MOARTEA LUI NICOLAE LABIȘ
Era noaptea de 21 spre 22 decembrie. Într-o cameră de la Spitalul „Central” din Bucureşti, Nicolae Labiş cerea oxigen. Cerea oxigen şi striga că „e al naibii de frumos să trăieşti”. După zece zile de luptă cu moartea, „pasărea cu clonţ de rubin” se dovedea a fi fost mai puternică. Nicolae Labiş a murit fără să înţeleagă cine şi de ce.
„Traumatism al coloanei vertebrale şi paraplegie”, acesta a fost diagnosticul pus de medici la momentul la care tânărul, care de-abia împlinise 21 de ani (pe 2 decembrie), l-a primit atunci când a fost dus la spital după accidentul petrecut pe linia tramvaiului de la Colţea. Au urmat zece zile de luptă disperată cu moartea la capătul căreia Labiş a înţeles că va muri, că drumul înapoi spre viaţă îi fusese iremediabil închis atunci când destinul sau o mână „prietenoasă” a destinului îl împinsese spre linia tramvaiului de la Colţea. Era unul dintre cei mai iubiţi şi mai incomozi poeţi ai generaţiei sale.
Povestea acelei nopţi teribile de 9 decembrie, a rămas tulbure până astăzi. În aburii ei se amestecă imagini cu restaurantul Capşa, o misterioasă balerină rusoaică, alcool, întuneric, imprevizibil, o misterioasă mână criminală, o linie de tramvai întunecată şi centrul Bucureştiului de acum mai bine de jumătate de secol.
„Cum a dat nenorocirea asta peste capul tău?...Ai fost beat?”, povesteşte Imre Portik în volumul său conversaţia pe care ar fi avut-o cu poetul când l-a vizitat la spital. „Nu, n-am fost beat”, i-a răspuns Labiş sigur pe el. „E adevărat că am băut în după-amiaza şi în seara aceea, dar nici măcar ameţit n-am fost”. „Cum ai putut să cazi sub tramvai treaz?” „Nu am căzut singur, am fost îmbrâncit din spate de cineva...” Şi discuţia continuă: „De cine, îl cunoşti?”
„Nu ştiu cine a fost. N-am avut timp să mă uit înapoi, pentru că îmbrâncitura m-a proiectat, cu braţele ridicate, pe grătarul între vagoane. Încleştasem degetele mâinilor de o bară a grătarului, dar încet, încet alunecam tot mai jos, iar picioarele tot mai mult ajungeau sub vagonul-remorcă. Eram cu capul în aer, cu faţa în jos şi vedeam cum sar din şine scântei galbene şi verzui. În timp ce eram târât aşa, am simţit câteva lovituri puternice ale vagonului din urmă în spate. (...) Am aşteptat în loc până când motorul a ajuns în dreptul meu cu viteză redusă, însă văzând că va depăşi capătul zonei de refugiu, am pornit în urma lui, dar n-am reuşit să fac nici doi paşi, când m-am trezit împins din spate spre grătar. Nu aveam intenţia să iau tramvaiul din mers, fiindcă trebuia să văd întâi în ce tramvai şi în ce vagon se urcă ea.”
„Ea” era misterioasa balerină Maria Polevoi. Care peste 22 de ani avea să se sinucidă cu o supradoză de somnifere în singurătatea garsonierei ei de pe Calea Călăraşi, aceeaşi garsonieră în care Nicolae Labiş n-a mai apucat să ajungă niciodată, căci se pare că pentru ea plecase poetul de la Capşa în noaptea aia, ca s-o însoţească mai mult sau mai puţin discret în locuinţa ei. În ziua de Crăciun a anului 1956, când Labiş deja nu mai era pe lume, Maria Polevoi declara simplu că ceea ce s-a întâmplat pe refugiul de la Colţea a fost un accident.
„Nu, domle', nu l-a omorât nimeni”
Locotenentul Ioan Grozavu, cel care s-a ocupat de ancheta acelui accident care a aprins imaginaţia şi a stârnit atâtea ipoteze niciodată elucidate, povestea într-un interviu acordat Marei Răducanu în urmă cu câţiva ani:
„Nu, domle', nu l-a omorât nimeni. A alergat după tramvaiul 4, mai şi băuse puţin şi a alunecat. Din câte ştiu eu se certase cu cineva la restaurantul unde mâncase, iar la plecare s-a ţinut după rusoaică. Nu îmi mai amintesc cum o cheamă. Ea a simulat că se urcă în vagon, dar nu s-a mai urcat. El a trăit cu impresia că ea este în tramvai, a alergat să-l prindă să meargă cu ea şi a căzut.”
Iar ipoteza de simplu accident a lui Ioan Grozavu este confirmată şi de cele consemnate în procesul-verbal de constatare al incidentului încheiat de sergentul major Gheorghe Aurelian, care îşi făcea rondul de noapte în zonă: „Astăzi 1956, 10 decembrie ora 2,40 noi sergentul major Gheorghe Aurelian din DMC fiind de serviciu în postul Bd. Nicolae Bălcescu am fost sesizat că s-a produs un accident de circulaţie. Deplasându-mă la faţa locului, am constatat următoarele: Udroiu Mihai, născut la 28 decembrie 1928, în comuna Ciunuieni, raionul Horezu, regiunea Piteşti, fiul lui Moise şi al Paraschivei, domiciliat în Bucureşti, Strada Mihai Eminescu nr. 137, raionul 1 Mai - când a ajuns la circa 4 metri la capătul refugiului de tramvai, înainte de a opri tramvaiul pe loc, numitul Labiş Nicolae, domiciliat în Bucureşti, Şoseaua Kiseleff nr. 10, raionul Stalin, care se afla sub influenţa băuturilor alcoolice, a luat tramvaiul din mers, urcându-se pe la uşa din faţa remorcii. Aceste uşi nu sunt acţionate de către încasatori, ci sunt manevrate de călători. Urcându-se pe scară, neputând ţinându-se, a căzut jos apucându-l platforma remorcii şi scara, iar la ţipetele publicului tramvaiul a oprit, după care a fost scos de sub scară şi transportat la Spitalul Colţea, rămânâd internat.”
Cine minte şi cine spune adevărul? Pe patul de spital, înainte să moară, Labiş era sigur că a fost împins, că n-a fost un simplu accident. Era, se pare, prima noapte în care tramvaiele circulau în Bucureşti după 12 noaptea... Semn al destinului!
Accident sau crimă?
Adunate în volumul „Moartea unui poet” al lui Gheorghe Tomozei, apărut la Editura Cartea Românească, mărturiile despre ceea ce s-a întâmplat în noaptea accidentului nu fac decât să adâncească misterul. Declaraţia martorului Isac-Grişa Schwartzman vine în sprijinul ipotezei oficiale, ce avea să fie contestată apoi, sub influenţa mărturiilor pe care se pare că Labiş le-a făcut înainte să moară.
Scriitorul Mihai Gafiţa, care i-a fost profesor la Şcoala de literatură, a reconstituit orele târzii din 9 spre 10 decembrie:
„Am stat şi eu de vorbă, chiar în zilele când Labiş se mai afla în viaţă, pe patul de spital, am stat de vorbă cu principala martoră (Maria Polevoi)... Am întrebat şi altă lume, am reconstituit pas cu pas itinerariul lui Labiş în acea noapte, am verificat când şi cum şi cât alcool s-a consumat şi care a fost partea nefericitului poet. Pentru mine azi e foarte clar; în mod normal, din acdest punct de vedere, nu avea cum să se lovească el de tramvai, sau să se plaseze în aşa fel încât să-l lovească tramvaiul!... Am reconstituit în acea zi după-amiaza precedentă a lui Labiş, ca să aflu unde s-a petrecut, şi cum apariţia sâmburelui de otravă ori a clipei înveninate care avea să-l piardă la ceasurile două din noapte. Cuiva am povestit toate cele ce au fost. Pe hârtie nu le-am pus niciodată şi nici nu ştiu dacă o voi face... ”
Ce s-a întâmplat în noaptea aia în care tramvaiele au circulat după miezul nopţii, a început, se pare, mult mai devreme, la restaurantul Capşa, unde poetul ar fi cunoscut-o pe frumoasa dansatoare ce avea să-şi găsească sfârşitul pe 20 iulie 1978, când a hotărât să-şi pună capăt zilelor, poate, cine ştie?!, chinuită de amintiri putrede. A şi fost incinerată în mare grabă. Era membră a Ansamblului „Ciocârlia” al Ministerului de Interne. În seara aia, la Capşa s-a băut ţuică, până târziu în nopate...
Maria Polevoi nu şi-a iertat niciodată moartea lui Labiş
O prietenă anonimă a Mariei avea să scrie peste ani buni la revista Flacăra, semnând Em.B, câteva rânduri care ar putea aduce fâşii de lumină în acest caz.
„În zilele de după «9 spre 10 decembrie» am fost acasă la Maria Polevoi care, profund impresionată de drama petrecută sub ochii ei, s-a îmbolnăvit şi câtăva vreme nu şi-a mai părăsit locuinţa decât pentru a merge - în calitate de martor - să-şi îndeplinească obligaţiile faţă de autorităţi. Cele povestite mie atunci, şi numai atunci cu amănunte, a dorit să le uite şi a evitat să le mai spună altcuiva. Ştiţi cum a cunoscut pe Nicolae Labiş. În prima parte a serii Poetul a şezut pe un scaun în faţa Mariei, apoi ea l-a chemat şi a mai stat lângă ea. Îi făcea impresia unui copil mare, ciudat, ironic. A recitat la insistenţele companionilor şi mai mult pentru a «scăpa de gura lor», dar apoi a făcut-o cu căldură, bucuros că este ascultat cu înţelegere. S-a amuzat întrebând-o pe Meri dacă «mai văzuse de aproape, în carne şi oase, un scriitor, un poet şi dacă da... sigur era mult mai bărân ca mine!». Meri l-a întrebat cum se face că este singur. Ei i se părea neobişnuit ca un tânăr atât de «fermecător» să fie, mai ales să bea, singur. «Nu sunt singur, sunt cu...» şi a arătat sticla sa. Mariei i s-a părut că bravează. Apoi ea i-a spus că este balerină şi i-a povestit câte ceva de dincolo de scena dansatorilor. Era o foarte bună povestitoare. (...) Ei doi, femeia şi scriitorul, au vorbit tot timpul pe un ton confidenţial. Ceilalţi au început să facă glume la adresa lor, lucru care l-a făcut pe Nicolae Labiş să se simtă stingher şi să refuze «un pahar de împăcare». În acest context, Maria Polevoi l-a invitat pe Poet la ea acasă. Pentru a nu mai da loc atâtor comentarii urmau să plece fiecare separat şi să se întâlnească abia în staţia de tramvai. Ceilalţi vroiau să continue seara în alt local, de aceea Maria s-a văzut nevoită să-i urmeze, nu ştia cât ar fi fost de aşteptat în staţie. Nici Labiş nu părea a fi dornic să părăsească vesela societate («parcă nu ştia ce să facă, să mă urmeze, să mai rămână... dar tot timpul avea aerul că joacă o festă celor prezenţi»). Au plecat la «Victoria». Maria a fost convinsă că... «Băiatul s-a ameţit abia când a ieşit afară în frig». În noul local, Nicolae Labiş s-a deplasat cu paharul în mână, dar de băut nu a mai băut. Cei de la masă - companionii de la Capşa - şi spuseseră că nu-i mai dau să bea pentru a nu se ameţi mai tare. Şi aşa toată lumea «părea că are harţag». Trecând peste orice prudenţă, Maria s-a dus la Labiş («care era la o masă vecină, în picioare») şi i-a spus că ei pleacă. La uşă Poetul s-a alăturat grupului.
Drumul parcurs şi atitudinea «femeii» şi a scriitorului în staţie, pe refugiu, trebuia să lase impresia că cei doi aveau, întâmplător acelaşi drum, că între ei nu există nici o înţelgere.
Maria Polevoi nu şi-a iertat niciodată faptul că l-a chemat acasă la ea, că, într-un fel, l-a îndreptat către «ceasul rău». Nu şi-a iertat că l-a lăsat singur pe refugiu. («A vrut să ia tramvaiul din mers. O vitejie de băetan în faţa unei femei care i-a arătat atenţie, l-a considerat bărbat»). Ore în şir Maria îşi repeta aceleaşi lucruri, îşi făcea reproşuri şi plângea. Îl plângea pe tânăr, nu pe Poet! Plângea anii lui puţini.
Dacă nu mergeam la ea în acele zile, nu aş fi ştiut nimic, aşa cum nu s-a ştiut la ansamblu. Nu uitaţi că Meri era balerină la ansamblul MAI, ceea cei impunea o anumită conduită mai sever controlată. Înţelegeţi dar, că nu voia să se afle, mai ales în cadrul Ansamblului, că a fost într-un local, a băut - nu are importanţă cât - şi a plecat la ea acasă, noaptea, cu un tânăr fie el chiar marele Labiş. După săptămâni de criză nervoasă, Maria nu a mai deschis acest subiect.”
Maria e cea care l-a însoţit în acea noapte la camera de gardă şi a fost martora întregii orori. Despre acea clipă când a ajuns la spital medicul care l-a primit, profesor dr. Firică, îşi aminteşte:
„Mi-a revenit trista sarcină să constat, încă de la primul examen, că accidentatul nu avea nici o şansă: măduva era complet secţionată. Tot ce puteam face era să-i prelungim viaţa cu câteva zile”. A ştiut din prima clipă că Nicolae Labiş era condamnta la moarte.
Chemat de urgenţă, la rugămintea lui Labiş, prietenul şi colegul lui de cameră Aurel Covaci avea să noteze, dicată de poet, poate cea mai importantă «mărturie» despre moartea sa: «Pasărea cu clonţ de rubin/ S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat./ Nu mai pot s-o mângâi./ M-a strivit/ Pasărea cu clonţ de rubin./ Iar mâine/ Puii păsării cu clonţ de rubin/ Ciugulind prin ţărână/ Vor găsi poate/ urmele poetului Nicolae Labiş/ Care va rămâne o amintire frumoasă...»".
