luni, 12 august 2024

***

 Lavinia Fontana, prima pictoriță profesionistă din Europa, artista care s-a bucurat de protectoratul Papei Paul al V-lea, a murit pe 11 august 1614 , la varsta de 64 de ani, fiind inmormantata la Santa Maria Soprana Minerva.

Lavinia Fontana s-a născut la Bologna pe 24 august 1552, în familia lui Prospero Fontana și a Antoniei de' Bonardis, fiind botezată în aceeași zi la catedrala San Pietro. 

Sora ei mai mare, Emilia, a murit în 1568, când Lavinia avea șaisprezece ani. Tatăl fetei, Prospero, a fost un pictor proeminent al Școlii din Bologna de la acea vreme și i-a fost primul profesor. 

Cea mai veche lucrare cunoscută a tinerei, Child of the Monkey, a fost pictată în 1575, pe când avea vârsta de 23 de ani. Această lucrare este acum pierdută, dar un alt tablou timpuriu, Hristos cu simbolurile pasiunii, pictat în 1576, se află la Muzeul de Artă El Paso.

Societatea bologneză a vremii a sprijinit cariera artistică a Fontanei, oferindu-i oportunități și conexiuni care nu erau disponibile femeilor în alte orașe din Europa. Ea și-a început cariera realizând mici picturi pe cupru, care au devenit curând foarte populare, fiind cumpărate pentru a fi făcute cadou diplomaților și cardinalilor, având în vedere valoarea și luciul metalului.  

În 1580, Lavinia Fontana a devenit cunoscută ca portretistă a nobilelor bolognese care își doreau să fie pictate de fată. Cererea mare de portrete pictate de pictoriță s-a reflectat în sumele mari de bani pe care le-a câștigat în această perioadă. Relațiile ei cu clienții de sex feminin erau adesea neobișnuit de calde. Mai multe nobile cărora le-a făcut portretul, cum ar fi Ducesa Constanza Sforza Boncompagni, au devenit nașe ale copiilor Fontanei. 

Pe lângă portrete, ea a creat mai târziu tablouri cu teme religioase și mitologice, care includeau uneori nuduri feminine.  

Fontana s-a căsătorit cu Gian Paolo Zappi în iunie 1577. Cuplul a locuit în casa lui Prospero din Bologna, iar Lavinia a devenit pictoriță profesionistă, adăugând mai târziu și numele lui Zappi la semnătura ei. 

Cei doi au avut 11 copii, dar doar 3 au supraviețuit: Flaminio, Orazio și Prospero. Zappi a avut grijă de gospodărie și a fost agent, dar și asistent al soției, realizând elementele minore ale picturilor ei, cum ar fi draperiile. 

Fontana a urmat cursurile Universității din Bologna și documentele consemnează că a fost una dintre "Donne addtrinatte", adică femei titrate, în 1580.

Lavinia și familia ei s-au mutat la Roma în 1603, la invitația Papei Clement al VIII-lea și apoi a fost numită portretistă a Ordinului Vaticanului. 

Pictorița a prosperat la Roma, așa cum se întâmplase și la Bologna, iar Papa Paul al V-lea însuși a fost printre protectorii ei. A primit numeroase onoruri, inclusiv un medalion-portret din bronz turnat în 1611 de sculptorul și arhitectul Felice Antonio Casoni. 

Tabloul Autoportretul de la Clavichord cu un servitor este considerat a fi capodopera ei și a fost oferit cadou de logodnă familiei Zappi la momentul căsătoriei cu Gian Paolo. 

Astăzi există peste 100 de lucrări care îi sunt atribuite, dar doar 32 poartă semnătura ei. Unele dintre portretele pe care le-a realizat, adesea plătite generos, au fost atribuite în mod greșit contemporanului ei, Guido Reni. 

Lavinia Fontana este considerată prima artistă profesionistă din Europa de Vest și prima femeie care a pictat nu duri feminine.

**

 Misterul vieții și morții Cleopatrei. Care a fost soarta celor patru copii ai legendarei regine a Egiptului


Cleopatra s-a născut în anul 69 î.Hr, fiind fiica regelui Ptolemeu al XII-lea și a unei femei al cărei nume istoria nu l-a reținut și avut mai mulți frați, dintre care sunt consemnați Ptolemeu al XIII-lea și Ptolemeu al XIV-lea și cel puțin o soră, Arsinoe. După ce tatăl ei a fost ucis, Cleopatra a urcat pe tron și în același timp fratele ei a devenit regele Ptolemeu al XIII-lea, domnind alături de ea în Egipt sub titlul oficial de soț al Cleopatrei. 

Deși Cleopatra nu avea sânge egiptean, a fost singura din familie care a învățat limba egipteană. Pentru a-și spori influența asupra poporului, s-a proclamat fiică a lui Ra, zeul soarelui la egipteni și fiică a zeiței Isis. 

Cleopatra a fost considerată cea mai frumoasă femeie din lume, s-a spus că nu purta bijuterii și vorbea șapte limbi, având o educație aleasă. Tutorele fetei a fost Philostratos, de la care a învățat oratoria și filozofia, fiind instuită la Musaeum, instituție fondată de Ptolemeu I Soter. Acest Musaeum era casa muzicii și a poeziei, o școală filozofică și o bibliotecă în același timp.

În scurt timp, Cleopatra a avut neînțelegeri atât cu fratele, cât și cu sora ei, Arsinoe, ceea ce a dus la declanșarea unui război civil în anul 48 î.Hr. 

În momentul în care Cleopatra se pregătea să-și atace fratele cu o imensă armată formată din arabi, războiul civil roman a ajuns în Egipt. Cneus Pompeius Magnus, înfrânt de Iulius Cezar în Grecia, fugise în Egipt căutând adăpost, însă a fost ucis de oamenii fratelui Cleopatrei în 47 î.Hr.. 

Iulius Cezar a ajuns la scurt timp după acest eveniment în Alexandria și, după ce a aflat că dușmanul lui a murit, a decis să restabilească ordinea în Egipt. Cleopatra, încercând să intre în grațiile lui Cezar, s-a dus la palatul regal din Alexandria și se spune că i-a fost dusă lui Iulius Cezar înfășurată într-un covor, care i-a fost oferit cadou. A atras astfel atenția liderului roman, care a fost de acord să participe la războiul civil egiptean de partea ei. Tânăra a ieșit învingătoare din conflictul intern și a rămas la domnie alături de un alt frate, Ptolemeu al XIV-lea. 

Sora lor, Arsinoe, care fusese aliata lui Ptolemeu al XIII-lea în luptă, a fost luată la Roma de Iulius Cezar, apoi dusă într-un templu, unde a trăit până în anul 41 î.Hr., când avea să fie executată din ordinul lui Marc Antoniu.

În iunie 47 î.Hr. Cleopatra a avut un fiu, despre care a pretins că este al lui Iulius Cezar și pe care l-a botezat "Cezarion" ("micul Cezar"). La întoarcerea lui triumfală la Roma, Iulius Cezar a fost întâmpinat de Cleopatra și Cezarion. Apoi cei doi au locuit într-o vilă deținută de Cezar în afara capitalei. După ce generalul roman a fost asasinat în martie 44 î.Hr., Cleopatra s-a întors în Egipt. La scurt timp după aceea, Ptolemeu al XIV-lea a murit, probabil otrăvit chiar de sora sa. Regina și-a adus fiul la domnie alături de ea, sub numele de Ptolemeu Cezarion al Egiptului.

După asasinarea lui Iulius Cezar, Roma a a trecut printr-un nou război civil, oprit temporar în 43 î.Hr., odată cu formarea celui de-al doilea triumvirat, constituit din Octavian, fiul adoptiv al lui Caesar și moștenitorul ales de acesta, generalul Marc Antoniu și Lepidus, un om de stat roman. Marc Antoniu a preluat administrația provinciilor estice din Imperiul Roman, chemând-o pe Cleopatra la Tarsus, în Asia Mică, pentru a răspunde acuzațiilor că ar fi fost susținătoarea adversarilor lui Marc Antoniu.

Dar Cleopatra își dorea să-l facă pe Marc Antoniu aliat, așa cum îi fusese înainte Cezar. De aceea în 41 î.Hr. s-a înfățișat în fața lui la Tarsus într-o barjă, costumată în Venus, zeița iubirii la romani. Frumoasa regină l-a sedus pe general și s-a întors cu el la Alexandria, petrecându-și iarna împreună. 

Un an mai târziu, în anul 40 î.Hr., Marc Antoniu s-a întors la Roma și s-a căsătorit cu sora lui Octavian (Octavia), în încercarea de a repara alianța cu fratele acesteia. Totuși, triumviratul a continuat să se deterioreze. 

La trei ani după nuntă, Marc Antoniu s-a despărțit de Octavia și a plecat spre est, plănuind să se întâlnească cu Cleopatra în Siria. În timpul cât au fost separați, Cleopatra născuse doi gemeni, un băiat, Alexander Helios, și o fată, Cleopatra a VIII-a Selene, copiii generalului. 

În august sau septembrie 36 î.Hr. Cleopatra i-a mai oferit un fiu generalului Marc Antoniu, pe Ptolemeu Philadelphus.

Pentru a se răzbuna pe Marc Antoniu, fostul lui aliat, împăratul Octavian i-a declarat război Cleopatrei, iar pe 3 septembrie 31 î.Hr. flotele celor doi s-au confruntat la Actium, în Grecia. După lupte grele, Cleopatra și-a încălcat angajamentul pe care îl făcuse față de Marc Antoniu și a plecat spre Egipt cu 60 dintre navele ei. Marc Antoniu a reușit să pătrundă printre navele inamice și a urmat-o. Flota rămasă s-a predat lui Octavian. O săptămână mai târziu, forțele terestre ale lui Marc Antoniu au capitulat.

După această bătălie, Cleopatra s-a refugiat într-un mausoleu. Marc Antoniu a fost înștiințat că frumoasa regină a murit, și de durere s-a înjunghiat cu propria sabie. Legenda spune că, înainte de a muri, a fost informat că, de fapt, Cleopatra este încă în viață și a cerut să fie transportat la locul de refugiu al Cleopatrei, implorând-o pe aceasta să facă pace cu fostul său adversar, Octavian, apoi a murit în brațele ei. După sosirea triumfală a romanilor, Cleopatra a încercat să-l seducă pe Octavian, însă acesta a rezistat farmecelor ei.

După moartea lui Marc Antoniu, Alexandria a fost cucerită de romani, care au înconjurat mausoleul în care se afla Cleopatra. Când a aflat că va fi trimisă în lanțuri la Roma, ca trofeu al victoriei romane, Cleopatra s-a pregătit pentru o moarte demnă de o regină, luând mese fastuoase și îmbrăcându-se în cele mai bune haine ale ei. 

Regina și-a scris testamentul cerând să fie înmormântată alături de iubitul ei, Marc Antoniu, și l-a lăsat la conducerea Egiptului pe fiul ei, Cezarion, care urma să domnească sub numele Ptolemeu al XV-lea. 

Cleopatra s-a sinucis la 12 august 30 î.Hr., la vârsta de 39 de ani, probabil lăsându-se atacată de vipere (sau cobre, după alte versiuni). Trupul reginei Egiptului a fost îngropat alături de cel al lui Marc Antoniu pe țărmul Mării Mediterane. Curând Octavian l-a executat pe fiul cel mare al Cleopatrei, a anexat Egiptul Imperiului Roman și a folosit averea Cleopatrei pentru a-și plăti mercenarii.

Legenda spune că Octavian i-a luat pe ceilalți trei copii ai reginei și ai lui Marc Aureliu - Alexander Helios, Cleopatra Selene și Ptolemeu Philadelphus și i-a dus din Egipt la Roma. Împăratul și-a sărbătorit triumful militar plimbându-i pe cei trei orfani încătușați în lanțuri de aur pe străzile Romei. Lanțurile erau atât de grele încât copiii nu puteau merge, provocând reacții de simpatie din partea romanilor. Octavian i-ar fi dat pe cei trei mici prizonieri în grijă Octaviei Minor, fosta soție a tatălui lor.

Despre Cleopatra Selene se știe că a supraviețuit până la vârsta de 35 de ani și a fost căsătorită cu Juba din Mauretania, un rege supus Imperiului Roman, devenind astfel regină a Mauretaniei, provincie romană din Africa de Nord, aflată pe teritoriul Algeriei și Marocului de astăzi. Fratele ei geamăn, Helios, a dispărut din mărturiile istorice, ceea ce poate însemna că a murit înainte de a ajunge la maturitate. Ultimul fiu al Cleopatrei, Ptolemeu Philadelphus, ar fi supraviețuit până la vârsta adultă, dar nu există mărturii despre d estinul său ulterior.

***

 Liliana Tomescu, 70 de ani în slujba teatrului

Liliana Tomescu s-a născut pe 12 august 1929 la București, a absolvit Institutul de Teatru și Film, apoi a fost angajată la Teatrul Armatei și ulterior la Teatrul Constantin Nottara, pe scena căruia a jucat cea mai mare parte a carierei ei, până când, în 1980 a decis să rămână în Suedia. Actrița a apărut în câteva piese cu un număr record de reprezentații: “Pygmalion” a avut 500 spectacole, “Ciocârlia”, aproximativ 400, “Luna dezmoșteniților”, peste 600, “Adio Charlie…”, 870 spectacole. În 1964, pe când avea 35 de ani, i s-a oferit titlul de “Artistă Emerită”. devenind cea mai tânără reprezentantă a scenei care a primit distincția.

Printre cei mai dragi parteneri de scenă ai artistei s-au aflat Ion Lucian, Lucia Sturdza Bulandra, Beate Fredanov, George Constantin, Victor Rebengiuc, Ştefan Iordache, Ion Dichiseanu sau Constantin Codrescu, iar cele mai cunoscute filme în care a fost distribuită au fost: “Ilie în luna de miere”, “Pe răspunderea mea”, “1 Aprilie”, “Nu vreau să mă însor”, “Porto-Franco”, “S-a furat o bombă”, “De-aș fi… Harap Alb”, “Răzbunarea” sau “Cantemir”.

Într-un dialog cu Alecu Popovici publicat de revista Teatrul în 1971, actrița mărtusea:

“— Sunt fiica unui medic, care, predestinare, cercetează “interioarele” (dar nu şi caracterele) oamenilor de artă, lucrând ca radiolog la Policlinica Artelor. Am urmat la călugăriţe, apoi Şcoala Centrală. Ca orice biografie interesantă, şi a mea cuprinde faptul că am căzut la admitere la teatru. Încăpăţânată de pe atunci, am frecventat voluntar cursurile la toate cele trei catedre de Actorie şi la sfârşitul anului am dat din nou examen şi… iar am căzut. Până la urmă. am reuşit, am urmat clasa lui Mihai Popescu şi am terminat studiile în numai trei ani. La “clasă” am jucat-o pe Eliza Doolittle, cu care aveam să mă întâlnesc pe scena Teatrului Armatei după opt ani, alături de George Constantin. E un rol drag care mi-a dat aripi şi m-a înscris pe traiectoria unui anume gen de roluri.

— Ai recrutat la Teatrul Armatei şi i-ai rămas soldat, plutonier şi acum… colonel credincios!

— Da! Aici am debutat sub auspiciile excelentului director care a fost marele actor Vraca, grădinar de tinere vlăstare, bucuros de succesul celor mai tineri, aristocrat pe scenă şi de o mare distincţie în viaţă. Alături de el am jucat în “Ruptura”, după care nu m-am mai despărţit de acest teatru. Sub auspiciile lui Vraca. generos cu talentul său şi mai generos faţă de al altora, au crescut mulţi tineri. Nu cunosc exact definiţia “animatorului”, dar Vraca o personifica. Avea, nu demagogie, ci sincer o mare încredere în tineri.

— Care e rolul în care crezi că ai realizat lucrul cel mai deplin?

— “Luna dezmoşteniţilor” de O’Neill. Da, acesta e rolul în care am dat cel mai mult. Caut explicaţii, se pot găsi sau nu, dar rolul acesta m-a făcut să mă întâlnesc cu acele clipe ideale, dorite de toţi actorii, contopirea cu personajul, vibraţia la unison. Am mai dorit şi alte roluri, dar le mai aştept…

— Şi rolul în care nu ai dat satisfacţie?

— Nu cred că am jucat chiar prost în vreun spectacol!

— Rolul pe care-l iubeşti cel mai mult?

— Ultimul!

— Deci “Adio, Charlie…”! (Convorbirea se desfăşura înainte de “Schimbul”)

— Da… Şi zău că piesa nu e proastă. E o comedie reuşită. Poate unora nu le place din snobism. Sigur, nu e Shakespeare, Sartre sau Beckett, un Nume. Piesa are însă situaţii neaşteptate, bine rezolvate. E greu de jucat într-o asemenea piesă, e complicat, dar e foarte plăcut… Publicul pleacă fericit de la spectacol şi mă întreb dacă nu şi asta e, la urma urmei, una din menirile teatrului… Poate că am făcut erori estetice, dar spun ceea ce simt. Şi de ce să ascundem, noi actorii, iubim mult piesele care obţin succes!

— Ai parteneri de scenă favoriţi?

— Îmi place să joc nu numai cu actori buni, dar şi conştiincioşi. Ca George Constantin şi alţii…

— Şi regizorul favorit? La acest capitol vreau să-ţi amintesc de faptul că eşti socotită o actriţă dificilă.

— Regizorul favorit este Vlad Mugur, de care mă leagă şi amintirile debutului, şi afinităţi artistice. Poate că sunt o actriţă dificilă pentru unii regizori. Nu accept o idee artistică ce nu are acoperire. Sunt o fanatică adeptă a muncii la spectacol în colectiv şi de aceea nu cred că e bine ca unul să ordone şi toţi ceilalţi să execute orbeşte fără a crede în ceea ce sunt invitaţi să facă. În acest sector sunt pentru colaborare paşnică şi mai ales creatoare.

— Deşi ai jucat şi multe roluri de dramă, publicul te cunoaşte în primul rând ca interpretă de comedii. Să fie o coincidenţă a faptului că genul e mai popular?

— Da, am jucat mai multe comedii, deşi e mai greu de jucat în acest gen. Nu mi-e frică atât de rolurile de dramă (în care joc oricând, cu plăcere), ci de cele din comedii, care sunt mult mai “periculoase”. Înfrunţi publicul direct, spectatorul aşteaptă de la tine totul pentru a râde şi te simţi singur pe scenă, ca în groapa cu lei. Ştii ce greu e să faci să râdă lumea… artistic!

— Ce părere ai de rolurile tale din film sau de la TV?

— În filme am jucat mai de mult… Nu mi-a plăcut ce-am făcut, dar, în general, nici nu-mi place munca asta… Nu-mi place nici să joc Ia televiziune. Aici totul se face prea repede, prea în pripă… Şi apoi ceea ce izbuteşti să realizezi pe micul ecran piere la fel de iute…

— Recunoşti că apariţiile tale în cadrul spectacolelor de revistă, de estradă, au contribuit la ceea ce numim popularitate?

— Da! Am apărut prima dată pe scena estradei în chip de… negresă. Genul mi-a dat mari satisfacţii şi am învăţat mult, spun asta nu formal, ci ca toată convingerea. Vă amintiţi de şlagărul “Când dansez cu el”? L-am lansat eu!

— Se spune că eşti o nemulţumită. De ce?

— Da, sunt veşnic nemulţumită în primul rând de mine. doresc să pot realiza mai mult, mai bine, apoi de unii colegi care îşi fac meseria funcţionăreşte. Mi-ar plăcea ca toţi oamenii care fac teatru să-l şi iubească altfel decât ca pe o slujbă oarecare, să dorească să ştie cât mai mult despre el… Iată de ce sunt nemulţumită! Visez spectacole în care toţi interpreţii să aibă aceeaşi vibraţie, să realizeze armoniile Filarmonicei din Los Angeles, să fie solişti si toţi închegaţi în unitatea ansamblului.

— Eşti o vedetă?

— Cred că publicul mă iubeşte şi cred că vine la teatru să mă vadă! Dacă aceasta înseamnă a fi vedetă… Şi spre deosebire de o vedetă adevărată, eu sunt o timidă, o singuratecă. Dar am noroc. Şi asta e mare lucru.

— Si dacă ai lua-o de la capăt, ai mai face actorie?

— Nu!

— De ce?

— Nu pot să-ţi spun!

— Autori favoriţi?

— Shakespeare şi Dostoievski!

— Regie ai vrea să faci? Toţi actorii visează tainic să facă regie!

— Nu, n-am nici o chemare şi, spre deosebire de alţii care nu o au, ca şi mine, eu chiar nici nu fac!

— Ce crezi despre regizoare?

— E greu de răspuns, deşi cred că bărbaţii (şi ca regizori) sunt mai obiectivi şi deci mai independenţi!

— Ce-ţi doreşti? Dacă ai fi într-un basm. ce dorinţi ai cere să-ţi fie îndeplinite?

— Să călătoresc mult, mult de lot, în toate ţările. Am făcut câteva turnee în străinătate. În Israel, Italia (cu Teatrul Naţional din Cluj, având un public de o mare receptivitate) şi a fost minunat. Aş vrea să joc mult, dar să şi călătoresc mult…”

După emigrarea în Suedia, în 1980, Liliana Tomescu a lucrat ca traducătoare și profesoară de “Arta actorului”, iar în 1991 Primăria orașului Stockholm i-a acordat titlul de “Cetățean de onoare”, în semn de recunoaștere pentru activitatea sa. Editura Integral a publicat în 2021 monografia “Liliana Tomescu”, semnată de Marina Spalas și Sergiu Cioiu, volum în care artista mărturisea: “Prima viață a fost până la vârsta de 50 de ani în România, apoi a doua viată a fost alături de Lucian Muscurel în ultimii 40 de ani petrecuți în Suedia”.

Venerabila actriță a încetat din viață în Suedia, pe 22 octombrie 2021, la vârsta de 92 d e ani.

Sursa:

Revista Teatrul, martie 1971

***

 Adevăratul caz Rain Man: Puterea uimitoare a minții umane


În filmul „Rain Man” (1988), celebrul actor Dustin Hoffman joacă rolul unui savant autist care are o capacitate incredibilă de a-și aminti detalii. Personajul poate să numere sute de scobitori dintr-o dintr-o singură privire sau să reproducă din minte pagini întregi din cartea de telefoane.

Însă, oricât de popular ar fi filmul, puțini știu că personajul lui Hoffman se baza pe o persoană reală: Kim Peek, adevăratul „Rain Man”. Iar viața lui Kim Peek a fost chiar mai plină de extraordinar decât cea a personajului din film.

Peek s-a născut cu un creier cu adevărat extraordinar, căruia îi lipsea complexul de neuroni care leagă cele două emisfere. Pe măsură ce băiatul înainta în vârstă, această anomalie a dat naștere unor abilități surprinzătoare.

La vârsta de doi ani, Peek era deja capabil să memoreze volume uriașe de informație. De asemenea, putea citi cu o viteză ieșită din comun.

Practic, Peek putea să termine aproape orice carte într-o oră, ținând minte aproape tot ce citise. Această abilitate se datora în parte faptului că putea citi două pagini în același timp, câte una cu fiecare ochi.

Fiindcă avea și o nemaipomenită capacitate de înmagazinare de informații, Peek a devenit o enciclopedie ambulantă. De exemplu, putea să ofere informații rutiere detaliate despre orașe din lumea întreagă, pe baza hărților peste care aruncase o singură privire.

În plus, adevăratul „Rain Man” avea abilitatea remarcabilă de a face calcule mentale privitoare la datele calendaristice. De exemplu, dacă alegeai o anumită dată din istorie, Peek era capabil să îți spună în ce zi a săptămânii fusese data respectivă.

De altfel, lui Peek îi plăcea să se facă remarcat și obișnuia să abordeze străinii pentru a-și demonstra abilitățile. Pe baza datei lor de naștere, le spunea ziua din săptămână în care se născuseră. Apoi continua, trecând în revistă evenimentele importante care avuseseră loc în jurul lumii în acea zi.

Abilitățile lui Peek i-au intrigat pe oamenii de știință. Cercetătorii au sugerat că ele se datorau faptului că bărbatului îi lipseau neuronii care făceau conexiunea între cele două emisfere ale creierului.

Însă, spre deosebire de creierele multor oameni care se nasc cu această anomalie, creierul lui Peek a dezvoltat conexiuni diferite, pe care cei mai mulți oameni nu le au. Aceste conexiuni suplimentare i-au permis lui Peek să țină minte cantități incredibile de informație.

Totuși, anomalia i-a cauzat și probleme. În ciuda memoriei sale incredibile, făcea mari eforturi din punct de vedere intelectual.

Avea probleme la materiile care necesitau capacitate de raționament, cum ar fi matematica. Șocant este faptul că IQ-ul lui era de aproximativ 87, adică sub nivelul unui om normal, care este de aproximativ 90 – 110.

De-a lungul vieții, „Rain Man” a avut și probleme de dezvoltare. A învățat să meargă abia la patru ani și avea nevoie de ajutor pentru cele mai simple activități, cum ar fi să-și încheie nasturii de la cămașă.

Din fericire, Peek avea un tată foarte devotat. Acesta, Fran Peek, și-a petrecut cea mai mare parte a vieții îngrijindu-l pe fiul său supradotat și ajutându-l la sarcinile care i se păreau dificile.

În 1984, familia Peek s-a întâlnit cu scenaristul Barry Morrow. Impresionat de povestea lui Kim, Morrow a cerut permisiunea să scrie un scenariu de film pe baza ei. Așa s-a născut filmul „Rain Man”.

Pelicula a fost foarte bine primită de marele public, iar Peek a început să primească invitații la emisiuni televizate. Și oamenii de știință au început să se intereseze de el. La un moment dat, l-au supus pe Peek la o serie de RMN-uri, pentru a afla mai multe despre cum îi funcționa creierul.

În cele din urmă, Kim Peek a murit în 2009, în urma unui infarct, la vârsta de doar 58 de ani. A fost sfârșitul unei vieți incredibile, care ne demonstrează că creierul uman ascunde încă multe mistere.

Iată ce a spus cândva Barry Morrow despre Peek:

„Nu cred că un om ar putea petrece cinci minute cu Kim fără să plece cu o părere întrucâtva schimbată despre sine, despre lume și despre potențialul nost ru ca ființe umane.”

***

 Într-o zi de 12 august, se năştea la Bucureşti, într-o familie catolică, o familie cu origini italiene şi franceze, Clody Bertola, actriţa care avea să marcheze un secol de teatru în România şi să trăiască două poveşti de dragoste pătimaşe cu doi dintre cei mai mari regizori români: Liviu Ciulei şi Lucian Pintilie.


Clody Bertola: „Când doi oameni se iubesc nu poate exista niciun obstaco

94 de ani a rămas pe pământ Clody Bertola și, deși catolică și cu o educație desăvârșită într-un pension catolic din Franța, a lăsat în testament ca trupul să-i fie ars și cenușa împrăștiată pe dealurile din Assisi, acolo unde se află cele două frumoase catedrale, una a Sf. Francisc și cealaltă a Sf. Clara

În anul în care se năștea ea, în 1913, România era într-o altă zodie. Iar copilăria și-a petrecut-o la țară, la Chițorani, acolo unde părinții ei aveau o vie. „Era acolo un univers al meu, acela al naturii, cu care întotdeauna am fost prietenă, dar și frumusețile unei lumi care dispar odată cu copilăria. Sensul ascuns al acestor clipe m-a urmărit peste timp”, povestea Clody Bertola peste ani, amintindu-și că verile, la Chițorani, dansa… „Era jocul meu favorit. Sau poate că în felul meu refăceam prin acest joc drumul ancestral al dansului către teatru”, glumea Clody. Micul paradis de la Chițorani, unde dansa și visa să dea examen la filosofie, s-a destrămat însă într-un coșmar, atunci când comuniștii avea să confiște averea familiei. Iar în volumul de dialoguri „La vie en rose cu Clody Bertola” realizat de Ludmila Patlanjoglu, actrița povestea cum pianul din casa de la Chițorani a fost aruncat fără nicio milă și fără explicații în vie. Imagine de film

De altfel, întreaga viață a lui Clody Bertola – actrița care avea să-și petreacă ultimii ani în întuneric și suferință, căci pierderea vederii a ținut-o departe de scenă în ultimul deceniu, până la acea noapte de 27 spre 28 decembrie 2007, când călătoria ei pe pământ s-a încheiat – avea să aibă consistența unui scenariu de film

O copilărie și o adolescență tulburată de sinuciderea tatălui, dar din care s-au filtrat amintirile cu dansul în via de la Chițorani, apoi viața pe scenă, o viață care a transformat-o curând în diva teatrului românesc, una dintre cele mai frumoase femei ale epocii ei, și apoi tumultuoasa viață personală, plină de patimi și iubiri chinuitoare și frumoase, trei căsătorii, o viață în care cei trei soți s-au aflat nu în puține momente cu toții sub același acoperiș, alături de ea, o viață sfârșită în suferință și întuneric

Dar să ne întoarcem în timp, atunci când actrița avea 32 de ani și era căsătorită cu pictorul Ștefan Constantinescu, mai mare decât ea cu 15 ani, un om căruia i-a purtat toată viața o afecțiune profundă, dar alături de care nu s-a simțit împlinită. Și pe care l-a părăsit pentru Liviu Ciulei. Liviu avea 22 de ani. Era deci cu zece ani mai tânăr decât ea

Povestea de dragoste dintre Liviu Ciulei şi Clody Bertola a început pe vremea când ea repeta la spectacolul „Încătuşare”, iar el era student la Arhitectură şi la Conservator, la clasa Marioarei Voiculescu. „N-am simţit nici un fior special. N-am intuit nicio clipă că de omul ăsta mi se va lega viaţa atât de profund. Ne-am văzut la teatru, unde am început să repetăm”, își amintea peste ani, Clody Bertola. „Am avut o simpatie spontană pentru el. Mă cucerea timiditatea lui plină de farmec. Îi admiram dantura superbă. Obişnuiam să-i spun în glumă: «Hai, inspecţia», şi atunci începea să râdă cu toată gura ca să-mi arate dinţii lui frumoşi. Chipul îi era uşor dizarmonios, dar îţi atrăgeau atenţia ochii negri, calzi şi pătrunzători. A început să vină din ce în ce mai des în cabina mea. Vorbea puţin, dar ceea ce spunea era plin de conţinut, mă interesa. Şi încet, s-a înlănţuit ceva. Ne înţelegeam pe plan spiritual, ne plăceau aceleaşi lucruri, mai ales discutam mult despre teatru. Toată viaţa mea cu Liviu Ciulei a fost Teatru.

Magia a început apoi să îi apropie unul de altul şi, aşa cum spunea Clody, „inevitabilul s-a întâmplat. Făceam plimbări lungi pe cheiul Dâmboviţei. Avea o tristeţe, spunea că «toate sunt atât de trecătoare şi la ce bun e totul?». Văzându-l atât de melancolic, mi-am zis în gând «o să vezi tu la ce bun!». Cred că eram pe stradă şi ne-am sărutat şi mi-a mărturisit că este îndrăgostit. Prima lui dragoste am fost eu. Atunci eram căsătorită cu Ştefan Constantinescu. Ştiam că, dacă voi rămâne cu el, n-o să pot să fac teatru. Liviu simţea că această căsătorie nu e chiar foarte puternică. Ca instituţie. Mi-a cerut să divorţez şi să fim împreună”. Însă căsătoria avea să se întâmple de-abia după patru ani. De ce au așteptat atât? Clody Bertola mărturisește cu sinceritate: „Între noi era o diferenţă de vârstă de zece ani. Din această cauză am avut unele ezitări. Cu timpul m-am hotărât că altfel nu puteam să fiu clară, limpede în viaţa mea. Când doi oameni se iubesc nu poate exista niciun obstacol, ei trebuie să aibă curaj să treacă peste prejudecăţi. Iubirea înnobilează când e adevărată. A fost un sentiment pe care nu l-am căutat. El a venit şi eu l-am trăit foarte adevărat şi profund. Consider că a cunoaşte ce e dragostea e o fericire în viaţă. Chiar dacă de cele mai multe ori această stare aleasă este însoţită şi de multă suferinţă.” Povestea lor de iubire a fost la fel de puternică şi pe scenă unde au creat împreună spectacole care au marcat istoria teatrului. Prima lor mare realizare împreună a fost celebrul colectiv „Odeon” şi el s-a născut în 1947, la doi ani de când se cunoscuseră. Printr-o scrisoare plină de tulburare Ciulei o chema pe Clody la Bucureşti să-i dăruiască un teatru

„Plecasem în străinătate cu sora mea, Letiţia, care se mutase în Anglia. Liviu îmi scria: «Vino, ca să facem un teatru extraordinar. Am o piesă pentru tine. Întoarce-te, te rog, ca pe Dumnezeu!» Şi, pentru că îl iubeam pe Liviu şi îmi punea un teatru la picioare, m-am întors. Liviu m-a dus la Sala Mică a Teatrului Nottara, construit de tatăl său pentru el, şi mi-a spus: «Ăsta e teatrul tău, vei juca tot ce vrei. Tot ce pierdem aici financiar, putem câştiga cu Sala Mare, unde e cinematograf». Trupa noastră era foarte tânără. Împreună cu mai cunoscutul George Calboreanu, se aflau cu noi Corina Constantinescu, Nicolae Tomazoglu, Dan Nasta, Dem Savu, Marietta Rareş, Aurora Şotropa. Lucram sub regia Mariettei Sadova. Eram foarte entuziasmaţi. Ne preocupau ideile noi despre teatru. Într-un cuvânt, formam aceeaşi familie spirituală. Repetiţiile erau adevărate sărbători. Stăteam toată ziua în teatru şi lucram aproape în exaltare. Ne pierdeam în eroii pe care-i jucam. Nu ştiam de noi decât ca personaje din piesă.

Viața ei pe scenă alături de Liviu Ciulei a însemnat în permanență și o lecție de teatru, pentru că atunci, sub îndrumarea lui, a avut curajul să-și schimbe stilul: „Liviu venea cu o concepție modernă, profund realistă, în timp ce jocul meu era marcat de clasicism. Ciulei mi-a cerut să părăsesc rostirea calofilă în favoarea uneia care să servească ideea. „Nu privi spre cer – spunea Liviu. Vreau să privești partenerii direct în ochi și să exprimi ferm și cinstit ceea ce ai de gând să faci.

Dar, la un moment dat, în viața lor s-a strecurat ceva. Interesul lui Liviu pentru o altă femeie, care a dus la divorț. Clody nu l-a putut ierta… „Cauza despărţirii a fost slăbiciunea lui pentru o altă femeie – care, de fapt, n-a contat deloc în viaţa lui. Un lucru care li se întâmplă deseori bărbaţilor. Eu sunt de vină că, orgolioasă, nu am putut să-l iert. Între noi a rămas, însă, o caldă prietenie.

De Lucian Pintilie s-a îndrăgostit, cucerită de farmecul lui tiranic, după ce a divorțat de Ciulei. Liviu Cilulei era mai tânăr decât ea cu 20 de ani. Și povestea lor a început tot pe scenă, la filmările de „Omul care aduce ploaia“, unde Clody avea rolul principal. „M-a fascinat lipsa lui totală de formalism, aproape de proastă creştere. Mă atragea la el nebunia, «golania» lui plină de spiritualitate. Felul de a gândi original despre artă, despre oameni. Felul de a trăi fără compromisuri“, i-a povestit Ludmilei Patlanjoglu în același volum

„Nu este ușor să lucrezi cu Lucian Pintilie, dar valoarea rezultatului te ajută să depășești momentele grele, cu atât mai mult cu cât Pintilie reușește să fie un tiran-vrăjitor, care-și farmecă interpreții prin marea lui ardere și credință în ceea ce face. Are o mare putere de convingere și de seducție asupra actorilor. Ei sunt pur și simplu electrizați când repetă cu el”, își amintea Clody despre lucrul cu Pintilie, comparându-l cu stilul lui Liviu Ciulei: „Liviu este tolerant. Aș putea spune că este opusul lui Pintilie. Are o răbdare de fier, o tenacitate rară în a trece peste obstacole. Liviu îl conduce pe actor cu blândețe, cu delicatețe și cu marea lui răbdare și nu se lasă până nu ajunge la imaginea dorită.

Una dintre cele mai frumoase și mai sensibile mărturisiri ale actriței Clody Bertola rămâne aceasta:  „Nu-mi face plăcere să citesc lucruri frumoase despre mine. Parcă citesc despre altcineva. Încerc un sentiment curios, că totul este trecător și că nimic nu stă pe loc în arta noastră. A fost atâta chin, încât bucuria venea așa, ca după boală, însoțită de o stare amestecată cu oboseală, melancolie, tristețe.””.”“”…”…….….l”

duminică, 11 august 2024

***

 TOPUL  CELOR  MAI  BUNE  20  DE  CARTI  DIN  SECOLUL  XXI,  CONFORM  NEW  YORK  TIMES


În cazul în care ai rămas în până de idei de lectură, The New York Times, cu ajutorul unor scriitori cunoscuți, critici literari, profesori universitari și jurnaliști, au realizat un top al celor mai bune 20 de cărți ale secolului XXI.  


1. “My Brilliant Friend - Prietena mea genială” 


1. Pe primul loc în topul celor mai bune 100 de cărți se află “Prietena mea genială” de Elena Ferrante, tradusă în limba engleză de Ann Goldstein și publicată de Europa Editions sub titlul “My Brilliant Friend", în 2012. 


Primul volum din ceea ce avea să devină uimitoarea serie de patru cărți de romane ale lui Ferrante, publicat în Italia de Edizioni E/O, scrie New York Times, „prezintă cititorilor două fete care cresc într-un cartier sărac și violent din Napoli: sârguincioasa și devotata Elena și carismatica și zburdalnica ei prietenă Lila, care, în ciuda inteligenței sale feroce, este aparent limitată de resursele modeste ale familiei sale. De aici, cartea (ca și seria în ansamblu) se extinde la fel de propulsiv ca universul inițial, îmbrățișând idei despre artă și politică, clasă și gen, filosofie și destin, toate concentrându-se pe prietenia conflictuală și competitivă dintre Elena și Lila”. “My Brilliant Friend”, conchide The New York Times, este “unul dintre cele mai bune exemple ale așa-numitei autoficțiuni, o categorie care a dominat literatura secolului XXI". 


2. “The Warmth of Other Suns/Căldura altor sori” 


Scrisă de jurnalista americană Isabel Wilkerson și lansată în anul 2010, “The Warmth of Other Suns” se află pe locul II în acest top și prezintă în detaliu Marea Migrație a persoanelor de culoare din sud către nord și vest, din 1915 până în 1970. Conform sursei citate, “este cea mai importantă și mai ușor de citit lucrare de istorie din ultima vreme”.  

Această migrație, scrie Wilkerson „avea să devină probabil cea mai importantă poveste insuficient relatată a secolului XX”. Cartea lui Wilkerson este emoționantă, meticulos documentată și spulberă mituri. 


3.  “Wolf Half” 


Această carte care ocupă poziția a III-a este scrisă de Hilary Mantel și a fost lansată în anul 2009. În “Wolf Hall", ea a ales un personaj istoric, Thomas Cromwell, și a văzut ființa umană vie, implacabilă, bântuită de amintiri, plină de viață, care trebuie să fi fost. Ulterior, a prezentat 0epoca în care a trăit, vasta și complexa pânză de păianjen a puterii, banilor, iubirii și nevoilor - până în momentul în care păianjenul l-a prins”, a afirmat Lev Grossman, autor al cărții “The Bright Sword". 


4. “The Known World/Lumea cunoscută” 


Scris de Edward P. Jones și lansat în 2003, “acest roman, despre un fermier de culoare, cizmar și fost sclav pe nume Henry Townsend, este o realizare uluitoare a povestirii americane viclene”, spune jurnalistul Dwight Garner. 


5. “The Corrections/Corecții” (2001) 


În “The Corrections”, Jonathan Franzen spune povestea unei matroane din Midwest, Enid Lambert, care este hotărâtă să-și aducă cei trei copii adulți acasă pentru ceea ce ar putea fi ultimul Crăciun al tatălui lor. În carte este menționată și economia Europei de Est după căderea comunismului. 


6. “2666” (an lansare 2008; tradusă de Natasha Wimmer)  


Romanul scris de Roberto Bolaño se deschide cu un epigraf din Baudelaire - “O oază de groază într-un deșert al plictiselii" - “și apoi continuă, pe parcursul a 900 de pagini, să creeze o întreagă lume guvernată în egală măsură de plictiseală și de cea mai profundă groază. Cartea este împărțită în cinci secțiuni vag îmbinate, urmărind personaje care sunt atrase din diferite motive în orașul mexican fictiv Santa Teresa: un grup de academicieni obsedați de un romancier obscur, un profesor de filozofie bătrân, un ofițer de poliție îndrăgostit și un reporter american care investighează uciderea în serie a unor femei”, notează sursa citată. 


7. “The Underground Railroad/ Ruta subterană” (2016) 


“The Underground Railroad" a romancierului Colson Whitehead “este o revelație a aspectelor complicate ale sclaviei și a formelor nebuloase ale libertății, cu o protagonistă de neînvins: Cora din Georgia. Romanul combină perfect istoria, groaza și fantezia” pentru e expune povestea “încărcată de teroare a unei fete, cu o scânteie interioară feroce, care urmează calea misterioasă a mamei sale, Mabel, singura persoană despre care se știe că a evadat de pe plantațiile Randall”, scrie NY Times. 

Cărțile care completează topul: 


8. “Austerlitz”- scrisă de W.G. Sebald și tradusă de Anthea Bell (2001) 

9. “Never Let Me Go/Să nu mă părăsești”- Kazuo Ishiguro (2005) 

10. “Gilead/Galaad” - Marilynne Robinson (2004) 

11. “The Brief Wondrous Life of Oscar Wao/Scurta și minunata viață a lui Oscar Wao” - Junot Diaz (2007) 

12. “The Year of Magical Thinking/Anul gândirii magice” - Joan Didion (2005) 

13. “The Road/Drumul” - Cormac McCarthy (2006) 

14.  “Outline/Contur” - Rachel Cusk (2015) 

15. “Pachinko” - Min Jin Lee (2017) 

16. “The Amazing Adventures of Kavalier & Clay/Aventurile uimitoare ale lui Kavalier și Clay” - Michael Chabon (2000) 

17. “The Sellout/Io contra Statele Unite ale Americii” - Paul Beatty (2015) 

18. “Lincoln in the Bardo/Lincoln în Bardo” - George Saunders (2017) 

19.” Say Nothing/Nu spune nimic” - Patrick Radden Keefe (2019) 

20. “Erasure/Copacii” - Percival Everett (2001) 


Sursa:

https://adevarul.ro/amp/stil-de-viata/cultura/topul-celo r-mai-bune-20-de-carti-din-secolul-xxi-2379525.html

***

 Pilda de weekend ...


                       Poveste de viață 


  O bătrână stă la o masă într-o cofetărie.  

 Chelnerița aduce meniul și-i cere comanda. Bătrâna întreabă:

– Cât costă o felie de tort ? Chelnerița răspunde:

– 3 lei.

Bătrâna scoate niște monede din buzunar, începe să numere încet și apoi întreabă din nou:

– Dar cât costă cea mai mică? Chelnerița devine puțin nervoasă pentru că avea multe mese de servit. I-a răspuns:

– 2 lei.

– Nu-i nimic, atunci o iau cu plăcere pe cea mai mică, a răspuns bătrâna. Chelnerița a adus felia de tort enervată și imediat a pus nota de plată pe masă gândindu-se ca nu cumva să plece imediat băbuța și să nu achite. Bătrâna, mâncând foarte încet și cu plăcere tortul, s-a ridicat uşurel, a pus banii pe masă, a scris ceva pe o foaie de hartie și a plecat. Pe marginea farfurioarei mai lăsase un plic. Când chelnerița s-a dus să curețe masa, a observat că bătrâna îi lăsase bacșiș un leu. Emoția și surpriza i-au adus o suferință în suflet nespusă. S-a întors repede să caute bătrâna pentru a-i returna bănuțul și a-i mulțumi. Dar era prea târziu, bătrânica plecase. I-a părut rău că a judecat-o pe bătrână ieftin... Bătrâna avea doar trei lei și tocmai luase o felie de tort de doi lei pentru a-i da un leu ca "dar" Apropiindu-se tanăra de masa unde a stat bătrâna, observă un plic pe care il deschise și descoperi o poză: Era o fotografie cu chipul mai tânăr al bătrânei ținând în brațe un copil. Apoi citi și biletul lăsat pentru ea în plic pe masă:

 - Maria, tu nu mă cunoști… Părinții tăi acum 20 de ani au avut un accident și au murit. Te-am luat şi te-am crescut pană la 3 ani, apoi eu am suferit un accident vascular, iar tu ai fost înfiată...Te-am găsit greu... Mare bucurie că te-am văzut! Te iubesc nespus! Acum trebuie să plec la azilul de unde sunt… Ai aici adresa și o cheie unde vei găsi o locuință cu tot ce îți trebuie. Este a ta și a viitorilor tăi copii… Nu plânge… Te îmbrățișez cu mult dor și drag, bunica Ana.

 Tânăra izbucni în lacrimi…și sărută poza și scrisoarea. Cu 1 leu în mană stătea și privea la ceruri. După 2 săptămâni de căutări găsise azilul unde stătea bunica Ana. Când a ajuns acolo cineva o astepta pe Maria și spuse:

– Vă rog să ne iertați. Bunica Ana a plecat la ceruri acum patru zile. Știa că veți veni si v-a lăsat câteva cadouri. Vedeți casa nouă de alături ??

Este construită de ea pentru bătrânii singuri…Ați avut o bunică minunată. Tânăra se așeză pe un scaun își cuprinse fața cu palmele sale, iar printre ele curgeau picuri de lacrimi… Era durerea adâncă pentru bunica ei.


 Această poveste arată clar că se pot trage concluzii pripite. Pentru că înainte de a judeca pe cineva ar trebui să privești între pereții tăi, să îți cunoști temerile și grijile...

      

    Aşadar :

- Nu folosi cuvinte ca o armă pentru că doare!

Vei observa că sunt oameni minunați pe care nu îi cunoști, dar îi  judeci după aparențe.

***

 CALENDARUL ZILEI– 6 noiembrie                  "O idee trebuie s-o iubeşti întocmai ca pe o femeie.                   Să fii fericit o...