***

 BUNICII

Pe strada cu zăpadă-acoperită,

Pășea cu greu, ținându-se-n baston,

Un bătrânel cu faț-adânc asprită,

Sărac la trup și numai în veston.

Din ceruri iarna scutura iar fulgii,

Ce se-așezau pe umerii-i lăsați,

Părea un mucenic în fața crucii,

Printre cei sfinți de pe pământ plecați.

În mâna stângă ducea caldă pâine,

Din când în când strângând-o lung la piept,

Și după el venea încet un câine...

Mergeau tăcuți, urmându-și drumul drept.

Căsuța cu cerdac îl aștepta tăcută,

Acoperită de nămeți ca un moșneag,

În curte năvălise crunta iarnă,

Și așezase neaua din uliță și până lângă prag

Pe-aici cândva săreau în sus copiii

Tot chiuind de dragul albei nea,

Acum ograda stă nemăturată,

Și parcă tot omătul a căzut în ea.

Ia uite! Prispa stă să cadă!

S-a scorojit și varul pe pereți!

Ce mult a mai trecut de când cu toții,

Mâncau pe prispă-n multe dimineți!

S-au dus cu toții să câștige-avere...

O lacrimă îngheață pe fața de bătrân...

Și-ncet, strângând pânița cu ultima putere,

Privi în urma lui la toate ce rămân.

Curând pleca-vom poate spre Domnul în vecie,

Și toate-n urma noastră aici vor rămânea

Copiii poate-or plânge și poate-or vrea să vie...

Și trist intră pe ușa ce greu se deschidea.

Luă din tinda mică o cioată noduroasă

Ca viața lui de aspră, de lungă și de rea,

În sobă o va pune, pe horn fumul să iasă,

Să fie cald în casă, să uite viața grea.

Și-intră bătrânu-n casă slăbit și obosit...

Gândindu-se cu dor la pruncii cei plecați,

Pe-un scaun lângă sobă un timp s-a odihnit,

Privindu-și bieta soață cu ochii-nlăcrimați.

Bătrâna împletește ciorapi și mănușele,

Pentru nepoții mici în alte țări plecați,

Cu dor o rugăciune strâns împletește-n ele,

La piept strânge ciorapii cu lacrime udați.

La geamul cu mușcate și flori micuți de gheață,

Stau doi bătrâni ce-așteaptă copiii cei plecați,

Împart tăcut o pâine și lacrima le-ngheață,

Se cred bătrâni ca vremea și de cei dragi uitați.

Autor: Munteanu Gabriela