$$$

 Lepra este o boală care își lasă amprenta atât pe piele, cât și pe nervi, adesea în moduri care trec neobservate până când leziunea este profundă. În cazurile severe, leziunile nervoase diminuează senzația de durere, lăsând corpul vulnerabil. Fără semnalul de avertizare al disconfortului, leziunile sau infecțiile pot trece neobservate, ducând uneori la pierderea degetelor de la mâini și de la picioare sau a altor extremități.

Totuși, lepra nu este temuta contagiune din legendă. Se răspândește doar prin contact prelungit, iar cei afectați pot trăi cu familiile lor, pot merge la școală, pot munci și pot rămâne parte a comunităților lor.

Boala se ascunde în liniște la început. Perioada sa de incubație este în medie de cinci ani, dar simptomele pot apărea încă din primul an - sau nu pot apărea decât două decenii. Adesea, primul indiciu este subtil: o pată palidă sau roz de piele care este amorțită la atingere sau la temperatură. Este un semnal liniștit din partea corpului, care șoptește că ceva sub suprafață a început să se schimbe.

Lepra se poate manifesta lent, dar detectarea și tratamentul precoce pot preveni consecințele devastatoare pe care le avea odinioară. Chiar și o boală atât de veche, atât de înrădăcinată în istorie, poate fi înfruntată cu cunoaștere, grijă și speranță.

$$$

 5 semne ale unui om ieftin (la caracter)

1. Se plânge mereu de bani, dar îi cheltuie pe lucruri inutile.

2. Așteaptă mereu să primească, dar oferă foarte puțin.

3. Măsoară totul în interes personal, nu în valori.

4. Promite uşor, dar se eschivează când trebuie să acționeze.

5. Este zgârcit nu doar cu banii, ci și cu respectul şi recunoştinţa.

$__$$

 Contrar mitului popular, perlele naturale nu se formează dintr-un simplu fir de nisip care deranjează scoica. În realitate, perla este un mecanism de apărare brutal împotriva unui invadator biologic, de obicei un parazit (vierme) sau o bucată de țesut rănit care intră în mantaua scoicii. Pentru a se proteja și a izola intrusul care o mănâncă, molusca secretă mii de straturi concentrice de sidef (carbonat de calciu), îngropând inamicul de viu într-o sferă lucioasă.

Sistemul biologic al scoicilor este, de fapt, foarte competent în eliminarea corpurilor străine simple. Dacă un fir de nisip sau o pietricică intră în cochilie, molusca folosește propriul mucus pentru a împinge intrusul afară destul de repede. Formarea perlei începe doar atunci când intrusul pătrunde adânc în țesutul moale, se blochează acolo și nu mai poate fi evacuat, forțând organismul să adopte o strategie de izolare permanentă pentru a supraviețui infecției.

Materialul folosit pentru acest proces defensiv se numește nacru sau sidef. Din punct de vedere chimic, acesta este compus din cristale microscopice de aragonit (o formă cristalină a carbonatului de calciu) și o proteină organică numită conchiolină. Proteina acționează ca un adeziv flexibil, cimentând cristalele hexagonale de aragonit într-o structură extrem de rezistentă, similară cu un zid de cărămidă foarte bine construit.

Strălucirea fascinantă a perlei, cunoscută sub numele de „orient”, este un rezultat direct al acestei structuri stratificate. Deoarece straturile de aragonit sunt translucide, lumina pătrunde prin ele și este reflectată înapoi din diverse adâncimi. Acest fenomen optic de interferență și refracție a luminii creează irizațiile specifice, care sunt cu atât mai intense cu cât straturile sunt mai subțiri și mai numeroase.

Procesul este unul de durată și necesită o răbdare biologică imensă. O scoică poate depune câteva straturi de sidef pe zi, dar fiindcă acestea sunt microscopice, este nevoie de ani de zile pentru ca perla să ajungă la o dimensiune vizibilă. Cu cât parazitul rămâne mai mult timp captiv în interiorul mantalei, cu atât perla crește în diametru, fiecare nou strat sigilând și mai bine amenințarea inițială.

Forma perlei este dictată aproape în totalitate de forma iritantului original și de locul unde acesta s-a poziționat. Deoarece paraziții sau resturile organice sunt rareori perfect rotunde, majoritatea perlelor naturale au forme neregulate, denumite perle „baroc”. Perlele perfect sferice sunt o raritate extremă, apărând doar atunci când chistul de perla se rotește liber și uniform în interiorul țesutului moale, permițând depunerea egală a sidefului pe toate laturile.

În lumea modernă, majoritatea perlelor de pe piață sunt perle de cultură, nu naturale. Diferența constă în faptul că, în fermele de perle, intervenția umană simulează procesul natural. Tehnicienii introduc chirurgical un nucleu rotund (o bilă mică de sidef) în interiorul stridiei, provocând reacția de apărare. Molusca reacționează la fel ca în sălbăticie, acoperind nucleul artificial cu sidef, dar rezultatul este mult mai controlat și previzibil.

Culoarea perlei depinde de specia de moluscă și de mediul acvatic în care trăiește. Deși albul este cel mai comun, perlele pot varia de la roz, argintiu, auriu, până la albastru sau negru. Celebrele perle negre de Tahiti sunt produse de specia Pinctada margaritifera, care secretă un pigment închis la culoare în structura sidefului, oferind o varietate de nuanțe metalice de gri și verde închis.

Deși sunt considerate pietre prețioase, perlele sunt mult mai fragile decât diamantele sau safirele, având o duritate scăzută. Fiind compuse din carbonat de calciu, ele sunt sensibile la acizi. Chiar și contactul frecvent cu parfumurile, fixativul de păr sau transpirația acidă a pielii le poate deteriora luciul în timp, motiv pentru care bijutierii recomandă ca perlele să fie ultimele puse la gât și primele date jos.

Valoarea istorică a perlelor a fost imensă, depășind adesea pe cea a aurului înainte de secolul XX. Este o ironie poetică faptul că aceste simboluri ale purității și bogăției, purtate de regalitate, sunt de fapt rezultatul unei suferințe biologice. Fiecare perlă naturală este, în esență, un sarcofag luxos și strălucitor, construit de o creatură marină pentru a neutraliza o amenințare mortală.

$$$

 CIVILIZAȚIA MĂRII NEGRE

Robert Ballard, cel care a descoperit epava Titanicului, este un savant ale carui metode, desi controversate, au dat roade pana acum. Pentru ca ipotezele sale, de cele mai multe ori diferite de ale majoritatii cercetatorilor, erau demonstrate in final de descoperirile facute, descoperiri care-i faceau pe multi sa-si bage capul in nisip, facandu-se ca uita ca tot ei erau printre cei mai vasnici contestatari ai ipotezelor emise. In urma cu cativa ani, Ballard a mai emis o ipoteza, anume aceea ca Potopul descris de Biblie ar fi fost localizat pe actualul teritoriu al Marii Negre. Asa ca o echipa condusa de Ballard a poposit pe tarmul Turciei, reusind sa filmeze, la mai putin de 20 km de tarm, mai multe artefacte specifice perioadei comunei primitive.

Mai exact, era vorba despre o stanca cioplita si de doua unelte de piatra dotate cu cate o gaura, probabil pentru suportul lor lemnos. In plus, submarinul a reusit sa filmeze si niste barne foarte bine conservate de apa marii, pe care se vad semne de plerucrare artificiala. Aceste descoperiri arata ca, in urma cu multi ani, Marea Neagra a fost un lac al carui tarm era locuit. In perioada de sfarsit a erei glaciare, datorita incalzirii atmosferei si topirii ghetarilor nivelul Mediteranei a crescut fara precedent. Apoi, in urma cu 7000 de ani, datorita presiunii apei – si probabil in urma vreunui cutremur – fasia de pamant care separa Mediterana de lac a fost efectiv pulverizata si apele sarate ale Mediteranei au inundat micul lac, transformandu-l in ceea ce este astazi. Torentul a fost fantastic.

Forta apei a depasit de 2 – 300 de ori pe cea a cascadei Niagara, calculandu-se ca pentru echilibrarea nivelelor apelor ar fi fost nevoie de aproximativ 40 de zile. In sprijinul acestei teorii, cercetatorii arata ca in anumite zone ale fundului Marii Negre, exista ape dulci, ramasite ale vechiului lac. Din cauza lipsei curentilor si a oxigenului, acele ape au ramas neamestecate cu apa marii.

Mai mult, mediul de acolo este lipsit de oxigen, ceea ce inseamna ca exista conditii optime de conservare a habitatului de acum cateva mii de ani. Echipa lui Ballard a descoperit pe fundul Marii Negre, cateva specii de scoici, unele disparute, altele pe cale de disparitie, dar toate cu o vechime cuprinsa intre 7.500 – 15.000 de ani, ceea ce i-a facut pe cercetatori sa afirme ca Marea Neagra a fost, pe vremuri, un lac cu apa dulce. Mai mult, cativa membri ai echipei lui Ballard sustin ca acesta este convins ca actuala Mare nu a existat in urma cu 10 – 15.000 de ani, aici traind o civilizatie prospera, careia ii apartin constructiile ciudate semnalate de sonar pe fundul apei. Si ca totul sa fie si mai incurcat, s-a pronuntat cuvintul Atlantida.

Harta intocmita cu ajutorul sonarelor a lasat sa se intrevada ca pe vremuri, fundul marii era, in fapt, “ un tarm plat, cu o plaja de nisip care cobora lin”, dupa spune insusi coordonatorul lucrarilor.

Potopul a inceput in Romania

Biblia vorbeste despre un mare potop caruia nu i-a supravietuit decat Noe si familia sa. Mergand pe firul Bibliei, constatam ca, dupa ce fiii lui Noe s-au despartit si a plecat care incotro. Numai ca, desi in afara lor nu mai ramasese nici un om pe Pamant, fiii lui Noe s-au intalnit, totusi, cu oameni. Analizind scrierile vechi ale fiecarui popor, constatam ca la fiecare gasim cate un potop din care s-au salvat foarte putini. Ce e mai interesant, e faptul ca legendele romanesti vorbesc, la randul lor, despre diverse inundatii catastrofale, dar cine sa ia seama la niste ‘povesti’, cum le spun majoritatea romanilor.

Si totusi, atunci cand aceste “povesti” sunt demonstrate fizic, cu vestigii fizice descoperite, lumea stiintifica amuteste, da putin inapoi si apoi incearca sa demonstreze noua ipoteza, uitind ca tot ea refuza sa accepte niste idei ce pareau a depasi realitatea construita cu migala, de unii pseudo-cercetatori, timp de ani de zile.

Sfarsitul Atlantidei si inceputul Potopului

Michael Robinson este profesor la Universitatea Ohio si este specializat in inundatiile catastrofale care s-au abatut asupra Pamantului din cele mai vechi timpuri.

A fost unul dintre cei care au imbratisat ipoteza emisa de Robert Ballard, cand acesta afirma ca Potopul Biblic a inceput in bazinul Marii Negre. Numai ca, spre deosebire de Ballard, Michael Robinson a preferat pentru cercetarile sale nu tarmul turcesc, unde echipa primului a descoperit doar o epava de corabie veche de cateva mii de ani, ci tarmul nordic romanesc, in apropiere de insula Serpilor, si unde aparatura a inregistrat niste constructii ciclopice stranii, piramide si catadele ce par de neinchipuit pentru zilele noastre.

“In cercetarile mele m-am bazat foarte mult pe textele mistice care arata ca toate civilizatiile isi au radacinile pe teritoriul patriei dumneavoastra si am avut acces la toate descoperirile facute in Romania, din acest punct de vedere, descoperiri de care romanii nici macar nu au auzit”. Robinson face mai mult. El isi face cercetarile in lungul bazinelor raurilor romanesti, despre care considera ca sunt ramasite ale unui fluviu imens care strabatea continentul eurasiatic sau chiar ale unui lac cu apa dulce care acoperea Romania in urma cu mai multe zeci de mii de ani. Ipoteza sa este destul de indrazneata, dar nu singulara. Afirma ca pe teritoriul Romaniei Mari ar fi fost fantastica Atlantida si ca cetatile descoperite in munti nu sunt decat ramasite a ceea ce a mai ramas din stravechea civilizatie, dupa scufundarea acesteia. Mai mult, suprapune aceasta ipoteza cu o alta, cea a originii Potopului, punind egalitatea intre cele doua evenimente.

“Ceea ce oamenii au numit Noe si familia sa, au fost, in fapt, singurii atlanti care au supravietuit cataclismului. Iar arca a fost construita din lemn de cedru la dumneavoastra, in Romania, locul de unde a inceput si marea inundatie a Pamantului”.

Padurea ingropata

La mijlocul anilor `80, autoritatile centrale de la Bucuresti au decis, cu o simpla semnatura, sa stearga sate intregi de pe harta Romaniei, sa stramute populatia, sa distruga vestigii arheologice cu o vechime de cateva mii de ani. Si totul in numele unui asa zis proiect de canalizare a Argesului, de faurire a maretului canal Dunare – Bucuresti. Atunci, in mai putin de o saptamana, cateva localitati au disparut definitiv din peisajul administrativ romanesc. Nu au fost iertati nici macar mortii.

“Cu buldozerele si excavatoarele i-au dezgropat, domnule. I-au incarcat in camioane, ca erau morti de zeci de ani sau de o saptamana, pe toti i-au urcat in camioane si nu i-am mai vazut de atunci. L-au luat pe tatica si pe aia batrini, nu si-ar gasi niciodata odihna”, spune cu obida Nicusor Tudor, un batrin de 74 de ani din Mihailesti, care inca se mai tine bine, ca toti cei de prin partea locului. Numai ca, dupa ce au sapat vreo 5 – 6 metri in adancime, cupele excavatoarelor au inceput sa se umple cu tot felul de resturi vegetale. Nimeni nu s-a sesizat in afara inginerilor care coordonau lucrarile. Acestia au inteles ca acolo, la adancime, este ceva. Si au chemat arheologii. Nu mica a fost surpriza tuturor cand, continuin cu atentie sapaturile, au constatat ca la o adancime 15 – 25 de metri, se gasea nici mai mult, nici mai putin, decat o… padure preistorica. Mai mult, nisipul care le acoperise conservase atat de bine lemnul copacilor, incat acestia, eliberati de sub pamant, pareau inca in viata si se puteau deosebi soiurile.

Marea inundatie glaciara

Specialistii adusi de la Bucuresti au descoperit soiuri vechi de stejar, fag, gorun si tei. Datarea cu carbon a aratat ca nisipul care acoperise padurea de foioase avea o vechime cuprinsa intre 10.000 – 12.000 de ani. Ceea ce insemna ca padurea in sine era mult mai veche. Putini au fost cei care si-au pus atunci intrebari referitoare la cum ajunsese padurea sa fie acoperita de ape. Se stia ca teritoriul Romaniei a fost sub ape acum milioane de ani, dar nu se cunostea si motivul inundatiei. Nimeni nu banuia ca peste cateva zeci de ani, Ballard urma sa vina si sa emita o ipoteza fantastica, anume ca aici, avusese loc marele Potop descris de Biblie. Parte din cauza topirii ghetarilor si cresterea nivelului Mediteranei mult peste nivelul normal, fapt care a generat surparea limbii de pamant care o unea cu Marea Neagra. Apele din sud au facut ca nivelul vechiului Pont Euxin sa creasca pana peste poate si apele sa se reverse pe teritoriile din jur. Dar ulterior apele s-au retras si au permis aparitia unei noi flore si a unei noi faune.

Padurea descoperita sub fosta albie a Argesului, facea parte, se pare, din noua flora. Si atunci a mai venit o inundatie, mai recenta, in urma cu 10 – 12 milenii. Probabil ca dintre cei care citesc aceste randuri sunt multi care au vazut pe viu o inundatie. Si atunci au remarcat si cantitatea de nisip si mil care ramane dupa ce se retrag apele. Sa fie de vreo 20 – 30 de centimetri cel mult. Asta in conditiile in care apa ajunge sau chiar depaseste doi metri. Si atunci nu pot sa nu-mi pun o intrebare: oare ce cantitate de apa s-a revarsat asupra zonei argesene, pentru ca nisipul ramas in urma ei sa aiba o adancime de 15 – 20 de metri… Calculati singuri si veti ajunge la o adancime a apei cuprinsa intre 100 – 150 de metri. Ce ape puteau alimenta o astfel de inundatie?

Tsunami pe Arges?

Descoperirea padurii preistorice sub pamanturile Argesului, i-au determinat pe specialisti sa efectueze cercetari si in alte zone apropiate. Rezultatele au fost fantastice: padurea se intindea pe o suprafata mare, intre localitatile Glina-Bobesti, Jilava, Domnesti, Mihailesti-Cornetu. In plus, prospectiunile arata ca se intinde mult in sud, aria terminindu-se, probabil, undeva pe teritoriul Bulgariei. In toate locatiile, rezultatul cercetarilor a aratat un singur lucru: apele au acoperit zonele intr-o perioada extrem de scurta de timp, pe care arheologii au estimat-o la doar cateva saptamani.

“Ori asa ceva, nu se putea intampla din cauza topirii gheturilor, afara doar de cazul in care Terra nu a fost lovita de vreu meteorit. Ori din ce stim noi, in perioada de acum 10.000 – 12.000 de ani, nici un meteorit nu a lovit Pamantul”, afirma Codrin Niculescu, paleontolog si biolog. Domnia sa insa, are o terorie foarte interesanta, desprinsa parca din filmele SF. Ipoteza sa pleaca de la basoreliefurile si scrierile foarte vechi in care nici un popor din antichitate nu mentioneaza Luna, celebrul astru al noptii. Ori, daca Luna ar fi fost atunci in apropierea Pamantului, este imposibil ca acest lucru sa nu fi fost remarcat de cei vechi, buni astrologi, care urmareau mersul astrelor pe cer si influenta lor asupra vietii oamenilor. Si atunci, inseamna ca Luna nu a fost dintotdeauna satelitul natural al Pamantului.

“Mai mult ca sigur ca in momentul in care Luna s-a apropiat de Terra, Pamantul intreg a cunoscut activitatea dezastruoasa a marilor valuri. De exemplu, urmele lasate in Hawai atesta ca pe acolo au fost valuri ucigase – cum le spunem noi – sau tsunami, cum le numesc japonezii, inalte de cateva sute de metri. E posibil ca pe Arges sa avem de-a face tot cu un val imens, nu cu o inundatie catastrofala”.

In sprijinul teoriei sale, domnul Niculescu aduce lipsa aproape completa a sedimentelor de animale marine pe linia pe care se intinde padurea preistorica. “Lipsa aceasta ne arata clar ca zona nu a fost una marina, permanenta, ci a fost inundata pur si simplu intamplator. Iar compozitia nisipului sarat a conservat foarte bine copacii”.

Bizara fortificatie de lemn

Dar nu padurea subterana a fost cea mai interesanta descoperire a arheologilor veniti la fata locului. Intr-una din zile, sapatorii au scos la iveala o constructie bizara din lemn, alcatuita sub forma unei mici fortificatii.

Cu toate astea, nu s-au gasit deloc schelete umane sau de animale, in conditiile in care s-a presupus ca respectiva constructie nu s-a ridicat singura.

“Unde au disparut cei care au construit ciudata fortificatie de lemn, este iarasi o intrebare fara raspuns. Pe de o parte, e posibil ca valul urias sa-i fi surprins pe locuitori iar ulterior trupurile lor, luate de apa, sa fi fost mancate de animalele marine. Dar la fel de posibil este ca locuitorii sa fi aflat din timp despre iminenta valului ucigas si sa se fi retras pe inaltimile muntilor. Si atunci, daca acceptam cea de a doua ipoteza ca fiind mai plauzibila, de unde puteau sti niste primitivi ca oceanul va matura zona Agesului?”

Referitor la cetatea descoperita, locuitorii sunt convinsi ca nu a fost vorba de o fortificatie in sine, ci despre casa lui… Noe. Numai asa poate fi explicata lipsa pietrelor din fortificatie, prin aceea ca era vorba doar de o casa de locuit, fortificata impotriva actiunilor unor animale. Unii oameni de stiinta sustin ca in perioadele de mari transformari continentale, animalele – si mai tarziu oamenii – paraseau unele zone periculoase pentru altele mai ferite de primejdii. Asa s-a intamplat, probabil, si cu fortificatia de lemn, locuitorii acesteia migrand, pur si simplu catre o zona mai sigura. Pornind de la padurea antica descoperita pe linia Argesului, ulterior s-au facut sapaturi in partea opusa, pe Valea Prutului.

Si… surpriza. Au fost descoperite depuneri stratificate de nisip cu aceeasi compozitie ca si cel din sudul tarii si datind din aceeasi perioada de timp, respectiv sfarsitul paleoliticului si inceputul neoliticului. Doar paduri nu au fost gasite de data asta, dar probabil ca zona nu era una impadurita, ci una de cimpie.

“In acel moment am fost pusi in fata unei intrebari fara precedent. Ce fel de val putea sa mature intreg cuprinsul tarii si sa aiba o inaltime de peste 100 de metri? Cum s-a format acel val? A devastat doar teritoriul Romaniei sau toata Europa? A fost un val oceanic, cu apa sarata sau un val cu apa dulce?”

Copacii milenari

Dincolo de ipotezele cercetatorilor, locuitorii din Mihailesti continua sa scoata din carierele de piatra trunchiurile vechi de mii de ani si sa le arda in sobe. Pe ei nu-i impresioneaza faptul ca distrug acele vestigii arheologice aproape unice in lume. Lor le e frig si nu au cu ce se incalzi. Le e foame si trebuie sa gateasca inca pe plite, pastrate si acestea din batrini, dar niste batrani mai apropiati de zilele noastre. Si distrug copaci care au cativa metri grosime, asa cum probabil nu vor mai creste niciodata pe aceste meleaguri. Florea Dumitru, spune:

“Domnule, noi suntem unicat in lumea asta. Noi nu mergem la padure ca sa taiem vreun copac. Noi mergem sa dezgropam copacii de care avem nevoie pentru foc. Si numai Bunul Dumnezeu stie cum au ajuns pomii astia sub nisip. Cei mai batrini spun ca asa au ramas de la Potopul cel mare de pe vremea lui Noe.” Deocamdata nici o ipoteza nu a fost pe deplin demonstrata. Iar numarul copacilor milenari descreste de la o zi la alta. Trebuie oare sa condamnam localnicii pentru ca incearca sa supravietuiasca distrugand urmele trecutului? La urma urmelor, nu asa au facut dintotdeauna oamenii? Fiecare civilizatie noua a distrus-o pe cea veche. Si se pare ca nu din rautate, ci din simpla dorinta de a supravietui.

Sursa:

esoterism.ro

$$$

 CODEXUL DIN DRESDA

Pe urmele mostenirii cosmice a mayasilor. Codexul din Dresda

Vizitatorii Muzeului Cartii aflat in incinta Bibliotecii de stat din Dresda au norocul rar de a putea contempla unul dintre cele mai importante vestigii ale culturii Maya. Alaturi de Codexul madrilean, de Codexul parizian si de Codexul Grolier, Codexul de la Dresda face parte din cele patru manuscrise mayase, provenite din perioada premergatoare invaziei spaniole, care au ramas pana azi in forma originala.misterul codexului din dresda La fel ca toate celelalte carti din America centrala si Codex Dresdensis (numele oficial) are forma unei carti pliate. Ca suport pentru cele 39 de pagini acoperite cu desene si hieroglife s-au folosit fibre de ficus. Peste foi s-a aplicat apoi un grund subtire de creta, pe care s-a scris cu o cerneala obtinuta din culori naturale. In ciuda raritatii acestor scrieri ramase pana in ziua de azi, la origine par sa fi fost mult mai numeroase, dupa cum declara un cochistador spaniol, pe nume Diego de Landa, intr-o scrisoare din secolul 17: „Cand i-am cucerit (pe mayasi), am gasit o multime de carti acoperite cu scrisul si desenele lor ciudate, dar pentru ca nu contineau nimic in afara de superstitii si vraji, le-am ars pe toate, spre marea jale a localnicilor care le considerau daruite de zei”.

Un document stiintific

Dar oare ce contineau aceste carti asa de pretioase pentru mayasi, distruse pentru eternitate de spanioli? Pe la mijlocul secolului al 14-lea, iluminatul Fray Bernardino de Sahagun le descria in felul urmator: „Cartile de care mayasii nu se desparteau niciodata contineau desene cu oameni si hieroglife, o adevarata cronica in imagini despre inaintasii lor, care traisera cu mii de ani inainte de venirea spaniolilor. In opozitie cu inscriptiile facute in piatra, care relatau, in primul rand, despre ordinea regilor, ritualuri, razboaie si conflicte armate, manuscrisele realizate pe hartie de ficus vorbeau despre stiinta si intelepciunea inaintasilor. Iar Codexul din Dresda, cu reprezentarile lui mitologice, astrologice si calendaristice, este o dovada de exceptie despre gradul stiintei si culturii mayase.misterul codexului din dresda

Realizat in anii 1200-1250 inainte de Hristos (cercetatorii nu exclud sa fie vorba de o copie a unui text mult mai vechi), Codexul de la Dresda a ajuns, pe cai nestiute, in Europa, unde continutul sau, asemanator unui labirint plin de zei, hieroglife, numere si date calendaristice, a ramas multa vreme neinteles. Abia dupa descifrarea alfabetului mayas si a numeroase descoperiri arheologice s-a reusit, in sfarsit, sa se arunce o privire asupra spiritualitatii mayasilor. Cu toate astea, multe pasaje au ramas, pana astazi, nedeslusite de cercetatori.

In afara descrierii ritualurilor traditionale mayase, Codexul de la Dresda contine si multe oracole, cu ajutorul carora se puteau ghici zilele faste si cele nefaste de peste an. Dar si prezicerea lor se bazeaza pe calcule ale miscarii corpurilor ceresti si pe cunostinte astronomice uluitoare. Manuscrisul contine, de pilda, tabele cu calculele care ii ajutau pe mayasi sa precizeze exact evolutia planetelor Venus si Marte, precum si datele eclipselor de luna si soare pe sute de ani inainte. Complexitatea si precizia astronomiei maya uimeste pana in ziua de azi pe oamenii de stiinta, ca si pe amatorii de senzational.

O cultura venita din cer

Cunostintele astronomice si matematice cuprinse in Codexul de la Dresda sunt uluitoare. Atat de uluitoare, incat majoritatea cercetatorilor s-au intrebat in legatura cu originea si dezvoltarea lor. Din ce motive acordau mayasii o importanta asa de mare cosmosului?

Cum de-au ajuns la cunostinte egalate azi doar de observatoarele astronomice performante? Exista doua raspunsuri la aceste intrebari. Unul oficial, al cercetatorilor conformisti, care sustin ca interesul mayasilor pentru cosmos era pur astronomic, legat de anotimpurile prielnice agriculturii, de orientarea in spatiu si de fenomenele meteorologice deosebite, pe care incercau sa le prevada la vreme, pentru a le opri prin ceremonii si ritualuri samanice. Al doilea raspuns este mai neconformist, dar plin de dovezi arheologice. Anume: mayasii isi priveau cu atentie cerul, nu pentru ca le era teama de tunete si de fulgere, ci pentru ca acolo, in nemarginirea albastra, era tara nemuritorilor zei, care, candva, in adancimile timpului, venisera pe pamant pentru a le darui stiinta si intelepciune.

Dar sa parasim continentul american, pentru a arunca o privire in Europa, Asia, Africa si Australia, zone aflate la distante geografice uriase, dar in a caror cultura se afla aceiasi „zei coborati din cer”. Descrisi pretutindeni drept temerari si nesfarsit de intelepti, puternici si stralucitori precum soarele, acesti ambasadori celesti au coborat pe pamant pentru a-i invata pe oameni mistere si legi morale, dar si elemente de civilizatie practica, precum cultivarea pamantului, sistemul de scriere, folosirea leacurilor de vindecare si prelucrarea metalelor.

Nu-i de mirare, deci, ca in toate religiile ancestrale ei ocupa un loc central, bucurandu-se, uneori pana astazi, de adoratia credinciosilor. Astfel, zeitatea suprema a maorilor, pe nume Iho, inseamna „inaltul, cel din inalt” in vreme ce omonimul sau african, pe nume Uvolavu, inseamna „cel ce stapaneste tariile cerului”, iar zeul suprem al aborigenilor din Australia, Baiame, inseamna „cel coborat din cer pe pamant”… Dar in ciuda atator dovezi ce vorbesc despre contactul, in trecutul indepartat, cu inteligente cosmice binevoitoare fata de pamanteni, pe care i-au civilizat in mod evident, ajutandu-i sa se dezvolte intr-un moment al vietii lor, stiinta oficiala respinge cu inversunare aceasta ipoteza, refuzand sa raspunda la o intrebare ce nu poate fi evitata. Anume: cum se explica aceste paralelisme? Cum au avut culturi asa de indepartate geografic reprezentari cosmice aproape identice?

Popol Vuh

Dar sa revenim la mayasi. Si la ei gasim povesti despre „zeii veniti din cer”, care au pogorat pe pamant, lasand in urma lor o „stiinta uriasa”. Cheia problemei se afla in Popol Vuh, un document religios, descoperit pe la inceputul secolului 16, care incepe cu facerea lumii si a locuitorilor ei, din necuprinsele tinuturi dintre mare, pamant si cer. Pe fundul oceanului se afla sarpele cu aripi Quetzalcoatl, in vreme ce mijlocul firmamentului e ocupat de „inima cerului”, formata din trei fulgere uriase, care impreuna cu sarpele infaptuiesc creatia.

Ca atinse de maini fermecate, din pamant incep sa rasara dealuri, ape si munti, plante si animale. Dar animalele nu izbutesc sa vorbeasca si, nemultumiti de creatia lor, sarpele si inima cerului incearca sa-l creeze pe om din lut. Dar lutul e prea fraged si se farama. Atunci fapturile ceresti creeaza un om din lemn. Acesta nu are suflet. Suparati, stapanii cerului dezleaga un potop urias, menit sa distruga tot ce intalneste in cale, pentru ca lumea sa fie creata de la inceput. Venirea potopului exista si in Codexul din Dresda, anuntata la data fixa: ziua de 4 Eb. Catastrofa e reprezentata printr-o femeie, un razboinic cu fata vopsita in negru si un monstru cosmic, din gatlejul caruia tasnesc puhoaie de apa. Dupa potop, la cea de a patra incercare, zeii supremi izbutesc, in sfarsit, sa-l creeze pe om. Noua creatura poseda o stiinta absoluta si are ochi atat de puternici, incat vede cu ei pana la capatul universului. Dar facatorii lumii sunt nelinistiti de opera lor. Asemanarea omului cu ei e prea mare. „E o greseala sa devina ca noi”, isi spun. Si atunci decid sa-i imputineze omului puterile daruite, micsorandu-i vederea, astfel incat sa nu mai vada pana la capatul lumii, ci doar lucrurile dimprejur. O frumoasa poveste mayasa a creatiei… Dar unde este dovada pogorarii zeilor pe pamant?

Adevarul inscris in piatra

Era pe 7 martie, anul 2009, cand dr. Richard Hansen, arheologul sef al sapaturilor de la El Mirador (intre Guatemala de azi si Mexic), a socat atentia lumii stiintifice cu o descoperire senzationala: „Surpriza este asa de mare, ca si cand as fi dezgropat-o pe Mona Lisa”, a declarat cercetatorul american. „Doar ca noi am descoperit zeii originari mayasi, coborand pe pamant. Descoperirea consta intr-o friza de piatra pe care se vad doua fapturi identice care inoata prin cer. Credem ca e vorba de cei doi gemeni, Ixbalanque si Hunapu, fiii unui zeu Maya, din cartea „Popol Vuh””.

„Dar ceea ce sare in ochi”, spune dr. Hansen, profesor la Idaho State University (SUA) (devenit celebru prin numeroase filme documentare realizate pentru BBC si CNN) „este imbracamintea „inotatorilor”, care au capetele acoperite de casti uriase, strabatute de un soi de antena, in vreme ce trupurile le sunt imbracate in costume inchise ermetic. La maini si picioare au legate niste obiecte sferice, in vreme ce pe spatele unuia dintre ei se afla un apendice in forma de sarpe”.

Sa se fi imbracat inotatorii mayasi, in urma cu mii de ani, in costume etanse, de scafandri, sau imaginile de pe friza de piatra reprezinta, asa cum crede si descoperitorul lor, un astronaut preistoric? Iar daca este adevarat, se pune din nou intrebarea: de ce priveau cerul toata ziua mayasii? Ca sa vada semnele vremii si sa se fereasca de ele, sau pentru ca de acolo venisera odinioara „zeii” lor zburatori, carora le datorau incredibilele cunostinte de matematica si de astronomie? Cel mai sigur raspuns ii apartine lui Hansen: „Descoperirea din El Mirador, la fel ca si Codexul de la Dresda, dovedesc cunostintele cosmologice cu totul neobisnuite ale unui popor izolat de orice contact cu civilizatia. Descoperirile noastre obliga istoricii sa-si revizuiasca metodele”.

$$$

 ALEXANDRU GRAUR

Alexandru Graur ( pronunția română: [alekˈsandru ˈɡra.ur] ; 9 iulie 1900 – 9 iulie 1988) a fost un lingvist român .

Născut într-o familie evreiască din Botoșani , Graur a absolvit Facultatea de Litere a Universității din București și École Pratique des Hautes Études din Paris (1924–1929). A obținut un doctorat în filosofie de la Sorbona . După întoarcerea la București , s-a implicat în viața academică și a publicat studii în diferite periodice.

Graur a fondat și a fost directorul (1941–1944) Liceului particular evreiesc. În 1946 a început să predea la nivel universitar. În 1955 a fost numit membru titular al Academiei Române . Între 1954 și 1956 a fost decanul Facultății de Litere a Universității din București. A scris numeroase lucrări și articole de filologie clasică și etimologie . A avut numeroase contribuții în domeniul lingvisticii , foneticii și gramaticii limbilor latină și română .

În 1956, Graur, alături de decanul Iorgu Iordan , importantul propagandist Leonte Tismăneanu și academicienii Mihai Novicov , Ion Coteanu și Radu Florian , a participat la o anchetă universitară privind declarațiile anticomuniste ale lui Paul Goma , student universitar care a devenit ulterior un disident și scriitor renumit. Condusă de Iordan și supravegheată de Securitate , ancheta a culminat cu excluderea lui Goma din Facultate și arestarea sa ulterioară. În 1971, a fost decorat cu Ordinul Tudor Vladimirescu , clasa a II-a. 

A fost căsătorit de două ori, a doua oară cu Neaga Graur (1921–2005) în 1947, și au avut un fiu, Dumitru (născut în 1947). Străzi din Botoșani și Cluj-Napoca îi poartă numele.

Lucrări publicate

Nom d'agent et adjectif en roumain , Champion, Paris, 1929

La romanité du Roumain , Editura Academiei Române, București, 1965

The Romance Character of Romanian , Editura Academiei Române, București, 1965

Nume de persoane, București , Editura Științifică, București, 1965

Tendințele actuale ale limbii române , Editura Științifică, București, 1968

Scrieri de ieri și de azi , Editura Științifică, București, 1970

Puțină... aritmetică , Editura Științifică, București, 1971

Nume de locuri , Editura Științifică, București, 1972

Gramatica azi , Editura Academiei Române, București, 1973

Mic tratat de ortografie , Editura Științifică, București, 1974

Dicționar al greșelilor de limbă , Editura Academiei Române, București, 1982

Puțină gramatică , Editura Academiei Române, București, 1987

$$$

 CIVILIZAȚIA MINOICĂ

Creta: insula vesnic scaladata in razele soarelui si stropii purtati de vant dinspre talazurile Mediteranei. Un petec de pamant (250 kilometri lungime si 50 km latime maxima) la rascrucea drumurilor ce unesc Europa, Africa si Asia Mica. Un loc de intalnire pentru navigatori si civilizatie deopotriva, zguduit adesea de catastrofe naturale, ori de navaliri straine, teatrul unor lupte crancene, perpetuate de-a lungul istoriei, incepand cu invazia aheenilor (sec XIV i.Hr.) si terminand cu cea nazista (1941).

Aceasta insula a fost leaganul uneia dintre cele mai fascinante civilizatii mediteraneene antice. Creta minoica poate fi numita, pe drept cuvant, o lume a frumosului, a armoniei si a rafinamentului.

Unii istorici incearca sa explice nasterea si rapida maturitate a civilizatiei de aici ca rezultat a influentelor egiptene, sumeriene si feniciene. Altii spun ca aceste influente au avut un rol minor, fiind repede asimilate. Adevarul ca descoperirile arheologice demonstreaza ca aceste influente au avut un impact superficial, probabil cultura si civilizatia cretana datorand mult mai multe unei civilizatii necunoscute.

Desi muntoasa (cel mai inalt varf din Muntii Ida atingand 2456 m) si dispunand de zone putine fertile, insula beneficiaza de o clima care permite cultivarea vitei de vie, a maslinilor, a smochinilor si cresterea vitelor. Existau in Creta zacaminte de cupru, ba chiar aurifere. Locuitorii erau buni agricultori, mestesugari si iscusiti navigatori, ceea ce explica situarea oraselor pe coasta, Cnossos, Phaistos si Mallia fiind porturi celebre in lumea antica.

Istoria civilizatiei minoice

Istoria civilizatiei minoice, a carei descoperire se datoreaza lui Sir Arthur Evans, este inca insuficient cunoscuta, aparitia ei ramanand invaluita in mister, iar perioadele de brusca inflorire fiind adesea intrerupte de cataclisme care distrugeau aproape complet societatile din momentele respective, fara a le impiedica refacerea ulterioara. Iata o scurta prezentare a etapelor:

1)4000-2800 i.Hr.: cele mai vechi urme de civilizatie, o societate neolitica, inapoiata atat tehnic cat si cultural;

2)2800-2500 i.Hr.: apare metalurgia aramei. Centrele principale au fost descoperite in estul insulei (totul se datoreaza unei migratii din Asia Mica);

3)2500-2000 i.Hr.: cultura minoica timpurie-incepe epoca bronzului si se consolideaza structura societatii sclavagiste. Vasele de piatra slefuita si argila, bijuteriile de aur, sigiliile, armele de bronz dovedesc o tehnologie superioara celei din Grecia Continentala, din insulele Marii Egee sau din Asia Mica. Se foloseste scrierea pictografica;

4)2000-1900 i.Hr. perioada constructiei simultane a marilor palate din Cnossos, Phaistos si Mallia,capitalele celor trei mari regate din insula, aparute la inceputul mil.II i.Hr.

5)1900-1700 i.Hr.: apogeul culturii minoice mijlocii-se generalizeaza metalurgia bronzului si roata olarului, se cristalizeaza definitiv stratificarea sociala in regatele de pe insula. Palatele sunt impodobite luxos, flota cretana domina Mediterana Orientala, in materie de razboi si o concureaza pe cea feniciana, in privinta comertui. Scrierea pictografica este abandonata si se adopta scrierea numita Linear A.

6)1700-1600 i.Hr.: o catastrofa (un seism) distruge flota, asezarile, porturile si toate marile palate, in jurul anului 1700 i.Hr.insula nu isi revine timp de 100 de ani;

7)1600-1500 i.Hr: reincepe perioada de inflorire si prosperitate. Marile palate sunt reconstruite intr-un stil arhitectonic nou si prin metode foarte avansate pentru acea vreme, dar sunt distruse iarasi de o catastrofa naturala prin anul 1500 i.Hr..De data aceasta redresarea este mult mai rapida.

8)1500-1400 i.Hr.: unificarea celor trei regate sub sceptrul dinastiei Minos din Cnossos. Aparitia carului de lupta si a calului (aduse din Orientul mijlociu), inventarea scutului in forma de 8 si a sabiei lungi (rapiera). Reconstruirea partiala a flotei, crearea unor splendide opere de arta-apogeul civilizatiei minoice tarzii si al metalurgiei bronzului in Creta.

Asezari importante: Cnossos, Gurnia, Palaicastro. Colonii si contoare comerciale (agentii de schimb) cretane pe toate coastele Mediteranei, ajungand pana la tarmurile Atlanticului, cele ale Marii Negre si chiar Orientul Indepartat;

9)1400-1200 i.Hr.: invazia aheenilor, veniti din Grecia continentala. Creta devine o parte a lumii miceniene, dar izbuteste sa-si pastreze autonomia politica si originalitatea culturii. Populatia se elenizeaza doar superficial, palatul din Cnossos este jefuit si partial distrus la inceput, se introduce scriarea lineara B, alaturi de cea de tip A.

Invadatorii sunt uimiti si impresionati de superioritatea culturii cretane, a tehnicii de constructie a palatelor si a navelor, de prelucrarea a metalelor si ceramicii, de stilul operelor de arta, al imbracamintii si al ceremonialului de la curte. Ei adopta aceste noutati sfarsind prin a fi asimilati, a se modela dupa obiceiurile celor cuceriti, ba chiar a le raspandi pe continent. Creta nu este o colonie, urmele micenienilor fiind intalnite mai ales la Cnossos, unde aveau o garnizoana puternica.

10)1200-1100 i.Hr.: dorienii, un trib alungat din Peninsula Balcanica, patrund in Grecia continentala, distrugand in parte civilizatia miceniana, apoi ocupa intreaza Creta. Noi invadatori aduc cu sine metalurgia fierului si brutalitatea marilor invadatori: palatul din Cnossos este nimicit pana la temelii iar populatia autohtona decimata. Splendida civilizatie minoica dispare definitiv din istorie.

Legenda 

Fiind atat de frumoasa, pe aceasta insula au fost plasate o serie de legende, apartinand mitologiei grecesti. Se spune ca preschimbandu-se intr-un taur urias, Zeus a rapit-o pe fiica regelui Feniciei, frumoasa Europa si a dus-o in Creta.

Aici Europa a nacut doi baieti, Minos si Radamante, apoi, dupa ce a fost parasita de stapanul Olimpului, s-a casatorit cu Asterios, regele insului. La moartea acestuia, cretanii l-au proclamat rege pe Minos, dar numai dupa ce tanarul si-a dovedit originea divina cerandu-i unchiului sau, Poseidon, zeul apelor, sa-i trimita din adancuri un taur alb.

Poseidon i-a implinit ruga, poruncind insa ca taurul sa-i fie jertfit tot lui, pentru a se reintoarce in mare. Viclean si lacom, Minos a ascuns taurul, jertfind un animal oarecare, ceea ce l-a infuriat cumplit pe unchiul sau. Neputand sa se ia de fiul lui Zeus, Poseidon a pregatit minutios razbunarea. Si a lovit cand toata lumea se astepta mai putin. La nunta lui Minos cu Pasifae, una din fiicele Soarelui, Poseidon a vrajit-o pe mireasa, facand-o sa se indragosteasca de taurul alb.

Curand Pasifae a dat nastere unui monstru cu trup omenesc si cap de taur, care se hranea numai cu carne de om. Pentru a scapa de fiara, regele Cretei l-a chemat pe faimosul arhitect ateniana Dedal, cerandu-i sa construiasca labirintul. Aici si-a inchis fiul numit de toti , Minotaur.

Aici, monstrul primea un tain zilnic, compus la inceput din osanditii la moarte si prinsii in razboaie, mai apoi, cand cele doua surse au secat, din tineri (baieti si fete) trimisi ca tribut de diverse cetati din Grecia.

Pana la urma lumea a scapat de cosmar multumita lui Teseu, eroul atenian, fiul lui Poseidon. Acesta, ajutat de fiica lui Minos, Ariadna si Dedal l-a rapus pe Minotaur si a reusit sa iasa din labirint fugind apoi cu Ariadna.

Suparat Minos i-a azvarlit pe Dedal si pe Icar, fiul acestuia, in labirint. Aici acestia si-au confectionat aripi din pene si ceara si au zburat spre Grecia. Pe drum aripile le-au fost topite de Helios, pentru ca Icar se aporpiase prea mult de soare, si s-au prabusit. Taurul alb al lui Poseidon a fost prins si ucis de Hercules.

Mitul transmite de fapt un obicei al cretanilor, taurul fiind considerat un animal sfant care avea legatura cu Soarele (obicei transmis din Egipt, unde taurul era simbolul lui Ra). Imaginea minotaurului este prezenta foarte des in Creta si denota o infratire a omului cu animalul fiind, cel mai probabil, un obicei ancestral.

Populatia. Origini si obiceiuri 

Din punct de vedere antropologic, oamenii Cretei minoice apartineau unui grup diferit de cele din Grecia continentala ori insulara, Egipt si Orientul Mijlociu, constituind o populatie interesanta si redusa numeric, care s-a pastrat pana azi in insula.

Caracteristicile sale in antichitate erau: statura putin mai inalta decat a egiptenilor (insa rareaori depasea 1,65 m), trupurile si membrele zvelte, trasaturi de o finete si o gingasie uimitoare.

Fizionomia tipica si astazi cretanilor (chipul oval, alungit, barbia retrasa, fruntea inalta si inclinata, nasul drept, mai curand etrusc decat grec, ochii mari denotand vivacitate si o inteligenta deasupra mediei) se completeaza fericit cu o carnatie in mod normal alba, dar adesea puternic bronzata, contrastand cu parul bogat si negru.

Barbatii nu erau foarte puternici, compensand forta fizica printr-o agilitate remarcabila. Femeile erau frumoase si delicate. Friedrich Matz in a sa lucrare Kreta, Mykene, Troja le descrie astfel :„Ochii mari, intunecati, te privesc cu naturalete, inteligenta si parca o ironica mirare, de sub sprancene desenate cu finete. Buze mici, viu colorate, nas indraznet, usor ridicat si o barbie delicata alcatuiesc impreuna un profil deschis. Gatul, lung si zvelt, poarta capul cu o siguranta de sine si o gratie desavarsita”.

De unde a venit aceasta populatie cu asemenea trasaturi? Nu se stie exact. Cunostintele si originalitatea civilizatiei sunt remarcabile.

Originile Cretei minoice se manifesta in toate aspectele care definesc o civilizatie: de la cele mai marunte, ca vesmintele si podoabele, pana la arta, mod de viata, organizare sociala, ceremonial de curte si religios, tehnica de construire a corabiilor si cladirilor, arme si conceptia de intrbuintare a lor etc.

Vesmintele barbatilor erau simple si functionale: cizme inalte si un fel de fusta scurta sau sort despicat intr-o parte sustinut de un cordon de piele. Nu aveau nimic care sa le acopere bustul.

Vesmintele femeilor erau mult mai variate si neasteptat de elegante. Pentru fiecare tip de activitate ori situatie aveau un anumit tip de costum, in general, compus din fusta lunga sau scurta si o bluza care lasa sanii la vedere.

Podoabele erau esentiale pentru toata lumea, de la cei mai simpli pana la cei mai bogati.

Elemente de cultura

Ceramica cretana era depasita in maiestrie doar de cea egipteana. Avea motive geometrice, florale si animaliere de culoare rosie, galbena sau alba pe fond negru (celebrul ramane „vasul cu caracatita” de la Gurnia).

Pictura este superioara artistic celor contemporane cu ea. Naturaletea figurilor si redarea lor in miscare da o nota de prospetime culturii cretane, ce poate fi intalnita doar in secolul de aur al lui Pericle. Arhitectura este cu atat mai interesanta, cu cat este unicat in lumea acelor timpuri.

Oamenii civilizatiei minoice au fost primii constructori de nave din istoria Mediteranei. Silueta zvelta, lunga si ingusta, osatura rigida si rezistenta, carma cu pana (spre deosebire de ramele -carma din lumea mediteraneeana) si cele doua catarge cu cate o vela mare raman caracteristice navelor de razboi cretane. E cel putin ciudata folosirea celor doua catarge (pana in sec X d.Hr. s-a folosit exclusiv un catarg de catre toate popoarele de navigatori) si faptul ca navele comerciale difereau total de cele de razboi!

Aruncand o privire si asupra armelor de razboi trebuie subliniat ca, desi aveau arcuri, nu le foloseau in lupta. La fel si carele de razboi. Ideea lor despre lupta era profund dreapta si cavalereasca ca si ideea de viata: „Traieste si lasa si pe altii sa traiasca”.

Cretanii nu si-au dorit sa cucereasca pe nimeni din simplul motiv ca aveau tot ce le trebuie pe insula si faceau un comert foarte bine pus la punct cu toate popoarele vremii.

Societatea aceasta pasnica, preocupata mai mult sa creeze decat sa distruga, a incercat sa faca fata invidiei celor din jur. Unii au acuzat civilizatia minoica de decadenta. Nu se poate vorbi de asa ceva in cazul unei populatii care a renascut practic de doua ori, in urma unor catastrofe naturale, din propia cenusa. Faptul ca nu au fost interesati de razboi si armele erau mai mult un mijoc de distractie decat de cucerire, releva o societate superioara.

De asemenea rolul femei, considerat de unii exacerbat, provine din cultul zeitei mama din Paleolitic.

Femeile participau la toate activitatile barbatilor, inclusiv vanatoarea si acrobatiile cu tauri si unaeori mergeau pe mare alaturi de acestia. Femeile erau un simbol al frumosului si nu o unealta care merita sa fie exploatata. De asemenea, zeitatile minoice au fost la inceput de origine feminina: zeita muntelui, a pamantului, a marii, a arborelui etc.

Din nefericire, cretanii au fost singurii, din bazinul mediteranean care gandeau astfel. Prea putin numerosi, prea inaintati moral, prea delicati, atat ca indivizi, cat si ca societate, oamenii din „tara regelui Minos” n-au putut face fata lumii brutale din jur. Au lasat in urma cateva mosteniri importante si multe intrebari fara raspuns. Scrierea linear A , daca va fi descifrata, va putea da o solutie.

In cocluzie, putem spune ca civilizatia minoica, unica prin rafinament si mod de gandire, a fost edificata intr-un timp extrem de scurt, dorind parca sa arda etapele. Probabil influenta culturilor cu care a venit in contact (ipoteza cu din ce in ce mai putini adepti) sau, mai plauzibil, mostenirea unei populatii necunoscute venite din Asia Mica sau contactele cu faimoasa Atlantida au grabit aceasta societate. Un lucru este cert: Creta minoica a fost una din cele mai frumoase aventuri ale rasei umane si civilizatia ei, desi nu a avut viata lunga, ramane un punct luminos in zbuciumata istorie a omenirii.