***

 „BLESTEMUL CĂRȚILOR”, PEDEAPSĂ PENTRU HOȚI

În perioada anterioară tiparului, producerea cărților era un proces extraordinar de migălos. Fiecare exemplar era creat manual, începând cu pregătirea pergamentului, scrierea, laminarea, și, în final, legarea.

De multe ori, mai mulți scribi, adesea călugări, colaborau la realizarea unui manuscris, atent conturând literele într-o caligrafie frumoasă, folosind pene cu vârf de cerneală, alături de ilustrații bogate.

Mânia lui Dumnezeu și blesteme pe cărți

Scribii trebuiau să fie extrem de atenți pentru a evita greșelile, asigurându-se în același timp că liniile erau drepte și că literele aveau dimensiuni uniforme pe întreaga carte. Acest proces consuma mult timp, conferind cărților o valoare deosebită, dar, în același timp, făcea din ele ținte atractive pentru furt.

În Evul Mediu, bibliotecile adesea își păstrau cărțile închise cu lanțuri, pentru a preveni furturile. Scribii însăși foloseau „arme” împotriva hoților de cărți, adăugând blesteme dramatice la începutul și, uneori, la sfârșitul cărților. Aceste blesteme amenințau cu mânia lui Dumnezeu, cu dureri și suferințe insuportabile pe cei care ar încerca să fure o carte.

De exemplu, Biblia Arnstein, scrisă în Germania în secolul al XII-lea, conținea un blestem care spunea: „Dacă cineva va sustrage această carte, să moară; să fie prăjit în tigaie; boala și febra căzătoare să-l măsoare; să fie rupt pe roată și spânzurat. Amin.”

În acele vremuri, furtul de cărți era considerat la fel de grav ca blasfemiile și crimele, iar bibliotecarii jurau să pedepsească aspru pe oricine îndrăznea să își însușească o operă. Pedepsele includeau excomunicarea din Biserică sau damnarea veșnică, iar unii blesteme promiteau chiar moartea agonizantă.

„Viermele de carte să-i roadă codrul”

„Pentru cel care fură, sau împrumută și nu returnează această carte de la proprietarul ei, să se transforme în șarpe în mâna lui și să-l sfâșie. Să fie lovit de paralizie, iar toate membrele sale să fie distruse. Să lâncezească în dureri strigând după milă, și să nu-i înceteze agonia până ce nu va cânta. Viermele de carte să-i roadă codrul [și] flăcările iadului să-l mistuie pentru totdeauna.”

Aceste blesteme nu erau îndreptate doar împotriva hoților potențiali, ci și împotriva celor care tratau cu dispreț cărțile sau nu le respectau. Existau chiar și blesteme împotriva cititorilor insolenți care deteriorau cărțile prin vărsarea băuturii pe pagini sau prin lăsarea petelor de degete unsuroase.

Împrumutul de cărți era descurajat, iar bibliotecarii privau cu dezaprobare pe cei care adormeau cu fața în pagini, strănutau pe cărți sau comiteau alte infracțiuni ce puteau afecta integritatea fizică și durabilitatea cărților.

După inventarea tiparului, blestemele de carte au evoluat de la avertismente cumplite la amenințări subtile, adesea transmise prin imagini ingenioase pe plăcuțele de carte.