joi, 3 iulie 2025

$$$

 Timpul trece cu al său simț stingher. Nu are nevoie de ușă, sau de o crăpătură-n ziduri. Ne intră în oase și-n suflet pentru totdeauna. Este trăit simțitor, prin sentimentele noastre zilnice și-n zilele silnice.

Nu este o condamnare pur și simplu există. Există pentru că avem zile, avem nopți, avem clipe, avem sentimente. Și, sincer, în viață nu aveam nevoie de mai mult. Se spune că „ce este mult strică”. Dar ce poate strica timpul omului? Amintirile sale? Promisiunile? Sau starea de a fi om în fiecare zi?

Nu trebuie să purtăm totul ca pe o povară, dar ca povață, da. Fiecare zi face parte din povestea noastră, fie că ne place sau nu. Îndrăznim să visăm, dar pentru visuri trebuie să muncim. Poate că prin visul fiecărui om stă ascunsă această speranță a timpului, care ne încarcă pentru o altă zi, pentru o altă clipă. Hai, că mai e și mâine o zi să muncesc pentru visul meu!

Timpul, în esența sa, este îndrumar și îndreptar de comportament, de viață și de tot ce înseamnă a fi om pe pământ. Îmbrăcăm greșit hainele sale, da, hainele timpului, și-l grăbim ca pe un sentiment neforțat. Dar el nu ne aparține; el doar se trăiește, ireversibil.

Pot spune timpului să tacă, să se oprească, să stea de vorbă cu mine. Pot... dar oare el mă ascultă? Nu cred. Sau... nu știu ce să cred. Aleg, totuși, să cred în mine și-n faptele mele. Și las visul meu în Speranța timpului.

$$$

 Când actorul Anthony Hopkins se pregătea pentru rolul din filmul Fata de pe Petrovka, și-a dorit cu ardoare să citească romanul care stătea la baza scenariului. A venit la Londra și a colindat mai multe librării, însă cartea părea imposibil de găsit. Dezamăgit, s-a îndreptat spre metrou, dar înainte de a coborî pe peron, a zărit pe o bancă un volum uitat de cineva. Era chiar Fata de pe Petrovka.


Această întâmplare, de una singură, pare desprinsă dintr-o poveste fantastică. Dar șirul coincidențelor uluitoare nu se oprește aici.


Doi ani mai târziu, în timpul filmărilor la Viena, Hopkins a fost vizitat de George Feifer, autorul cărții. Acesta i-a mărturisit, cu o oarecare amărăciune, că nu mai deține nici măcar un exemplar al propriei sale opere. Singura copie fusese împrumutată unui prieten distrat, care o pierduse undeva prin Londra.


Hopkins a privit spre cartea pe care o adusese cu el și a întrebat: „Nu cumva este aceasta?”. I-a întins volumul, iar Feifer a încremenit — era chiar exemplarul său personal, cu toate notițele și adnotările scrise de mână pe marginea paginilor.


Un gest de destin, o coincidență care nu pare să-și aibă locul în lumea reală. Și totuși — a fost real.

$$$

 GENERAȚIILE 50-60-70.. o generație punte care a legat o lume analogică de lumea digitală, a muncit din greu, a crescut copii, a schimbat țări și sisteme. Mulți încă muncesc, au grijă de nepoți, învață să folosească telefoane și aplicații. Au stat cu „cheia de gât”, au făcut armata obligatorie, au prins comunismul (la noi), apoi Revoluția, tranziția, Europa deschisă, globalizarea, migrația… Totul.


SUNT OAMENI născuți în anii 50 și 60.❤️ Crescuți în anii 60. ❤️

Au făcut școală în anii 70. ❤️

S-au căsătorit în anii 80. ❤️

Au lucrat în anii 80-90... și unii ...încă muncesc din greu astăzi...😥

Au schimbat lumea în anii 90. "Au văzut lumina" în 2000. 

 Au supraviețuit aproape ȘAPTE decenii diferite...

DOUĂ secole diferite...

DOUĂ milenii diferite...

De la telefoane de lungă distanță la apeluri video în toată lumea, de la casete de film și slideshow-uri la Youtube, de la viniluri la muzică online, de la scrisori scrise de mână la e-mail, WhatsApp și rețele sociale.

 De la ascultarea jocurilor la radio, vizionarea televiziunii alb-negru și apoi televiziune de înaltă rezoluție.

Obișnuiau să meargă la magazinul video, acum se uită la Netflix.

 Au știut să printeze o fotocard, au avut primele calculatoare, carduri perforate, dischete, iar acum au gigabytes și terabytes pe telefoanele mobile sau iPad.

 De-a lungul copilăriei au purtat pantaloni scurți, apoi pantaloni lungi, oxfords, pantaloni scurți bermude sau fuste mini, fuste maxi, pene, harem și așa mai departe.

Purtau pantofi din fetru, role, triciclete și biciclete, mopede, mașini pe benzină sau diesel, iar acum merg cu hibrizi sau scutere 100% electrice, biciclete, scutere și mașini.

 Au evitat poliomielita, meningita, rujeola, gripa H1N1 și febra West Nile.

Da! Astfel de oameni au trecut prin multe, dar ce viață minunată și interesantă au avut!

Această generație a trăit și a experimentat mai mult decât oricare alta din istoria omenirii în fiecare dimensiune a vieții.

 !👏

$$$

 "- Stii tu cine este Ioana ? l-a întrebat o dată Sergiu Celibidache pe un prieten de-al său.

- Stiu şi eu ?! bâigui acela de teama unui răspuns greşit.

- Ioana este însăşi viaţa !

Zeci de ani mai târziu, după dispariţia fizică a marelui compozitor şi dirijor român, fu rândul Ioanei să-şi întrebe o prietenă:

- Tu ştii cine era Sergiu ? Îmi mânca aerul ! Nu voia săracul, dar mi-l mânca. Eu nu mai respiram și cred că am fost un fel de eroină că i-am rezistat.

Exuberantă, frenetică în felul ei de a trăi, „o cratiţă mereu în clocot” cum se descria ea însăşi, dar în aceeaşi măsură caldă şi apropiată, o femeie plină de har spiritual, şi nu în ultimul rând , o pictoriţă de mare talent, supranumită „sora mai glumeaţă a lui Paul Klee”, Ioana Celibidache a fost timp de 45 de ani nu doar soţia lui Sergiu Celibidache, ci însăşi viaţa lui.

S-au întâlnit în Buenos Aires la Teatrul Colon, unde Celibidache, în vârstă de 38 de ani, se afla în turneu cu orchestra Filarmonicii din Berlin. Ioana venise în Argentina cu al doile ei soţ, Nicolae Duca, „băiat de băiat”, „licenţiat în drept” , cu un cap de „fanariot afurisit” doar ca să-i arunce rutinii vieţii manuşa provocării unei aventuri.

În acea seară orchestra interpreta Simfonia a IV-a a lui Brahms. Când l-am văzut pe Sergiu Celibidache, spunea ea mai târziu, octogenară deja, am fost ca lovită de apoplexie. Nu mai văzusem şi nu mai auzisem aşa ceva până atunci. Ce a făcut tânăra Ioana de 26 de ani care la 4 ani era „praf” după băiatul spălătoresei familiei ei; la 9 ani era „lulea” după băiatul bancherului părinţilor ei, iar la 15 ani era deja măritată? După concert a mers direct în cabina lui Celibidache să-i ceară un autograf pe programul orchestrei. A fost un „coup de foudre” pentru amândoi !

- Sergiu m-a măsurat cu privirea de jos în sus, apoi s-a uitat cu privirea catifelată în ochii mei şi am plecat zbuciumată …

Ajunsă acasă, Ioana, fără pic de reţinere, îi declară soţului:

- Dragă, l-am găsit pe bărbatul vieţii mele !

Și a plecat. A lăsat totul şi a plecat. Soţul a crezut că e o joacă, o glumă, că Ioana a înnebunit. Spera într-o revenire a ei după ce-i trece frenezia amorului. „Jamais !” a fost răspunsul Ioanei. „Je suis partie pour la vie!” Si aşa a fost. Timp de 45 de ani, până la dispariţia pământească a lui Sergiu Celibidache, Ioana l-a urmat pretudindeni, cu şevaletul sub braţe, oriunde acesta avea concerte: Italia, Anglia, Danemarca, Suedia, Germania…

Întrebată cât de greu sau cât de uşor i-a fost să trăiască atâția ani în intimitatea lui Celibidache, Ioana Celibidache răspundea senin: „Nu ştiu. Mie mi s-a părut a fi un dar de la Dumnezeu.”

Despre Sergiu Celibidache s-au scris nenumărate biografii, dar „una mai proastă decât alta”, spunea Ioana Celibidache, deoarece nici una nu a reuşit să pătrundă esenţa clocotului existenţial al dirijorului.

Celibidache era altfel: un tumult, un vulcan, o furie, foarte critic, disciplinat, nu accepta mediocritatea. Un om care-şi cunoştea valoarea, dar care adesea se purta ca un copil. Te jucai cu el, era vesel, era amuzant.

În cartea „Sergiu altfel…” Ioana Celibidache vorbeşte despre Omul Celibidache, despre felul acestuia de a fi, despre obiceiurile și comportamentul lui cu care s-a obişnuit atât de greu: să fii prezentă la cele 5 minute de rugăciune ale dirijorului înainte de concerte, să fii disciplinată, să fii punctuală în orice, să fii întotdeauna acasă când venea de la repetiţii. Cât de uşor poate fi să stai alături de o fiinţă care trăia exclusiv prin orchestră şi repeţii, iar tu să fii mereu disponibilă pentru el ? Era acaparator, spunea Ioana Celibidache, nu puteam să fac tot ce-mi doream.

Dacă reuşeam să ies cumva de sub umbra lui, Sergiu întotdeauna mă determina să înţeleg că e foarte important să stau cu el. Si tot ea găsea răspunsul vindecător: „Dar și eu eram la fel, îngrozitor de acaparatoare”.

Două firi atât de profund personalizate artistic, atât de libere în cuget au trăit esenţa iubirii fără a umbri calea destinului celuilalt. Dimpotrivă. Sergiu, spunea Ioana Celibidache, m-a crescut. Eu eram tânără şi toată teoria lui despre viaţă am absorbit-o ca un burete. El a fost cel care a încurajat-o să urmeze cursuri de pictură şi tot el era cel mai dur critic al tablourilor ei.

- Ce-s chestiile astea ? întreba Celibidache după ce privea îndelung un tablou pe care soţia sa îl semna simplu cu „Ioana”. Unde vrei să ajungi ? Nu vezi că nu-i organic ?

Pentru Ioana Celibidache pictura a fost cea care i-a adus totul în viaţă, inclusiv pe Sergiu Celibidache. Am descoperit pictura în el, spunea ea. Eu întotdeauna am mâzgălit. Nu căutam. El m-a învăţat să caut. Spre sfârşitul vieţii marele dirijor a cărui concerte erau „adevărate liturghii simfonice” (Klaus Umbach), privea timp îndelungat tablourile Ioanei în care nu erau pictate lucruri ci efecte, stări şi o întreba: „Cum faci tu să ajungi la Dumnezeu cu pictura ?” Ioana nu-i răspundea. Nu eram demnă de răspuns, spunea ea.


Si totuşi Iubirea nu e de ajuns ? Unora le este de ajuns.

Au existat certuri, dispute sau conflicte în familia Celibidache ? Bineînţeles că au existat, spunea râzând Ioana Celibidache, amintindu-şi cum a plecat o dată de acasă supărată că soţul ei nu vroia în ruptul capului să închidă gâştele pe care le aveau la „casa de moară”, vila lor care se afla la 100 km de Paris. Gâştele sau eu, a fost ultimatumul Ioanei. Celibidache a ales gâştele, iar soţia şi-a făcut bagajele şi a plecat… pentru câteva zile când dirijorul a cedat în defavoarea gâştelor.

„Ne certam, dar nu ne plictiseam!” pare a fi secretul fericirii familiei Celibidache. Să înveţi să râzi cu „adversarul”, nuanţa mai târziu Ioana. Să râzi chiar dacă nu ai de ce, altfel, te plictiseşti de te ia dracu ! Aşa au râs 45 de ani !

- Bărbatul meu s-a prăpădit aşa, dintr-o dată.

După moartea dirijorului în anul 1996 Ioana Celibidache a intrat „într-un tunel al durerii”. A încetat să picteze, iar cei 5 câini Saint-Bernard pe care dirijorul îi îngrijea personal, au refuzat mâncarea pierind de foame. Viaţa îşi pierduse sensul. Salvarea a venit tot de la Celibidache: Ioana a început să scrie despre el, astfel ştiindu-l aproape, veghind asupra ei. Sergiu e aici, spunea ea absolut convinsă. E cu mine. Nu e mort. E transparent.

Viaţa este un dar care ni se retrage la un moment dat. Ea nu dăinue şi nu ar trebui să avem această pretenţie la dăinuire, spunea la apusul vieţii (2012) Ioana Celibidache. Să nu uităm însă să râdem aşa cum au făcut-o Ioana şi Sergiu Celibidache. Si au fost fericiţi ca nimeni alţii în această lume.

Sursa:http://ralix.ro/ioana-sergiu-celibidache/

$$$

 În spatele fiecărei farfurii de mâncare de pe masa ta,

se află mâini care s-au trezit înainte de răsăritul soarelui.

Mâini care au călcat prin noroi, au îndurat arșița, ploaia și seceta...

Mâini care au semănat cu speranță, au îngrijit cu grijă și au cules cu mândrie —

doar ca tu și cu mine să putem mânca în fiecare zi.


       Țăranii nu caută faimă.

Nu apar pe coperțile revistelor.

Nu țin discursuri motivaționale și nu devin virali pe rețelele sociale.

Nu primesc aplauze.


Și totuși, munca lor este la fel de vitală ca aerul pe care îl respirăm,

la fel de esențială ca apa pe care o bem.


În timp ce mulți se grăbesc să urce tot mai sus — după funcții, titluri și recunoaștere —

țăranul rămâne cu picioarele pe pământ.

La propriu.

Pentru că el știe:

ca să crești ceva cu adevărat valoros, trebuie mai întâi să semeni cu încredere,

să îngrijești cu răbdare și să culegi cu recunoștință.

Știe că roadele cele mai bune nu cresc în grabă —

ci prin trudă zilnică și respect pentru ritmul naturii.


    Într-o lume care aleargă bezmetic, orbită de aparențe și surdă la ceea ce e cu adevărat important —

oprește-te o clipă.

Privește spre câmpuri.

Și mulțumește mâinilor tăcute care ne hrănesc fără să ceară nimic în schimb.


Pentru că pământul nu este doar lucrat —

este iubit.

Și datorită celor care îl iubesc,

fiecare masă pe care o mâncăm poartă în ea o poveste...

despre efort, răbdare și speranță.

$$$

 


$$$

 

Vești extraordinare de la #29 Olimpiada Balcanică de Matematică pentru Juniori 2025 din Macedonia de Nord Struga&Ohrid  unde elevii români au obținut patru medalii de aur și două de argint.


🙌Felicitări elevilor participanți și profesorilor pentru aceste rezultate remarcabile care ne pun pe harta mondială din ce în ce mai des.🇹🇩


🥇Andrei Nemțișor ("Costache Negruzzi" clasa a VII-a,Iași),aur punctaj maxim 

🥇Mihai-Alexandru Ardelean (clasa a VIII-a, Școala Gimnazială Nr. 11, Oradea), aur punctaj maxim;

🥇Ștefania-Teodora Mihăilescu (clasa a VIII-a, Liceul Internațional de Informatică, București), aur cu punctaj maxim;

🥇Ilinca-Rucsandra Radu (clasa a VIII-a, Colegiul Național „Emil Racoviță" Iasi), aur;

🥈Tudor Chelaru (clasa a VIII-a, Colegiul Național „Emil Racoviță", Iași), argint;

🥈Alexandru Ghenea (clasa a VIII-a, Colegiul Național „Grigore Moisil”, București), argint.

 


La această Olimpiadă au participat  echipe din câte 6 elevi din Albania, Bulgaria, Bosnia și Herțegovina, Cipru, Grecia, Macedonia de Nord, Moldova, Muntenegru, România, Serbia și Turcia, țări membre oficiale ale competiției, precum și echipe din Armenia, Arabia Saudită, Azerbaidjan, Croația, Franța, Georgia, Kazahstan, Kârgâzstan, Malaysia, Turkmenistan, Ucraina și Uzbekistan – țări invitate. 

 

Echipa României a fost condusă de profesorii Marius Perianu de la Colegiul Național „Ion Minulescu”, Slatina -leader și Cristian-Teodor Mangra de la Colegiul Național „Tudor Vianu”,din București– deputy leader.

$¢$

 GREȘALA MEA De multe ori în viaţă, Doamne, eu vroiam să mor, Dar nu ştiu cine mă oprea, c-un glas pătrunzător, A câta oară înviam şi din no...