***

 POVEȘTI DE DRAGOSTE:

MIRCEA ELIADE ȘI NINA MAREȘ

Printre noii prieteni pe care Mircea Eliade şi-i făcuse după întoarcerea sa din India se afla şi cea cu care se va căsători în 1934. Cu câţiva ani mai mare decât Eliade, Nina Mareş se trăgea din mica boierime provincială a Olteniei. Pierzându-şi părinţii foarte de timpuriu, a fost încredinţată autorităţii unui tutore care nu i-a mai înapoiat moştenirea. Căsătorită cu un ofiţer de care a divorţat mai apoi, Nina era mama unei fete de 11 ani, Adalgiza, şi lucra, pentru a o creşte, ca secretară la Societatea Naţională de Telefoane. Eliade o cunoscuse, pare-se, prin intermediul lui Mihail Sebastian. Acesta se împrietenise cu tânăra femeie care locuia în imobilul unde se găsea redacţia Cuvântului şi care-i bătea din când în când la maşină unele fragmente literare.

„Era mică, blondă, bună camaradă şi, deşi, cum am aflat mai târziu, ducea o viaţă grea, râdea întotdeauna, era discretă, nu vorbea de necazurile ei”, scrie Eliade în memorii.

După mulţi ani, Eliade va evoca atracţia neaşteptată pe care a resimţit-o în seara Crăciunului din 1932, cu ocazia unei petreceri, pentru cea care va deveni prima lui soţie. „La 25 decembrie 1932, prietenia pe care o aveam până atunci pentru Nina s-a transformat în dragoste”, notează el în Jurnal în 7 februarie 1945. O dragoste încă timidă. Pe atunci, Eliade se afla încă sub farmecul unei alte femei, actriţa Sorana Ţopa. Legătura lor era cunoscută. În pofida „exasperării” pe care i-o provoacă uneori prezenţa acestei „walkirii” pasionate, Eliade nu se decide să se despartă de ea decât în vara lui 1933. El mărturiseşte că a trăit prima jumătate a acestui an sfâşiat de sentimentele pe care le resimţea, în acelaşi timp, pentru Sorana şi pentru Nina.

În septembrie 1933, Eliade se decide: logodit cu Nina, se mută împreună într-un apartament închiriat. Pentru familia sa, care nu bănuia natura legăturii sale cu tânăra femeie, este un veritabil şoc. „Parcă s-ar fi prăvălit cerul peste ei”, îşi aminteşte el, căci pentru părinţii şi sora sa perspectiva unei căsătorii a lui Mircea cu o mamă divorţată şi lipsită de orice avere era pur şi simplu de neînchipuit. Decizia neaşteptată a lui Eliade de a trăi cu Nina nu îi deschidea nici calea bogăţiei, nici pe cea a onorurilor. Era o deziluzie cu atât mai cruntă pentru ai săi cu cât aceştia se aflau într-o situaţie financiară cu totul precară. Nu numai că soţia la care visau pentru Mircea părinţii săi ar fi trebuit să fie „cel puţin fată de ministru, de ambasador, de bancher, de general, de profesor universitar”, dar trebuia să fie „evident, bogată, chiar extrem de bogată”. Pensia căpitanului Eliade rămăsese singura sursă de venit a familiei. casa de pe strada Melodiei, unde familia Eliade locuia de 20 de ani, era acum ipotecată şi avea să fie în curând demolată.

O adevărată ruptură va urma între Eliade şi părinţii săi, care nu vor accepta prezenţa Ninei alături de fiul lor decât cinci ani mai târziu, sub presiunea unor împrejurări dramatice. Până atunci, Eliade avea să se despartă de familie. S-a mutat cu Nina Mareş într-un cartier depărtat de strada Melodiei. Cei doi logodnici s-au căsătorit cu discreţie, la câteva luni după aceea, în ianuarie 1934.

Atât în memorii, cât şi în jurnalul din anii 1941-1945, Mircea Eliade o descrie pe Nina Mareş ca pe o soţie profund devotată, care, spune el, „trăia exclusiv pentru mine, însă ascundea foarte bine lucrul acesta”. El însuşi era, în acea vreme, un soţ greu de suportat în viaţa de zi cu zi: „Nu cred că multe soţii şi-ar fi putut păstra dragostea, încrederea şi seninătatea alături de cel care eram pe atunci”, mărturiseşte el.

De fapt, Nina îşi consacrase energia carierei soţului său, care va putea conta întotdeauna pe ajutorul ei, uneori chiar şi în munca de documentare. La cererea soţului, Nina va accepta să-şi părăsească locul de muncă şi, mai ales, să nu mai aibă copii, ceea ce însemna pentru ea un enorm sacrificiu. Ea va limita, de asemenea, cât mai mult posibil rolul de tată vitreg pe care Eliade avea să-l joace faţă de fiica sa, Adalgiza (Giza). Aceasta va rămâne de-a lungul anilor o prezenţă discretă, dat fiind că era înscrisă într-un internat pentru fete şi nu ajungea acasă decât la sfârşitul săptămânii.

Adalgiza îşi aduce aminte de prietenia pe care i-o arăta Eliade şi care se manifesta în special prin cărţile cu dedicaţie pe care îi plăcea să i le ofere. Cu toate acestea, cel mai adesea el uita sa-i facă mici cadouri cu ocazia zilei de naştere, iar ea a îndrăznit, cel puţin o dată, să-i amintească de eveniment, primind satisfacţie imediat.

La începutul lui noiembrie 1943, Eliade merge la Paris însoţit de Nina, care urma să fie examinată într-o clinică din capitala franceză. Cu câteva luni în urmă, fusese operată fără succes la Bucureşti de cancer, însă nu-i dezvăluise soţului, rămas la Lisabona, adevărata natură a bolii sale. Şi la Paris, Eliade rămâne în continuare neştiutor în privinţa bolii care avea să-i răpună soţia. Se bucură că are „norocul” de a face această călătorie deoarece, cum le scrie părinţilor săi, „Parisul a rămas totuşi Capitala Lumii şi în ceea ce priveşte viaţa spirituală, şi în ceea ce priveşte spectacolele”.

Boala Ninei se agravează brusc în aprilie 1944. Nici acum Nina nu i-a mărturisit soţului că are cancer. La sfârşitul lui iulie, este primită într-un sanatoriu la nord de Lisabona, într-o stare de slăbiciune care nu-i permite să urce scările fără baston. Cele patru luni care vor urma vor fi pentru soţii Eliade o agonie împărtăşită asupra căreia jurnalul lui Mircea, deseori întrerupt, oferă o imagine tulburătoare.

Tratamentele succesive, inclusiv transfuziile de sânge, pe care le-a suportat Nina, nu au avut nici un rezultat. Lupta împotriva bolii se va prelungi, în mijlocul suferinţelor fizice atroce, până la 20 noiembrie 1944, data morţii sale. „Oare suferinţele acestea n-au răscumpărat nimic? Nu pot crede. […] Nina mi-a fost luată pentru păcatele mele şi pentru mântuirea ei. Dumnezeu a voit s-o ia, ca să mă zvârle pe mine într-o nouă viaţă – de care, acum, nu ştiu încă nimic”, notează Eliade o lună mai târziu, atunci când reia jurnalul.