***

 Dinu Lipatti, “copilul-minune” răpus de leucemie la doar 33 de ani

Dinu Lipatti s-a născut pe 19 martie 1917 la București și a crescut într-o familie care iubea muzica. Tatăl său, Theodor, era violonist amator, iar mama, Anna Lipatti, o excelentă pianistă.

Nașul de botez al copilului a fost George Enescu. La vârsta de cinci ani, Dinu a fost acceptat la orele sale de exigenta profesoară de pian Florica Musicescu, care i-a oferit o educație artistică solidă și a evitat să îl trateze ca pe un “copil-minune”.

Adolescentul Lipatti este admis la Conservatorul din București, iar în 1934 participă la concursul internațional de pian din Viena, unde l-a cunoscut pe faimosul pianist francez Alfred Cortot care l-a invitat la Paris. Aici și-a continuat studiile de pian la Ecole Nationale de Musique, sub supravegherea lui Cortot.

În 1936 a început să dea concerte în Germania și Italia, dar la începutul celui de-al Doilea Război Mondial revine la București unde lucrează cu George Enescu.

În 1943 pleacă în Scandinavia împreună cu viitoarea sa soție, Madeleine Cantacuzino, și ea o fostă elevă a profesoarei Florica Musicescu, și decid să se stabilească în Elveția. Aici Lipatti devine profesor de pian la Conservatorul din Geneva și dă în continuare concerte cu un succes uriaș.

În 1947, în timp ce se pregătea pentru un turneu în America, medicii descoperă că tânărul pianist suferă de leucemie. De curând se descoperise cortizonul, despre care se credea că este un tratament revoluționar pentru leucemie, dar preparatul era extrem de scump.

Prietenii lui Dinu, muzicienii Yehudi Menuhin, Igor Strawinski, Charles Munch, au contribuit cu mari sume de bani pentru procurarea medicamentului pentru prietenul lor. A urmat o ameliorare aparentă, dar starea de sănătate a lui Dinu Lipatti a continuat să se înrăutățească.

Pe 16 septembrie 1950, deși pianistul era slăbit fizic, are loc ultimul lui concert public în Franța. A început să se simtă rău chiar în timpul evenimentului și a fost nevoit să facă o pauză lungă, timp în care publicul nu s-a clintit din sală. Apoi Dinu Lipatti a reintrat pe scenă, s-a așezat la pian și a continuat să cânte.

“Stăteam pe treptele scării pentru că nu mai erau locuri libere. Încă de la primele sunete m-am ridicat de pe modestul meu loc și mi-am spus: <<Nu ai mai auzit așa ceva niciodată până acum!>> Nu mi-a scăpat nici o notă; știu că e o formulare convențională, dar de data aceasta e adevărat. Îmi amintesc tot: medicul care stătea pe scenă, pregătit să intervină în orice moment, paharul cu apă de pe pian, toate detaliile. Boala dădea o altă semnificație evenimentului. La final, Lipatti lăsa impresia că e venit dintr-o altă lume. O lume în care orice e posibil. În acea seară, în sală nu a existat nici un auditor care să poată rămâne indiferent”, își amintelte Jacques Kreisler, unul dintre fondatorii Festivalului de la Besançon care avea 34 de ani în acel moment.

În aceeași lună, septembrie 1950, mama pianistului, Ana Lipatti, reușește să ajungă în Elveția și să-i fie alături fiului ei în ultimele luni de viață.

Forma rară de leucemie de care suferea (Limfom Hodgkin) nu avea, de fapt, niciun fel de tratament, toate încercările medicilor, inclusiv radioterapia, fiind lipsite de efect, iar după două luni și jumătate, pe 2 decembrie 1950, Dinu Lipatti a murit la Geneva. Avea doar 33 de ani.

Soția sa, Madeleine Lipatti a consemnat într-un volum in memoriam mărturii despre Dinu Lipatti, iar mama pianistului, Anna Lipatti, a publicat propriile amintiri despre Dinu, fiul ei atât de devr eme dispărut.

***

 Moartea tragică a Anei Davila, soția doctorului, ucisă accidental cu stricnină

Ana Racoviță s-a născut în 1834, la Craiova și a fost unul din cei nouă copii ai Anei (Anca) Racoviță născută Golescu și ai lui Alexandru Racoviță, fiind nepoata lui Dinicu și a Zincăi Golescu. Tatăl său, Alexandru, făcea parte din familia Racoviță care dăduse mai mulți domnitori ai Țării Românești și ai Moldovei.

Ana și surorile ei au petrecut o mare parte din copilărie la Golești, județul Muscel, unde au învățar tradițiile populare și au dezvoltat un adevărat cult pentru portul popular, cusături și țesături populare, activități încurajate chiar de bunicul lor, Dinicu Golescu.

Tânăra s-a căsătorit cu medicul Carol Davila în aprilie 1861 la Golești, la moșia familiei. La nuntă Ana a purtat straie populare, după cum povestea Elena, fiica sa, care a făcut cercetări amănunțite asupra familiei.

După căsătorie, Ana a preluat administrarea și conducerea azilului pentru fete orfane înființat de soțul său în 1860. Timp de 14 ani, până la moartea sa tragică din 1874, a colaborat cu doamnele din înalta societate bucureșteană pentru a primi sprijin în finanțarea acestei instituții caritabile. Alături i-a fost chiar de la început Elena Cuza, soția domnului Alexandru Ioan Cuza, care a și inițiat o chetă publică pentru construirea unei noi clădiri pentru azil. Ea a fost prima și cea mai importantă donatoare, de aceea instituția a fost numită „Azilul Elena Doamna”.

Ana a condus instituția timp de 12 ani, ocupându-se de întreţinerea acesteia şi de îngrijirea şi educaţia celor 330 de orfane, așa cum povestește G. M. Ionescu: „de aici încolo copiii sunt îngrijiţi de d-na Ana Davila, în calitate de directore a institutului. Acestă directore fără salariu este pentru copii mamă, în adevăratul înţeles al cuvântului”. Fetele beneficiau de o şcoală normală, „pentru cele ce aveau aplicare la învăţătură”, şi de un atelier de croitorie şi ţesătorie, pentru orfanele care „n-aveau aplicare pentru carte”.

Ana și doctorul Davila au avut patru copii: pe Alexandru, care va deveni dramaturg, regizor si apoi director al Teatrului Național din București, pe Elena (căsătorită Perticari), scriitoare si biografă a familiei, pe Zoe (căsătorită Cuțarida) și încă un băiat pe care familia îl alinta Pia (Carol Nicolae Davila).

Ana Davila a murit pe 13 ianuarie 1874, în urma unei greșeli medicale fatale. După cum povestește fiica sa, Elena Perticari Davila, se pare că, în timpul unei conferințe ținută de Carol Davila și alți medici, chimiști și farmaciști la Spitalul Colțea, Ana Davila a acuzat o durere puternică de cap. Unul dintre doctorii spitalului, Bernath, s-a oferit să-i aducă praf de chinină, analgezic folosit frecvent în epocă pentru migrene. Ana dorea să plece de la conferință la cumpărături pentru ziua de naștere a fiicei Elena. Doctorul Bernath a luat însă un flacon cu stricnină din farmacia spitalului, fără să-și da seama că acesta se afla cu un nivel mai sus decât era raftul cu flaconul de chinină și i-a oferit Anei Davila praful ucigaș. Deși se simțea în continuare rău, Ana pleacă de la Colțea. Când a ajuns în fața magazinului unde voia să facă cumpărături, a căzut și a murit pe loc.

După moartea ei, de azilul pentru fete s-au ocupat îndeaproape doctorul Carol Davila, care a primit tot sprijinul Reginei Elisabeta și mai târziu aici a funcționat Institutul Pe dagogic.

***

 19 septembrie 1895 - Împăratul Austro-Ungariei, Franz Joseph I, i-a graţiat pe memorandiştii romani din Transilvania, sub presiunea opiniei publice romanesti şi ca urmare a intervenţiilor diplomatice ale României.

Petiţia fusese aprobată la 25 martie 1892 de liderii Partidului National Roman şi prezentată la Viena pe 28 mai 1892 de o delegaţie compusă din 300 de reprezentanţi a tuturor stărilor din Transilvania: intelectuali, meseriaşi, lucrători. La cererea guvernului de la Budapesta, împăratul Franz Joseph nu a primit delegaţia si deşi nu cunoştea conţinutul memorandumului, l-a trimis autorităţilor maghiare. Memorandumul, scris de liderii Partidului Național Român: Ioan Rațiu, Gheorghe Pop de Băsești, Eugen Brote, Vasile Lucaciu, facea o analiză a sistemului legislativ ungar (legea naţiunilor, legea electorală, legile şcolare, legea presei etc.), evidenţiind faptul că românii erau discriminaţi, neavând nici un drept politic. Documentul contesta şi modul în care s-a instaurat dualismul austro-ungar, fără a se lua în seamă şi dorinţele românilor majoritari în Transilvania. De asemenea, combătea declararea statului maghiar ca „stat naţional”, în care elementul maghiar minoritar detinea puterea, în timp ce românii erau supuşi unui proces de maghiarizare si discriminare.

Situația românilor a ajuns să fie remarcată și de personalități politice ale vremii din alte țări. Ambasadorul Belgiei la Viena, Borchgrave, îi scria ministrului de externe Merode Westerlo, într-un raport din 19 nov. 1892: „Dintre popoarele care trăiesc sub dominația maghiară, românii sunt cei mai nemulțumiți. Acești strănepoți ai lui Traian nu pot uita că sunt frații românilor din regatul înfloritor și prosper.”, iar Georges Clemenceau, scria în ziarul La Justice din 12 mai 1884: „Românii sunt lipsiți de orice drepturi politice… În număr de 3,5 milioane, ar avea dreptul, proporțional, la 75 de deputați din cei 417 câți are Camera și nu au niciunul.”

Dr. Ioan Rațiu (n. 19 august 1828, Turda - d. 4 decembrie 1902, Sibiu), nepot de frate al lui Vasile Rațiu, a fost un om politic român transilvănean, avocat, unul din întemeietorii Partidului Național Român din Transilvania, al cărui președinte a fost între 1892-1902. A fost unul din principalii autori ai Memorandumului adresat în 28 mai1892 împăratului Francisc Iosif I în numele națiunii române din Transilvania 

Autorităţile maghiare au deschis acţiune juridică împotriva Comitetului Naţional Român şi a altor fruntasi ai romanilor ardeleni, sub acuzaţia de atentat împotriva statului maghiar. Procesul s-a desfăşurat la Cluj, între 25 aprilie şi 7 mai 1894 şi s-a încheiat cu condamnarea a 14 fruntaşi memorandişti la o pedeapsă cumulată de 31 de ani şi 18 luni de închisoare. Cu acest prilej, Ioan Rațiu, unul din liderii memorandistilor, a rostit celebra frază:„Ceea ce se discută aici este însăși existența poporului român. Existența unui popor însă nu se discută, ci se afirmă”. În cele din urmă, cel care îi va graţia pe memorandişti la 19 septembrie 1895 va fi însuşi împăratul Franz Joseph, ca urmare a presiunii imense la care era supus din partea opiniei publice, dar şi datorită intervenţiei diplomatice a regelui Carol I al Romaniei pe lângă Curtea de la Vi ena.

***

 Actorul Horia Șerbănescu a debutat la 5 ani. A murit trist, părăsit de copii, pe 19 septembrie 2010. Avea 86 de ani...

Actorul Horia Șerbănescu a debutat la 5 ani și a rămas pe scenă 70 de ani. Oficial, a fost cel mai vechi colaborator al Radioului Public. A murit singur și trist, părăsit de copii.

Actorul Horia Șerbănescu avea 5 ani când a urcat pe scenă. În 1929, a jucat rolul Regelui Mihai din spectacolul ”Miss Revista”, de la Teatrul de Revistă Cărăbuş.

La 5 ani, a jucat Statu Palmă Barbă Cot, din ”Rodia de Aur” la Teatrul Național

A fost remarcat și a urmat imediat un alt rol,  Statu Palmă Barbă Cot, din ”Rodia de Aur” la Teatrul Național. Spectacolul a fost  transmis la Radiodifuziunea Română. Astfel, a devenit cel mai vechi colaborator al Radioului Public.

Cei tineri nu prea știu despre actorul Horia Șerbănescu, dar multe generații de români au râs cu poftă la momentele sale, pe scenă la ”Cărăbuș”, la ”Tănase”, la Revelioanele din comunism.

Horia Șerbănescu, în cuplet cu bunul său prieten, Radu Zaharescu, însemna umor de calitate, spectacol în adevăratul sens al cuvântului.

A format un cuplu artistic foarte îndrăgit cu Radu Zaharescu, alături de care a cunoscut succesul în Teatrul de Revistă ”Cărăbuşul” lui Constantin Tănase. Era unul dintre cuplurile artistice cele mai cerute de Televiziunea Română, în special de Revelion. Mulți ani, cei doi au fost cap de afiș în spectacolele de revistă.

Horia Șerbănescu a avut o carieră artistică îndelungată, 70 de ani. A jucat de toate: dramă, revistă, comedie, operetă, comedie muzicală, a apărut în filme, la televiziune și era prezent des la radio.

Horia Șerbănescu a refuzat să mai apară fără prietenul său

Din prima căsătorie, Horia Șerbănescu avea o fată și un băiat. La bătrânețe s-a căsătorit cu o tânără speranță a muzicii ușoare, Gina Pătrașcu, cu care a mai făcut un copil. Artista a părăsit țara și trăiește în străinătate.

Actorul s-a stins în septembrie 2010, părăsit de copii și trist, după o carieră în teatrul de revistă de peste 70 de ani. Adecedat în 2010, la 86 de ani, măcinat de o boală terminală.

Bunul său prieten Radu Zaharescu a plecat dintre noi în anul 1999, iar Horia Șerbănescu a refuzat să mai apară fără colegul său. Împlinise și el 75 de ani, dar era încă plin de energie.

Asta, până într-o zi, în 2006, când inima sa s-a oprit pentru câteva momente. Medicii l-au adus la viață, iar Horia Șerbănescu a făcut o glumă pe această temă. ”Eu m-am dus să mă întâlnesc cu Sfântul Petru și l-am găsit pe Sfântul Așteaptă”, a povestit actorul, într-un interviu mai vechi.

Treptat, publicul l-a uitat, a rămas singur şi tristețea i-a grăbit sfârșitul actorului. Şi-a încheiat toate socotelile, s-a îngrijit până şi de amenajarea locului de veci.

N-a vrut să fie povară nici pentru fiica sa, nici pentru fiul său, despre care spunea că nu îl mai băga în seamă. Se vorbea la vremea aceea că relația cu copiii cei mari a avut de suferit din cauza femeii cu care tatăl alesese să-și  lege destinul.

***

 In memoriam Johnny Raducanu (1 decembrie 1931-19 septembrie 2011)

Beția lui Johnny Răducanu cu Maria Tănase: „Aveam vreo 22 de ani, eram student și mă făcusem de rușine față de Coana Maria”

 Regretatul Johnny Răducanu a răspuns provocării pe care i-a adresat-o un grup de editori români. Atunci, Editura Art întregea seria de cărți "Prima dată" cu antologia "Prima beție".

Johnny Răducanu a povestit că prima dată în viață s-a îmbătat într-o gară, cu Maria Tănase.

„Prima mea mare beție a fost cu Coana Maria Tănase. Coana Maria era ca o regină. Avea o broșă mare în frunte, atât de mare, că putea să cumpere cu ea tot bulevardul Brătianu. Se îmbrăca de la Paris. Lucrase cu tata, pe care-l luase în formația ei, alături de Grigoraș Dinicu și Fănică Luca. După război, Coana Maria Tănase avea trupa ei în care mă adoptase și pe mine. Făceam turnee prin toată țara, dar printre primele spectacole împreună am avut unul într-un orășel de pe lângă București, Leordeni. Singurul birt din tot orașul era în gară. Acolo m-am îmbătat prima dată. Formidabilă chestie!”, a scris artistul.

„Adio mamă!” și „Jamaica”, băuturile care i-au pus capac lui Johnny Răducanu

Potrivit mărturisirilor sale, muzicianul s-a îmbătat prima dată la 22 de ani. „Băusem un soi de lichior de anason care se numea Adio mamă! sau Te-am văzut printre morminte – prima băutură consacrată de comuniști. Era un lichior verde-verde, un dezastru. Era cald, și pe-atunci nu aveai bere la îndemână ca să-ți stingi setea. Așa că am completat… cu rom Jamaica. Le-am combinat până când mi-am ieșit din minți. Eram în gară și trebuia să plecăm, dar nu m-am putut urni din loc. Am intrat într-un fel de comă relativ suportabilă”.

Maria Tănase l-a întins pe o bancă și l-a lăsat în grija șefului de gară.

„Coana Maria mă legase la cap cu o eșarfă albă de mătase, pe care o udase într-o fântână, și m-a întins pe o bancă. L-a chemat pe șeful gării și i-a spus: „Bă, ai grijă de ăla, că țin tare mult la el. Mâine mi-l trimiți pachet!” Apoi m-au lăsat dormind pe bancă. A doua zi, am fost expediat cu trenul la București. Nu pot să spun că mă resimțeam foarte tare, doar că plângeam întruna. Aveam vreo 22 de ani, eram student și mă făcusem de rușine față de Coana Maria”, a adăugat acesta.

Întâmplarea de atunci l-a marcat mai târziu pe artist. „Atunci a fost prima mea beție sinistră. După aceea, am mai băut, desigur, dar nu m-am dat niciodată în spectacol, fiindcă e o mare mitocănie să te îmbeți în societate”, a încheiat Johnny  Răducanu.

***

 4 mari nebuni ai istoriei: Monarhi care și-au pierdut mințile

Bolile psihice nu ocolesc pe nimeni, cu atât mai puțin capetele încoronate.De la prințesa care era convinsă că a înghițit un pian de sticlă, la regele care și-a pierdut mințile și și-a măcelărit camarazii, iată cazurile a patru monarhi care au căzut pradă nebuniei. 

1 - Regina Maria I a Portugaliei

Maria I a urcat pe tronul Portugaliei în 1777. Cunoscută în țara ei drept Maria cea Pioasă, iar în Brazilia drept Maria cea Nebună, regina a început să dea semne de instabilitate psihică în 1786, când a căzut într-o stare de delir.După acest episod, sănătatea mintală a Mariei s-a deteriorat progresiv, iar moartea soțului ei, în luna mai a aceluiași an, i-a pecetluit soarta.Devastată de pierderea soțului (care, culmea, îi era și unchi), regina a interzis orice petrecere la curte, iar festivitățile de stat au început să semene cu ceremoniile religioase.Starea reginei s-a degradat și mai mult după ce fiul ei cel mare a murit de variolă, la doar 27 de ani. Maria, devenită fanatică religioasă, a început să aibă viziuni și halucinații.În februarie 1792, a fost declarată nebună, iar fiul ei, Ioan, a preluat frâiele țării, ca prinț regent.

 2- Carol al VI-lea a condus Franța între 1380 și 1422. Monarhul a avut primul episod de nebunie în 1392, când prietenul și sfătuitorul său, Olivier de Clisson, a fost ținta unei tentative de asasinat. Pornit într-o expediție de răzbunare împotriva celui care încercase să-i asasineze prietenul, Carol al VI-lea a început să manifeste un comportament ciudat, părând că a intrat în transă. În timpul acestei expediții, unul dintre paji a scăpat o lance pe jos. Aflându-se într-o stare emoțională foarte fragilă, regele s-a speriat atât de tare, încât și-a măcelărit patru însoțitori. După masacru, monarhul a intrat în comă și a rămas în această stare timp de două zile, fiind transportat înapoi la curte într-o căruță. Pe parcursul vieții, Carol a avut numeroase episoade de nebunie. În timpul unui astfel de episod, a uitat cum îl chema și faptul că era rege. De asemenea, Carol a început să creadă că oasele îi erau făcute din sticlă și că se putea sparge în orice moment. Pentru a se proteja, monarhul le-a ordonat croitorilor să îi coasă bare de fier pe haine, ca să nu se spargă. Deși pare greu de crezut, Carol al VI-lea nu a fost singurul care a suferit de această iluzie. În istorie, în special în secolele XV-XVII, mulți europeni au suferit de „iluzia sticlei”, așa cum a fost denumită afecțiunea psihică. 

  3-  Prințesa Alexandra a Bavariei

Prințesa Alexandra a Bavariei (1826-1875) nu s-a căsătorit niciodată și și-a dedicat majoritatea timpului scrisului. Deși a reușit să își construiască o carieră literară de succes, publicând numeroase cărți de-a lungul vieții, suferea de probleme psihice.Avea o obsesie pentru curățenie și purta doar haine albe (la fel ca scriitoarea Emily Dickinson). De asemenea, la vârsta de 20 de ani, Alexandra a dezvoltat convingerea că în copilărie a înghițit un pian din sticlă, care a rămas în ea.  

 4 -Maria Eleonora de Brandenburg (1599-1655) a fost o prințesă germană și soția Regelui Gustav al II-lea Adolf al Suediei. După două sarcini eșuate și un copil mort înainte de a împlini un an, Maria era disperată să îi ofere regelui un moștenitor.În 1626, Maria a reușit să rămână din nou gravidă. Astrologii i-au prezis că va naște un băiat, iar regina era absolut încântată că îi va oferi regelui un fiu.

Pe 8 decembrie, Maria a intrat în travaliu, iar medicii au anunțat inițial că a adus pe lume un băiat. Totuși, s-a dovedit că Maria dăduse naștere unei fete. Când a aflat adevărul, regina a înnebunit.

„În locul unui fiu, mi s-a dat o fiică, neagră și urâtă, cu nas mare și ochi negri. Luați-o de lângă mine, nu vreau să am un asemenea monstru!”, a urlat Maria. În timp ce regele s-a consolat cu ideea și a poruncit ca fata să fie botezată Christina, Maria nu a putut trece peste dezamăgire. Deși nu au fost confirmate de surse istorice, în epocă au circulat zvonuri potrivit cărora regina a încercat de mai multe ori să își ucidă fiica. În 1632, Gustav al II-lea a murit pe câmpul de luptă. Maria a fost atât de afectată de moartea soțului, încât nu a permis înmormântarea cadavrului timp de peste un an. A păstrat trupul la castelul din Nyköping, pentru a-l avea aproape de ea. De asemenea, Maria a ordonat ca inima lui Gustav să fie pusă într-un sicriu aurit, pe care l-a atârnat deasupra patul ui Christinei.

***

 Povestea sfâșietoare a lui Ștefan Mihăilescu-Brăila, unul dintre cei mai mari actori de comedie, decedat pe 19 septembrie 1996, nevoit să reînvețe să meargă și să citească, după un atac cerebral.

 Ștefan Mihăilescu-Brăila a fost unul dintre cei mai mari actori de comedie din România, însă a murit uitat de lume și în sărăcie. A avut probleme extrem de grave după ce a făcut un atac cerebral. Ștefan Mihăilescu-Brăila a făcut roluri memorabile în filme precum „Secretul lui Bachus”, „Nea Mărin miliardar” și multe altele. Din păcate, actorul a murit uitat de lume și în sărăcie. În plus, a trecut prin clipe groaznice atunci când a suferit un atac cerebral și a fost nevoit să reînvețe alfabetul, să reînvețe să meargă și să citească, după cum a dezvăluit Dan Negru pe pagina sa de pe o rețea de socializare. „Mi-a povestit-o Mircea Albulescu….Unul din cei mai mari actori, Ștefan Mihăilescu-Brăila a murit uitat și în sărăcie in timpurile nostre, în 1996! Albulescu mi-a povestit că actorul a făcut un atac cerebral pierzându-și memoria și a fost obligat să-și ia viața de la zero, să reânvețe alfabetul, mersul, cititul… Ultimele săptămâni din viață și le-a petrecut singur într-un spital din București și la înmormantarea lui au fost vreo 10 oameni. Anul trecut, în top 3 al celor mai urmărite filme românești de la tv, erau “Nea Mărin Miliardar” și “Secretul lui Bachus”. Ambele cu Ștefan Mihăilescu-Brăila…”, a spus Dan Negru.  Fiul lui Ștefan Mihăilescu-Brăila, Florin, povestea despre tatăl său. „Nu era deloc un tip comod. Era cu toane. Dar acum, că vremea a trecut, pot spune că toţi avem aşa ceva. Când era supărat era bine să nu insişti, să-l laşi în pace să-i treacă. Când căutai ceva şi nu găseai şi te vedea că nu reuşeşti să găseşti, venea şi spunea: «Bă, poate n-ai avut!» Într-o zi, n-am de lucru, când îşi căuta el ochelarii, teribil de grăbit pentru că întârzia la spectacol, şi repeta întruna: «Unde i-am pus? Unde i-am pus?» şi spun: «Dar poate n-ai avut». O dată s-a întors spre mine: «Vezi că te bag undeva!». Atunci mi-am dat seama că este o chestie unilaterală. Merge de la el spre mine; invers este mai bine să nu”, afirma Florin Mihăilescu-Brăila. „În privinţa teatrului era foarte drastic. O singură dată în toată cariera i s-a întâmplat să uite că are spectacol. L-au sunat de la teatru de au înnebunit, eu nu ştiam unde e… Norocul a fost că avea un rol mai mic. Dacă era un rol principal, o încurca. Regula era că, dacă se anula un spectacol din cauza unui actor, indiferent din ce motiv, în afară de faptul că a dat o maşină peste el sau a suferit un infarct, că venea beat şi spectacolul era anulat, acelui actor i se imputa sala plină”, spune Florin Mihăilescu-Brăila, care  a lucrat în televiziun e.