£££

 Când dealurile nu mai pot minți

Au dispărut unul câte unul, bărbați înghițiți fără zgomot de colinele Ozark, focuri stinse lângă care au rămas doar bocanci goi, capcane ruginite în locuri unde mâini omenești nu s-au mai întors niciodată, iar în nordul statului Arkansas, în anul 1899, douăzeci și opt de vânători de capcane au dispărut de-a lungul râului Buffalo, lăsând în urmă o tăcere atât de densă încât oamenii au început să dea vina pe munți, pe prăpăstii, pe viituri, pe lupi, spunând că pământul însuși ar fi flămând, deși ceva nu se potrivea, pentru că taberele erau lăsate în ordine, potecile se opreau brusc, curate, iar toate disparițiile aveau același punct comun, aceeași fâșie de pădure în care bărbații fuseseră văzuți ultima oară în viață.

Ceea ce a rupt, în cele din urmă, tăcerea nu a fost un cadavru, ci un țipăt purtat noaptea prin calcar, auzit de un ajutor de șerif care l-a urmărit până la o gospodărie pe care nimeni nu o vizita, o casă aparent banală, sub ale cărei podele a descoperit o pivniță ascunsă, încuiată, întărită, săpată suficient de adânc încât să înghită sunetul și lumina, iar femeile care locuiau deasupra, cunoscute drept surorile Caldwell, erau considerate tăcute, ordonate, prezente la biserică, fără să stârnească vreo suspiciune, însă pivnița adăpostea dovezi ale captivității și cruzimii, prea grele pentru a fi descrise, suficiente însă pentru a arăta că nu munții îi luaseră pe acei oameni, ci alți oameni.

Până la răsărit, casa a fost sigilată, surorile arestate, iar Ozark-ii au fost eliberați de o vină care nu le aparținea, însă cazul s-a stins din ziare aproape la fel de repede cum apăruse, transformat în șoapte și avertismente spuse fiilor care aveau să vâneze acele coline mai târziu, pentru că familiile nu au primit niciodată toate răspunsurile, iar pădurea și-a păstrat secretele, lăsând în urmă un adevăr incomod: sălbăticia nu te ucide întotdeauna, uneori doar ascunde ceea ce oamenii sunt capabili să facă.

Morală: Atunci când oamenii dispar și dăm vina pe pământ, pe întuneric sau pe noroc, încetăm să mai privim acolo unde ar trebui cu adevărat, iar tăcerea devine cel mai sigur adăpost pentru rău.

#PovestiIntunecate #IstoriiUitare #AdevaruriAscunse #LegendaSiRealitate #MemoriaLocurilor

£££

 Uneori, totul nu începe cu o tragedie, ci cu o glumă. Cu un pariu stupid, în care nimeni nu vrea să cedeze. Tinerețea, în esența ei, trăiește din provocări: cine e mai rapid, cine e mai curajos, cine îndrăznește mai mult. Ne simțim invincibili, ca și cum nimic rău nu ni s-ar putea întâmpla. Pentru că „nu e despre noi” — e despre alții, despre cei care „au avut ghinion”.

Și totuși, o singură secundă de suficiență poate să se transforme în ani de durere și luptă. Așa a fost și în cazul lui Sam Ballard.

În seara aceea, Sydney-ul era cufundat într-un aer blând, aproape catifelat, specific începutului primăverii australiene. În curtea din spate a unei case, printre pahare de vin și glume fără sens, stăteau șapte prieteni. Aveau nouăsprezece ani — vârsta la care viața pare abia să prindă viteză, iar orice risc e perceput ca un joc.

Îi spuneau „seara iubitorilor de vin roșu”. În realitate, era o imitație domestică a cluburilor de adulți: cabernet ieftin în pahare, conversații pseudo-inteligente, râsete puțin mai zgomotoase decât ar fi fost necesar. Unii discutau despre fotbal, alții despre fete, iar unii doar încercau să pară mai maturi decât erau.

Sam Ballard era unul dintre ei. Un tânăr calm, sigur pe sine, atletic. Jucător de rugby, despre care antrenorii vorbeau deja ca despre o speranță a echipei. Avea un zâmbet deschis, încrezător, ușor sfidător. Era genul de băiat care sare primul în apă, care nu-și pleacă privirea și nu recunoaște frica.

Când, pe plăcile de beton ale terasei, a apărut un limax de grădină, cineva a spus în glumă:

— Pariez că nu-l mănânci.

Toți au râs. Inclusiv Sam.

— Și dacă îl mănânc? — a răspuns el.

— Hai, nu fi copil, — a intervenit altul. — E doar un limax. N-o să mori din asta.

Sam a ridicat din umeri. Nu i-a trecut nicio clipă prin minte că ar putea fi mai mult decât un moment prostesc. Doar o glumă.

A luat limaxul de pe margine și l-a înghițit. Râdea, sorbind din vin. Nimeni nu a dat importanță gestului. După câteva minute, conversația s-a întors firesc la aceleași subiecte: sport, fete, examene.

Mai întâi a venit oboseala. Apoi durerea din picioare. A crezut că e doar urmarea efortului — antrenamentele de rugby nu fuseseră niciodată ușoare. Dar durerea nu dispărea. Picioarele începeau să-l lase, ca și cum trupul nu mai asculta de comenzile obișnuite. A încercat să ignore semnele. Cu o zi înainte se simțea de neînvins, iar acum abia putea urca scările. Frica nu a apărut imediat. Mai întâi iritarea, apoi neliniștea și, abia la final, conștientizarea: se întâmpla ceva ce nu putea fi explicat prin simpla oboseală.

Mama lui, Katie Ballard, avea să-și amintească mai târziu:

„A venit la mine și m-a întrebat: «Mamă, crezi că ar putea fi de la limax?» Am râs. I-am spus că nimeni nu se îmbolnăvește din așa ceva. Cât de tare m-am înșelat…”

După câteva ore, Sam nu mai putea să se ridice. A fost dus de urgență la spital. Diagnosticul rostit în salon părea aproape ireal: angiostrongiloză, o infecție cauzată de parazitul cunoscut sub numele de rat lungworm — „viermele pulmonar al șobolanului”. În Australia, boala era considerată aproape exotică, însă tocmai ea începuse să-i distrugă organismul.

În natură, totul urmează o logică simplă. Șobolanii poartă parazitul în plămâni. Excrementele lor infectează limaxii și melcii. Parazitul așteaptă, în trupul limaxului, să fie înghițit. De regulă, ciclul se închide din nou într-un șobolan. Uneori însă, accidental, apare omul. Omul nu face parte din acest cerc. Pentru parazit, el este o fundătură. Dar înainte de a muri, larva reușește să facă esențialul: să ajungă în creier.

Acolo începe inflamația membranelor cerebrale — meningoencefalita eozinofilică. O boală rară, terifiantă și aproape imprevizibilă. Simptomele nu apar imediat. De la un ușor disconfort până la paralizie totală. Uneori evoluția este fulgerătoare, în câteva zile; alteori, se întinde pe săptămâni.

Parazitul nu se reproduce în corpul uman. Dar daunele sunt deja făcute. Niciun medicament nu poate întoarce timpul înapoi. Nimeni nu știe dinainte cum se va sfârși: cu o simplă amețeală sau cu o comă.

Sam a intrat în comă. A fost dus în secția de terapie intensivă, iar medicii au avertizat imediat: șansele de supraviețuire erau infime, una la milioane.

Mușchii i se topeau. În câteva luni, pierduse aproape patruzeci și cinci de kilograme. Trupul îi era menținut în viață doar de tuburi și aparate. Un medic i-a spus lui Katie fără ocolișuri: chiar dacă s-ar produce un miracol, fiul ei nu va mai fi niciodată același.

„Îl țineam de mână. Îi șopteam că sunt lângă el. Îi spuneam că totul va trece. Dar, în adâncul sufletului, știam: Sam cel pe care îl cunoșteam dispăruse”, avea să povestească ea mai târziu.

În a patru sute douăzecea zi, el a deschis ochii.

Însă trupul nu-i mai aparținea. Nu se putea mișca. Nu putea vorbi. Nu putea respira fără ajutorul unui tub.

Sam trăia. Dar era o viață în condiții pe care nimeni nu le-ar fi ales vreodată. Paralizat, legat de un scaun cu rotile, își începea fiecare zi cu proceduri. Hrănire prin sondă. Fizioterapie. Injecții fără sfârșit.

Katie, mama lui, nu l-a părăsit nicio clipă. A învățat să aibă grijă de el așa cum ai grijă de un nou-născut, doar că acest „copil” fusese cândva un tânăr puternic, un sportiv cu spatele lat și vise de campionat.

Costurile tratamentului au depășit sute de mii de dolari. Familia abia făcea față. Atunci, prietenii lui Sam au început o campanie de strângere de fonduri. Vindeau bilete la meciuri, organizau seri caritabile, înregistrau videoclipuri cu povestea lui.

„Era fratele nostru”, spunea unul dintre ei. „Simțeam că trebuie să fim alături de el. Pentru că totul a început cu o simplă glumă.”

Pentru prietenii lui, acea seară a devenit un punct fără întoarcere. Nu mai glumeau ca înainte, nu mai făceau pariuri stupide, nu-și mai dovedeau curajul pe seama altora. Gașca lor, odinioară zgomotoasă și nestăpânită, s-a destrămat în priviri tăcute și întâlniri tot mai rare.

Fiecare a trăit asta în felul său. Unul a renunțat la alcool, convins că nu mai vrea să simtă acea bravură inconștientă care i-a costat viața lui Sam. Altul a părăsit sportul, incapabil să suporte amintirile locurilor unde alergaseră cândva umăr la umăr. Un al treilea evita pur și simplu orice discuție despre acea noapte, pentru că vorbele tăiau ca niște cioburi.

Se adunau adesea la Katie: o ajutau, o duceau cu mașina, reparau câte ceva prin casă. Și de fiecare dată când îl vedeau pe Sam în scaunul cu rotile, se surprindeau gândind același lucru: cât de puțin este nevoie pentru ca totul să se schimbe.

„Nu te gândești că o singură secundă îți poate hotărî întreaga viață”, a spus unul dintre prietenii lui Sam. „În noaptea aceea, am crescut.”

Katie a încercat mult timp să nu caute vinovați. Dar, uneori, privind fotografiile lui de dinainte de boală, avea impresia că toți erau vinovați: hazardul, ușurătatea cu care trăiesc cei de nouăsprezece ani și chiar ea însăși. Vinovată că nu a simțit pericolul, că nu a pus la îndoială un răspuns simplu. Vinovată că a crezut în acel „nu e nimic grav”.

„M-a întrebat atunci dacă putea fi de la limax. Iar eu am spus — nu. Eram mama lui. Ar fi trebuit să știu. Ar fi trebuit măcar să verific…”

Nu rostea aceste cuvinte cu voce tare. Dar gândul o urmărea de ani întregi. Uneori avea impresia că această vină devenise umbra ei — trăia cu ea, adormea cu ea și se trezea odată cu primele raze ale soarelui. Oricât timp ar fi trecut, ideea că atunci ar fi putut pur și simplu să caute un răspuns, să se îndoiască măcar o clipă, nu îi dădea pace.

Au trecut opt ani. Povestea lui s-a răspândit în toată Australia.

Despre el se vorbea la întâlniri școlare dedicate siguranței și în jurnalele de seară, medicii invocau cazul său la conferințe, iar antrenorii le vorbeau adolescenților nu despre „curajul cu orice preț”, ci despre responsabilitate. Pentru mulți părinți, numele lui Sam a devenit o explicație scurtă și dureroasă pentru copii: de ce trebuie spălate verdețurile și de ce „pe pariu” este cel mai prost sfetnic.

A învățat din nou să vorbească — mai întâi prin sunete, apoi silabe, iar mai târziu cuvinte scurte, tastate pe computer. Degetele îi mai ascultau uneori, ca și cum și-ar fi amintit o mișcare uitată. Fizioterapeuții prindeau aceste victorii de o clipă și le transformau în exerciții. Existau zile în care reușea puțin mai mult decât ieri și săptămâni în care organismul părea să bată în retragere.

Însă trupul ceda treptat: de corpul fragil se agățau complicațiile, iar puterile se risipeau mai repede decât reușeau să revină.

În noiembrie 2018, la opt ani după acea noapte, Sam a murit, înconjurat de familie.

După cazul său, medicii australieni au inițiat campanii de informare: nu consumați melci și limaxi cruzi, spălați bine verdețurile, fiți atenți la copii.

Sam Ballard a murit, dar povestea lui continuă să trăiască, ca o amintire tăcută a fragilității trupului și a impulsivității tinereții.

Și dacă cineva ar putea să se întoarcă în acea seară, la băieții care râdeau cu paharele în mâini, poate că ar pune o palmă pe un umăr și ar spune: „Ajunge. Astăzi nu e nevoie să demonstrezi nimic.” Uneori, adevăratul curaj stă în capacitatea de a refuza.

Fie ca această poveste să rămână o regulă simplă: nu acceptați provocări „pe pariu”, fiți mai atenți, aveți grijă de voi și unii de alții. Pentru că acum știm: chiar și cea mai nevinovată glumă poate costa o viață.

Bazat pe fapte reale.

£££

 În vremuri în care femeile nu aveau drept de vot și nici nu îndrăzneau să viseze la o carieră, o tânără de 18 ani a citit niște cuvinte care i-au aprins în suflet o flacără nestinsă.

„Femeile sunt create doar pentru a naște copii și a îngriji casa.”

Așa scria un jurnalist.

Elizabeth Cochran nu a putut accepta această insultă.

A luat hârtia și pana și a scris o scrisoare plină de revoltă redactorului.

Nu a semnat nici „domnișoară”, nici „doamnă”…

A semnat ca o femeie cu o voce proprie.

Redactorul a fost atât de impresionat, încât a dorit să o cunoască.

După ce a văzut-o, i-a oferit imediat un loc de muncă.

Și i-a dăruit un pseudonim inspirat dintr-un cântec popular — Nellie Bly.

Astfel s-a născut una dintre cele mai curajoase jurnaliste din istorie.

Drumul ei abia începea.

La început i-au fost încredințate „subiecte feminine” — moda, teatrul, viața mondenă…

Însă Nellie a refuzat să fie încadrată în limite înguste.

În 1885, la doar 21 de ani, a cerut să fie trimisă în Mexic ca reporter.

A plecat singură. Fără însoțitor.

A scris despre săraci, despre țărani, despre abuzurile puterii.

Articolele ei au înfuriat regimul lui Porfirio Díaz, iar Nellie a fost nevoită să fugă pentru a evita arestarea.

Dar nu s-a oprit. Niciodată.

Doi ani mai târziu, a fost angajată de New York World, ziarul magnatului presei Joseph Pulitzer.

Și acolo a schimbat jurnalismul pentru totdeauna.

Nellie s-a prefăcut bolnavă psihic pentru a fi internată într-un azil de femei cu afecțiuni mintale.

A petrecut zece zile printre țipete, foame, umilință și suferință.

Reportajul ei — „Ten Days in a Mad-House” — a provocat un scandal național.

Au urmat anchete, unele instituții au fost închise, iar sistemul de îngrijire psihiatrică din New York a fost reformat.

Nellie Bly a demonstrat că jurnalismul poate salva vieți.

Însă aceasta nu a fost tot.

Inspirată de romanul lui Jules Verne, și-a propus imposibilul —

să înconjoare lumea în 80 de zile.

A reușit în doar 72 — cu o mică valiză, un ceas și un carnet de notițe.

Călătoria ei a fost urmărită de mii de oameni din întreaga lume.

La întoarcere, a devenit o adevărată celebritate.

Dar Nellie nu căuta gloria — ci schimbarea istoriei.

Mai târziu, s-a căsătorit cu magnatul industriei siderurgice Robert Seaman, cu 42 de ani mai în vârstă decât ea.

După moartea lui, a preluat conducerea fabricii de recipiente metalice.

Și nu s-a limitat la administrare — a inovat.

A brevetat mai multe invenții, printre care:

„Recipientul pliabil etanș”, care a revoluționat industria chimică.

„Încălzitorul portabil pentru lichide”, menit să mențină o temperatură constantă.

Într-o epocă în care femeile nu aveau încă nici măcar drept de vot, Nellie Bly era deja antreprenoare și inventatoare.

Când a izbucnit Primul Război Mondial, nu a rămas acasă.

A fost printre primele femei corespondent de război, plecând pe frontul european.

A văzut moartea soldaților, a scris despre orfani, despre văduve, despre suferința lăsată în urmă de bombe.

Nu a încetat niciodată să vorbească despre ceea ce alții preferau să ascundă.

La 27 ianuarie 1922, la vârsta de 57 de ani, viața ei a fost curmată de pneumonie.

Dar a lăsat ceva ce nu îmbătrânește:

exemplul unei femei care a sfidat lumea — doar cu un condei în mână.

Care a pășit în întuneric pentru a aduce lumină.

Care a dovedit că curajul nu are gen.

Povestea ei nu este doar istoria unei jurnaliste.

Este istoria unei revoluții.

Numele ei a fost Nellie Bly.

Și a schimbat lumea…

cu o singură scrisoare.

£££

 Cabina de probă. Oglinzi, lumină, muzică — o zi obișnuită, un magazin ca oricare altul.

Stăteam și probam o pereche de blugi când, deodată, s-a auzit un ciocănit timid în peretele cabinei.

— Iertați-mă — o voce nesigură — dumneavoastră, din cabină… sunteți femeie?

Am stat o clipă pe gânduri.

— Cred că da, am răspuns sincer.

— Vai, ajutați-mă, vă rog! Dar încet, vă implor!

Pentru o clipă, mi-am imaginat că pe undeva, prin apropiere, un maniac în fustă de second-hand își întinsese capcana pentru doamnele prea încrezătoare.

Am tras cu prudență cu ochiul.

Maniac nu era.

În schimb, era ea — o femeie firavă care, se vedea limpede, tocmai declarase război propriului mărimii 52 și hotărâse că îl poate învinge într-un duel cu o fustă-creion, îngustă, de mărimea 48.

Victoria părea una de compromis: reușise să intre în fustă, dar ieșirea devenise imposibilă.

— Hai să chemăm o vânzătoare, am propus eu.

— Cum?! — a șoptit ea disperată. — O să creadă că am stricat marfa! Trageți aici, cu grijă!

Am tras.

Fusta nu a cedat.

Am pufnit, am foșnit, am oftat — și, bineînțeles, am atras atenția.

Ușa s-a deschis brusc: două vânzătoare au năvălit înăuntru, iar din spatele lor se ițea un agent de pază. După privirile lor, am înțeles că ipoteza cu maniacul nu trăia doar în imaginația mea.

— Ce se întâmplă aici? — a mormăit paznicul.

Am explicat.

El a izbucnit în râs:

— Trebuie să așteptați până slăbește!

Dar vânzătoarele, în loc să râdă, s-au mobilizat. Întregul departament s-a transformat într-o echipă de salvare: sfaturile curgeau ca din cornul abundenței — „rotiți-vă!”, „relaxați abdomenul!”, „dați-vă cu săpun pe șolduri!” Până și electricianul din sala vecină a apărut, plin de zel: „poate tăiem fermoarul?”

Inteligența colectivă e o forță de temut. După o jumătate de oră, am reușit, în cele din urmă, să eliberăm prizoniera din captivitatea fustei.

Nimeni nu a avut de suferit. Nici măcar fusta.

Doamna a fost așezată, i s-a dat apă minerală, a fost liniștită. Și atunci una dintre vânzătoare, nemairezistând, a murmurat:

— De ce ați ales mărimea asta? Se vedea clar că e prea mică!

Femeia a oftat adânc și a răspuns încet, cu o voce aproape copilărească:

— Știam… dar speram.

Și m-am gândit: cât de mult din viața unei femei încape în această propoziție scurtă. Puțină durere. Puțină încăpățânare. Și, întotdeauna — speranță.

(c) După o povestire de Natalia Lonikova

£££

 Tocurile înalte au fost inventate inițial pentru bărbați, nu pentru femei, și erau un accesoriu de război. 

În Persia secolului al X-lea, soldații de cavalerie purtau tocuri pentru a-și fixa mai bine cizma în scara șeii atunci când trăgeau cu arcul de pe cal. Tocurile le ofereau stabilitate pentru a elimina inamici. Au ajuns în Europa ca un simbol al masculinității și puterii militare, fiind adoptate de femei abia mult mai târziu.

Funcționalitatea lor era strict mecanică și vitală pentru arcașii călare. Fără acel blocaj proeminent sub călcâi, piciorul ar fi putut aluneca ușor prin scara șeii în timpul galopului, destabilizând soldatul în momentul crucial al tragerii. Posibilitatea de a se ridica în șa și de a rămâne fixat ferm le oferea o precizie letală, transformând tocul într-o componentă tehnologică a echipamentului militar, nu într-un moft estetic.

Acest stil a migrat către vest la sfârșitul secolului al XVI-lea, odată cu misiunile diplomatice trimise de Șahul Abbas I al Persiei către curțile regale europene. Aristocrații europeni au fost fascinați de aspectul impunător al emisarilor persani și au început să copieze încălțămintea acestora. A purta tocuri a devenit rapid un mod de a emula virilitatea și exotismul războinicilor din Orient, fiind adoptate inițial doar de bărbați.

În scurt timp, semnificația lor s-a transformat din una practică în una de statut social. Deoarece tocurile înalte sunt nepractice pentru munca fizică sau pentru mersul pe distanțe lungi, purtarea lor transmitea un mesaj clar: posesorul era suficient de bogat încât să nu fie nevoit să muncească și își permitea să dețină cai. Astfel, înălțimea tocului a devenit direct proporțională cu rangul social.

Cel mai faimos promotor al acestei mode a fost regele Ludovic al XIV-lea al Franței, cunoscut sub numele de Regele Soare. Deoarece avea o înălțime modestă, de aproximativ 1,63 metri, monarhul purta tocuri de 10 centimetri pentru a părea mai impunător în fața curții sale. El a instituit chiar o regulă strictă: doar membrii favoriți ai nobilimii aveau permisiunea de a purta tocuri roșii, similare cu ale sale, transformând încălțămintea într-un instrument politic.

Femeile au început să adopte acest stil abia pe la jumătatea secolului al XVII-lea. Într-o perioadă în care moda feminină începea să împrumute elemente din garderoba masculină pentru a exprima emanciparea, doamnele și-au tăiat părul mai scurt și au început să poarte pălării și tocuri. Aceasta a fost o încercare de a prelua, prin vestimentație, o parte din puterea și autoritatea socială rezervată până atunci bărbaților.

Pe măsură ce timpul a trecut, designul încălțămintei a început să se diferențieze în funcție de gen. Tocurile bărbaților au devenit mai groase, pătrate și robuste, în timp ce tocurile femeilor au evoluat spre forme mai subțiri și mai curbate. Această scindare stilistică a marcat începutul separării vizuale clare între încălțămintea masculină și cea feminină pe care o cunoaștem astăzi.

Marea schimbare a venit odată cu Iluminismul, la sfârșitul secolului al XVIII-lea, un fenomen cunoscut de istorici drept „Marea Renunțare Masculină”. Bărbații au început să respingă hainele ornamentale și ostentative în favoarea unor ținute mai practice, sobre și raționale. Tocurile înalte au fost considerate iraționale și efeminate, fiind abandonate complet de moda masculină europeană și rămânând exclusiv în sfera feminină.

Cu toate acestea, moștenirea originală a tocului persan nu a dispărut complet din garderoba bărbaților. Ea a supraviețuit și a fost adaptată în cizmele de cowboy din Vestul Sălbatic american. Și în acest caz, tocul înalt și înclinat al cizmei texane servește exact aceluiași scop original: prevenirea alunecării piciorului prin scara șeii în timpul călăriei, demonstrând o continuitate istorică fascinantă.

Astfel, ceea ce considerăm astăzi simbolul suprem al feminității și al eleganței delicate are, în realitate, rădăcini adânci în istoria militară și în dorința bărbaților de a domina câmpul de luptă. Este un exemplu remarcabil de cum semnificația obiectelor se poate inversa complet de-a lungul secolelor, trecând de la utilitate brută la estetică pură. Sursa:Anxietate

£££

 S-a întâmplat în 18 decembrie 2010: În această zi, a trecut în eternitate actriţa Rodica Tapalagă. Actriţa de teatru şi film Rodica Tapalagă s-a născut la 12 ianuarie 1939, la Dorohoi, judeţul Botoşani, fiind sora mai mică a actorului Ştefan Tapalagă.După ce a absolvit, în 1959, Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale" din Bucureşti, a fost repartizată la Teatrul Naţional din Craiova. Aici a interpretat mai multe roluri, între care: Eliza Doolittle din „Pygmalion'' de G.B. Shaw (1959, regia Vlad Mugur), Eleva din „Steaua fără nume'' de M. Sebastian (1960, regia A. Moldovan), Valia din „Poveste din Irkutsk'' (1961, regia Radu Nicolae), Fata în albastru din „Celebrul 702'' (1960, regia Radu Miron).

A fost remarcată, apoi, de marea doamnă a teatrului românesc, Lucia Sturza Bulandra, care a chemat-o în 1961, să dea o probă la teatrul pe care aceasta îl conducea în Bucureşti.Dintre spectacolele în care a jucat pe scena Teatrului „Lucia Sturdza Bulandra'', începând din 1961: „Copiii Soarelui'' de Maxim Gorki (1961, regia Lucian Pintilie şi Liviu Ciulei); „Proştii sub clar de lună'' de Teodor Mazilu (1962, regia Lucian Pintilie); „Comedia erorilor'' de William Shakespeare (1963, regia Lucian Giurchescu); „Opera de trei parale'' de Bertolt Brecht (1964, regia Liviu Ciulei şi Raul Serrano); „Sfântul Mitică Blajinu'' de Aurel Baranga (1966, care a semnat şi regia); „Nu sunt Turnul Eiffel'' de Ecaterina Oproiu (1966, regia Valeriu Moisescu); „D'ale carnavalului'' de I.L. Caragiale (1966, regia Lucian Pintilie); „Melodie varşoviană'' de Leonid Zorin (1968, regia Ivan Helmer); „Aceşti nebuni făţarnici'' de Teodor Mazilu (1970, regia Emil Mandric); „Trei Generaţii'' de Lucia Demetrius (1974, regia Petru Popescu); „Azilul de noapte'' de Maxim Gorki (1975, regia Liviu Ciulei).În 1964 a jucat pe scena Teatrului Nottara în spectacolul „Colombe'' de J. Anouilh (regia Sanda Manu).

Rodica Tapalagă s-a făcut remarcată în perioada 1977-1982 şi pe scena Teatrului Mic, unde a jucat în: „Unchiul Vania'' de A.P. Cehov (regia Laurenţiu Azimioara), „Pluralul englezesc'' de A. Ayckbourn (regia Sanda Manu), „Nebuna din Chaillot'' de A. Giraudoux (regia Silviu Purcărete), „Copiii lui Kennedy'' de Robert Patrick (regia Dragoş Galgoţiu).Revenită în 1983 la Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra", actriţa a mai jucat în: „Rezervaţia de Pelicani'' de D.R. Popescu (1983, regia Valeriu Moisescu), „Trenurile mele'' de Tudor Muşatescu (1985, regia Petru Popescu), „O dimineaţă pierdută'' de Gabriela Adameşteanu (1986, regia Cătălina Buzoianu), „Totul în grădină'' de Edward Franklin Albee (1997, regia Tudor Mărăscu), notează acelaşi site.

După o lungă absenţă, actriţa a interpretat rolul principal - regina Charlotte - în spectacolul „Nebunia Regelui George'' de Alan Bennett, avându-l ca partener pe actorul Mircea Albulescu în rolul regelui George al III-lea. Spectacolul în regia lui Petre Bokor a avut premiera în zilele de 26 şi 27 iunie 2004. Alături de cei doi mari actori au mai jucat Petre Lupu, Radu Amzulescu, Claudiu Stănescu, Şerban Celea, Romeo Pop, Marius Chivu, Iuliana Ciugulea, Gheorghe Ifrim ş.a.Vocea inconfundabilă a Rodicăi Tapalagă a impus-o în teatrul radiofonic, unde a interpretat zeci de roluri, şi s-a remarcat în numeroase scenete şi spectacole de varietăţi TV alături de alţi mari actori precum Toma Caragiu, Dem Rădulescu, Mitică Popescu, Stela Popescu, Ştefan Tapalgă.

A întruchipat personaje de neuitat şi în filme, chiar dacă au fost adesea roluri de plan doi, colaborând cu regizori precum Dan Piţa, Mircea Veroiu, Gheorghe Vitanidis, Mircea Daneliuc.Pe marele ecran a debutat în filmul „Alo?...Aţi greşit numărul!'' (1958, regia Andrei Călăraşu), în care a jucat şi fratele său, Ştefan Tapalagă. În filmografia sa se regăsesc: „Aproape de soare'' (1960, regia Savel Stiopul), „Cinci oameni la drum'' (1962, regia Gabriel Barta, Mihai Bucur), „Politică şi...delicatese'' (1963, regia Haralambie Boroş), „Tănase Scatiu'' (1976, regia Dan Piţa), „Între oglinzi paralele'' (1978, regia Mircea Veroiu), „Vis de ianuarie'' (1978, regia Nicolae Opriţescu), „Artista, dolarii şi ardelenii'' (1978, regia Mircea Veroiu), „Clipa'' (1979, regia Gheorghe Vitannidis), „De dragul tău, Anca!'' (1983, regia Cristiana Nicolae), „Dragostea şi revoluţia'' (1983, regia Gheorghe Vitanidis), „Vreau să ştiu de ce am aripi'' (1983, regia Nicu Stan).

A mai jucat în filmele „Cui i-e frică de Virginia Woolf'' (1995, regia Olimpia Arghir) şi „'Sistemul nervos" (2005, regia Mircea Daneliuc). A fost protagonista acestui ultim film, respectiv Nica, bătrâna de la ţară, şi a jucat alături de actorii Cecilia Bârbora, Dorel Vişan, Mitică Popescu.Actriţa a fost distinsă cu premiul Asociaţiei Cineaştilor din România ACIN 1976 pentru rolul din „Tănase Scatiu'' şi a primit, în 2001, premiul UNITER pentru întreaga activitate. În 2006 a primit premiul revistei „Cuvântul'' la categoria film, pentru rolul Nica din „Sistemul nervos''. S-a aflat, în decembrie 2009, printre laureaţii premiilor Municipiului Bucureşti pentru artă şi cultură, secţiunea „Artele spectacolului".În decembrie 2000 i-a fost decernat Ordinul Naţional „Pentru Merit'' în grad de Ofiţer pentru realizări artistice remarcabile şi pentru promovarea culturii

Surse:

https://www.cinemagia.ro/actori/rodica-tapalaga-2399/

www.aarc.ro 

https://adevarul.ro/news/eveniment/moartea-actrite-rodica-tapalaga-1_50abe0687c42d5a66381b1a7/index.html

https://www.agerpres.ro/documentare/2019/01/12/documentar-80-de-ani-de-la-nasterea-actritei-rodica-tapalaga--239134

https://www.ziarulmetropolis.ro/rodica-tapalaga-scena-gloria-si-cantitati-incredibile-de-aplauze/

http://www.eugeniavoda.ro/ro/emisiuni/arte/rodica-tapalaga

£££

 S-a întâmplat în 18 decembrie…

- 1737: A murit Antonio Stradivari, celebru constructor italian de viori (n. ~1644) Antonio Stradivari a făurit aproximativ 1100 instrumente din care 600 ramase (cunoscute) astăzi. A construit în atelierul său din Cremona viori, viole, celli, ghitare dar şi o harpă. Actualmente se află în proprietatea academiei de muzică din Neapole, Italia. Instrumentele sale sunt, pe lângă sunetul deosebit şi rareori egalat, o investiţie financiară foarte bună, în ultimii 30 de ani preţul instrumentelor sale crescând de peste 200 de ori, ajungându-se astăzi la 5-6 milioane de Euro, şi sunt în continuă creştere. Viorile dar şi celelalte instrumente stradivariene au fost botezate de-a lungul timpului: Soil, Doamna Tennant, Elder, Tuscan, Medici, Amarillys Fleming, fiecare având o istorie pe masură. A avut elevi celebri, ca Ruggeri, Bergonzi, sau Omobono Stradivari, fiul său. Alături de Giuseppe Guarneri „del Gesu”, este considerat etalon în domeniul său. Numărul copiilor realizate după viorile sale este remarcabil (milioane în toată lumea). Multe mistere s-au născut de-a lungul timpului legate de sunetul instrumentelor sale, vorbindu-se mai ales de lac, lemn, rareori despre lucrătura sa perfectă.Un fapt interesant este că lemnul provine din zona munţilor Balcani, dar şi a arcului carpatic, adunându-se dovezi chiar că ar proveni de lângă Manastirea Putna. Creaţia sa se distinge în trei mari perioade. Prima, influenţat de maestrul său, Amati, în care construieşte viori după modelul acestuia. A doua sau „epoca de aur” este perioada în care a creat cele mai distinse instrumente şi ultima, în care a fost ajutat de fiul său, Omobono, datorită vârstei înaintate, decedând la 93 de ani. Dupa moartea maestrului, în atelierul său sunt găsite 92 de instrumente, printre care şi celebra vioara Messeas niciodată cântată, expusă într-un muzeu şi evaluată la 20-30 milioane Euro. 

- 1803: A murit Johann Gottfried Herder, scriitor şi filosof german.

- 1824, 18/29: S-a născut Vasile Maniu, publicist, scriitor, istoric (a cercetat originea poporului român, încercând să definească conceptul de naţiune română) şi om politic liberal; membru titular al Societăţii Academice Române din 1876 (m. 1901).

- 1829: A murit naturalistul francez Jean-Baptiste Lamarck; a elaborat prima teorie evoluţionistă, care oferea şi o explicaţie ştiinţifică a evoluţiei („Filosofia zoologică", 1809) (n. 1744)

- 1846: A murit mitropolitul Veniamin Costache, cărturar, traducător şi poet; alături de Gheorghe Asachi, a avut o contribuţie însemnată în organizarea învăţământului de toate gradele din Moldova (n. 1768). 

- 1854: S-a născut Ioan Nădejde, sociolog, lingvist, publicist şi om politic (m. 1928)

- 1856: S-a născut Sir Joseph John Thomson, fizician englez, laureat al Premiului Nobel (d. 30.08.1940)

- 1860: S-a născut Edward MacDowell, compozitor, pianist şi pedagog american (m. 1908)

- 1863: S-a născut arhiducele austriac Franz Ferdinand; din 1896 devenind primul succesor la tronul imperiului Austro-Ungar, până asasinarea lui la Sarajevo la 28 iunie 1914 de către Gavrilo Princip, un student sârb bosniac de 19 ani. Atentatul de la Sarajevo a constituit motivul începerii primului război mondial, în august 1914 (d.28.07.1914)

- 1865: În Statele Unite ale Americii a fost abolită sclavia, odată cu intrarea în vigoare a celui de-al 13-lea amendament al Constituţiei.

- 1865: A murit compozitorul şi dirijorul brazilian Francisco Manuel da Silva, autorul imnului naţional (compus în 1822, ca piesă pentru fanfară, i se vor adăuga versurile abia peste o sută de ani, în 1922); fondator al Conservatorului din Rio de Janeiro - 1847 (n. 1795)

- 1878, 6/18: S-a născut Iosif Vissarionovici Stalin, un revoluţionar bolşevic şi conducător politic sovietic. Stalin a devenit Secretar General al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice în 1922 ( d. 05.03.1953 )

- 1879: S-a născut Paul Klee, pictor, gravor şi scriitor elveţian; membru al grupărilor avangardiste. Paul Klee (n. Münchenbuchsee lângă Berna, Elveţia - d. 29 iunie 1940 în Muralto) a fost un pictor, desenator şi teoretician german al artei de origine elveţiană .A fost membru al grupărilor avangardiste germane, profesor la Bauhaus, a îmbinat tendinţele moderne în artă într–un desen sintetic, cu linii cromatice îndrăzneţe. Subiectele lui Klee acoperă o plajă infinită, mergând de la motive figurative (personaje, peisaje terestre, acvatice şi celeste) la forme geometrice sobre şi polimorfe (săgeţi, cruci, stele, puncte) şi la scrisori (pictograme, hieroglife).

- 1880: Apare, în Monitorul Oficial, ordinul de înfiinţare a Şcolii Normale Superioare din Bucureşti (va începe să funcţioneze din ianuarie 1881), sub direcţia lui Ion Zalomit; a luat fiinţă ca anexă a Universităţii din Bucureşti, existenţa ei fiind considerată, în epocă, absolut necesară pentru pregătirea pedagogică a viitorilor profesori

- 1892: Premiera baletului „Spărgătorul de nuci" de Ceaikovski are loc la „Mariinskii Teatr" în St. Petersburg

 1899: A murit Bonifaciu Florescu, critic literar, poet şi traducător, fiul natural al lui Nicolae Bălcescu (n. 1848).Opera literară:

• Etiam contra omnes, Bucureşti, 1875; 

• Curs facultativ de istorie modernă critică, Bucureşti, 1875; 

• O sută de adevăruri, Bucureşti, 1875; 

• Quelques vers. Au profit des blesses, Bucureşti, 1877; 

• Memento de istorie universală sau Istoria în tablouri, Bucureşti, 1883; 

• Ritmuri şi rime, Bucureşti, 1892; 

• Studii literare, I-II, Bucureşti, 1892-1893; 

• Aquarele şi poezii în proză, Bucureşti, 1894.

- 1901: A avut loc, la Bucureşti, concertul inaugural al Societăţii corale „Carmen”, înfiinţată de D. G. Kiriac, la 1/14 iunie acelaşi an, Societatea avea ca scop răspândirea şi cultivarea muzicii în popor.

- 1913: S-a născut Willy Brandt (numele real: Herbert Frahm), om politic social-democrat german; preşedinte al Partidului Social-Democrat (1964-1987), apoi preşedinte de onoare; cancelar federal al RFG (1969-1974); Premiul Nobel pentru Pace în anul 1971, drept recompensă pentru politica sa de apropiere de Europa de Est şi de Germania de Est (m. 1992) 

- 1915, 18/31: S-a născut Vintilă Horia (numele la naştere: Caftangioglu), poet, prozator şi eseist; din primăvara lui 1945 trăieşte în Italia (unde practică jurnalismul); în 1948 emigrează în Argentina (unde este lector de limba şi literatura română la Facultatea de Litere şi Filosofie din Buenos Aires), pentru ca în 1953 să se stabilească în Spania (unde va lucra şi ca redactor la Radiodifuziunea Spaniolă); în februarie 1946 este condamnat în România (de Tribunalul Poporului) la muncă silnică pe viaţă (m. 1992, la Villalba, Spania). 

- 1917: A murit (la Tokyo) Nicolae Dimitrie Xenopol, prozator (se numără printre primii susţinători ai realismului la noi) şi om politic liberal (şef de cabinet al lui I. C. Brătianu între anii 1885 şi 1914, deputat, ministru al industriei şi comerţului, ministru plenipotenţiar al României în Japonia); fratele istoricului A. D. Xenopol.

- 1919: A murit Sir John William Alcock, aviator englez; împreună cu Arthur Whitten Brown, a pilotat primul zbor transatlantic fara oprire de la St John's, Newfoundland la Clifden, Connemara, Irlanda (n. 05.11.1892) 

- 1920: S-a născut soprana germană Rita Streich (m. 1987)

- 1922: La Dayton (SUA) se efectuează primul zbor de încercare cu elicopterul conceput şi realizat de inginerul american de origine română George de Bothezat (n. 1883 - m. 1940) 

- 1923: Muzeul Militar Naţional, creat în aprilie 1914 ca secţie militară a Muzeului Naţional al României, a fost transformat în instituţie de sine stătătoare.Muzeul Militar Naţional din Bucureşti a fost înfiinţat în 18 decembrie 1923 prin Înaltul Decret nr. 6064, semnat de regale Ferdinand I al României. Primul director al muzeului a fost generalul Constantin Ştefănescu-Amza.    

- 1925: S-a născut compozitorul Vasile Veselovski (m. 1998), autor al unor şlagăre îndrăgite precum Strada Speranţei, De–ar şti ea marea, Merit eu.

- 1928: Are loc prima transmisiune a unei emisiuni umoristice la Radiodifuziunea Română (emisia inaugurală a Radioului românesc a avut loc la 1.XI.1928)

- 1929: S-a născut ziaristul Dionisie Şincan; deşi a lucrat şi în presa scrisă, a fost legat de Radiodifuziunea Română întreaga viaţă (de la angajarea aici, la 15.VIII.1951, până în ultima zi a vieţii); a fost membru în primul Consiliu de Administraţie al Societăţii Române de Radiodifuziune, după apariţia Legii organice a radioului public românesc (m. 2000).Dionisie Sincan si-a început cariera ca reporter la Radio, încă din anul 1951. Mutat în 1969 la TVR, va parcurge toate trepteleierarhiei profesionale, de la redactor la publicist comentator, realizator de emisiuni, redactor sef adjunct, redactor sef si director general adjunct. Membru al Uniunii Scriitorilor din România, membru în primul Consiliului de Administratie al Radioului Sincan a fost un fin observator al al vietii parlamentare din Romania. Emisiuni – „Teleglob”, „Drumuri în istorie”. A fost dinstins cu Premiul şi Medalia comemorativă Panait Istrati pentru documentarul Pe urmele lui Panait Istrati, Diploma de onoare pentru întreaga activitate, acordată de UZR 1993 Premiul pentru gazetarie „Pamfil Şeicaru” 1994.

- 1933: S-a născut inginerul agrochimist Cristian Hera; contribuţii în domeniul ştiinţei solului, nutriţiei plantelor şi folosirii raţionale a îngrăşămintelor chimice; a introdus cercetarea cu izotopi stabili şi radioactivi în agricultura din România; membru titular al Academiei Române din 2004, vicepreşedinte al acestui for din aprilie 2010

- 1937: S-a născut istoricul literar Georgeta Antonescu 

- 1939: A murit Nicolae Drăganu, filolog, lingvist, lexicograf şi istoric literar, preşedinte al Secţiei literare a ASTREI; s-a numărat printre realizatorii „Dicţionarului limbii române", contribuind la stabilirea etimologiei cuvintelor regionale şi arhaice; membru titular al Academiei Române din 1939 (n. 1884).Absolvă Gimnaziul Superior Fundaţional (devenit ulterior Liceul Grăniceresc „George Coşbuc”) din Năsăud (1902). Bursier din fondurile grănicereşti, studiază filologia clasică şi limba română la Universitatea din Budapesta. Doctor în filologie română cu teza Compunerea cuvintelor româneşti (1906). Obţine atestatul în limba şi literatura latină, greacă şi română, fiind promovat profesor ordinar la liceul din Năsăud. Este abilitat ca docent la Universitatea din Cluj (1916), iar după Marea Unire participă la reorganizarea acesteia. Profesor de limba şi literatura română veche la Facultatea de Litere şi Filosofie din Cluj. Face parte din colectivul Muzeului Limbii Române, întemeiat de Sextil Puşcariu, la Cluj, în 1919, unde participă la elaborarea Dicţionarului limbii române. Preocupări de filologie, lexicologie, onomastică, sintaxă şi istorie literară. Primar al municipiului Cluj între anii 1933-1938.

- 1943: S-a născut Keith Richards, muzician englez, chitaristul celebrei trupe The Rolling Stones şi unul dintre membrii fondatori ai acesteia

- 1944: A părut primul număr din cotidianul „Le Monde”, sub direcţia lui Hubert Beuve–Mery

- 1944: Al doilea război mondial: Armata a IV–a Română intră pe teritoriul Cehoslovaciei pentru a participa la operaţiile militare desfăşurate împotriva armatei germane. 

 - 1946: S-a născut regizorul american Steven Spielberg; de trei ori câştigător al premiului Oscar şi producătorul de film cu cel mai bun succes financiar al tuturor timpurilor; filmele sale au avut încasări de aproape 8 miliarde de dolari la nivel mondial („Jurasic Park", „Lista lui Schindler" – Premiul Oscar)

 - 1950: S-a născut Gillian Armstrong, prima femeie regizor de film din Australia.

- 1963: S-a născut actorul american de film Brad Pitt. A devenit celebru la mijlocul anilor 1990 după ce a interpretat rolurile principale din filmele Interviu cu un vampir în 1994 şi Seven în 1995. Pitt a fost nominalizat la Premiile Oscar pentru rolul său din filmul Twelve Monkeys din 1996 şi pentru rolul din Strania poveste a lui Benjamin Button din 2009. A fost etichetat ca fiind unul dintre cei mai atrăgători bărbaţi din industria filmului.

- 1963: A murit medicul Ion Nicolau; specialist în pediatrie, a efectuat importante cercetări privitoare la tuberculoză, reumatism, meningită cerebro-spinală, malnutriţie şi inaniţie, boli sangvine infantile; membru corespondent al Academiei Române din 1955 (n. 1885)  

- 1966: Satelitul Epimetheus al lui Saturn este descoperit de Richard L. Walker 

- 1968: A murit Dorothy Annie Elizabeth Garrod, arheolog şi cercetător britanic; a fost cea dintâi femeie numită profesor la Universitatea Cambridge (1939) şi cea dintâi cercetătoare a preistoriei care a deţinut o catedră universitară în ansamblul universitar Cambridge-Oxford (n. 1892) 

- 1977: A murit Teodor Scarlat, poet şi prozator (n. 1907) 

- 1979: Adunarea Generala a ONU adoptă Convenţia ce apară femeia împotriva discriminarii în domeniul politic, economic, social şi cultural; România va ratifica Convenţia la 7 ianuarie 1982 

- 1980: S-a născut cântăreaţa pop şi compozitoarea americană Christina Aguilera

- 1981: A murit compozitorul Aurel Popa (n. 1917)

- 1987: A murit criticul literar Mircea Scarlat (n. 1951) 

- 1989: A murit scriitorul român de origine germană Franz Liebhard (pseudonimul literar al lui Robert Reiter) (n. 1899)

- 1990: A murit violoncelistul francez Paul Tortelier (n. 1914)

- 1991: Semnarea, la Srasbourg, a actului de aderare a României la Convenţia Culturală Europeană. Convenţia Culturală Europeană a fost încheiată, sub egida Consiliului Europei, la Paris, la 19.XII.1954

- 1993: A murit actorul Gheorghe Cozorici (n. 1933)

- 1995: A murit inginerul german Konrad Zuse, inventatorul primului calculator din lume; în 1938 el a realizat un prim computer mecanic - Z1; câţiva ani mai târziu, în 1941, a construit primul computer electronic programabil din lume - Z3 (n. 1910)

- 1997,18/19: A murit Ion Vlasiu, sculptor, pictor şi scriitor (n.6.V.1908). Ion Vlasiu a studiat sculptura cu Romulus Ladea la Şcoala de belle-arte din Cluj. După o serie de călătorii (Praga, Belgrad şi Budapesta), deschide o expoziţie personală de pictură şi sculptură la Paris, la Galerie Contemporaine. Expune la Salon des Tuileries dar şi la Bienala de la Veneţia (1976).Este autorul mai multor monumente dedicate unor evenimente sau figuri memorabile ale istoriei şi culturii româneşti – Horia, Closca şi Crişan (Cluj, 1974), Monumentul Unirii (Blaj, 1975), Monumentul lui Aurel Vlaicu (Târgu-Mureş 1976), Ion Creangă (Piatra Neamţ, 1983). Distincţii: Premiul Academiei Române (1939); Premiul Anastase Simu (1942); Doctor Honoris Causa (1993, Cluj).

- 2001: A murit şansonetistul şi compozitorul francez Gilbert Bécaud (n. 1927)

- 2006: A murit Ion Rotaru, istoric literar şi stilistician (n. 1924).Ion Rotaru a urmat Şcoala Normală din Bacău (1936-1944) şi, concomitent, cursul superior al Liceului „Principele Ferdinand” din acelaşi oraş. Pentru o vreme, a fost învăţător la şcolile din ţară, dar a continut studiile la Facultatea de Filologie, secţia limba şi literatura română, a Universităţii din Bucureşti (1948-1952). Paralel cu pregătirea doctoratului, a fost colaborator extern la Institutul de Lingvistică al Academiei Române. În 1964, cu teza Eminescu şi poezia populară,a obţinut titlul de doctor. Cooptat în 1953 la Catedra de literatură română a Facultăţii de Filologie de la Universitatea din Bucureşti, trece prin toate gradele didactice până la cel de profesor; se pensionează în 2001. Între 1968 şi 1971 predă ca lector la Facultatea de Litere a Universităţii din Lyon şi la sucursala acesteia din Saint-Etienne (Franţa), iar după 1995 este profesor la instituţii de învăţământ particular: Universitatea „Spiru Haret”, Colegiul de Birotică, unde predă un curs de stilistică birotică, Institutul de Istorie a Diplomaţiei „Emil Racoviţă”, Academia pentru Studiul Comparat al Religiilor şi Culturilor Universale etc. Ca lingvist, a debutat cu un studiu referitor la depalatizarea labialelor în graiul din valea Bistriţei moldovene, în revista „Cum vorbim” (1952), iar editorial cu o bibliografie comentată despre Ion Creangă (1959). Opera sa principală, O istorie a literaturii române (I-III, 1971-1987), constituie una dintre puţinele încercări postbelice de abordare integrală a evoluţiei istorice a literaturii române. Aceeaşi perspectivă evolutivă, cu insistenţă analitică asupra momentelor importante ale afirmării conceptului, relevă lucrări precum Forme ale clasicismului în poezia românească până la Vasile Alecsandri (1979), cursul universitar Literatura română veche (1981) şi Valori expresive în literatura română veche (I-II, 1976-1983), rezultat al unei perseverente preocupări de studiere a începuturilor culturii şi literaturii române. Rotarua contribuit la alcătuirea capitolului Literatura istorică în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea,inclus în primul volum al tratatului academic Istoria literaturii române. A îngrijit, dar mai cu seamă a prefaţat ediţii din scrierile lui Dimitrie Cantemir, Ion Neculce, Constantin Stamati, Vasile Alecsandri, Nicolae Filimon, Mihai Eminescu, Ion Creangă, George Coşbuc şi Nicolae Iorga.

- 2009: A murit Henry Kehiaian, chimist francez de origine română (stabilit în Franţa din 1970); din 1955 şi-a consacrat activitatea termodinamicii chimice; membru de onoare din străinătate al Academiei Române din 1993 (n. 1929)

- 2010: A murit actriţa Rodica Tapalagă (n. 1939).Cei mai mulţi regizori au preferat să o distribuie în comedii. De abia în cea de-a doua parte a carierei sale, directorii de scenăau înţeles că Rodica Tapalagă era actorul total, cel care declamă, cântă, dansează, ne face să râdem şi să plângem, deopotrivă. Rodica Tapalagă a creat roluri memorabile pe scenele Teatrului „Naţional” din Craiova, Teatrului „Nottara”, Teatrului „Mic” şi Teatrului „Bulandra” din Bucureşti. Televiziunea a reprezentat o componentă esenţială a personalităţii sale artistice. Rodica Tapalagă se confundă, pur şi simplu, cu istoria divertismentului de televiziune din România. Nici participările sale la radio nu au fost mai prejos. Actriţa a fost distinsă, la Galele Uniter 2001, cu Premiul pentru întreaga activitate.

- 2011: A murit Vaclav Havel, om politic şi scriitor ceh; simbol al disidenţei anticomuniste şi al renaşterii democraţiei în Europa de Est; unul dintre întemeietorii mişcării contestatare „Carta 77"; arestat şi închis de mai multe ori în perioada 1977-1989 pentru atitudinea sa anticomunistă; ultimul preşedinte al Cehoslovaciei (1989-1992) şi primul preşedinte al Republicii Cehe (1993-2003) (n. 1936)