***

 DRAME ÎN PALATUL LOCHIAS

În secolul IV î.Hr. Egiptul a fost cucerit de Alexandru cel Mare și a devenit un stat elenistic. Timp de aproape trei secole, de la moartea lui Alexandru (323 î.Hr.) și până în anul 30 î.Hr., tronul țării a fost ocupat de dinastia Ptolemeilor (Lagizilor), al cărei ultim reprezentant a fost Cleopatra VII. Sau, simplu, Cleopatra. Așa a decis istoria. Dar s-ar fi putut întâmpla ca după această celebră regină Egiptul să fi fost cârmuit de Ptolemeu XVI sau, cum s-a mai spus, Cezarion…

Cu câteva decenii înainte de era noastră, doi generali romani își disputau dreptul de a stăpâni lumea: Caesar și Pompeius. În înfruntarea de pe câmpiile de la Pharsalos (48 î.Hr.) primul a ieșit victorios, iar celălalt a trebuit să fugă pentru a nu cădea în mâinile învingătorului. Dar încotro? Cine îi erau dușmani și cine prieteni? La Mitilene, unde pe țărmul Mării Egee îl aștepta Cornelia, soția lui, împreună cu fiul cel mai mic, s-au îmbarcat cu toții și au pornit în căutarea unui azil. Pretutindeni au fost însă respinși. Cine ar fi îndrăznit să dea găzduire dușmanului lui Caesar, stăpânul atotputernic de mâine? Atunci Pompeius și-a amintit că pe malurile Nilului avea un prieten care îi era obligat, un prinț pe care îl protejare pe vremea când el, Pompeius, fusese puternic, asigurându-i succesiunea: Ptolemeu XIV, regele Egiptului.

Să i se taie capul!

La treisprezece ani, acest Ptolemeu visa să fie stăpânul absolut al Egiptului. Sora lui, Cleopatra, cu cinci ani mai vârstnică decât el, nutrea și ea aceleași vise. Fratele și sora își părăsiseră capitala, Alexandria, pentru a se retrage fiecare în mijlocul trupelor sale și a se război în lege. Armatele lor se aflau în împrejurimile Pelusiumului (cam pe locul unde este astăzi Port-Said) și așteptau ordinul de atac. Cei trei comandanți ai trupelor lui Ptolemeu – marele sfetnic Potheinos, generalul Ahillas și Theodot din Chios, maestru în retorică – erau în plin consiliu de război când în tabăra tânărului monarh, situată în apropierea mării, se înfăţişă un curier vestind că sosise Pompeius pentru a cere azil.

Ce avea de făcut regele adolescent? Să accepte sau să respingă cererea ilustrului fugar? În somptuosul cort regal, un veritabil palat din pânză, lână, purpură şi mătase, cei trei comandanţi îşi adunară colaboratorii pentru a delibera. Câțiva opinară pentru un front comun cu învinsul de la Pharsalos, care, spuneau ei, mai avea destui soldați pentru a-şi restabili puterea. Alții, mai prudenți, fură însă de părere că trebuia rugat să caute azil în altă parte. Dar – replicară câteva glasuri – a-l izgoni pe Pompeius din tabăra lui Ptolemeu nu însemna oare a-i sugera o alianță cu Cleopatra? Se ridică atunci retorul Theodot, cel „strașnic la vorbă“ care – istorisește Plutarh „a spus că nicio soluție nu este lipsită de primejdii și a adăugat că dacă-l vor primi, vor avea pe Caesar dușman și pe Pompeius stăpân, iar dacă-l vor respinge, vor fi vinovați și pentru că l-au respins pe Pompeius și că l-au urmat pe Caesar; că este deci mai bine să-l cheme pe Pompeius și să-l omoare […] A adăugat, zâmbind, după cum se spune, că mortul nu muşcă“.

Soarta lui Pompeius fusese astfel pecetluită. Ahillas primi însărcinarea de a aduce la îndeplinire proiectul.

Un oarecare Septimius, care fusese cândva ostaș al lui Pompeius, împreuna cu fostul centurion roman Salvius, urcară în luntrea lui Ahillas și se îndreptară spre galera lui Pompeius, însoțiți de servitori și de vâslaşi egipteni. Văzând această mică ambarcație în loc de o corabie regală, Pompeius și Cornelia avură o bănuială. Dar era prea târziu. În larg ieșiseră corăbii egiptene pline cu ostași, facând imposibilă orice retragere, iar pe mal se adunaseră pedestrași. Lui Pompeius nu-i rămânea decât să se predea emisarilor regelui. Învinsul de la Pharsalos îşi îmbrătişă soția și coborî în luntre.

O bună bucată de timp în mica ambarcație domni tăcerea. O tăcere grea, amenințătoare. Pompeius încercă să lege o conversație și – după cum spune Plutarh – i se adresă lui Septimius cu aceste cuvinte:

-Nu cumva mi-ai fost tovarăș de arme?

Soldatul dădu din cap afirmativ, apoi, din nou, se înstăpâni tăcerea. Ajunseră la țărm: un țărm trist, pustiu, neprietenos, ca și oamenii din luntre. Pentru a sări pe uscat, rivalul lui Caesar se sprijini de umărul unui sclav egiptean. În acea clipă, Septimius, care era în spatele lui, îl lovi cu sabia, iar Ahillas și Salvius îl străpunseră cu pumnalele. Pompeius se prăbuși în fundul bărcii. Salvius îi reteză capul și i-l întinse lui Ahillas. Cadavrul, despuiat, fu aruncat în mare.

De sus, de pe puntea galerei, Cornelia văzu asasinatul. Căpitanul navei porunci să se ridice ancora și ieși în larg, evitând cu dibăcie galerele egiptene.

Acestea se întâmplară la 28 septembrie 48 î.Hr. La 2 octombrie Caesar își făcu, la rândul lui, apariția la gurile Nilului, în imediata apropiere a Alexandriei. Venise doar cu câteva galere cu legionari, garda lui personală. Dar, în timp ce inspecta atent împrejurimile, văzu sosind în galop câţiva călăreţi, printre care se afla şi Theodot, retorul. Acesta scoase de sub manta capul lui Pompeius şi-l prezentă lui Caesar, împreună cu inelul celui ucis. Spre profunda uimire a lui Theodot, în faţa acestei priveliști generalul roman se dădu înapoi de groază și lacrimi îi şiroiră pe obraji.

Curând sosiră și alte galere, transportând câteva mii de legionari. Caesar ordonă debarcarea şi încolonarea trupelor, care pătrunseră în Alexandria cu flamurile sus și trompetele sunând.

Martor al multor crime

Palatul Lochias din Alexandria putea fi numit mai curând o cetate. Între zidurile lui groase și amenințătoare, în stare să susțină un asediu îndelungat, se găsea nu numai reședința monarhului, un admirabil edificiu din marmură și porfir, dar și clădiri rezervate sfetnicilor, temple, muzeul – o vastă construcție în care erau păstrate colecții rare și prețioase, biblioteca, conținând peste 700.000 volume, grădini și, în sfârșit, incinta funerară, Soma, unde mormintele Ptolemeilor înconjurau celebrul mausoleu în care Alexandru cel Mare dormea, într-un sarcofag de alabastru, ultimul lui somn.

Un amănunt important: palatul dădea direct spre port, încât cel care îl ocupa avea cum să se salveze, în cazul unui asediu pe uscat. Largi trepte de marmură coborau din Lochias până în valurile albastre ale mării, într-un loc îndeajuns de adânc ca să poată primi cele mai mari galere.

În fața palatului, pe insula Pharos, unită cu uscatul printr-un dig numit Heptastadium, se înălța un turn de marmură înalt de aproape 130 m, care se număra printre cele șapte minuni ale lumii: farul din Alexandria. În fiecare noapte, în vârful lui ardea un foc destinat navigatorilor, vizibil de la o distantă de 55 kilometri.

Alexandru cel Mare întemeiase orașul Alexandria cu gândul să facă din el capitala comercială a lumii orientale. Tot el fusese acela care indicase locul unde avea să fie construit și-i trasase conturul. Dar Cuceritorul murise în vârstă de numai 33 ani și Egiptul trecuse în mâinile lui Ptolemeu Soter, fiul lui Lagos. Egiptenii priviră pe reprezentanții acestei dinastii în lumina tradițiilor și legendelor cu care-și înconjuraseră faraonii legitimi. Ptolemeii deveniseră astfel „fiii lui Ra“, „chipurile lui Amon“, „aleşii lui Ptah“ şi arborară pentru ceremoniile publice dubla coroană, albă și roșie, a Egiptului de Sus și a celui de Jos, precum și șarpele regal.

Dacă în treburile de stat Ptolemeii se dovediră cârmuitori destul de înzestrați, viața lor particulară, în schimb, constitui o extraordinară împletitură de crime. Ptolemeu III fu sugrumat de fiul său, care își ucise pe deasupra fratele, soția, mama și unchiul. Ptolemeu V comisese şi el un lanț nesfârşit de asasinate, fără să se limiteze la cercul familiei. Ptolemeu VIII îşi omorî nepotul, moștenitorul tronului, după care o luă de soție pe mama lui; din căsătoria lor se născu un fiu, pe care suveranul îl ucise de asemenea. Cleopatra III încercă să-și omoare fiul, pe Ptolemeu XI, dar nu se arătă îndeajuns de precaută, încât acesta i-o luă înainte și puse să fie asasinată. Ptolemeu XII se însură cu soacra lui, ceea ce nu-l împiedică să-i ia viața. Tatăl Cleopatrei VII avea s-o ucidă pe Berenice, una din fiicele sale.

În acest palat, martor al atâtor crime și scene stranii, se instală Caesar și declară că avea să pună ordine în treburile Egiptului.

CleopatraFrumosul vis al Cleopatrei

În fastuoasa reședinţă de marmură și porfir, Caesar îi invită la el pe cei doi moștenitori ai tronului egiptean. Ptolemeu, însoțit de sfetnicul lui, Potheinos, răspunse de îndată invitației. De la Cleopatra nu sosi însă nicio veste. Dar nu pentru că tânăra regină de 18 ani nu dorea să răspundă invitației făcute de generalul roman. Dimpotrivă, trebuia să plece la Alexandria pentru a-și pleda cauza. Altminteri, poate că Caesar i-ar nesocoti drepturile și l-ar sprijini pe fratele ei, Ptolemeu. Iar acesta, văzându-se stăpân pe tron, ar urma exemplul altor Ptolemei: și-ar ucide rivala.

Trebuia deci să plece, dar palatul mișuna de servitorii devotați ai lui Ptolemeu, care ar fi omorât-o înainte de a apuca să-i vorbească lui Caesar. Cleopatra îşi mărturisi temerile lui Apolodor din Sicilia, sfetnicul ei devotat și prudent. Apoi, într-o noapte, se îmbarcară amândoi pe o mică corabie și plutiră spre palat. Plutarh relatează că „neputând să treacă nevăzută […] s-a-nvăluit într-o piele de acoperit lectica, căutând să-și țină trupul cât mai alungit, iar Apolodor, legând-o ca pe un balot cu o curea, a dus-o chiar pe ușă la Caesar“.

Totul se desfășură cum prevăzuse Cleopatra. Când Apolodor se văzu singur cu Caesar, desfăcu balotul și în fața privirilor amuzate ale romanului se ivi Cleopatra. De la același istoric aflăm că generalul fu cucerit de această îndrăzneață născocire a Cleopatrei și că „datorită felului ei de a se purta și farmecului ei, a împăcat-o cu fratele ei, ca să domnească împreună cu ei. Un sclav […] a băgat de seama că Ahillas și Potheinos îi întinseseră lui Caesar o cursă. Acesta, cercetând faptul, a înconjurat camera sa cu o gardă, iar pe Potheinos l-a omorât. Ahillas, mergând în mijlocul armatei egiptene, a pornit un război care pentru Caesar ar fi fost greu și cu neputință de dus, el putând să se împotrivească numai cu puţini oameni“.

Curând însă egiptenii aflară că de Alexandria se apropiau galere pline cu legionari romani și că spre frontiera orientală a regatului înainta armata din Siria. În acel moment, Caesar îl invită pe Ptolemeu să părăsească orașul și să se retragă în mijlocul trupelor sale, pentru a le domoli și a le spune cât de puternică e armata Cleopatrei, aliată cu cea din Roma. Îi ordonă, de asemenea, să le explice că el, Caesar, venise numai “pentru a veghea la respectarea testamentului lăsat de regele Ptolemeu Aulet și a instala pe tronul Egiptului pe cel doi urmași, Ptolemeu XIV şi Cleopatra VII.

În mijlocul unei escorte strălucitoare de călăreți săltând pe cai fastuos împodobiți, printre arme scânteietoare, penaje, podoabe multicolore și scuturi bătute în pietre scumpe, Ptolemeu părăsi palatul, palatul lui, salutat de santinele romane, de trompete romane, de flamuri romane ce se înclinau în fața lui. El, Ptolemeu, purta o cuirasă de aur, iar pe creasta aurie a coifului său strălucea șarpele lui Horus, zeul Deltei.

Dădu el oare ascultare ordinelor lui Caesar când se văzu în mijlocul soldaților săi, adunați în tabăra de pe malul Nilului? Îi indemnă oare la pace? Nu se știe. Căci legionarii lui Caesar se abătură asupra armatei micului rege. Lupta dură două zile și egiptenii, acum inferiori numericește, fură înfrânți. Ptolemeu fu căutat, în zadar, o zi încheiată. În cele din urmă cadavrul lui fu descoperit pe malul Nilului, unde îl aruncaseră apele fluviului.

Caesar se întoarse la Alexandria. În palatul Lochias îl aştepta Cleopatra, care îi făcu primirea solemnă, cuvenită eliberatorilor. În fața poporului, preoții celebrară căsătoria lor. În luna iulie (47 î.Hr.) Cleopatra îi dărui un fiu, pe Cezarion.

Între timp, evenimente grave reclamară prezența lui Caesar la Roma. Tânăra regină îl urmă curând. Continuarea e cunoscută: idele din martie și asasinarea lui Caesar, întoarcerea în Egipt a Cleopatrei, văduvia.

Se scurseră trei ani. Şi, din nou, lumea romană era disputată între doi rivali: Octavianus și Antonius, unul nepotul și fiul adoptiv al lui Caesar, celălalt, locotenentul lui. Când acesta din urmă se îndreptă spre țărmurile Africii, Cleopatra, care avea acum 28 ani, se gândi la Cezarion, fiul ei și al lui Caesar, căruia urma să-i revină Egiptul și, poate, chiar Imperiul roman. Oare Antonius i-ar putea împlini visul ? Cleopatra se decise să iasă în întâmpinarea lui.

La bordul unei galere romane fu organizat un ospăț în cinstea ei, la care regina răspunse printr-un banchet pe corabia sa cu pânze purpurii, cu vâslele încrustate în argint și pupa în formă de cap de elefant, cu frumoase sclave grecoaice şi negri atletici din Nubia. Farmecul ei, mâncărurile alese și vinurile fine sfârşiră prin a-l subjuga de-a binelea pe Antonius. „Așa de mult l-a fermecat Cleopatra pe Antonius – spune Plutarh – încât s-a lăsat dus de ea în Alexandria“. Se instală deci și el în palatul Lochias, devenind pentru curte și pentru preoți soțul reginei și declarând că dăruiește copiilor ei Libia, Siria, Fenicia, Cilicia, Armenia şi Parția (pe care, de altfel n-o cucerise încă).

Apoi acest nou fiu al lui Amon-Ra se dedică ospețelor și serbărilor. El adună în jurul lui un fel de academie, nu de savanți, retori și filozof, ci de experți în arta de a bea și a mânca. Noapte de noapte, culcat pe un așternut de petale de trandafir, sub o ploaie de flori și de parfumuri, fostul locotenent al lui Caesar bea și mânca, în timp ce în jurul lui evoluau dansatoare, sângerau gladiatori, asudau jongleri. În zori, sub privirile consternate ale Cleopatrei, generalul roman era scos din încăpere beat mort.

Viața continuă în același mod, întreruptă doar de absențele lui Antonius, nevoit să se smulgă uneori desfătărilor de la Lochias, pentru a încerca să-l potolească pe neastâmpăratul Octavianus. Acesta avea ce să-i reproșeze. Nu-și repudiase Antonius soția, pe sora lui Octavianus? Prin căsătoria lui cu Cleopatra, nevalabilă din punctul de vedere al dreptului roman, nu sfida el oare opinia publică? Iar testamentul lui (publicat din inițiativa lui Octavianus), prin care cerea să fie înmormântat la Alexandria, nu însemna oare că Antonius încetase de a fi un „adevărat roman“?

Toamna anului 31 î.Hr. Unul din cei doi rivali, Antonius sau Octavianus, trebuia să părăsească scena lumii. Cele două flote se întâlniră în fața promontoriului de la Actium. Flota egipteană, în frunte cu Cleopatra, se alăturase corăbiilor lui Antonius.

De la bordul triremei sale de comandant, Antonius ordonă ieșirea navelor în larg. Avu loc o bătălie crâncenă (la 2 septembrie 31 î.Hr.), din care Octavianus ieși victorios. Cleopatra, urmată de Antonius, părăsiră locul luptei, fugind în Egipt. Abandonându-și soldații, flota, averea și onoarea, „uitând de toți, trădând și părăsind pe cei care luptau și mureau pentru el – scrie Plutarh despre fuga lui Antonius – el s-a îmbarcat pe o pentiremă (navă cu vâslașii așezați în șiruri de câte cinci, spre deosebire de triremă, unde șirul era de câte trei) și a urmat pe aceea care acum se prăpădea pe sine și pe el“.

Temându-se de mânia lui Octavianus, Cleopatra îl trimise pe Cezarion în interiorul țării. Dar învingătorul de la Actium nu se grăbi să debarce în Egipt. Abia în vara anului 30 î.Hr, curierii aduseră vestea că Octavianus, în fruntea armatei sale, trecuse hotarele regatului.

Antonius și Cleopatra se sinuciseră. Egiptul, ultimul stat elenistic independent, deveni o provincie romană. Iar cel care urma să fie Ptolemeu XVI fu căutat, din ordinul lui Octavianus, și ucis. Așa se sfârși dinastia Ptolemeilor.