$$$

 

ASTĂZI DESPRE

⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️IONEL TEODOREANU.....

.

     Cine citește „MADELEINE ” lui IONEL TEODOREANU, rămâne cu nostalgia unei tinereți risipite..... Moartea Olguței, lasă cititorii revoltați în fața unei sorți implacabile.  Dar lumea lui Ionel Teodoreanu rămâne totuși lumea zarzărilor înfloriți de la Medeleni. „Medelenismul” lui nu s-a învechit, cum au zis unii. Majoritatea criticilor au fost de acord că evocarea copilăriei și a adolescenței la Ionel Teodoreanu trece prin Creangă ,  Delavrancea sau Duiliu Zamfirescu. Raiul  „Medelenilor” coincide cu vârsta de aur a copilăriei „nestatornice”.

„La Medeleni” e o uimitoare explozie epic-lirică, o cascadă stilistică surprinzătoare prin atmosfera și duioșia evocărilor, un conflict de atâtea ori candid, cu episoade ce par asemenea unor frânturi de legendă. Romancierul abia împlinise 20 de ani când a scris romanul. 

La apariție aplauzele cititorilor au fost frenetice. Apoi criticii i-au mai estompat din efuziuni. G. Călinescu stabilește că romanul „are o valoare durabilă”, Camil Petrescu arată că lucrarea prezintă „aspecte afective” ale copiilor printr-o serie de „incidențe de viață”, la rându-i Ibrăileanu stabilește că Olguța este „tipul cel mai frapant”…„ cel mai reușit” model de fată din literatura noastră. Perpessicius mărturisește  că „entuziasmul” său „nu-și găsește aripi la înălțimea bucuriei prin care a trecut de-alungul acestor pagini de primăvară și mireasmă.”

În „Cum am scris Medelenii”, Ionel Teodoreanu ne spune: „Voi încerca astăzi, în fața domniilor voastre, să dărâm o legendă, să înlătur un neadevăr: acela al autobiografismului Medelenilor. Și fapta mea e legitimă nu fiindcă-mi apăr casa, ceea ce nu mă interesează decât pe mine, ci pentru că apăr însăși casa literaturii, care trebuie să ne intereseze pe toți; fie că-i suntem oaspeți, fie că suntem gazde…Toată copilăria e plină de minciuni estetice. Neștiind să scriu literatură, o făceam în viață…De aici a ieșit metafora.”

 Caracterele celor trei personaje principale, Dănuț, sora lui, Olguța, și Monica, sunt apariții încântătoare, pline de poezie. Dănuț, la anii intrării în liceu, începe a avea conștiința că e „băiat” și ca atare nu se poate compara cu fetele. Fire melancolică, visătoare, cedează uneori în fața „băiețoasei” Olguța, mai  impetuoasă și voluntară. Monica se dezvăluie ca o ingenuă, mai feminină. De o mare gingășie este figura lui  moș Gheorghe, un alter ego al lui Baci Mihu din „Viața la țară”, Olguța devenind pentru el o adevărată slăbiciune. Moartea lui rămâne impresionantă pentru copii.

Trebuie spus că majoritatea cititorilor rămân cu impresia că acest roman este un roman autobiografic. Nimic mai fals. Ionel Teodoreanu și-a propus să înfățișeze drumul unei „generații de moldoveni a căror copilărie a început pe vremea demodată a valsului și a căminului patriarhal, și a căror tinerețe, după ce s-a înfruptat din marele război, a reînceput în ritmurile jazz-band-ului.”

În al doilea roman al trilogiei, Ionel Teodoreanu reia firul vieții eroilor adolescenți. Povestea amorurilor juvenile ale lui Dănuț cu o Adina, soția unui căpitan, apoi cu Ioana Pală, soție de pictor, este un fel de bildungsroman, înfățișind formarea lui Dănuț care devine „maturul” Dan Deleanu care în al treilea volum, se căsătorește cu „blânda” Monica și practică avocatura la Iași.

Vânzarea Medelenilor unui parvenit lasă urme tragice în familia Deleanu. Iar Olguța, bolnavă de cancer, se sinucide, rugând-o pe Monica să-i ducă un ultim adio lui Vanea, iubitul ei.

Medelenii sunt o lecție vie prin care trece orice tânăr în luptă cu destinul.

Finalul vieții scriitorului l-a prevestit în niște versuri emoționante, variantă proprie a eminescianului „Mai am un singur dor” la câteva luni până la moarte:

„Dar într-o zi, întors în pământ, voi uita de viață și de moarte.

Fraților mei de atunci dacă-n file

Veți regăsi prospețimea pădurii în floare, ca cei de pe mare,

Prin voi, dar fără mine: cenușă sub cruce,

Voi fi în pădurea-nflorită la marginea mării, a dorului mare de moarte.”

Nu știu cât mai citește tineretul de azi „La Medeleni”,dar ignorarea acestui roman lasă un gol imens în sufletul lor , pervertit de goliciunea timpurilor  prezente 

     Era adulat de către admiratoare. Însurat fiind, dragostea nu l-a ocolit. Idilele lui multe, știute și neștiute, au rămas în umbră. O doamnă i-a oferit un imens buchet legat cu o fâșie ruptă din bluza ei elegantă, de mătase, pe care o purta. În pasajul Majestic din București o vede pe Nadia Cantacuzino, măritată cu aviatorul Bâzu, fiul prințesei Maruca Cantacuzino Enescu, care a fost distribuită în filme prin Franța și apărea pe afiș cu pseudonimul Nadia Gray. Era o frumusețe a timpului. „Din clipa când a văzut-o el n-a mai avut liniște în somn. Mesajele trimise prin scrisori, versuri, buchete de flori au rămas fără efect și total ignorate. Îndrăgostitul se plângea cu amărăciune prietenilor. Apoi a fost văzut des în fața paharului, el, care se delimita totdeauna de aura bahică a bunului său frate Păstorel, făcea însemnări consolatoare ce sunau derizoriu: crâșma e locul unde omul se întâlnește cu vinul”, își amintea prietenul său Vlaicu Bârna. Se lăsase de fumat după operația la plămâni și se apucase de băut. Nadia nu l-a băgat în seamă vreodată și a părăsit România prin 1940.

După război, comuniștii l-au evacuat din casă și l-au mutat pe la Hala Traian. Elegantul bărbat era văzut în haine vechi, cu barba crescută, dar cu aceeași dispoziție optimistă. Strălucea încă în Baroul bucureștean, era învinuit c-ar fi fost purtătorul de idealuri ale unei lumi trecute și condamnate, abia își ducea zilele. Făcuse parte dintre cei care primeau lunar un ajutor bănesc de la industriașul Nicolae Malaxa, la fel ca Tudor Arghezi, Geo Bogza, Lucia Demetrius. După 1950 când a început seria proceselor politice, i-au mai venit niște bani, dar puțini.

Era prin februarie 1954. O iarnă grea, considerată în analele meteorologiei românești ca cea mai îngrozitoare din ultimul secol. În Bucureștiul troienit era un ger cumplit, de tăia respirația. De dimineață, Ionel Teodoreanu își anunță soția că avea un proces greu: „Este în joc libertatea a trei oameni cinstiți. Dacă n-o să pot rezista viscolului și nu voi putea ajunge la tribunal, am să intru într-o alimentară să cumpăr ceva. Știi că azi e ziua de naștere a lui Osvald și Ștefan”….Tocmai ajunsese în fața alimentarei din cartier și vede că e deschisă, se gândește să ia ceva pentru casă. Intră, salută, schimbă câteva cuvinte despre potopul de afară cu vânzătorul. Când ridică mâna arătând spre cutiile de conserve etalate pe raft, omul de după tejghea își vede clientul, ca lovit de trăsnet, prăvălindu-se pe spate în mijlocul magazinului”, își amintea soția sa.

A treia zi a avut loc înmormântarea. „Mi s-a telefonat că eram delegat să depun din partea Uniunii Scriitorilor o coroană de flori la catafalcul dispărutului – își amintea Vlaicu Bârna. Intram într-o o casă veche, afumată,dărăpănată, unde nu mă invitase niciodată, iar acum înțelegeam de ce. În mohorâtul interior am găsit-o pe Ștefana Velisar între cei doi fii, străjuind împietrită, mută, trupul inert al celui care fusese soțul ei. Pe figura ei, nicio lacrimă. Sărăcia își arăta din plin fața în acea odaie unde pe jos era întinsă făptura fără viață a scriitorului, în costumul sport pe care i-l cunoșteam (o haină pepită cu pantalon gri). Ceea ce m-a frapat îndeosebi, era încălțămintea, veche și ea, dar talpa de crep înnegrită de uzură își avea vârfurile și călcâiele albe gălbui strălucitoare, că fuseseră pesemne refăcute prin vulcanizare. Coșciugul nu fusese adus, dar preotul începuse slujba”.

Finalul vieții scriitorului l-a prevestit în niște versuri emoționante, variantă proprie a eminescianului „Mai am un singur dor” la câteva luni până la moarte:

„Dar într-o zi, întors în pământ, voi uita de viață și de moarte.

Fraților mei de atunci dacă-n file

Veți regăsi prospețimea pădurii în floare, ca cei de pe mare,

Prin voi, dar fără mine: cenușă sub cruce,

Voi fi în pădurea-nflorită la marginea mării, a dorului mare de moarte.”

surse:prof.Ion Ionescu Bucovu

Lucia Mandache