În clasele l - lV am luat doar premiul l. Eu și jumătate de clasă. Însă, nu știu cum s-a făcut, că învățătoarea m-a îndrăgit pe mine mai mult.
Mama îmi povestea cu încântare acasă cum la ședința cu părinții, doamna C. a povestit din nou despre mine ca despre un copil-minune. Îmi aduc aminte și acum cum, la finalul unei inspecții, doamna m-a scos la tablă ca să impresionez oaspetele cu calcule matematice mintale.
Dar, pe cât de bine i-a făcut mamei părerea doamnei despre mine, pe atât de rău mi-a făcut mie. Simțeam deseori adversitatea unor colegi în clasă și chiar a unor părinți când mai veneau pe la școală. Eu nu m-am crezut o clipă special, dar pe ei îi deranja că învățătoarea mă vedea astfel.
Când am trecut în a V-a, tensiunea mocnită a colegilor și părinților a luat glasul Mihaelei, care mi-a zis într-o zi pe un ton sigur, superior:
-- Să vedem acum, când am trecut la profesori, cine mai ia premiul l...
Era pe-atunci o materie, Atelier, Educația Tehnologică de acum, unde trebuia să pilim niște piese pătrate de fier până se făceau rotunde ca luna. Atelierul era mereu murdar și rece. Iarna îmi îngheța mâna pe pila care șlefuia fierul strâns în menghină, iar vara mirosul de prenadez mă îneca...
Singura amintire frumoasă din acel spațiu înghețat-pestilențial era să apropii un magnet de pilitura de fier căzută în jurul menghinei, care se strângea miraculos într-un arici ce părea atât de real...
În atelier eram numai băieții, fetele făceau separat cu o doamna, unde-nvățau să brodeze și să coasă. Domnul Ionescu ne lăsa cu piesa de lucru și cu un desen pe tablă pe care-l făcea dimineața pentru toate orele de peste zi și pleca să mai tragă o dușcă cu 'nea Gică, omul bun la toate în școală, de la a unge balamalele ușilor, la a repara băncile.
Era în decembrie și din boxa de sub scară, unde 'nea Gică împărțea spațiul și așa mic cu soția, femeie de serviciu, venea un miros de țuică fiartă, pâine prăjită și usturoi.
Când s-a întors la catedră în acea fatidică zi, domnul Ionescu și-a găsit atelierul dat peste cap. 3-4 colegi mai talentați improvizaseră o formație de lăutari, iar ceilalți făceau pe nuntașii, chiuind și dansând fericiți. Și, ca să acopere norul de praf ce se ridicase peste bănci, parchetul vechi fusese stropit strașnic cu apă. Aceasta avea să-l înfurie cel mai mult pe dascăl.
-- Uite cât de ud e pe jos, se umflă parchetul! a urlat îngrozit, profesorul. Caietele la control!
Toți au luat în acea zi 4, pentru că n-aveau desenul de pe tablă-n caiet. Eu am scăpat cu un 7, desenasem, dar fără talent.
Dar să nu vorbim despre înzestrare în povestea netalentatului, care la Educație Plastică proiecta copacii cu rădăcini, iar la Muzică, până și doamna învățătoare, a cărei feblețe eram, îmi cerea să cobor vocea în cor, ca să nu ies în decor.
Așa se face că, având 3 medii de 9, la Atelier, Muzică și Desen, în clasa a V-a, am luat, pentru prima dată, premiul ll.
Mi se părea neverosimil, ireal. Doar la asta mă gândeam în pat, înainte să adorm, iar noaptea visam cum escaladez grilajul de romburi de la ferestrele claselor, cum pătrund pe la doi (la ultimul etaj nu era plasă de fier la geam), merg în cancelarie și iau catalogul, eliminând astfel singura dovadă a mediilor de 9 de la cele 3 materii buclucașe.
Într-un al vis, când doamna de Muzică desena portativul pe tablă, băgam catalogul pe sub pulover și mă făceam nevăzut...
Într-a V-a n-am fost la premiere, jurându-mi că în anul următor voi urca din nou pe cea mai înaltă treaptă a podiumului.
În clasa a Vl-a, când ne-am cunoscut mai bine, am înțeles că pe doamna de Muzică o pot impresiona nu doar cu vocea, ci și cu cunoștințele despre Mozart sau Beethoven, la Desen o pot chema pe doamna ori de câte ori am nevoie pentru a mă ajuta la peisaj și a rezulta un desen de 10, cât despre Atelier, de-acum nici nu mai făceam ora, ci jucam fotbal în curtea școlii.
Și iată-mă cum, fără sincope la materiile vocaționale, în clasa a Vl-a îmi recăpătam statutul de cel mai bun din clasă. Singur pe cea mai înaltă treaptă. A fost momentul când am hotărât că notele sau premiile nu mă mai interesează.
În liceu ajunsesem chiar la gesturi de frondă. Când doamna de sport m-a amenințat că-mi dă 4 dacă nu vin în trening la oră, i-am zis că acest lucru nu mă va împiedica cu nimic la admiterea la facultate (amândoi ne-am ținut de cuvânt).
La istorie aveam 10, 10, 2, ultima notă fiind pentru faptul că, după o discuție aprinsă cu proful, în care i-am spus că fiecare țară își scrie istoria subiectiv, că nu există olimpiadă internațională la această materie tocmai pentru că fiecare stat are versiunea proprie despre faptele de vitejie, la următorul test, am dat foaia goală.
Un alt 2 l-am luat la Geografie pentru că am aruncat un bulgăre de hârtie spre ultima bancă, de unde și venise. Numai că profesorul prinsese doar gestul meu, astfel că am fost singurul ascultat și marcat cu 2.
Dar nu îmi mai păsa. Din clasa a Vl-a, notele, mediile, premiile nu mă mai interesau...
Am rămas în continuare un elev bun, am avut cea mai mare notă la Capacitate, Evaluarea Națională de astăzi, am continuat să merg la olimpiade, am terminat mereu cu peste 9 media în liceu și la BAC, însă n-am mai avut niciodată ambiția premiului l.
Mai mult, nu am rămas cu nicio traumă de pe urma întâmplării, cum e la modă astăzi să te plângi, ci, dimpotrivă, cu o mentalitate imbatabilă de învingător.
Numai că am hotărât să îmi aleg singur războaiele în care lupt!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu