Puterea de a dărui

Ca oameni suntem înzestrați cu dorința de întrajutorare și cu sentimentul de compasiune pentru semenii noștri aflați în nevoie. Ajutăm necondiționat sau dimpotrivă ajutăm ca să fim ajutați la rândul nostru atunci când avem nevoie de ajutor.

Personal vorbind, mi-am ajutat colegii la locul de muncă atunci când aveau de lucru în două locații în același timp și nu aveau cum face față solicitărilor. Preluam atunci atribuțiile de lucru în una din locații, iar colegul/colega respectiv(ă) îmi întorcea serviciul atunci când eram într-o situație similară. Este un exemplu aparent minor în care poți ajuta pe cineva, dar care este cu atât mai bine primit cu cât situația este oarecum disperată.

O oportunitate deosebită pentru a ajuta semenii este atunci când suntem confruntați cu intemperiile vremii. Problemele sunt dintotdeauna. Mereu a fost când secetă, când inundații, când viscol și ninsori. Și cu capriciile vremii nu te joci. Numai că în ultimele decenii, din cauza activității umane aproape iresponsabile, care poluează mediul, s-au produs dezechilibre climatice majore care, scăpate de sub control, pot accentua anumite manifestări ale vremii care pot produce fenomene meteo ce pot provoca distrugeri materiale și/sau pierderi de vieți omenești.

După o vară secetoasă, o dată cu venirea toamnei, circulația maselor de aer s-a cam schimbat și o masă de aer polara a adus de deasupra oceanului o mare cantitate de apă sub formă de ploaie. A plouat în câteva zile, destul de puține, cât pentru o lună întreagă. Râurile învolburate din mai toată Europa au ajuns în Dunăre cu ape crescute dintr-un mal in celălalt, așa că la Galați, zonă situată între Dunăre, Siret și Prut, apele au ieșit din matcă și au inundat zone destul de întinse, cu distrugeri de case și terenuri și pierderi de vieți omenești. Viața multor familii a fost schimbată radical de pe o zi pe alta.

In condițiile în care în urma inundațiilor devastatoare care au afectat județul Galați peste 7000 de case au fost grav avariate și mii de familii riscă să rămână fără adăpost în pragul iernii. În atare condiții, trebuia făcut ceva pentru ajutorarea persoanelor sinistrate.

Campania "Puterea de a dărui" este inspirată de eforturile Depozitelor Virtuale Vindem- Ieftin, care, in urma inundațiilor din Galați, au renunțat la adausurile comerciale la materialele de construcții, facilitând reconstrucția caselor distruse. Astfel toate materialele de construcții pot fi achiziționate la un preț cu mult mai mic, adaptat nevoilor persoanelor rămase fără locuință.

O mână de ajutor întinsă oricărei persoane aflate în nevoie poate fi mană cerească pentru oricare persoană aflată într-un moment de cumpănă care are nevoie să revină la o situație mai bună, necesară supravietuire în bune condiții.

Fiecare dintre noi poate ajuta la un moment dat comunitatea din care face parte sau pe cineva anume din apropiere care are nevoie de orice ar putea ajuta să-l scoată din impas. 

Ajutorul poate veni direct, pe cont propriu, fie că este vorba de persoane fizice, firme sau asociații. Avantajul este că ajutorul se duce direct acolo unde este nevoie de el, dar există dezavantajul că de unul singur puterea de a rezolva o problemă este destul de limitată. Dar ajutorul poate fi mai puternic și mai eficient dacă se adună forțele mai multor persoane/organizații. Acesta se poate realiza prin donații cumulate spre organizații nonguvernamentale nonprofit care pot folosi sume cu mult mai mari pentru o cauză nobilă. Donațiile pot veni de la fiecare dintre noi sau de la firmele care pot redirecționa 20% din impozitul pe profit spre ONG-uri.

Puterea de a dărui poate presupune alocarea de timp, resurse financiare sau pur și simplu un gest simbolic de sprijin. Ajutorul dăruit ne aduce pe toți împreună, alături unul de celălalt, ne poate apropia, ne poate uni, poate duce la prietenii de-o viață și ne poate demonstra că unirea dintre noi poate face diferența.

Articol scris pentru SuperBlog 2024

***

 Gellu Naum a trecut la cele vesnice pe 29 septembrie 2001... 

Gellu şi Lygia Naum au trăit o poveste de dragoste care a durat 60 de ani. Dincolo de cuvinte, plină de miracole, bazată pe comunicare extrasenzorială, suprarealistă, incredibilă şi împlinită. Aşa a fost dragostea celor doi soţi care s-au întâlnit în timpul războiului şi nu s-au mai despărţit niciodată. 

 „Pentru mine, de când mă ştiu pe lume, dragostea a fost necesitatea care mi-a ocupat punctul central al existenţei şi pe care, sper, am realizat-o cel mai deplin”, spunea Gellu Naum, cel mai reprezentativ scriitor român al curentului suprarealist. Poetul, eseistul, dramaturgul şi scriitorul de origine aromână a scris, a trăit şi, mai ales, a iubit într-o altă dimensiune, suprarealistă, în care dragostea a reprezentat scopul central al vieţii.   Jumătatea lui Naum a fost Lygia, femeia cu care a împărţit 60 de ani de căsnicie şi cu care a trăit o poveste de iubire suprarealistă, asemenea scrierilor sale. Soţiei sale, Lygia, i-a dedicat romanul ”Zenobia”, scriere inspirată din incredibila lor poveste de iubire, presărată cu miracole greu de explicat şi înţeles. ”Dragostea, înţelegerea şi împlinirea dragostei sunt dincolo de tot ce am spus, acolo unde încep incredibilul şi incomunicabilul”, mai spunea Naum. Pentru scriitor, ”incredibilul şi incomunicabilul” au început în momentul întâlnirii cu Lygia. 

 Născut la Bucureşti pe 1 august 1915, fiul poetului Andrei Naum a început să scrie versuri pe vremea când era elev al Liceului ”Dimitrie Cantemir” din Bucureşti. S-a apucat de poezie în urma unui pariu pus cu colegii şi a debutat cu două poezii publicate în revista ”Cuvântul”. S-a dedicat studiului filosofiei la Universitatea Bucureşti, iar în 1938 a plecat la Paris pentru a-şi continua studiile la Sorbonna. Revenit în ţară în 1939 a fost mobilizat şi trimis pe frontul de Răsărit. 

 Lygia a apărut în viaţa lui Naum în perioada în care era concentrat pe front. Întâlnirea n-a fost dragoste la prima vedere, ci mai degrabă un concurs de împrejurări în care revelaţia iubirii a venit mult mai târziu. S-au cunoscut la o petrecere în care, în urma unui joc de societate, lui Naum i-a revenit sarcina de o săruta pe Lygia. S-au revăzut mai târziu, în casa unui alt prieten, la o şedinţă de hipnoză. Întâmplător, Naum a fost singurul care a reuşit să o hipnotizeze pe tânăra de 20 de ani. În următorii doi ani, în care Naum a fost concentrat pe front, cei doi s-au văzut sporadic.    Revelaţia iubirii a venit pentru Lygia în 1943. "Pe 12 februarie 1943, Lygia a simţit că trebuie să-l vadă pe Gellu, care era concentrat la o unitate în Constanţa. Fiindcă era vreme de război, pentru a putea părăsi Bucureştiul avea nevoie de autorizaţie. S-a dus la poliţie, a stat la o coadă nesfîrşită şi a obţinut autorizaţia. Sîmbătă, 14 februarie, la ora 11:00 noaptea, Lygia se afla în Constanţa, căutînd Strada Mircea cel Mare, unde Gellu locuia în gazdă. A găsit adresa, a bătut în geam şi i-a auzit vocea – îl găsise. În frigul cumplit al acelei camere, cele două jumătăţi ale androginului Naum s-au întregit pentru prima oară, chiar de Ziua Îndrăgostiţilor, sărbătoare despre care aveau să afle zeci de ani mai tîrziu", scrie Iulian Tănase în "Poveste adevărată despre reîntregirea androginului Naum".     Peste un an, a fost rândul lui Gellu Naum să bată la geamul casei din Bucureşti unde locuia Lygia. ”Şi iată că, într-o seară, plimbîndu-mă prin Bucureşti, am rămas ţintuit în mijlocul străzii. Şi s-a oprit, cred, tot mecanismul ceresc, încremenit în momentul acela. Toate standardele, toate etaloanele, inclusiv cele poetice, suprarealiste, revoluţionare, care mă mai lucrau pe zonele de suprafaţă, au pleznit. În locul lor s-a instalat o lumină simplă, un adevăr pe care ele mă împiedicau să-l văd: atunci am ştiut că o iubesc pe Lygia. Şocul eliberator a fost atît de puternic, încît nu exagerez cînd spun că lumea, întreaga lume, s-a oprit pe loc”, povestea scriitorul despre momentul revelaţiei iubirii pentru Lygia. Din 1944, până la sfârşitul vieţii scriitorului, cei doi au fost nedespărţiţi. S-au căsătorit în 1946, iar la sfârşitul anilor 60 s-au retras la Comana.   Desene pe nevăzute   Alături de Naum, Lygia a învăţat să deseneze legată la ochi. Aşa cum povestea într-un interviu, soţia scriitorului nu a făcut studii de specialitate şi nu a experimentat desenul până la Naum. Ideea desenelor pe nevăzute a fost a scriitorului. A desenat doar alături de soţul ei. 

  ”Am desenat numai cu Gellu, iar ideea cu legatul la ochi a fost a lui. M-am gîndit întotdeauna că desenele astea mi-au ieşit pentru că eram eu într-un anumit fel. Am fost somnambulă, în perioadă copilăriei mai ales. Am avut crize şi mai târziu, dar din ce în ce mai rar. Mi-am imaginat că, atunci cînd desenam, ori intram într-o stare asemănătoare cu cea somnambulică, ori mă hipnotiza Gellu. Nu cred ca aş putea ruga pe altcineva să mă lege la ochi, pentru că eu nu am făcut asta decât cu el, chiar dacă erau prezenţi de multe ori şi alţi prieteni”, mărturisea soţia lui Naum într-un interviu dat în 2003 pentru Observator Cultural. Zenobia 

  Din dragoste pentru Lyggia, Naum a scris romanul ”Zenobia”, o scriere la care a lucrat 4 ani. Lygia a aflat la un an după ce Naum începuse romanul că dragostea lor este transpusă în scris. „La un an de zile după începerea cărţii, ne aflam la Comana. Eu eram pe terasă şi îi reproşam ca nu mă ajută la treburile din curte. Atunci, el a ieşit din camera lui şi mi-a spus: «Bine, iubito, eu scriu despre tine şi tu mă cerţi că nu te ajut să cari o masă!». Abia atunci mi-am dat seamă că scrie ceva despre mine, dar nu am căutat să aflu mai multe”, povestea soţia scriitorului în acelaşi interviu din Observator Cultural, în 2003. Cartea declaraţie de dragoste cuprinde întâmplări şi fapte trăite de cei doi soţi de-a lungul relaţiei, multe ieşite parcă dintr-o altă dimensiune în care iubirea dezleagă căi de comunicare extrasenzorială rar întâlnită.    „Trăim şi viermuim cu toţii în aceeaşi fragilă pelicula; uite, eu, de pildă, dacă Iason ar fi de acord si daca domnul Sima ar încuviinţa, pentru că mi se pare ca ploaia a stat, aş pleca de aici cu Zenobia, pe care o iubesc neînchipuit de mult; m-aş duce cu ea, aşa, până la capătul lumii, adică nu, până ceva mai aproape, la nişte locuri pe care le ştiu eu; astfel s-ar sparge cercul care ne ameninţă acum şi am putea viermui împreună sau despărţiti, printre bolovani negri; iar dumneata, Iason, ai putea sa te duci dracului!” (Zenobia)     Ca şi în scrierea lui Naum, în viaţa reală, cei doi soţi veşnic îndrăgostiţi au comunicat dincolo de cuvinte. Obişnuiau să-şi dea întâlnire la cinema, fără a specifica la care sală din Bucureşti ar trebui să se întâlnească. În mod miraculos, reuşeau să se întâlnească în acelaşi loc.    

  În 1989, la 74 de ani, scriitorul Naum a făcut un infarct şi a stat în spital o lună de zile. Din dragoste pentru el, convinsă că orice sarificiu din parte ei l-ar ajuta să-şi revină, Lygia s-a ras în cap.  

  ”Mă gîndeam să fac un sacrificiu, să-mi tai un deget sau o ureche, numai să se facă el bine. Şi la un moment dat, mi-a venit ideea cu Salomeea şi cu tăierea parului. Aveam un păr foarte bogat şi mi-am zis că asta era o jertfă importantă. M-am hotărît să mă rad în cap, şi dintr-o dată am simţit o mare uşurare, ca şi cum aş fi luat o decizie foarte bună şi sigură. Am rugat un asistent de la spital, care venea să îi ia lui Gellu tensiunea de două ori pe săptămână, să mă ajute şi să cheme eventual frizerul spitalului. Nu i-am spus de ce vreau să fac asta, însă i-am explicat ca nu aş fi putut să mă duc la coafor, pentru că ar fi râs de mine coafeza auzind că, la 68 de ani, vreau să mă tund precum Sinead O'Connor. Era pe atunci, datorită ei, o modă cu rasul în cap. Asistentul a fost drăguţ şi m-a ajutat, m-a tuns el însuşi, mirându-se mereu că vreau să fac un asemenea gest şi spunându-mi mai tot timpul ca o să-mi crească părul la loc de două ori mai des decît îl aveam. La patru-cinci zile după asta, Gellu s-a făcut bine. Iar mie nu mi-a mai crescut niciodată părul la fel ca înainte”, povestea soţia lui Naum într-un interviu din 2003.  

 Gellu Naum a murit pe 29 septembrie 2001, la 86 de ani. Soţia sa i-a fost alături până în urma clipă. După moartea scriitorului, Lygia Naum s-a dedicat memoriei soţului său. Deşi orbise la vârsta de 80 de ani, Lygia Naum a pus bazele fundaţiei Gellu Naum şi Casei memoriale de la Comana şi s-a îngrijit de publicarea mai multor volume postume ale soţului său. S-a stins din viaţă trei ani mai târ ziu, la 83 de ani.

***

 Brigitte Bardot, mai mult decât o actriță

Brigitte Anne-Marie Bardot s-a născut pe 28 septembrie 1934 la Paris, fiind fiica lui Louis Bardot și lui Anne-Marie Mucel. Tatăl ei era inginer și proprietar al mai multor fabrici din Paris, iar mama sa a fost fiica unui director de companie de asigurări. Viitoarea actriță a fost crescută într-un mediu catolic conservator, a suferit de ambliopie în copilărie și are o soră mai mică, Mijanou, și ea actriță.

Familia locuia într-un apartament cu șapte camere aflat în luxosul arondisment 16, iar tatăl era foarte strict, învățându-le pe fete să respecte bunele maniere în orice circumstanțe și să poarte haine adecvate, iar mama ei a fost extrem de selectivă în alegerea prietenelor, prin urmare fetița nu a prea avut companie în copilărie. Brigitte a vorbit chiar de un incident care a traumatizat-o, când ea și sora ei au spart vaza preferată a părinților în timp ce se jucau în casă, tatăl ei s-a enervat foarte tare, le-a biciuit și le-a tratat ca pe niște străine, cerându-le să i se adreseze de atunci înainte cu pronumele “vous”.

În perioada ocupației naziste din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, copila și-a petrecut timpul mai mult acasă și a devenit pasionată de dans, fiind admisă la vârsta de șapte ani la școala privată de balet Cours Hattemer. Mergea la școală trei zile pe săptămână, ceea ce i-a oferit suficient timp pentru a exersa, iar în 1949 a fost acceptată la Conservatorul din Paris, urmând timp de trei ani cursurile ținute de coregraful rus Boris Knyazev.

În 1949, Hélène Gordon-Lazareff, directoarea revistelor Elle și Le Jardin des Modes, a angajat-o pe adolescenta care avea 15 ani la acel moment ca model junior, fata a apărut pe coperta Elle, primind apoi o ofertă pentru a juca în filmul “Les Lauriers sont coupés”. Părinții ei s-au opus, dar bunicul a susținut-o, spunând: “Dacă această fetiță va deveni o curvă, nu cinematografia va fi cauza”.

La audiție, Bardot l-a întâlnit pe Roger Vadim, care după câteva zile a anunțat-o că nu a primit rolul, dar cei doi s-au îndrăgostit. Părinții lui Brigitte s-au opus cu înverșunare relației, iar tatăl ei a anunțat-o într-o seară că o va trimite în Anglia pentru a-și continua studiile și că i-a cumpărat deja biletul de tren, călătoria urmând să aibă loc a doua zi. Adolescenta a reacționat băgându-și capul în cuptorul încins, părinții au oprit-o însă la timp și, în cele din urmă, au acceptat relația, cu condiția să se căsătorească cu Vadim doar după ce împlinește vârsta de 18 ani.

Brigitte Bardot a apărut din nou pe coperta Elle în 1952, ceea ce i-a adus o ofertă pentru a juca în comedia „Crazy for Love”, cu Bourvil în rolul principal. Tânăra a fost plătită cu 200.000 de franci, apoi a primit un al doilea rol în filmul “Manina, fata din bikini”, regizat de Willy Rozier.

În aprilie 1953 a participat la Festivalul de Film de la Cannes, iar acesta a fost momentul când a devenit mica vedetă a presei franceze. A urmat un rol principal în melodrama italiană “Concert of Intrigue”, apoi filmele „Caroline and the Rebels” și “School for Love”, în care a jucat alături de Jean Marais.

Pentru filmul italian “Mio figlio Nerone”, Brigitte a fost rugată de regizor să-și pună o perucă blondă, dar ea a decis să-și vopsească părul și a fost atât de mulțumită de rezultat, încât a păstrat această culoare pentru tot restul vieții.

Tânăra a jucat apoi în musical-ul “Naughty Girl”, în „Plucking the Daisy”, în comedia „Mireasa este mult prea frumoasă”, cu Louis Jourdan, și apoi în melodrama “Și Dumnezeu a creat femeia”, debutul lui Vadim ca regizor, care a transformat-o într-o stea internațională. Au urmat apoi „La Parisienne”, film realizat în 1957, melodrama “The Night Heaven Fell” și “In Case of Adversity”.

În 1973, Bardot a anunțat că se retrage din cinematografie, după ce apăruse în mai mult de patruzeci de filme și înregistrase mai multe albume muzicale, propunându-și să-și folosească celebritatea pentru a promova drepturile animalelor.

În 1986, a înființat Fundația Brigitte Bardot pentru Bunăstarea și Protecția Animalelor, a devenit vegetariană și a strâns trei milioane de franci scoațându-și la licitație bijuteriile și obiectele personale pentru a-și finanța fundația.

În august 2010, actrița i-a adresat o scrisoare reginei Danemarcei, Margareta a II-a, cerându-i să oprească uciderea delfinilor în Insulele Feroe, descriind activitatea ca un “spectacol macabru” care “este o rușine pentru Danemarca și Insulele Feroe” și s-a implicat, la începutul anilor 2000, în lupta pentru protecția animalelor fără stăpân de la București.

Viața ei personală a fost mult mai tumultoasă decât cea artistică. Pe 20 decembrie 1952, la vârsta de 18 ani, Brigitte s-a căsătorit cu regizorul Roger Vadim, cuplul a divorțat în 1957, dar cei doi au rămas prieteni și au colaborat la multe proiecte ulterioare. În 1956, a avut o relație cu Jean-Louis Trintignant, care era căsătorit la acea vreme cu actrița Stéphane Audran. Cei doi au locuit împreună timp de aproximativ doi ani, dar nu s-au căsătorit, iar relația lor a fost complicată din cauza absențelor frecvente ale lui Trintignant și a aventurii lui Bardot cu muzicianul Gilbert Bécaud.

La începutul anului 1958, despărțirea de Trintignant i-a provocat o cădere nervoasă urmată de o tentativă de sinucidere cu somnifere. Bardot și-a revenit în câteva săptămâni și a început o relație cu actorul Jacques Charrier, cu care va avea un copil, Nicolas-Jacques Charrier, cei doi căsătorindu-se în iunie 1959, Cuplul a divorțat în 1962, iar fiul ei, Nicolas, a fost crescut în familia tatălui, neavând prea multe contacte cu mama sa până la maturitate.

La începutul anilor 1960 Bardot a avut o aventură cu Glenn Ford, iar din 1963 până în 1965 a trăit cu muzicianul Bob Zagury. Cea de-a treia căsătorie a fost cu milionarul german Gunter Sachs, relație care a durat trei ani, apoi a început să se întâlnească cu actorul Patrick Gilles, dar s-a despărțit și de el în primăvara anului 1971.

În următorii ani, actrița a avut diverse relații cu instructorul de schi Christian Kalt, cu un proprietar de club, cu cântărețul Serge Gainsbourg, scriitorul John Gilmore, actorul Warren Beatty și actorul Laurent Vergez.

Pentru a-și sărbători cea de-a 40-a aniversare, în 1974, Bardot a apărut într-o ședință foto nud în revista Playboy, iar în 1975 a intrat într-o relație cu sculptorul Miroslav Brozek, dar cei doi s-au separat în decembrie 1979. Din 1980 până în 1985, actrița a avut o relație stabilă cu producătorul tv Allain Bougrain-Dubourg, dar pe 28 septembrie 1983, la împlinirea vârstei de 49 de ani, a luat o supradoză de somnifere sau tranchilizante cu vin roșu și a fost dusă de urgență la spital. Al patrulea și actualul soț al lui Brigitte Bardot este Bernard d’Ormale, cei doi fiind căsătoriți din 16 august 1992.

Actrița împlinește astăzi 89 de ani și spune ea însăși despre complicata sa viață: “Am fost foarte fericită, foarte bogată, foarte frumoasă, foarte adulată, foarte cunoscută și foarte nenorocită, prea adesea dezamăgită. Am avut decepții îngrozitoare. Iată de ce am ales să trăiesc acum re trasă și singură”.

***

 Moartea Iuliei Hasdeu, o durere fără margini - 29 septembrie 1888

“Iulia Hasdeu s-a născut la 2 Noemvrie 1869 în Bucuresci. La vârsta de doi ani şi jumătate, Iulia Hasdeu citea deja, deşi nu putea pronunţa bine toate cuvintele.

De atunci, trecu peste legile firei… La 8 ani, ea depuse examenele claselor primare Ia şcoala de băieţi din Verde, al cărei director era regretatul poet Scurtescu. La vârsta de 11 ani, fetiţa termină cele patru clase gimnaziale la liceul St. Sava şi fu premiată împreună cu ceialalţi elevi de ministrul instrucţiunii publice de pe atunci, răposatul Vasile Boerescu.

Necesitatea psihică, firească în acest admirabil organism, de a studia, pricepe şi stăpâni cât mai multe din cunoştinţele spiritului uman, de-atunci chiar o silea să iasă din cercul micilor ocupaţiuni ale claselor gimnaziale. Muzica, îndeosebi pianul, fu unul din studiile ce învăţă de atunci ca o petrecere artistică.

Conservatorul nostru o premia…

Încă de la vârsta de 9 ani, cântecele Iuliei Hasdeu, versurile ce făcea petrecând şi jucându-se, arătau, în licăririle lor puerile, vioiciunea minţii sale. Scria satire în contra profesorilor. Domnii Jacomi şi Tânăşescu trebuie să fi trecut pe rând cu toate onorurile ce li se cuvin prin versurile elevei-copile.

A zări, a cugeta, a descoperi singură noi orizonturi era pentru Iulia Hasdeu petrecerea cea mai de frunte. Pe când sfârşea gimnaziul, încercă a compune comedii şi drame. Adora teatrul încă de când, copiliță, părinţii neputând se se despartă de dânsa, o aduceau în loja lor la Teatrul Naţional.

Zicea versul la vârsta de 6-7 ani cu atâta căldură, încât nu puţine din doamnele care o sărutau cu drag la adunările societăţii “Concordia” plângeau ascultând-o cum spune “Sila lui Boliac”, sau “Peneş Curcanul” şi “Balcanul şi Carpatul” ale dlui Alecsandri, îndată după războiul neatîrnării.

După ce termină gimnaziul la Sfântul Sava în București, plecă însoţită de mamă-sa la Paris, pentru a-şi lua acolo bacalaureatul…

Ajunsă în Paris, Iulia Haşdeu intră în colegiul Sevigne, instituţiune superioară de cultură feminină, patronată de ilustrul Breal şi având drept profesori învăţaţi care au vază întinsă în lumea universitară a Franciei. Domnii Giry, Maurice Albert, Roy şi alţii deteră Iuliei Haşdeu învăţătura liceală în vederea bacalaureatului îndoit.

Cu puterile ce avea şi cu profesori ca aceştia se pot lesne pricepe progresele ce tânăra elevă făcu cu paşi repezi, orizonturile ce i se deschiseră şi pe care privirea ei le scruta cu bătrână siguranţă.

Şi în litere şi în ştiinţe, învăţământul liceal francez este simpatic prin excelenţă. Şi sufletul şi inima Iuliei Hasdeu nimic alt nu cereau în viaţă decât a iubi fără saţiu ştiinţa în toate ale ei manifestaţiuni. Profesorii fără teamă de a fi falşi profeţi, îi preziseră cel mai strălucit succes la examenele de bacalaureat.

Trecu în Iulie 1886, la Sorbonna, atât examenele de retorică, cât şi cele de filosofie, iute, sigură, liniştită.

Succesul fu astfel cum spuseseră toţi: strălucit.

În Noiembrie 1886, Iulia Hasdeu, acum studentă, mai vie ca totdeauna, mai veselă, mai bogată-n puteri şi patimă pentru învăţătură, se înscrise pentru licenţa în filosofie la facultatea de litere în Sorbonna Parisului.

La 3 Noiembrie Iulia Hasdeu împlinise 17 ani.

Acum în faţa știinţelor înalte, în faţa acelei activităţi neţărmurite pe care, ca prin descântec, o imprimă creierului tinerei cursurile Sorbonnei, frigurile ajunseră în sufletul şi în inima Iuliei Hasdeu la gradul lor de supremă intensitate. Cursurile pentru licenţa de filosofie, şi anume cursurile comune de literatură elină, latină, franceză, cursurile speciale licenţei în filosofie, cursurile de agregaţiune, unele cursuri ale şcoalei des Hautes Etudes, erau pentru studenta-poetă petrecerile cele mai dorite şi cele mai iubite…

Urma atâtea şi atâtea cursuri, şi tot avea timp a lua lecţiuni de canto cu mult cunoscutul tenor vagnerian Lauyers şi lecţiuni de pictură cu pictorul Maillart. Lăsa îndată penelul pentru a lua condeiul şi a face planul conferenţelor ce trebuia se ţină pe rând sub direcţiunea profesorului, în faţa studenţilor, la Sorbonna.

Când vorbi într-un rînd despre Logica ipotezei şi plimbă pe auditorii săi de la Aristotel, care a numit şi introdus ipoteza în cercetările filosofice şi științifice şi până la şcoala scoţiană care, cu Thomas Reid, gonește cu desăvârşire şi pe nedrept ipoteza din cercetările cugetătorului; când lămurit, bine legat şi cu nenumărate probe luate din astronomie, fiziologie, filosofie şi filologie, Iulia Haşdeu arată că ipoteza caută foarte adeseori în știinţă să preceadă experienţa şi demonstraţiunea, şi combătu, ca tânără fată de 17 ani, argumentele şcoalei scoţiane sprijinind teza sa pe marile nume ale lui Copernic, Keppler, Huygens, Newton, Leibnitz şi Cuvier, — profesorul si studenţii se uitau cu iubire şi ascultau cu plăcere pe această tânără străină, care le arăta victorios că, departe, departe, spre Soare-Răsare, Roma-Mumă — a lăsat, ca si în luminata Galia, aceeaşi putere de minte vioaie, adâncă, de lucruri noi făptuitoare.

Câţi din tinerii care o ascultau şi care nu cunoșteau poate ţara noastră decât prin “Le Paysane du Danube” al lui La Fontaine, fură convinşi că, de la “Ţăranul Dunărei” atât de elocinte în faţa Senatului roman şi până la Iulia Hasdeu, şi Ţara-Românească făcut-a paşi gigantici.

Altădată, într-altă conferenţă de literatura istorică, Iulia Hasdeu explică şi comentă cartea a II-a din Herodot.

Tatăl ei studiase cartea IV pentru lămurirea istoriei romane; fiica, la 17 ani, lua cartea a II-a. În Sorbonna Parisului, Părintele Istoriei, bătrânul Herodot, primi omagiile recunoscătoare ale unei Românce, care întrevedea în opera nepieritoare a Elinului licăririle străvechiului trecut al patriei sale!

Şi ecourile Sorbonnei, care nu mai răsunară de numele iubite de Român şi Românie de când dl. Alfred Rambaud vorbise de revoluţiunile lui Horia şi lui Iancu, răsunară acum din nou, de acelaşi nume, mai calde, mai iubite, prin vocea tânără şi elocintă a fiicei lui Hasdeu!…

Sorbonna, cântul, pictura şi lucrările sale — poezii, legende, cugetări; drame schiţate, comedii începute, material pentru teza sa de doctor în filosofie (Filosofia în literatura nescrisă a poporului român, teodicea, metafizica, logica, psihologia, etica), basme, corespondenţe cu părintele său, în care adeseori, Iulia Hasdeu critica cu un discernământ şi cu o sagacitate extraordinară chestiunile literare, istorice şi filosofice la ordinea zilei în Francia şi în ţara sa, — toate acestea făceau se treacă, şi pentru ea, și pentru părinţi, ori pentru prietenele sale, timpul studiilor ca visurile fermecătoare ale adormiţilor în fericire…

Sănătoasă, puternică, veselă, glumeaţă şi blând muşcătoare, Iulia Hasdeu lucra într-una la lampa ei, şi vara şi iarna, se stingea cu miezul nopţii pentru a se reaprinde după 5 sau chiar şi mai puţine ceasuri de odihnă.

A trăi era pentru ea a scrie, citi şi cugeta; mintea Iuliei Hasdeu străbătea fără încetare întreg universul știinţei. . .

Sfârşitul lui 1886 şi începutul lui 1887 o găsiră şi o lăsară mai gata decât totdeauna la luptă. Lucra mereu.

În Aprilie 1888 era să depună licenţa. Peste un an, în 1889, odată cu centenarul Revoluţiunii franceze, care a redat omului drepturile şi claselor umilite ale naţiunilor conscienţa puterii lor, Iulia Hasdeu, pentru obtenţiunea gradului de doctor în filosofie, era să aducă în Sorbonna Parisului omagiile sale poporului român şi geniului lui; însă începu să verse sânge.

Era după începutul lui 1887. “Ce-mi pasă!”, zise fecioara. Veni în ţară cu vacanţele lui 1887. Tuşea puţin. Doctorii din Paris, doctorii din ţară ziseră că nu-i nimic… Plecă la Paris. Boala se agrava din ce în ce. Cu toate rugăciunile părinţilor, ale doctorilor, ale profesorilor, nu voi să-şi întrerupă studiile pană în Aprilie 1888. Atunci, emoptisiile începură mai des.

Fii dusă, după consiliul doctorilor, la Montreux, în acea Elveţie pe care, în alte timpuri, o vizitase împreună cu părinţii săi. Putea se scape, ziceau doctorii.

Boala mergea înainte. O aduseră în ţară, o duseră la Agapia, şi teribila şi ultima emoptisie se declanșă pe drum.

Sângele ce vărsa supse cu desăvârşire puterea fecioarei care luptase cu atâta eroism până atunci, totuşi doctorii cei mai celebri, şi în ţară şi în străinătate, credeau încă în însănătoşirea ei.

O aduseră iarăşi în Bucuresci.

Acu, boala cea fără milă secase toate puterile fecioarei. Diafană în albeaţa-i de marmură, Iulia Hasdeu simțea că, cu fiecare zi ce trece, viaţa scade în pieptu-i chinuit.

Nicio mânie, nicio revoltă; regrete şi sublimă resemnaţiune. Scrisese în Martie 1888, pe patu-i de durere, o poezie de genială inspiraţiune intitulată “Moartea”.

Moartea se apropia şi fecioara o aştepta cu surâsul pe buze. Cu vocea stinsă, dar tot caldă de iubire, îşi mângâia părinţii…

În ziua de Sâmbătă, 18 Septembrie (29 septembrie stil nou) 1888, la orele 2 după amiaza, zâmbind şi sărutându-şi părinţii… trecu în altă lume.

Din scrierile sale, pe care n-a avut timpul a și le vedea, ci nici a le aduna, au apărut în urmă-i trei volume:

1. Bourgeons d’Avril

2. Chevalerie

3. Teatre (Editura Socec et Comp. București şi Hachette et Comp, Paris)

*** Articol p reluat din “Revista Nouă”, G. Ionescu-Gion

***

 Madame Tallien, o figură excentrică a Revoluției franceze, a avut zece copii cu numeroșii ei soți și amanți. Thérésa a introdus rochiile stil Grecia Antică în saloanele de la Paris

Thérésa Cabarrus s-a născut pe 31 iulie 1773 la Madrid, fiind fiica lui François Cabarrus, un spaniol de origine franceză, și a Maríei Antonia Galabert. Tatăl Thérései a fondat și a guvernat Banca San Carlos, care a devenit mai târziu Banca Regală a Spaniei, și a fost ministru de finanțe al regelui Iosif, primind în 1789 titlul de conte de la regele Carol al IV-lea.

Din 1778 până în 1783, Thérésa a fost trimisă spre a fi educată la o școală de maici din Franța, a fost elevă a pictorului Jean-Baptiste Isabey, s-a întors acasă pentru scurt timp și apoi tatăl ei a trimis-o înapoi la Paris pentru a-și finaliza educația și a se căsători.

Prima dintre multele ei aventuri amoroase a fost cu Alexandre de Laborde, dar cuplul a fost nevoit să se separe pentru că tatăl tânărului, Jean-Joseph de Laborde, nu a fost de acord cu relația lor. Cabarrus a aranjat apoi ca frumoasa sa fiică să se căsătorească cu un francez bogat și puternic pentru a-și consolida poziția în Franța.

Pe 21 februarie 1788 Thérésa s-a căsătorit cu Jean Jacques Devin Fontenay, ultimul marchiz de Fontenay, un aristocrat bogat care era descris ca fiind mic, roșu și urât. Mireasa avea 14 ani și curând a fost prezentată la curtea regelui Ludovic al XVI-lea. Tinerii căsătoriți au vizitat și curtea Spaniei, iar pe 2 mai 1789 Thérésa va avea un fiu, pe Devin Théodore de Fontenay, al cărui tată a fost, probabil, Felix le Peletier de Saint-Fargeau, nu soțul ei.

Când a izbucnit Revoluția franceză, în 1789, Fontenay a plecat din Franța, iar tânăra și-a reluat numele de fată și a obținut divorțul doi ani mai târziu, în 1791. Ea s-a refugiat în Bordeaux, unde a fost susținută financiar de unchiul ei, iar aici l-a întâlnit pe Jean Lambert Tallien, comisarul Convenției Naționale la Teatru, cu care a început o aventură. În decembrie 1793 frumoasa Thérésa a apărut costumată ca Zeița Rațiunii la o mare paradă organizată la Bordeaux de noul ei iubit.

În februarie 1794, Jean Lambert Tallien a fost denunțat de Maximilien Robespierre pentru că era prea moderat și relaxase măsurile de represiune. Robespierre i-a reproșat, de asemenea, legătura cu "o anume Cabarrus, o fostă nobilă, care l-a convins să ierte mulți dușmani ai Republicii". Tânăra l-a însoțit pe Tallien când acesta a mers la Paris pentru a-și justifica comportamentul, dar a fost încarcerată din ordinul lui Robespierre mai întâi în închisoarea La Force, apoi în închisoarea Carmes.

Aici a întâlnit-o pe Joséphine de Beauharnais, iar în acest timp Tallien a devenit unul dintre principalii organizatori ai Reacției Thermidoriene care l-a răsturnat pe Robespierre. Pe 27 iulie 1794 Tallien le-a eliberat din închisoare pe Thérésa și pe Joséphine de Beauharnais, iar ea a devenit curând una dintre cele mai importante figuri din viața politică franceză. Thérésa a avut o influență destul de mare asupra iubitului ei, iar după izbucnirea Reacției Thermidoriene i s-a spus Notre-Dame de Thermidor.

Era deja însărcinată cu fiica lor, așa că noul cuplu s-a căsătorit pe 26 decembrie 1794. Mariajul lor a fost relativ scurt, iar când Theresa a început procedura de divorț în februarie 1797 soțul ei era plecat cu Napoleon în Egipt. Bărbatul a fost capturat de britanici în timp ce se întorcea în Franța și ținut prizonier, astfel că divorțul a fost finalizat abia după eliberarea sa, în 1802.

Thérésa a devenit în această perioadă sufletul vieții sociale pariziene. Salonul ei era faimos și ea a devenit una dintre inițiatoarele noului curent al modei feminine care a reintrodus stilul grecesc antic la Paris. Era o figură extravagantă, foarte populară, și în epocă se spunea că face baie în suc de căpșuni pentru înfrumusețare. La o vizită pe care a făcut-o la Palatul Tuileries, s-a îmbrăcat cu o pelerină neagră și a purtat opt inele cu safire la mâini și șase inele la picioare, o brățară de aur pe fiecare gleznă și nouă brățări pe fiecare braț, iar pe cap a purtat o coroană cu rubine. Cu altă ocazie, ea a apărut la Opera din Paris purtând o rochie albă din mătase, fără mâneci și fără lenjerie intimă, rămânând celebru comentariul unui martor: "Nici o altă persoană nu putea avea o ținută așa somptuosă fiind dezbrăcată!"

După divorțul de Tallien, Theresa a avut un scurt flirt cu Napoleon. Apoi a fost amanta puternicului Paul Barras, a cărui fostă amantă fusese Joséphine, prima soție a lui Bonaparte. Nu după mult timp a devenit iubita milionarului Gabriel-Julien Ouvrard cu care a avut patru copii și, în cele din urmă, încercând să-și recâștige respectabilitatea, s-a căsătorit cu François-Joseph-Philippe de Riquet, Conte de Caraman. Nunta a avut loc pe 22 august 1805, la scurt timp după ce el devenise al șaisprezecelea Prinț de Chimay.

Theresa și-a petrecut restul vieții mai întâi la Paris, apoi pe moșiile Chimay. Devenise una dintre cele mai faimoase femei din Franța și nu i-a plăcut acest rol. Odată a apărut la Luvru însoțită de toți cei zece copii pe care i-a avut cu diverșii ei soți și iubiți și atât de mulți curioși s-au adunat să o vadă de aproape, încât a trebuit să fugă pe o scară pentru a se salva de privirile oamenilor.

Thérésa Cabarrus Tallien a murit pe 15 ianuarie 1835, la vârsta de 61 de ani, în Chimay și a fost înmormântată sub sacristia bisericii din localitate, unde se află astăzi un memorial în  onoarea ei.

***

 Lizuca și Patrocle, eroii din “Dumbrava minunată”, care a avut premiera pe 29 septembrie 1980

În primăvara anului 1979, actrița Draga Olteanu-Matei s-a gândit să ecranizeze “Dumbrava minunată“ a lui Mihail Sadoveanu, a plecat la Văratec şi i-a împărtăşit intenţiile Valeriei Sadoveanu, cea de-a doua soţie a scriitorului, apoi a început să lucreze la scenariu.

Alegerea fetiței care a jucat rolul principal i-a aparținut regizorului Gheorghe Naghi. Diana Muscă locuia la Piatra Neamţ și a fost selecţionată la probe dintre sute de copii pentru a o interpreta pe Lizuca.

Din vara anului 1979, când au început filmările în judeţul Neamţ, Diana… a devenit chiar Lizuca. Aşa o strigau toţi, era nedespărţită de Patrocle şi era convinsă că Sora Soarelui există cu adevărat.

“La primele filmări din pădurea Braniştea de lângă Nemţişor, într-o zi din luna august, echipa de filmare a fost înconjurată de copiii din sat. Auziseră de dimineaţă, la Târg, că se filmează, alergaseră în pădure şi aici nu le fusese greu să ghicească despre ce film e vorba. A fost de ajuns să audă: «Lizuca, Patrocle, la cadru!».

Au stat toată acea zi lângă echipa de filmare, deşi nimic din ce aşteptau ei să se întâmple nu se vedea. Doar pădurea, fetiţa, căţelul, o bătrână cu o legătură de surcele…

La Buftea, pe platoul cel mare, s-a construit chiar dumbrava cea minunată, cea din visul Lizucăi, înconjurată de stânci cu chip de om, cu o cascadă cu apă adevărată şi un pârâiaş cu pod de argint, cu plopi, sălcii, brazi, cu flori de tot felul şi de dimensiuni diferite, pe un covor moale de muşchi.

O scorbură uriaşă luminată feeric şi, alături de ea, pe una din stânci, un tron pe care stă Zâna închipuirii (Cezara Dafinescu), în rochie albă de voal, cu cosiţe blonde… În faţa ei, Sora-Soarelui (Aimée Iacobescu) înconjurată de cavalerii ei. În spate, într-un copac, Statu-Palmă cu Iepurele Şchiop, alături piticii cu Domniţa Bălaie, lângă podeţul de argint Crăiasa Furnicilor (Carmen Strujac) cu furnicile, Crăiasa albinelor (Eugenia Maci) cu albinele, Zâna Toamnei (Adela Mărculescu) şi, răspândiţi peste tot, fluturi, buburuze, libelule, ghiocei, flori de colţ, iepuri, broaşte, greieri, viorele… De fapt sunt copii pe care Lizuca, îmbrăcată în aceeaşi ponosită rochiţă gri şi basc de lână – așa e rolul! – i-a invidiat de cum i-a văzut intrând pe platou, pentru costumele lor”, scria revista Cinema în iarna anului 1979.

“Tot ce se vede în acest tărâm de vis şi basm, spune scenograful Guţă Ştirbu, e construit pornind de la elemente ale realului, altfel dimensionate, unele metamorfozate. Sunt lucruri din viaţa care o înconjoară pe Lizuca zi de zi, un real cunoscut proiectat în fabulous”.

Aşa a fost el gândit de Draga Olteanu-Matei (prezentă pe platou ca scenaristă şi ca interpretă a unui rol suculent, deşi secundar), care nu pierde prilejul să spună că n-a făcut decât să citească şi să recitească povestea lui Sadoveanu, rămânându-i fidelă în cele mai mici amănunte. “Şi-n filmările din exterior, povestea regizorul Gheorghe Naghi, am căutat ca totul să fie supradimensionat, tocmai pentru a sugera că şi realul e văzut prin unghiul subiectiv al unui copil. Vedem lumea prin ochii Lizucăi.

Această lume e cea care se împleteşte în vis cu elemente supranaturale din cărţile ei de poveşti, din basmele pe care I le spunea mama, din istorisirile bunicului despre viaţa albinelor, a furnicilor. Nimic mai firesc ca între elementele de basm din dumbravă să o întâlnim pe mama ei vitregă (Florina Cercel) cu prietenele ei (Draga Olteanu-Matei şi Ileana Stana Ionescu), bunicul (Ernest Maftei) şi bunica (Elena Drăgoi), alături de Zâna Toamnei şi de Crăiasa Furnicilor… Cea mai mare greutate şi cea mai mare grijă e să nu depăşim posibilităţile de fantazare ale unui copil de şase ani. Din acest punct de vedere, este chiar un film realist. Atât realul, cât şi visul aparţin unui copil de vârsta Dianei, adică a Lizucăi…

Am respectat întocmai povestirea marelui Sadoveanu de care ne-am apropiat cu multă dragoste, păstrându-i o întreagă atmosferă, fie că a fost vorba de inefabilul din vis sau din realitatea târgului moldovenesc, fie din casa bunicilor. Am beneficiat de un scenariu excelent scris de artista Draga Olteanu-Matei, care este şi una dintre interpretele filmului. (…) Cu multe luni înainte de a trage primul tur de manivelă, am luat un câine obişnuit al unui cunoscut şi i l-am dat Dianei. Ea l-a îngrijit, l-a hrănit, s-a jucat cu el şi astfel au devenit buni prieteni. Când am început să filmăm, comportarea lui era atât de firească, prezenţa sa lângă fetiţă atât de naturală, încât câinele s-a transformat cu adevărat în cunoscutul personaj din “Dumbrava minunată”.

Filmul a avut premiera pe 29 septembrie 1980 și a fost vizionat de 2.732.925 de spectatori în cinematografe, după cum arată o situație a numărului de spectatori înregistrat de filmele românești de la data premierei și până la 31 decembrie 2014 (statistică alcătuită de Centrul Național al Cinematografiei).

Scenariul: Draga Olteanu-Matei după “Dumbrava minunată” de Mihail Sadoveanu

Regia: Gheorghe Naghi

Imaginea: George Voicu

Decoruri: Guță Știrbu

Costume: Tomina, Guță Știrbu

Muzica: Cornelia Tăutu

Montajul: Eugenia Naghi

Coloana sonoră: Suru Bujor.

Cu: Diana Muscă, Ernest Maftei, Elena Drăgoi, Florina Cercel, Matei Alexandru, Draga Olteanu-Matei, Ileana Stana Ionescu, Cezara Dafinescu, Rodica Popescu-Bitonescu, Gheorghe Glină, Eugenia Ungureanu, Maria Ploaie şi Aimée Iacobescu

Producţie a Casei de filme Unu, realizată în studiourile Centru lui de producţie cinematografică «Bucureşti»

***

 Mihail Pascaly, sfârșitul trist al actorului bolnav de tuberculoză

Născut la Bucureşti într-o familie săracă de origine greacă, după unii biografi în 1829 (după alţii, în 1830 sau 1831), Mihail Pascaly a urmat doar şase clase “umanioare” la Sf. Sava, perioadă în care, pentru a se întreține, a dat lecţii particulare unor colegi înstăriți. A intrat apoi ca elev în trupa „diletanţilor români”, care juca pe scena teatrului „Momollo”, sub conducerea lui Costache Caragiale şi a asociatului său, Costache Mihăileanu. Pascaly a debutat în 1848, în comedia “O mie de franci mită sau o păhărnicie de trei zile”, piesă cu conținut politic ce îi aparținea lui Ion Dimitrescu.

În perioada următoare, tânărul a jucat pe diverse scene, fie alături de Costache Caragiale, fie alături de Fanny Tardini, fie în ansamblul lui Matei Millo, pentru ca, în cele din urmă, să plece la Paris, unde a făcut studii de teatru la şcoala celebrului artist Bouffé.

Reîntors în țară în 1860, şi-a alcătuit o trupă proprie numită „Micul Batel” şi a lucrat la o serie de piese, cele mai multe traduse sau adaptate, pe care le-a pus în scenă în sala Teatrului Bossel, aflată peste drum de Teatrul Naţional.

“Înfăţişarea lui Pascaly producea un farmec deosebit asupra oricui, când îl vedeai cu pletele-i negre, cu ochii lui căprui şi neastâmpăraţi, cu nasul drept şi ascuţit, cu buzele-i rumene şi subţiri, la colţul cărora înflorea un zâmbet şiret şi ironic; era peste putinţă să nu ţi se atragă atenţiunea, căci într’adevăr prestanţa şi mlădierea persoanei lui îl făcea să fie un oarecine, chiar printre oamenii cei mai însemnaţi”, îl descria C.I. Nottara.

Pascaly s-a orientat către un repertoriu eroic-romantic, punând în scenă piese după Dumas, Hugo sau Schiller sau melodramatic, dar nu a neglijat nici dramaturgia națională. Actorul a fost primul interpret al lui Răzvan din drama lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, “Răzvan şi Vidra”, dar a jucat și în comedii, atunci când acestea se ridicau la exigențele sale artistice.

Activitatea lui teatrală s-a desfăşurat în sala “Bossel” şi în sala Teatrului cel Mare (Naţional), precum şi — în 1868 şi 1871 — în turnee prin Transilvania şi Moldova, jucând la Braşov, Arad, Oraviţa, Iaşi și Botoşani, la primul dintre turnee fiind integrat în micuța echipă, ca sufleur şi actor, poetul Mihai Eminescu.

“În primăvara lui 1868, Eminescu îndeplineşte rolul de sufleur, traducător şi copietor de roluri în trupa lui Mihail Pascaly, un mare actor al timpului, unul din ctitorii teatrului românesc. În această ipostază l-a cunoscut I. L. Caragiale, care a fost deosebit de impresionat de întâlnirea cu acest „copil minunat”: „Era o frumuseţe! O figură plastică, încadrată de nişte plete mari negre, o frunte înaltă şi senină, nişte ochi mari — la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru, un zâmbet blând şi adânc melancolic”. Pascaly, desigur din motive de economie bugetară, l-a pus pe Eminescu să facă şi pe figurantul. „Adeseori sufla din cuşca lui îmbrăcat în diferite costume speciale trupelor provinciale, compuse din câte o haină Louis XIV, pantaloni bufanţi Henric IV şi chivere de carton aurit a la „Misterele Inchiziţiilor” sau din „Don Juan de Marara“, căci trupa era totdeauna restrânsă în artişti, aşa că nu numai sufleurul era chemat să ia şi el parte între personagele piesei, de multe ori se făcea apel până şi la bărbierul trupei — uneori chiar la pompier — spre a-i transforma în cine ştie ce lord sau baron din piesele romantice… Mihail Pascaly i-a încredinţat lui Eminescu şi traducerea din nemţeşte a unui destul de lung studiu de artă dramatică”, consemnează criticul de teatru Ioan Massoff în ziarul Universul din decembrie 1949.

Căsătorit cu o actriță, Matilda Pascaly (care l-a însoțit în permanență în turneele sale, dar care a murit prematur, se pare c[ în urma unui accident pe scenă), actorul a avut trei copii pe care a încercat să-i îndepărteze de viața teatrului care îi pricinuise atâtea necazuri, mai ales din pricina conflictelor deschise cu actorul Matei Millo.

Elevul maestrului, C.I. Nottara, scria în 1923 în revista „Literatura şi Arta Română”: “Până la 1871, când muri Matilda, îl găsim pretutindeni pe Pascaly, când în Capitală, când în provincie, mai ales în Iaşi şi în Transilvania, unde avu un succes strălucit.

Trecu apoi în 1874 cu trupa sa la circul Dersin, după care, în 1875, se reîntoarse în teatrul restaurat, atunci şi luă de la guvern concesiunea pe trei ani.

În 1881, reveni la teatru, dar prăpădit de boală. Uneori rămânea în culise, rezemat de câte un decor, aproape fără respiraţie. Dar cum intra în scenă, era un altul. Slăbiciunea pierea şi-şi termina jocul în aplauzele unanime ale publicului.

Doctorii îl trimiseră la Reichenhal şi, înainte de plecare, el organiză două reprezentaţii la Teatrul Naţional cu drama “Doi Sergenţi” şi la Raşca cu comedia “Ce ştie satul, nu ştie bărbatul”; în ambele aceste piese d’abia putu să joace.  Când se întoarse toamna în Bucureşti, boala îl consumă cu desăvârşire”.

Răpus de boala de piept, cel mai probabil tuberculoză, actorul a încetat din viaţă pe 30 septembrie 1882, într-o sordidă cameră de hotel aflată peste drum de vechiul Teatru Naţional, la doar 52 de ani. Mihail Pascaly a fost înmormântat la Cimitirul Bellu și, după cum povestea Ioan Massoff, în ziua înmormântării sale cineva care l-a întâlnit pe Matei Millo şi l-a întrebat cum se face că nu s-a dus la înmormântarea colegului său a primit următorul răspuns: „Amicul meu, ce să spun, eu n-aş vrea să fiu nici la înmormântare mea, atâta oroare îmi inspiră aceste solemnităţi…”

Pascaly a fost una din cele mai proeminente figuri ale teatrului românesc din secolul al XIX-lea, alături de Costache Caragiale şi Matei Millo. “Teatrul a pierdut prin moartea lui pe artistul care a luptat din răsputeri pentru propăşirea instituţiei şi pentru alcătuirea unui repertoriu din piesele autorilor contemporani însemnaţi, singura bază a unui teatru modern”, mai scria C.I. Nottara în revista „Literatura şi Arta Română” în 1898.

Surse:

Ioan Massoff în Revista Teatrul și cotidianul Adevărul

C.I. Nottara, articol omagial publicat în Revista „Literatura şi  Arta Română”, 1898