😁😁😁

 La un interviu pentru angajare:

- Domnule Popescu, vad că ați fost recepționer in cabinetul unui psiholog. De ce nu ați rămas acolo?

- Nu am avut de ales. Orice făceam domnul psiholog îmi punea câte un diagnostic.

- Cum așa?

- Dacă întârziam îmi spunea că sunt ostil, dacă ajungeam mai devreme că sunt anxios, iar dacă ajungeam exact la timp că sunt obsesiv.

Dacă se întâmpla să fiu trist îmi spunea că sunt depresiv, dacă eram vesel și prietenos că sunt maniacal, iar dacă dimineața eram trist, iar la sfârșitul programului vesel, că sunt bipolar.

Atunci când s-a întâmplat să nu prea vorbesc pentru că mă durea o măsea, mi-a spus că sunt schizoid sau ipohondric.

Dacă atunci când era nervos îl întrebam ce anume nu-i place din activitatea mea și dacă are de gând să mă concedieze îmi spunea că sunt bănuitor și paranoic.

În final a considerat că am personalități multiple, iar dumnealui nu-si permite sa plătească decât una, așa că m-a concediat.

***

 Astazi, 15 august, se împlinesc 32 de ani de la trecerea la Domnul a Andei Călugăreanu, actriţă şi interpretă de muzică uşoară şi folk.

Venită parcă din alte lumi, cu un talent şi o înzestrare nativă de care puţini au parte, binecuvântată de mâna Creatorului Însuşi cu un chip drăgălaş, cu o voce unică şi calităţi actoriceşti de necontestat, Anda Călugăreanu a strălucit intens, ca o stea incandescentă, în galaxia de elită a marilor actori şi cântăreţi români.

Dar aceeaşi mână divină care a blagoslovit generos cu atâtea daruri pe roaba Sa, a hotărât să ia totul înapoi – dimpreună cu sufletul – frângând destinul Andei, când aceasta abia împlinise 45 de ani.

A jucat, a cântat şi a dansat alături de inegalabilii Toma Caragiu, Aurelian Andreescu, Florian Pittiş, Dan Tufaru (primul ei soţ) etc., aducându-ne atâta bucurie şi reale clipe de fericire, că de n-ar fi fost ea (şi ei), cu greu am fi răzbit psihic prin ceaţa care ne înconjura în vremea când curentul ne era oprit, zahărul, uleiul şi benzina se dădeau pe raţie, carnea şi caşcavalul erau jinduite amintiri, iar TVR-ul emitea numai două ore de program zilnic.

Însă, pe cât de multe bucurii ne-a adus nouă, pe atât de puţin a avut ea parte. N-a avut o copilărie fericită, cu atât mai mult cu cât părinţii s-au despărţit pe când ea era încă la liceu.

Cum fiecare dintre ei s-au recăsătorit, ea a rămas cu tatăl, iar sora sa cu mama. A primit o educaţie foarte aspră de la tatăl ei, fost ofiţer. Sora sa a murit de cancer, chinuindu-se.

A debutat muzical în 1965, la vârsta de 18 ani, atunci când actorul Mircea Crişan a invitat-o să cânte alături de formaţia Sincron pe scena Sălii Palatului, iar, în 1984, a reuşit să intre la IATC Bucureşti. A colaborat cu Cenaclul Flacăra, a participat la numeroase festivaluri de muzică, a editat un LP la Electrecord şi-a apărut pe micul ecran în emisiunile de divertisment „marca Băcăneţ”.

Atunci au îndrăgit-o necondiţionat toţi românii, fie că erau tineri ori mai în vârstă. Vocea ei îţi răscolea sufletul, chipul ei îţi lumina privirea, zâmbetul ei îţi înmuia inima iar jocul actoricesc îţi relaxa spiritul!

Era completă: cântec, dans, actorie. Numai că, aşa cum spuneam, Cel Sfânt a fost pesemne prea încântat de propria-I creaţie, încât a vrut-o doar pentru El, fără să-i dea răgaz să se pregătească prea mult pentru asta.

În 1992, după întoarcerea dintr-un turneu în Israel, s-a simţit rău. Soţul (cel de-al doilea), Alexandru Medeleanu, a dus-o la spital, unde i-au făcut o radiografie. Pe unul din plămâni se vedea o pată de mărimea unei monezi de 5 lei.

Dusă la spitalul de plămâni i-au făcut o analiză destul de traumatizantă. Era ca un fel de operaţie. A durut-o foarte tare şi trei zile a expectorat sânge. Peste o săptămână, când urmau să primească rezultatul la investigaţie, li s-a spus că analiza se pierduse. Anda n-a vrut să repete investigaţia.

 Soţul o duce la un spital în Grecia, unde medicii îi spun că are cancer. Răvăşită, Anda a încercat să se sinucidă, băgându-şi o batistă în gură. A salvat-o soţul.

La întoarcerea din Grecia, un poliţist îi spune lui Medeleanu să-l caute pe biofizicianul Carol Przbilla (pare-se fost elev al lui Albert Einstein!), cel care îl tratase pe Ceauşescu de cancer la prostată.

L-au găsit, şi cu mari insistenţe şi intervenţii (la nivel de Virgil Măgureanu) au reuşit să ia şi aparatul cu raze pentru biofizician.

Cum a fost sfârşitul? Povesteşte soţul, Alexandru Medeleanu: „Am început tratamentul acasă la noi. Avea dureri foarte mari, se tăvălea pe jos. La două săptămâni după tratament îi dispăruseră durerile. Am început să sperăm, deşi Przbilla ne spunea că este foarte grav. Anda respira doar cu un sfert din plămân.

L-am întrebat dacă a fost elevul lui Einstein, iar el mi-a răspuns că a stat trei luni pe lângă acesta. Anda l-a întebat cum a fost cu Ceauşescu. Ne-a mărturisit că l-a tratat două săptămâni, deşi se vindecase după şapte zile de tratament. Era foarte fricos şi vroia să se asigure.

La 14 august, Przbilla ne-a recomandat să mai facem o radiografie la plămân. Am făcut-o şi ne-a dat verdictul: dacă mai rezistăm patru zile, gata, am scăpat! A doua zi, la ora 5 dimineaţa, Anda a murit.

Am stat cu ea până în ultima clipă. Ultimele ei cuvinte au fost să fac în aşa fel încât lumea să n-o uite. Mi-a mai zis în ce să o îmbrac şi să am grijă de Ioana. A murit pe canapea, în braţele mele.”

Aşa s-a stins, pe 15 august 1992, de ziua Sfintei Maria, rapid şi cu un ultim licăr, incandescenta stea Anda Călugăreanu. Oamenii n-au uitat-o, ba chiar au dat numele ei unei străzi situată, undeva, între Arcul de Triumf şi Parcul Kiseleff.

Şi cine trece agale pe acestă stradă, în serile de mai ale teilor înfloriţi, dacă închide ochii şi coboară în amintire, poate auzi, cântând prin frunze şi arome ameţitoare, vocea inconfundabilă a Andei: „N-am noroc, ce să fac?/Niciodată soarta nu mi-a zâmbit/N-am noroc, ce să fac?/ Nici un singur dor nu mi s-a-mplinit...” Dumnezeu s-o  odihnească în pace!

***

 15 august 1870 - În „Convorbiri Literare” a fost publicat poemul eminescian „Epigonii”.

"Când privesc zilele de-aur a scripturelor române,

Mă cufund ca într-o mare de visări dulci și senine

Și în jur parcă-mi colindă dulci și mândre primăveri,

Sau văd nopți ce-ntind deasupră-mi oceanele de stele,

Zile cu trei sori în frunte, verzi dumbrăvi cu filomele,

Cu izvoare-ale gândirii și cu râuri de cântări.

Văd poeți ce-au scris o limbă, ca un fagure de miere:

Cichindeal gură de aur, Mumulean glas de durere,

Prale firea cea întoarsă, Daniil cel trist și mic,

Văcărescu cântând dulce a iubirii primăvară,

Cantemir croind la planuri din cuțite și pahară,

Beldiman vestind în stihuri pe războiul inimic.

Liră de argint, Sihleanu, - Donici cuib de-nțelepciune,

Care, cum rar se întâmplă, ca să mediteze pune

Urechile ce-s prea lunge ori coarnele de la cerb;

Unde-i boul lui cuminte, unde-i vulpea diplomată?

S-au dus toți, s-au dus cu toate pe o cale ne'nturnată.

S-a dus Pann, finul Pepelei, cel isteț ca un proverb.

Eliad zidea din visuri și din basme seculare

Delta biblicelor sunte, profețiilor amare,

Adevăr scăldat în mite, sfinx pătrunsă de-nțeles;

Munte cu capul de piatră de furtune detunată,

Stă și azi în fața lumii o enigmă n'explicată

Și vegheaz-o stâncă arsă dintre nouri de eres.

Bolliac cânta iobagul ș-a lui lanțuri de aramă;

L-ale țării flamuri negre Cârlova oștirea cheamă,

În prezent vrăjește umbre dintr-al secolilor plan;

Și ca Byron, treaz de vântul cel sălbatic al durerii,

Palid stinge-Alexandrescu sunta candel-a sperării,

Descifrând eternitatea din ruina unui an.

Pe-un pat alb ca un lințoliu zace lebăda murindă,

Zace palida vergină cu lungi gene, voce blândă -

Viața-i fu o primăvară, moartea-o părere de rău;

Iar poetul ei cel tânăr o privea cu îmbătare,

Și din liră curgeau note și din ochi lacrimi amare

Și astfel Bolintineanu începu cântecul său.

Mureșan scutură lanțul cu-a lui voce ruginită,

Rumpe coarde de aramă cu o mână amorțită,

Cheamă piatra să învie ca și miticul poet,

Smulge munților durerea, brazilor destinul spune,

Și bogat în sărăcia-i ca un astru el apune,

Preot deșteptării noastre, semnelor vremii profet.

Iar Negruzzi șterge colbul de pe cronice bătrâne,

Căci pe mucedele pagini stau domniile române,

Scrise de mâna cea veche a-nvățaților mireni;

Moaie pana în coloarea unor vremi de mult trecute,

Zugrăvește din nou, iarăși pânzele posomorâte,

Ce-arătau faptele crunte unor domni tirani, vicleni.

Ș-acel rege-al poeziei, vecinic tânăr și ferice,

Ce din frunze îți doinește, ce cu fluierul îți zice,

Ce cu basmul povestește - veselul Alecsandri,

Ce-nșirând mărgăritare pe a stelei blondă rază,

Acum secolii străbate, o minune luminoasă,

Acum râde printre lacrimi când o cântă pe Dridri.

Sau visând o umbră dulce cu de-argint aripe albe,

Cu doi ochi ca două basme mistice, adânce, dalbe,

Cu zâmbirea de vergină, cu glas blând, duios, încet,

El îi pune pe-a ei frunte mândru diadem de stele,

O așează-n tron de aur, să domnească lumi rebele,

Și iubind-o fără margini, scrie: "visul de poet".

Sau visând cu doina tristă a voinicului de munte,

Visul apelor adânce și a stâncelor cărunte,

Visul selbelor bătrâne de pe umerii de deal,

El deșteaptă-n sânul nostru dorul țării cei străbune,

El revoacă-n dulci icoane a istoriei minune,

Vremea lui Ștefan cel Mare, zimbrul sombru și regal.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Iară noi? noi, epigonii?... Simțiri reci, harfe zdrobite,

Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte,

Măști râzânde, puse bine pe-un caracter inimic;

Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră: o frază;

În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază;

Voi credeați în scrisul vostru, noi nu credem în nimic!

Și de-aceea spusa voastră era suntă și frumoasă,

Căci de minți era gândită, căci din inimi era scoasă,

Inimi mari, tinere încă, deși voi sunteți bătrâni.

S-a întors mașina lumii, cu voi viitorul trece;

Noi suntem iarăși trecutul, fără inimi, trist și rece;

Noi în noi n-avem nimica, totu-i calp, totu-i străin!

Voi, pierduți în gânduri sunte, convorbeați cu idealuri;

Noi cârpim cerul cu stele, noi mânjim marea cu valuri,

Căci al nostru-i sur și rece - marea noastră-i de îngheț,

Voi urmați cu răpejune cugetările regine,

Când, plutind pe aripi sunte printre stelele senine,

Pe-a lor urme luminoase voi asemenea mergéți.

Cu-a ei candelă de aur palida înțelepciune,

Cu zâmbirea ei regală, ca o stea ce nu apune,

Lumina a vieții voastre drum de roze semănat.

Sufletul vostru: un înger, inima voastră: o liră,

Ce la vântul cald ce-o mișcă cântări molcome respiră;

Ochiul vostru vedea-n lume de icoane un palat.

Noi? Privirea scrutătoare ce nimica nu visează,

Ce tablourile minte, ce simțirea simulează,

Privim reci la lumea asta - vă numim vizionari.

O convenție e totul; ce-i azi drept mâine-i minciună;

Ați luptat luptă deșartă, ați vânat țintă nebună,

Ați visat zile de aur pe-astă lume de amar.

"Moartea succede vieții, viața succede la moarte",

Alt sens n-are lumea asta, n-are alt scop, altă soarte;

Oamenii din toate cele fac icoană și simbol;

Numesc sunt, frumos și bine ce nimic nu însemnează,

Împărțesc a lor gândire pe sisteme numeroase

Și pun haine de imagini pe cadavrul trist și gol.

Ce e cugetarea sacră? Combinare măiestrită

Unor lucruri n'existente; carte tristă și-ncâlcită,

Ce mai mult o încifrează cel ce vrea a descifra.

Ce e poezia? Înger palid cu priviri curate,

Voluptos joc cu icoane și cu glasuri tremurate.

Strai de purpură și aur peste țărâna cea grea.

Rămâneți dară cu bine, sunte firi vizionare,

Ce făceați valul să cânte, ce puneați steaua să zboare,

Ce creați o altă lume pe-astă lume de noroi;

Noi reducem tot la pravul azi în noi, mâini în ruină,

 Proști și genii, mic și mare, sunet, sufletul, lumină, -

Toate-s praf... Lumea-i cum este... și ca dânsa suntem noi."

1870, 15 august

***

 15 august 1916 - Germania a declarat război României (în prima conflagraţie mondială), dupa ce la 14/27.VIII.1916 România declarase război Austro-Ungariei.

Deși legată de Imperiul Austro-Ungar printr-un tratat secret de alianță, din 1883, România alege să se declare neutră la izbucnirea ostilităților, în iulie 1914, prevalându-se de interpretarea clauzelor relative la „casus foederis”. În anii neutralității, guvernul liberal condus de Ion I.C. Brătianu a adoptat o atitudine de expectativă, în ciuda faptului că toate părțile implicate în conflict au făcut presiuni asupra României combinate cu promisiuni, pentru a li se alătura.

În august 1916, România primește un ultimatum să decidă dacă dorește să se alăture Antantei „acum ori niciodată”. Sub presiunea cererii ultimative, guvernul român acceptă să intre în război de partea Antantei, deși situația de pe fronturile de luptă nu era una favorabilă.

După o serie de victorii tactice rapide în Transilvania asupra unor forțe austro-ungare copleșite din punct de vedere numeric, armata română va suferi în toamna anului 1916 o serie de înfrângeri zdrobitoare, ceea ce va forța autoritățile statului să se refugieze în Moldova, permițând inamicului să ocupe două treimi din teritoriul național, inclusiv capitala București.

Cauzele principale ale înfrângerii Armatei României în campania anului 1916, de forțe germane și austro-ungare semnificativ inferioare numeric, au fost ingerințele politice majore în actul conducerii militare, incompetența, impostura și lașitatea unei părți semnificative a eșalonului militar de conducere, precum și lipsa de adecvare a pregătirii și dotării trupelor pentru tipul de război purtat.

În iarna lui 1916 și primăvara anului 1917, sub conducerea unui nou „leadership” militar (generalii Prezan, Christescu, Grigorescu, Averescu, Văitoianu etc.) și cu sprijinul substanțial al Misiunii Militare Franceze conduse de generalul Henri Berthelot, Armata României a fost reorganizată și instruită pe baze moderne adaptate cerințelor războiului. Campania din vara anului 1917 a fost una de succes, reușindu-se, în faza inițială, înfrângerea trupelor Puterilor Centrale în bătăliile de la Mărăști, Oituz și Mărășești.

Planificatorii militari români intenționau ca în continuare să dezvolte această ofensivă pentru a începe eliberarea teritoriului ocupat, dar izbucnirea revoluției în Imperiul Rus a dus la abandonarea acestor planuri și trecerea din nou la defensiva strategică. Situația pe frontul de est a evoluat într-un mod negativ, astfel încât după ce Rusia a încheiat pacea de la Brest-Litovsk cu Puterile Centrale, România a fost nevoită să ceară armistițiul și apoi să fie nevoită să iasă din război și să semneze o pace separată în condiții umilitoare, în primăvara lui 1918.

Din fericire, refuzul regelui Ferdinand, care a amânat la nesfârșit gestul formal de a semna acest tratat, a făcut posibilă reînceperea ostilităților în ultimele două zile ale războiului, prezervând în acest mod statutul României de stat beligerant la Conferința de Pac e de la Paris.

***

 15 august 1917 - Bătălia de la Varniţa şi Muncelu (15/28 august – 21 august/3 septembrie 1917).

Bătălia de la Varniţa şi Muncelu, desfăşurată între 15/28 august - 21 august/3 septembrie 1917, a constat într-o acţiune ofensivă a armatei germano-austro-ungare, care a fost oprită de armata română cu preţul unor pierderi grele. În ultima zi a bătăliei a căzut în luptă, în sectorul Muncelu, sublocotenentul Ecaterina Teodoroiu, ''Eroina de la Jiu''.

Renunţând la continuarea ofensivei pe frontul Armatei 1 române, comandamentul german a hotărât să atace cu flancul stâng al Corpului 18 armată în zona de joncţiune a armatelor 1 şi 2 române. Această acţiune era menită să vină în sprijinul Grupului Gerock care acţiona pe valea Oituzului, şi împreună să treacă la încercuirea forţelor române de sub comanda generalului Alexandru Averescu, se arată în ''Istoria militară a poporului român'', vol. V (Editura Militară, Bucureşti, 1988).

Comandantul Armatei 9 germane a ordonat la 9/22 august Corpului 18 armată să cucerească Muncelul şi înălţimile de la nord de acesta, ocupând comunicaţia ce duce la Răcoasa. Corpului 1 rezervă german i-a cerut să renunţe la încercarea de a mai cuceri Mărăşeştii, pentru a se economisi forţele. După o pauză operativă de opt zile, între 7-14/20-27 august, timp în care s-au efectuat regrupări şi completări de forţe şi mijloace de luptă, inamicul a reluat ofensiva.

În ziua de 15/28 august, Divizia 216 germană şi Corpul alpin au atacat puternic poziţiile Corpului 8 rus, cucerind Muncelul şi înălţimile cu cotele 395, 422 şi 354. Situaţia gravă creată prin retragerea trupelor ruse a fost restabilită de regimentele 18 infanterie şi 2 vânători, din Armata 2 română, care prin două contraatacuri simultane au reuşit să oprească înaintarea inamicului pe aliniamentul Mangalaciu, cota 441. În zilele următoare, forţele Armatei 1 române au încercat prin susţinute riposte ofensive să elibereze terenul pierdut şi să oprească definitiv înaintarea germană. Corpul 8 rus, împreună cu diviziile 9 şi 13 române, 14 şi 15 ruse, au executat repetate contraatacuri în sectorul dintre Ireşti şi Muncelu, dar inamicul, puternic organizat la teren şi dispunând de o numeroasă artilerie, a rezistat cu înverşunare, în ciuda marilor pierderi.

La 21 august/3 septembrie, generalul von Eben a ordonat încetarea ofensivei Corpului 18 armată german şi trecerea la apărare pe întregul front al Armatei 9 germane. După cum se preciza în darea de seamă trimisă feldmareşalului A.von Mackensen, el ''ajunsese la convingerea că: continuarea atacului în acest teren extrem de greu şi favorabil apărării, care a fost apărat cu îndârjire de către puternice forţe inamice, nu permite deocamdată niciun succes''. Trupele germane au primit ordin să se consolideze la teren pe aliniamentul general Varniţa, marginea de est Muncelu, Panciu, Tişiţa, Doaga şi în continuare pe Siret până la confluenţa acestuia cu Dunărea.

În aceeaşi zi, generalul Eremia Grigorescu, cu ''Ordinul de operaţii nr.43'', hotăra încetarea acţiunilor ofensive pentru eliberarea terenului pierdut: ''a) toate trupele sectorului de atac se vor menţine pe poziţiile cucerite; b) trupele se vor fixa solid la teren, care va fi pus în stare de apărare, organizându-se cât mai puternic''. (''Istoria militară a poporului român'', vol. V, Editura Militară, Bucureşti, 1988).

Descrieri impresionante şi amănunţite ale acelor zile de foc ale bătăliei de la Varniţa şi Muncelu a lăsat Constantin Kiriţescu în ''Istoria Războiului pentru Întregirea României. 1916-1919'' (Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989).

''Noaptea de 29-30 august a fost o noapte foarte agitată. Pe dealurile dintre Putna şi Şuşiţa şi dincolo de Şuşiţa, trupele se grăbesc să-şi ocupe cele mai bune poziţii de luptă. Se sapă în grabă şanţuri, se întind reţele de sârmă, artileria soseşte în trapul cailor. Rachetele brăzdează întunericul nopţii şi înlesnesc prietenului ca şi duşmanului să-şi mişte trupele spre punctele de mare primejdie. Se anunţă o zi sângeroasă. Comandamentul român a înţeles gravitatea situaţiei. Zilele grele de la Mărăşeşti şi Oituz au revenit, după o aparentă destindere. Ofensiva dintre Ireşti şi Muncelu se arată ca o acţiune în stil mare, ca o reluare a bătăliei de la Mărăşeşti. Trebuie să i se răspundă cu contramăsuri de importanţă egală (...)''.

Generalul Alexandru Averescu şi-a aşezat trupele Diviziei a 3-a pe crestele dealurilor dintre Momâia, Ireşti şi Varniţa. Ofensiva proiectată a fost amânată pentru a doua zi, când, în sectorul de vest, trupele Diviziei a 216-a germane au atacat cu violenţă frontul Diviziei a 3-a române. O luptă sângeroasă s-a încins de-a lungul acestui front, pe o linie nord-sud, care încrucişa valea Şuşiţei, lângă Varniţa.

Luptele purtate a doua zi sunt descrise astfel de C. Kiriţescu: ''De cinci ori au reînnoit germanii atacurile, sub protecţia violentului bombardament pornit din toate calibrele. Toate atacurile au ajuns la lupta corp la corp, la grenada de mână şi la baionetă. Rău adăpostiţi în tranşeele săpate sumar în timpul nopţii, fără protecţie eficace împotriva artileriei, soldaţii noştri au luptat cu vitejie şi au rezistat cu eroism. Contraatacuri violente au aruncat înapoi pe duşmanul care se apropia prea mult de linia noastră (...) În fruntea companiei sale, pe care o conducea la contraatac, a căzut căpitanul Petre Ştefănescu din Regimentul 2 vânători.(...)''.

Cel din urmă atac inamic s-a dat seara, şi a fost respins, ca toate celelalte. Trupele române şi-au păstrat toate poziţiile, iar satul Varniţa a fost reocupat.

''Ziua de 1 septembrie trebuia să fie ziua decisivă a bătăliei. Cei doi adversari vor da atacuri în zonele ce şi-au fixat fiecare, aşa încât acţiunea războinică se va întinde, în această zi, pe tot frontul Muncelului. (...) Bombardamentul violent, început de artileria germană în seara zilei din ajun, se continuă mai slab şi cu intermitenţe în timpul nopţii, spre a izbucni apoi ca vijelia, în dimineaţa zilei de 1 septembrie.(...) Lupta s-a încins în tot lungul frontului Diviziei a 3-a române. Soldaţii Regimentului 30 Muscel, asupra cărora se da atacul principal, sunt neînfrânţi sub ploaia de proiectile (...)''. Regimentul român a avut mari pierderi, dar n-a putut fi scos din poziţie. ''Noaptea soseşte şi pune capăt măcelului. E însă numai o pauză impusă de oboseala fizică a ambelor părţi, căci abia se ivesc zorile zilei de septembrie şi lupta reîncepe, furioasă, sălbatică''. Divizia a 3-a română a avut în primele două zile de luptă din luna septembrie 596 de morţi, 823 răniţi şi 253 dispăruţi.

În timp ce Divizia a 3-a română lupta eroic pe linia dealul Porcului-Varniţa, grupul de divizii român general I. Popescu îşi desfăşura mişcarea ofensivă de la nord la sud, pe platoul Muncelului. Grupul de divizii avea ca prim obiectiv o linie care trecea prin Muncelu, iar ca al doilea obiectiv, linia Mangalaciu - dealul Podişu - sudul satului Muncelu. Acţiunea a fost condusă de diviziile 9 şi 13 române, intercalate între Corpul 8 rus, aflat la stânga, şi Divizia a 3-a română, aflată la dreapta. Pierderile suferite de trupele române în luptele purtate aici în ziua de 1 septembrie au fost foarte mari. ''Sângeroasele pierderi din ziua de 1 septembrie au slăbit trupele într-atâta, că a doua zi, 2 septembrie, s-a suspendat continuarea luptei, spre a aduce pe front noi unităţi şi a le regrupa astfel încât, în ziua următoare, 3 septembrie, să se poată relua atacul cu mai mulţi sorţi de izbândă'', arată C. Kiriţescu în volumul amintit.

În dimineaţa zilei de 3 septembrie bombardamentul artileriei române a durat două ore, de la 6.00 la 8.00. Atacul de infanterie a fost început de trupele Brigăzii a 26-a din Divizia a 13-a , asupra satului Muncelu şi a împrejurimilor acestuia, urmat apoi de Regimentul 57 din Divizia a II-a, aflat în rezerva grupului. Atacul s-a desfăşurat anevoios. ''Terenul urcă în pantă şi e desfundat de obuze; ploaia din zilele trecute a umplut cu apă şi cu noroi toate gropile. Înaintarea trupelor se face cu mare greutate. Artileria duşmană de toate calibrele trage un nimicitor foc de baraj, iar din casele din marginea satului, transformate în cuiburi de mitraliere, se împânzesc gloanţele peste atacatorii ce înaintează în terenul descoperit. Val după val cad românii, seceraţi (....)''

Bătălia de la Varniţa şi Muncelu fusese pornită de germani cu speranţa că găsirea şi exploatarea punctului slab, pe care-l forma sectorul rus din frontul român, va readuce în lagărul lor victoria scăpată din mână la Mărăşeşti. Speranţa s-a prăbuşit însă în asalturile zadarnice de pe dealul Porcului şi bătălia şi-a schimba aspectul. Germanii au fost nevoiţi să se ţină în defensivă, pentru a rezista asalturilor pe care românii, trecuţi la ofensivă, le-au dat pe platoul Muncelului. Bătălia a luat sfârşit prin constatarea că niciunul dintre adversari nu poate rupe echilibrul tactic stabilit între cele două armate, se mai arată în ''Istoria Războiului pentru Înt regirea României. 1916-1919''.

***

 15 august 1903: S-a născut Ștefan-Marius Milcu, medic endocrinolog, biolog și antropolog.

Ștefan-Marius Milcu (15 august 1903, Craiova – 1 decembrie 1997, București) a fost un medic și politician român, membru titular (1948) al Academiei Române.

Ștefan Milcu este considerat, alături de Constantin I. Parhon, creatorul școlii românești de endocrinologie. A fost membru al Comitetului Român pentru Istoria și Filosofia Științei și Tehnicii al Academiei Române și fondator al publicației periodice a acestui comitet, NOESIS. Este autorul unor monografii de răsunet pe plan mondial, mai ales legate de timus sau epifiză. Este organizatorul primului program de protecție pentru ceea ce a fost numit "gușă endemică".

Este realizatorul celor două Tratate de Endocrinologie Clinică, din 1967 și din 1992, ambele apărute la Editura Academiei Române. A fost membru al Partidului Comunist Român și ales în Marea Adunare Națională. A susținut poziția socrului său, C. I. Parhon. În ultimii ani de viață, mai ales după 1982, când a fost implicat în Meditația Transcedentală, a fost marginalizat.

DISTINCȚII

A fost decorat în 8 aprilie 1970 cu Ordinul Meritul Sanitar clasa I „pentru merite deosebite în domeniul ocrotirii sănătății populației din țara  noastră”.

***

 15 august 1896: S-a născut regizorul român Sică Alexandrescu.

Vasile (Sică) Alexandrescu (15 august 1896, București – 6 august 1973, Cannes, Provence-Alpes-Côte d'Azur, Franța) a fost un regizor român format la școala realistă a lui Paul Gusty.

A montat comedii ale lui Gogol și Goldoni și lucrări dramatice românești și rusești dintre care fac parte „O chestiune personală” de Alexandru Stein, „Anii negri” de Aurel Baranga și N. Moraru. A fost prim regizor artistic la Teatrul Național "I. L. Caragiale". A fost de două ori laureat al Premiului de Stat.

În anii 1940 a reușit să întrunească toate teatrele importante din București, realizând - fie ca regizor sau ca director de teatru - spectacole cu distribuții extraordinare, în care chiar și rolurile mici erau ținute de mari actori. Între ele:

- „Azilul de noapte” (Gorki), cu: Tony Bulandra, George Vraca, Gheorghe Storin, Romald Bulfinski, Beate Fredanov, Jules Cazaban, Dina și Tanți Cocea, Ion Morțun, Ion Talianu, Agnia Bogoslava, Fifi Harand

- „Tâlharii” (Schiller), cu: George Vraca, Mihai Popescu, Dina Cocea, Cristofor Etterle, Ion Iancovescu, Ciprian

- O noapte furtunoasă (Caragiale), cu: Alex. Giugaru, Florica Demion, Leny Caler, Ion Iancovescu, Gheorghe Timică, Silvia Dumitrescu-Timică.

DISTINCȚII

Prin Decretul nr. 43 din 23 ianuarie 1953 al Prezidiului Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Romîne, regizorului Sică Alexandrescu i s-a acordat titlul de Maestru Emerit al Artei din Republica Populară Romînă „pentru merite deosebite, pentru realizări valoroase în artă și pentru activitate merituoasă”. Ulterior (între 1955 și 1960), a primit și titlul de Artist al Poporului.

A fost distins cu Ordinul Muncii clasa I (1952) „pentru munca depusă cu ocazia «Centenarului Caragiale»”, cu Ordinul Meritul Cultural clasa I (1967) „pentru activitate îndelungată în teatru și merite deosebite în domeniul artei dramatice” și cu Ordinul Steaua Republicii Socialiste România clasa a II-a (1971) „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român”.

Teatrul din Brașov îi poartă numele.

FILMOGRAFIE

REGIZOR

- O scrisoare pierdută (1954) - în colaborare cu Victor Iliu

- Bădăranii (1960) - în colaborare cu Gheorghe Naghi

SCENARIST

- Bădăranii (1960) - în colaborare cu Mircea Ștefănescu

CONSULTANT:

- Telegrame (1960)

OPERA LITERARĂ

- Caragiale în timpul nostru, București (1962)

- Un comediant și o fată de familie, București (1967)

- Cu teatrul românesc peste hotare, București (1968)

- General la patru ani, București (1969)

- Povestiri. Marea și mica bătălie teatrală, București (1970)

- Tovarășul meu de drum, tutunul, București (1973)

- Un drum în teatru, București (1980)

TRADUCERI

- O zi de odihnă de Valentin Kataev, București (1948) în colaborare cu Aurel Baranga

- Cavalerul din Olmedo de Lope de Vega, București (1949) în colaborare cu Aurel Baranga

- Revizorul de N.V. Gogol, București (1952) în colaborare cu Gabriela Leonte

- Fiica omului de Jean de Beer, București (1958)

- Cei șapte frați de Aleksis Kivi, București (1963)

FARSA „BIRLIC”

In 1934 Tudor Mușatescu a tradus și adaptat o farsă a autorilor vienezi Franz Arnold și Ernst Bach, pe care regizorul Sică Alexandrescu a pus-o în scenă la deschiderea primei stagiuni a Teatrului Vesel din București. Pe afiș spectacolul a apărut cu titlul „Birlic”. Acțiunea farsei a fost plasată în nordul Moldovei, eroul principal fiind contabilul Costache Perjoiu, poreclit Birlic, din Fălticeni. Rolul lui Costache Perjoiu a fost încredințat tânărului actor Grigore Vasiliu, care a rămas și el ulterior cu porecla Birlic. Numele „Birlic” este de origine turcea scă („birlik”), însemnând „as la jocul de cărți”.