***

 Carele mele dragi

Costel Bădoi 

Sunt orfanul ploii și-al cerului de vară,

Al mierlei răgușind în lanul de secară,

Al carelor de boi ce urcă-ncet pe coastă,

A satului iernând sub o ninsoare fastă,

Sunt ochii grei de fur, tandri, tainici, măreți,

Ce se-alintă gonind noaptea la castraveți,

Sunt copilul uimit de-o mică jucărie 

Ce prinde lumea-n joc și-a ei copilărie,

Pentru cei ce mă știu nu sunt nimic mai mult

Decât un plictis gol ce s-a pierdut demult,

Pentru cei ce au smuls viața doar ca o pradă 

Nu sunt decât un orb ce începe să vadă,

Viața-i artă, dichis, filozofie grea,

Gândul unui nebun ce se-ndeamnă cu ea,

Ce rost să spun ce simt cu fragile cuvinte 

Ce-i lumea satului cu poveștile-i sfinte ?

Ce-i mierla mea râzând în lanul de secară ?

Ce-i soarele ce-aștept sub cerul bleu de vară,

Ce scrâșnet se-nalță din carele de boi

Și ce ninsori de vis au tot nins peste noi ?

Sunt ochii grei de fur ce se ascut în noapte 

Sunt castraveții verzi, poftele prinse-n șoapte,

Sunt copiii de ieri cu-a lor copilărie,

Viața urnindu-se cu-a ei grea feerie,

Viața-i artificiu peste-o taină neclară,

Cu ploile rupând cerul vestit de vară,

Lumea-i artificiu și doar un Dumnezeu 

Poate crea mai mult decât ce îndrug eu,

Să lăsați mierla mea, vioara lui Enescu,

Porumbiștea dragă marelui Eminescu,

Dacă-nvățați să știți mai bine-o moarte-n grabă,

Învățați ca să fiți a cerului podoabă,

Cine se va ierta pe sine cu larghețe 

Doar atunci va putea s-asculte de povețe,

Când ochii vor usca lacrima ce mai plânge,

Se vor șterge-obosiți pe-un lințoliu de sânge 

Atunci dar voi putea cu o voce plenară 

Să vă vorbesc din nou de cerul meu de vară,

De cugetul iubind doar vorbele de duh,

De mierla mea de-argint ce urcă în văzduh,

De carele cu boi ce am rămas privind,

Trăind lumea de ieri, ascultând și gândind.