatrul italienesc”, unde e şi Pomul de Crăciun!

Nu se mai mănâncă atât de mult ca la masa de la prânz, dar dansatorii găsesc bufetul mereu bine asortat până în zori, când săniile şi caleştile încep să ducă pe boieri acasă.

Prin casele mici de cărămidă şi de lut s-au aprins luminiţe, coşurile încep să scoată fum. Se pregăteşte al doilea ospăţ, care nu e mai sărac decât cel din prima zi. Şi aşa până la Sfântul Vasile, când încep alte ospeţe…

…Crăciunul acum 100 de ani!

Sursa: Ilustratiunea Română, 1936

£££

 25 decembrie 1642 - S-a născut genialul fizician si matematician englez Isaac Newton ; (m. 31 martie s.n /20 martie s.v 1727).

Isaac Newton (n. 4 ianuarie 1643 / S.V. 25 decembrie 1642, Woolsthorpe-by-Colsterworth, Lincolnshire, Anglia – d. 31 martie 1727 / S.V. 20 martie 1727, Kensington, Middlesex, Anglia), a fost un renumit om de știință englez, alchimist, teolog, mistic, matematician, fizician și astronom, președinte al Royal Society.

Isaac Newton este savantul aflat la originea teoriilor științifice care vor revoluționa știința, în domeniul opticii, matematicii și în special al mecanicii. În 1687 a publicat lucrarea Philosophiae Naturalis Principia Mathematica, în care a descris Legea atracției universale și, prin studierea legilor mișcării corpurilor, a creat bazele mecanicii clasice.

A contribuit, împreună cu Gottfried Wilhelm von Leibniz, la fondarea și dezvoltarea calculului diferențial și a celui integral. Newton a fost primul care a demonstrat că legile naturii guvernează atât mișcarea globului terestru, cât și a altor corpuri cerești, intuind că orbitele pot fi nu numai eliptice, dar și hiperbolice sau parabolice. Tot el a arătat că lumina albă este o lumină compusă din radiații monocromatice.

Newton a fost un fizician, înainte de toate. Laboratorul său uriaș a fost domeniul astronomiei, iar instrumentele sale geniale au fost metodele matematice, unele dintre ele inventate de el însuși. Newton nu s-a lăsat antrenat de latura pur astronomică și matematică a activității sale, ci a rămas de preferință fizician. În aceasta constă neobișnuita tenacitate și economia gândirii sale.

Până la Newton și după el, până în prezent, omenirea nu a cunoscut o manifestare a geniului științific de o forță și o durată mai mare. Spencer comunica următoarele cuvinte ale lui Newton, rostite cu puțin timp înaintea morții sale:

„Nu știu cum arăt eu în fața lumii, dar mie mi se pare că sunt un băiat care se joacă pe malul mării și se distrează căutând din timp în timp pietricele mai colorate decât de obicei, sau o scoică roșie, în timp ce marele ocean al adevărului se întinde necunoscut în fața mea”.

£££

 Un om foarte bogat şedea într-o cafenea. La un moment dat, se apropie de el un bătrân, care-i propune să-i vândă o brichetă de aur în schimbul averilor acumulate de bogătaş. Acesta râde în hohote şi-i spune:

– Toată averea mea pentru această bricheta de aur?

– Asta nu-i o brichetă de aur obişnuită. Iată, apăs pe un buton şi imediat apare un duh din ea.

– Porunceşte, stăpâne, spune duhul! Ce-ţi doreşte inima?

Bătrânul:

– Adu-mi o ceaşcă de ceai.

Imediat apare pe masă o ceaşcă de ceai aburind. Bogătanul rămâne mut. Scoate imediat nişte documente, le semnează şi îşi transferă toată averea pe numele bătrânului. Fuge repede acasă, scoate bricheta şi apasă pe buton. Imediat, apare duhul:

– Da, stăpâne. Ce-ţi doreşte inima?

Fostul bogătaş îi spune:

– Vreau restituirea imediată a averii mele, vreau un Jet privat, un Yacht, un Lamborghini, un conac în Toscana şi o vilă în Elveţia.

– Îmi pare rău, stăpâne, dar eu fac doar ceai sau cafea!

£££

 Tatăl lui Al Pacino a plecat când băiatul avea doar doi ani, lăsând-o pe mama sa, Rose, să-și crească fiul într-un apartament strâmt din Bronx, plin de iubire, dar umbrit de lipsuri. Ea a fost ancora lui, călăuza lui, întregul său univers. „A crezut în mine atunci când nimeni altcineva nu o făcea”, avea să spună Pacino mai târziu.

Banii le lipseau aproape cu desăvârșire, însă Rose îi dăruia bogății de altă natură — răbdare, căldură și vise. Îi repeta adesea: „Poți deveni orice, Sonny — doar să nu renunți niciodată.” Și el n-a renunțat. Dar destinul a ales alt drum. Când Rose a murit pe neașteptate, la numai patruzeci și trei de ani, lumea lui Pacino s-a prăbușit.

„Moartea ei a aruncat o umbră peste tot”, a mărturisit el mai târziu, în șoaptă. „Am fost pierdut ani la rând. Actoria a devenit singura mea formă de supraviețuire.”

A rătăcit mult timp, prefăcând doliul în combustibil, durerea în artă. Fiecare rol era o încercare de a-i vorbi, de a spune cuvintele pe care nu apucase să le rostească. Absența ei se citește în privirea lui — în melancolia tăcută a ochilor lui Michael Corleone, în oboseala vocii lui Serpico, în umanitatea disperată a eroului din „Dog Day Afternoon”.

Cei apropiați spun că Pacino nu s-a vindecat niciodată cu adevărat de această pierdere — a învățat doar să trăiască alături de gol. „Nu încetezi niciodată să fii băiatul care și-a pierdut mama”, a recunoscut el cândva. „Încerci doar să o onorezi făcând ceva autentic.”

Această pierdere, ascunsă adânc sub strălucirea faimei și ropotul aplauzelor, a devenit forța lui tainică — rana din care s-a născut legenda. În fiecare apariție a sa răsună memoria ei, în fiecare replică se strecoară șoapta femeii care l-a învățat să viseze într-o lume în care viselor nu li se făcea întotdeauna loc.

Dincolo de monologurile incendiare și privirea de neuitat a lui Al Pacino se află încă acel băiat din Bronx — alergând după lumina ce străbate umbrele lăsate de moartea mamei sale.

      Marcus de seară