***

 În tren - George Topârceanu

E larmă şi trenul stă gata să plece,

vagonul se umple de oameni străini.

Mi-e inima strânsă, e şapte şi zece,

mă-ntorc la fereastră şi stau ca pe spini.

Dă-i, băiete, drumul, că n-avem răbdare,

e gata, un şuier, un repede zvon

și simt că se mişcă cu noi, salutare!

Trec umbre grăbite pe lângă vagon.

E clipa când glasul durerilor tace,

duc mâna la frunte şi ochii mi-i strâng

și-n suflet, deodată, un gol mi se face,

dă-i, băiete, drumul, că-mi vine să plâng!

Acum pe de lături, încep să rămână

semnale, macazuri, vagoane şi fum.

Trec umbre de oameni cu steaguri în mână

și trenul, năvalnic, se-aşterne la drum.

Adio, adio, romantică urbe,

adio, zadarnic şi dulce trecut!

Din goană, când trenul se-ndoaie la curbe,

scot capul afară şi lung te salut!

Oraşul rămâne sclipind în lumină,

biserici şi case, deodată apun.

În faţă se-aşterne o verde cortină

și trenul aleargă, aleargă nebun.

Se schimbă decorul, privelişti sure,

un şes peste care trec umbre de nori,

un drum singuratic, un colţ de pădure

cu vârfuri uscate şi cuiburi de ciori.

În arie largă se-nvârte pământul

śi fuge-n rotire întregul teren,

pe netede câmpuri ne ducem ca vântul,

cantoanele albe se uită la tren.

Sursa Poeziile noastre