CINCINAT PAVELESCU
Cincinat Pavelescu (1872-1934) a fost un poet de o mare eleganță stilistică și sensibilitate, totodată și un epigramist de o vervă incurabilă, dublată de o forță pamfletărească. El, Păstorel Teodoreanu, și Ion Ionescu-Quintus au impus epigrama ca o specie literară, într-o vreme cînd satira și umorul fin, replica imediată și jocurile de cuvinte malițioase erau (și încă mai sînt) considerate la marginea literaturii. Cincinat a dominat saloanele literare de la Paris și de la noi și, în general, toate manifestările literare unde era invitat. În aplauzele publicului, își recita poeziile și epigramele, unele compuse pe moment (precum Ionel Fernic melodiile, în trăsura care îl purta de la ,,Capșa” la ,,Athénée Palace”). Creațiile sale circulau liber și cuceriseră admirația cititorilor încă înainte de a fi strînse într-un volum, cum spunea Tudor Vianu într-un medalion consacrat poetului. Cine mai știe azi că romanțele ,,Îți mai aduci aminte, doamnă?”, ,,Frumoasa mea cu ochii verzi” și poate altele sînt compuse de Nello Manzatti, pe versurile lui Cincinat Pavelescu? (Nello Manzatti era, de fapt, Ion Mînzatu, celebru în perioada interbelică, dar șters din evidență, pînă astăzi, pe motiv că, legionar fiind, compusese cîntece legionare și, în final, fugise din țară.) Pe doamne le complimenta cu madrigaluri, iar pe domni cu mesaje înțepătoare și calambururi prinse în catrene menite să descrețească frunțile. ,,Madrigal. Proverbul zice, pe femeie/ Să n-o atingi nici cu o floare;/ Dar nu vorbește de săruturi/ Și nu vorbește de fecioare”.
Popularitatea lui în epocă întrecuse cu mult opera literară, atît de mare era magnetismul personalității sale, prin farmecul cotidian și prin atracția publicului spre epigramă. Ca orice poet, Cincinat Pavelescu devenise o legendă încă din timpul vieții, și creațiile sale apăreau fără opreliști, în mai toate publicațiile vremii. Ajutor pe care au contat toți aceia care i-au creionat monografia vieții și operei, precum Mircea Trifu, Barbu Lăzăreanu, Dr. Nicolae Moisiu și, nu în ultimul rînd, Dr. Elis Râpeanu și lucrarea sa, ,,Epigrama în literatura română”, apărută în anul 2001.
Poetul a susținut tot timpul că s-a născut în București, pe 20 octombrie, deși, după unii, locul nașterii ar fi, de fapt, satul Milcov de lîngă Rîmnicu Sărat, lucru, desigur, fără importanță, dacă ne gîndim că, adesea, provincialii consideră că e de bon ton să se dea bucureșteni. Sau, dacă-s de la țară, măcar tîrgoveți, conform tradiției inaugurată la noi de literatura de ,,fiziologii” din perioada pașoptistă. Tatăl său era eminentul inginer Ion Pavelescu, asupra căruia vom reveni mai încolo. Mama era fiica unui boier Bucșan, care se înrudea cu Alexandrina, soția lui Caragiale, deci, prin această relație, și Cincinat ar fi fost cimotie, prin alianță, cu Nenea Iancu.
La fel ca atîția alții, Cincinat s-a apucat să facă versuri încă de copil, dar n-a îndrăznit să publice decît după Bacalaureat. A început Dreptul la București și l-a teminat la Paris, unde a obținut și doctoratul. Altfel, avocat și procuror, dar mai mult judecător, și numai în orășelele din provincie. ,,Am colindat întreaga țară,/ Cinstit c-o leafă de aprod,/ Punînd sub robă o chitară/ Ș-o inimă de COD”. Motivul acestei ostracizări se pare că ar fi fost caracterul său în răspăr cu moravurile vremii și cusurgiu din cale-afară, dar nu putem trece cu vederea nici posibila înrîurire dinspre Alexandru Macedonski, o altă natură conflictuală de notorietate. Păi, cum să ajungi magistrat în București cînd publici asemenea epigramă?: ,,Ferdinand de cînd e rege,/ Ce să spun, nu pea alege,/ Nici la vin, nici la femei,/ Dar regina bea Știrbey”. Macedonski făcuse chiar pușcărie pentru atitudinea sa antidinastică. Dar, cînd, în sfîrșit, a primit mult-dorita medalie ,,Bene Merenti”, a devenit cel mai înfocat admirator al lui Carol I.
Cincinat Pavelescu s-a format ca poet în cercul lui Macedonski și al revistei ,,Literatorul”, cînd a învățat că: ,,A scrie versuri, e ușor, mult mai greu e să faci poezie”. Victor Eftimiu, un alt poet și epigramist de anvergură, i-a făcut un portret interesant: ,,Era elegant, purta jiletcă de catifea pe-al cărei fond întunecat părea și mai palidă mîna lui grăsuță pe care o ținea pe inimă cînd își recita poeziile celebre în epocă”.
Cincinat Pavelescu a debutat în 1911 cu volumul ,,Poezii”, care s-a impus prin versurile cizelate pînă la perfecțiune, după îndrumările lui Macedonski. Structura lui de protestatar față de urîțeniile vieții, nedreptățile sociale, arivismul și mediocritatea semenilor l-au împins spre epigramă. ,,În majoritatea lor trufașe/ Și spre sporirea gușilor,/ E scris ca regii să se-ngrașe/ Din sîngele supușilor”. Dar, poate ca un reflex, calul său de bătaie a rămas lumea justiției, atît de coruptă și populată cu destui incompetenți: ,,Al meu spirit mă va scoate/ Din magistratură. Poate,/ Dar mirarea-i cum pe tine/ Tocmai lipsa te menține”. În schimb, epigramele adresate confraților, în afara înțepăturilor inerente, conțin și o doză de înțelegere și duioșie, suficiente cît să nu provoace revolta subiecților. Iată una adresată lui Caragiale: ,,E tot așa de potrivit/ Să zici că eu aș fi ciupit/ O epigramă din Petron,/ Ca și cînd eu te-aș acuza/ C-ai plagiat pe Caion!”. Alta, lui Octavian Goga: ,,La banchet figuri cinstite./ Goga s-arată prudent/ Ne-ndrăznind ca să invite/ Magistrații de talent”. Sculptorului Oscar Späthe: ,,Fantesia-i vagabondă/ Pentru ce-n butoi s-afundă?/ Fiindcă berea este blondă/ El cu bronzul o confundă”.
În nr. 2/1972 al revistei ,,Manuscriptum” a fost publicată o scrisoare pe care Cincinat Pavelescu i-a trimis-o de la Paris, pe 2 iunie 1923, lui Corneliu Moldovanu (1883-1952), poet, prozator și autor dramatic, la București. Prin conținutul ei, scrisoarea este un fel de autobiografie din care răzbate amărăciunea expeditorului, care, deși moral pînă-n vîrful unghiilor, educat și cultivat, a avut parte de o existență cenușie din pricina persecuțiilor venite dinspre politicienii mediocri și venali ai timpului.
,,Iubite Corneliu,
Iartă-mă, te rog, că-ți răspund cu întîrziere, dar a trebuit să fac o conferință la Liège, cu prilejul unui festival al studenților (...) Îți sunt recunoscător că, în vremurile astea, aprige de egoism, ai timpul să te mai gîndești la poeziile unui om uitat de toți. Gestul tău răscolește în sufletul meu emoțiuni pline de frăgezime. Ai rămas tot poetul plin de sinsibilitate și duioșie. Viața nu te-a îndîrjit și ți-a mai lăsat în suflet colțuri neveștejite. Eu nu mai am puterea nici să mă mai revolt. Tot ce mi se întîmplă mi se pare firesc, din moment ce mi-am dat seama că norocul n-a căzut în lozul meu (...) Îți voi transmite pe un petec de hîrtie aceste 4 versuri, cari mi-au servit drept deviză: «Eu am trăit de azi pe mîine,/ Făr’ să mă gudur, nici să cer.../ M-am mulțumit cu-n colț de pîine/ Ș-un colț de cer».
Ca biografie: sunt născut pe 20 octombrie 1872, în București. Pe vremea aceea, tatăl meu, inginerul Ion Pavelescu, era director la Tarapana, unde se fabricau banii. Ce ironie! Am fost emoționat, zilele acestea, văzînd Lièjul (sic), unde tata și-a făcut studiile de inginer. Am văzut pergamentul diplomelor lui. Bietul tata fusese o somitate. Pe acel pergament ornat cu coroana regelui Belgiei, era scris, în toți anii și la toate materiile, numai cuvîntul «eminent». Un detaliu din viața lui. Pe cînd era Director la Școala de Arte și Meserii, pe care a creat-o el, era la CFR șeful biroului de Sudii. El făcea planul mașinilor pe care le executa Krupp. Trimis să le primească, avea 1 sau 2% asupra întregei comenzi. Tata, deși avea 6 copii, n-a primit niciodată sumele acelea mari pentru un om sărac și cu 6 copii, ci le-a lăsat fabricei ca să se întreție din ele 10 elevi ai Școalei, care veneau să facă practică în fabrici 2 ani. Toți elevii lui astfel s-au perfecționat în străinătate nu cu bursa statului – ci a directorului. Mai e nevoie de comentariu?
Mama era fata unui boier român, D. Bucșan. Am și azi o icoană de argint pe care tata-mare a cumpărat-o cu galbenii primei sale lefi de magistrat. Fratele său era casier al Eforiei Spitalelor Civile. Nașul mamei fusese generalul Năsturel Hierăscu, care se înrudea cu Bucșanii. Mama mea era o femeie mititică și cu talia fină de domnișoară pînă la moarte. S-a prăpădit tînără. N-avea nici 40 de ani. La moartea ei, bietul Macedonski i-a ținut un discurs în strada Teilor 38, actuala casă a Doctorului Vladoyan, care era casa noastră părintească. Pe cînd eram în străinătate, s-a vîndut casa pentru o datorie la credit și la o Doamnă Bostaki. Într-un portret de familie la moșia Parepa a Doamnei Colonel Mateescu, născută Bucșan, vara bună a mamei, am văzut un portret vechi. Era un bătrîn boier cu barba albă și cu o căciulă enormă în cap, în genul celei pe care o avea Enăchiță Văcărescu. El arăta cu degetul o carte pe care erau scrise vesuri de el, un fel de maxime de viață. Din nenorocire, portretul bătrînului Bucșan a ars odată cu castelul de la Parepa. Un domn Greceanu, care s-a ocupat cu genealogia, a spus mamei că familia ei este veche și ilustră. Un spătar Bucșan a fost decapitat de turci pe la 1549 (...) Numele nostru de familie este altul. Dar în școala din Rm. Sărat, un profesor a schimbat numele tuturor elevilor. Dacă pe ta-su îl chema Pavel, el înscria Pavelescu. Pe fratele tatei, ca să nu se confunde, l-a înscris Paulescu. Doctorul N. Paulescu este vărul meu, fiind fiul senatorului C. Paulescu, fratele tatei. E de remarcat că neamul tatei e plin de intelectuali. Mama lui Octavian Goga era vară cu tata. Mama vorbea remarcabil franțuzește, nemțește, italienește. Învățase latinește și grecește, ca să ne preparăm cum trebuie lecțiile. Am ieșit la Bacalaureat cel dintîi din 280 de candidați la concursurile în scris. Am început dreptul în țară și l-am continuat la Paris. M-am înscris la doctorat, dar nu l-am dat. (Am uitat să spun că am și sînge grecesc în mine, întrucît mama-mare era născută Filality). Disescu m-a chemat din străinătate pentru a mă numi în magistratură. Am fost întîi numit supleant la Trib. Ilfov. Peste noapte, Take Ionescu, care avea nevoie de acest loc, mi-a rupt decretul și am fost trimis la Plăinești, unde era un castel. De acolo, am plecat la Brăila, apoi la Corabia, apoi la Piatra Neamț supleant. Am trecut apoi la Rm. Sărat, București, Buftea, Slănic, Sinaia, Constanța, iar Sinaia și, în fine, destituit, în timpul războiului, de ministrul Marghiloman, fiindcă făceam propagandă la Paris. După război, am fost numit consilier la Curtea de Apel din Cluj. La Sinaia, mi s-a distrus tot: casă, bibliotecă, mobilă, manuscrise, și nici o despăgubire. Azi primesc de la moșioara de la Rm. Sărat 2300 de lei pe 6 luni. Și nici un ban alt de nicăieri! Cu toată propaganda pe care am făcut-o, nimeni nu-mi dă nimic. D. Duca vrea să-mi trimită 3000 de franci, ca să mă întorc în țară. Bine, dar cu ce să trăiesc la Cluj? Cu leafa de consilier de 3000 de lei? Aici am făcut datorii pe care nu le pot lăsa în sarcina bietei mele neveste. Zilnic vinde tot ce are. Știi că în țară am publicat în toate revistele și jurnalele principale. Am condus cu d. Mihalache Dragomirescu «Convorbiri critice» și «Literatorul» cu Macedonschi, cu care am scris tragedia în 5 acte, în versuri, «Saul». Strînsesem în două volume poezii pe care le refăcusem la Sinaia, ca să le public. Au dispărut în vîrtejul invaziei. Și epigramele la fel. Aveam și niște piese care le plăceau lui Gârleanu și lui Anghel. S-au dus și ele. Războiul nu mi-a lăsat în picioare decît mormîntul părinților de la Bellu. Iată de ce am plecat. Acum sunt bolnav de oboseală și de griji. Pe cînd subrefectul Ionescu, delegat din Filiași, primește, de 3 ani, 3600 de franci pe lună, eu n-am putut obține nici măcar un schimb de student. Dragă Corneliu, aș vrea să mor. Nedreptatea mă copleșește.
S-ar putea face, dragă Corneliu, niște ediții de lux, pe hîrtie de olandă și japan? În loc de bani, aș prefera 100-200 de volume frumoase. Scrie-mi tu. Culege ce crezi din poliloghia asta. Cu toată iubirea, admirația și recunoștința, Cincinat Pavelescu.
P.S. Alice îți trimite gîndurile cele mai prietenoase”.
