POVEȘTI DE IUBIRE:
MIRCEA ELIADE ȘI MAITREY
Două continente, două religii, două romane de succes, o singură iubire născută din dorința imensă a doi oameni... Cuvintele se opresc, neputincioase, când trebuie să descrie una dintre cele mai frumoase povești de dragoste ale literaturii. Ecoul acestei iubiri neîmpărtășite a răsunat puternic, făcând înconjurul globului. Singurul mod prin care ea a putut fi consumată, a fost prin rândurile pline de pasiune ale romanelor „Maitreyi” și „Dragostea nu moare”.
Mircea Eliade s-a născut la data de 19 martie 1907, în București. La vârsta de 21 de ani, ca proaspăt absolvent al Facultății de Litere și Filosofie, pleacă spre India, având dorința de a învăța sanscrita și tehnica Yoga alături de profesorul Surendranath Dasgupta. Devine discipolul preferat al acestui renumit filozof indian și între ei se creează o legătură sufletească deosebită.
Eliade este invitat în ianuarie 1930 să locuiască în casa profesorului său, unde acesta îi pune la dispoziție întreaga bibliotecă personală. Aici o cunoaște pe Maitreyi Devi, una dintre fiicele profesorului, cu 7 ani mai mică decât el. La început părea o fată banală, mai urâtă decât alte indience, după cum mărturisește scriitorul.
„Mi se părea urâtă, cu ochii ei prea mari și prea negri, cu buzele cărnoase și răsfrânte, cu sânii puternici, de fecioară bengaleză crescută prea plin, ca un fruct trecut în copt.”
Apoi, așa cum se întâmplă cu mai toate iubirile care cresc încet, au început să petreacă mai mult timp împreună. Locuiau sub același acoperiș. Eliade o învăța limba franceză, iar Maitreyi îl învăța bengaleza. Farmecul și spiritualitatea fetei, asociate cu misterul și sacralitatea Indiei l-au atras pe tânărul Mircea. Aveau interese comune, printre care și literatura. În același an, Maitreyi a debutat cu volumul de poezii „Uditta” („Răsăritul“).
S-au îndrăgostit și, după o perioadă de tatonare, Mircea a convins-o pe Maitreyi să îi devină soție. Era chiar hotărât ca, de dragul ei, să renunțe la ortodoxie și să treacă la religia hindusă.
Atunci, în acele clipe magice ale alcătuirii unui cuplu între ei a avut loc un ceremonial mistic de o frumusețe deosebită. Ea a rostit: „Mă leg de tine, pământule, că eu voi fi a iubitului meu și a nimănui altcuiva. Voi crește din el ca iarba din tine. Și cum aștepți tu ploaia, așa îi voi aștepta eu venirea.”
Eliade a trimis o scrisoare mamei sale în care îi cerea binecuvântarea să se căsătorească cu o hindusă. Aștepta totodată să primească diplomele universitare și un răspuns favorabil din partea regelui României, care i-ar fi asigurat existența în India și un venit de 35 de lire pe lună.
Din păcate, atunci când a cerut-o în căsătorie, familia fetei s-a opus cu îndârjire. Aripile le-au fost tăiate prea devreme, înainte să învețe să zboare spre cerul liber. Au devenit prizonierii prejudecăților. Dragostea lor crescuse și pasiunea îi ardea, se iubeau și se doreau, iar inimile lor cântau în cor. Dar ideile preconcepute, impuse de culturile și religiile diferite din care proveneau, erau mai importante pentru tatăl ei decât iubirea lor.
Mircea Eliade și iubita sa Maitreyi au început să se întâlnească pe ascuns
„Maitreyi e neînchipuit de senzuală, deși pură ca o sfântă. De fapt, acesta e miracolul femeii indiene: o fecioară care ajunge amanta perfectă în cea dintâi noapte.” se confesa Eliade în romanul ce poartă numele ei.
Mulți ani mai târziu, Maitreyi avea să confirme această mare iubire ce le-a influențat viețile, în romanul său „Dragostea nu moare”: „Este dragostea indestructibilă, dragostea fără de moarte. Flacăra dragostei este cea care arde totul și începe să răspândească lumina. Lumina asta pătrunde în adâncul ființei mele, în cel mai ascuns colțisor al inimii și toate fundăturile oarbe începeau să se lumineze.”
Întâlnirile secrete ale celor doi ajung la urechile lui Surendranath Dasgupta, tatăl indiencei. Acesta îl izgonește pe Eliade din casă printr-o scrisoare dură. Îi reproșează comportamentul indecent și prejudiciile morale pe care i le-a adus și-i cere să nu mai intre niciodată în casa lui sau să comunice cu vreun membru al familiei lor: „Îți cunoști ingratitudinea și ofensa pe care mi-ai adus-o” scria el.
Maitreyi este supusă unui ritual de purificare, în timpul căruia, învârtindu-se în cerc, leșină. La rândul său, Eliade pornește spre Himalaya, unde trăiește mai multe luni în asceză: „Sufeream cumplit. Sufeream cu atât mai mult cu cât înțelegeam că, o dată cu Maitreyi, pierdusem India întreagă. (…) Această Indie, pe care începusem s-o cunosc, la care visasem și pe care atâta o iubisem, îmi era definitiv interzisă.”
Mircea Eliade se întoarce în România în anul 1931, iar în 1933 publică romanul „Maitreyi”, un succes răsunător ce i-a adus numeroase premii. Păstrează ca talismane de preț scrisorile de la ea, jurnalul parfumat și florile uscate, toate ascunse printre obicetele sale de preț.
Maitreyi avea să afle despre acest roman abia în anul 1972, de la sanscritologul român Sergiu-Al-George. Ca răspuns, scriitoarea indiană scrie romanul „Na Hanyate”, tradus în română cu denumirea „Dragostea nu moare”.
Eliade locuia în Chicago în 1973, când un prieten comun a pus la cale o revedere între cei doi. Maitreyi a sosit la Chicago cu o delegație formată din iezuiți. După 43 de ani de despărțire, cei doi s-au reîntâlnit, depănând cu tristețe sau poate cu doar cu nostalgie povestea lor tumultoasă de dragoste.
Emoțiile i-au cuprins când mâinile lor, îmbătrânite de ani, s-au atins din nou. După atâtea rânduri scrise, fantasme și dorințe înăbușite, s-au văzut din nou față în față. Mai bătrâni, mai siguri pe ei, ajunși scriitori, unul în fața celuilalt păreau tot aceiași tineri ce se iubeau pe ascuns. Au vorbit mult și au depănat amintiri. Și-au povestit viețile și suferințele prin care au trecut. Maitreyi i-a gătit lui Eliade mâncare indiană. El, pentru a îi proteja imaginea, a promis că romanul „Maitreyi” nu va fi tradus în engleză în timpul vieții lui. Ceea ce s-a și întâmplat.
După acea reîntâlnire, ea a făcutun popas la București, unde le-a cunoscut pe mama și sora celui pe care l-a iubit atât de mult. La despărtire le-a oferit câte un exemplar al romanului său „Dragostea nu moare”.
Să fi fost suferința lor muza care i-a inspirat în toți acei ani?
Acea dragoste neîmpărtășită se cerea consumată și a găsit alinarea doar în rândurile scrise și în aprecierea cititorilor? Acele pagini au făcut înconjurul lumii, au zdruncinat continente, au înfruntat prejudecăți și dogme religioase.
Despre Mircea Eliade și a sa Maitreyi se vorbește astăzi prea puțin. Dar vocea inimilor rănite răsună de acolo, din cărțile pe care ce le-au lăsat amintire, din paginile în care s-au confesat în întunericul nopților reci. Oamenii i-au despărțit, dar sufletele le-au rămas pe veci credincioase unui ritual sacru, unei mari iubiri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu