luni, 5 august 2024

***

 STRĂBUNII


Străbunii nu purtau costum de baie!

Ei se bronzau cu coasele sau, seceri!

Casele cu o singură  odaie,

Erau pentru odihnă, nu întreceri!


Străbunii-aveau piscinele sub paturi!

Nu se temeau de zilele amare!

Suflete, nu-i așa că nu te saturi

Să-ți povestesc cum trăia „mama mare”?


Străbunii roboteau pe lângă case!

Nu se plimbau la mare sau la munte !

Zilele erau grele, dar frumoase!

Iubirile se sărutau pe frunte!


Străbunii aveau fii și aveau fiice!

„Casa fără copii, zicea bunica,

E tristă ca un pai fără de spice!

Nu ai copii pe lume...n-ai nimica”!


Străbunii nu călcau pe jurăminte,

Nu-și alungau iubirile de-acasă!

Oriunde, înapoi și înainte,

Muierea lor era cea mai frumoasă!


Străbunii nu poceau vorbele-n gură!

Făcându-se că nu mai știu română!

Ei n-aveau cai de fier pe bătătură,

Iar apa avea urme de fântână!


Străbunii învățau și școala vieții,

La care-adăugau doar patru clase.

Astăzi ne numărăm analfabeții

De dincolo de diplome lucioase!


Străbunii nu-și vindeau înțelepciunea,

Ci, i-o împrumutau celui ce n-are!

Mai bine decât dânșii nimeni nu ne-a

Iubit! Deci, ridicați-vă-n picioare! 


Autor: Constantin Mosor

Foto: Pinterest

***

 Dreptul la fericire 

       

Ai fost în viața ta o gospodină, 

Ai șters de praf prin casă...prin odăi...

Aveai curat în curte și grădină,

Dar cine-a șters vreodată ochii tăi ?


Ai dedicat și viața ta întreagă,

Acelei case goală de iubire,

Și te întrebi de ce nu te mai leagă,

Un dor de ea acum la despărțire.


Doar ai muncit mereu și zi și noapte,

Pentru un vis frumos ce ai avut, 

Cu dragostea rămasă jumătate

După un timp, știai că l-ai pierdut.


Apoi cu anii,singură prin soartă 

Cu el câteodată, musafir,

Doar pentru masă, haine și o ceartă

Și tot golind paharele de vin.


Uitase să mai spună noapte bună,

Și să mai simtă cât de cât amor,

Doar aducea în viața ta furtună,

Și nu vedea că lacrimile dor.


Din când și când își aducea aminte 

De câinele ce-n curte sta legat,

Și doar privea din colțul lui cuminte 

Când îl vedea atât de supărat... 


Au trecut anii, părul ți-a albit,

În ochi n-a mai rămas nici o scânteie,

Sunt mari copiii, s-au căsătorit,

Și tu chiar ai uitat să fii femeie.


Privești acum la chipu-mbătrânit

Nici nu mai știi să râzi, să fii frumoasă,

Și lași acolo tot ce te-a rănit, 

Vreo două haine iei și pleci din casă.


Îți spune el acum că n-a știut 

Să te aline și să îți vorbească,

Că-l va durea de-acum că te-a pierdut,

Și-ar vrea să mai rămâi, să te iubească.


Dar nu mai crezi și nu mai poți simți,

Prea multe veri ți-au înghețat în glastră,

Să mai rămâi... e-un drum spre nicăieri,

Mai bine pleci spre marea cea albastră.


Privești spre casă și un nod în gât 

Adio te oprește să mai spui, 

Cu mâna deschizi poarta, tremurând, 

Și pleci cum ai venit, 

a nimănui. 


Îți plâng iar ochii...dar ți-au plâns mereu, 

Măcar acum ai drept la fericire, 

Ești liberă și poți simți din nou 

O floare când te-atinge din iubire...


Autor: Daniel Leonard Moraru

***

 Un țăran


Fiind criză și la țară, un țăran mai nevoiaș,

Plecă la târg c-o găină, să o vândă la oraș.

Ajunse mai de cu seară, obosit și-ngândurat.

Până se deschide târgul mult era de așteptat.


Mergând el pe drum la vale, pe asfaltul plin de praf,

Printre cârciumi și dughene vede-un cinematograf.

-„No aici n-am fost" , el zice, și se-ndreaptă spre intrare,

De la casa de bilete țipă una-n gura mare:


-Nu e voie cu găina. Ești țăran, de unde ești?

Omul nostru dă să plece, nu se-ntinde la povești.

Se duse după clădire ca să scape de „mătușă".

Băgă-n pantaloni găina și se înființă la ușă.


A intrat, s-a dus în sală, și s-a așezat tiptil,

Lângă el, un domn și-o doamnă îmbrăcați cu mare stil.

A-nceput îndată filmul și era căldură mare,

Se gândi el, biet țăranul „găina ce-o face oare"?


E căldură, se sufocă, n-are aer nici lumină,

Se gândi, deschise șlițul scoțând capul la găină.

Cucoana înțepenise, nu-i venea defel să-și creadă,

Când privi către țăranul cu găina din ogradă.


Și în șoaptă, mai ferită spuse domnului distins:

-Uite dragă la țăranul, cum stă cu șlițul deschis.

-Lasă dragă că văzut-ai și la mine ce-are el.

-Nu-i ca la tine bărbate, nu seamănă chiar defel.


-Da de unde, zise dânsul. Ești nebună, te-ai dilit?

Că doar nu o fii țăranul la prohab mai pricopsit.

-Nu-s nebună mai bărbate. A lui nu-i ca toate cele,

Are cioc are și creastă și mănâncă floricele.


de  Silviu Marius Muntean

foto: internet.

***

 Dacă toate astea fi-vor învăţate 


Fiii voştri singuri hotăresc în viaţă

Care-i meseria ce o vor urma,

Fiii voştri mai târziu învaţă

Taina ei fierbinte, nobilă şi grea.

Fiii voştri singuri mai târziu, fireşte,

Îşi aleg iubita mângâind-o blând,

Inima lor largă şi sinceră-şi roteste

În privinţa asta cel mai greu cuvânt.

Fiii voştri, însă, trebuie să-nveţe

Din copilărie încă, de la voi

Primele îndemnuri, primele poveţe -

Dorul de lumină, scârba de noroi.

Cât sunt fragezi încă, mame, învaţaţi-i

Să iubească floarea pură din livezi.

Să iubească-ntinsa mare şi Carpatii,

Ce-şi înalţă-n ceruri fruntea de zăpezi.

Sufletul să-l aibă nentinat ca floarea,

Ochii lor să fie limpezi şi curaţi,

Să nutrească patimi vaste cum e marea

Să înalţe gânduri cât aceşti Carpaţi.

Oamenii, din suflet, vesnic să iubească,

Fraţi să-i socotească, simpli şi-nţelepţi;

Invăţaţi-i, mame, crâncen să urască

Pe acei ce-s duşmani oamenilor drepţi.

Să iubească versul, să iubească struna

Ce-i curat în lume, ce e nou şi viu;

Cât sunt mici să-nveţe a urî minciuna.

Astea nu se-nvaţă când e prea târziu.

Să iubească ţara, pentru ea să sară

La nevoie-n ape, la nevoie-n foc.

Învăţaţi-i, mame, dragostea de ţară

Ea cuprinde toate-acestea la un loc.

Ea să le sclipească-n licărul pupilei,

Să le crească-n suflet blândă ca un spic.

Să se teamă poate de ruşinea zilei

Când ar şti că ţării nu i-au dat nimic.

Dacă toate astea fi-vor învăţate,

Restul o să vina de la sine-apoi

Şi-au să se-mplinească visurile toate

Ce le-aţi pus într-inşii,  mame scumpe, voi.


Versuri: Nicolae Labiș

***

 A trecut o vreme şi cuptorul mamei

Nu mai povesteşte basme-n limbi de foc

Ultimul balaur somn de veci îşi doarme

Ies pe vatră numai şoarecii la joc.


I-au orbit huruba pânze de păianjen

Sub povara vremii ghebu-i aplecat

Pe-un umăr cociorva-strajă credincioasă-i

Soaţă de tăcere-n timp nemăsurat.


Printre gene ude îmi deschid în minte

Filmele prunciei mele ce s-au rupt

Şi o văd pe mama tânără, cuminte

Leagănă-n covată aluatul crud.


Iar cuptorul vesel cu focul se joacă

Pârâie, pocneşte scapără scântei

Şi-i atâta viaţă-n noi şi în ogradă

Şi mămuca vie paşte bobocei.


Buză de jăratic, trage mama-n vatră

Focul o acultă-i ştie de puteri

Rând pe rând îl umple cu pâiniţe-roată

Ş-un brâu de plăcinte în patru tăvăli.


Fruntea mamei plouă, faţa tatei arde

Iar sub tălpi pământul râde, măturat

Un miros de pace şi de bunătate

Râu... din casă în casă curge peste sat.


A trecut o vreme, anii mi-s dovadă

Mama e departe, uzi sunt ochii mei

Iar cuptorul tace, doarme în covată

Viaţa, tata paşte-n gârlă... boboc ei.


Autor: Cătălina Lungu Lyrics

***

 SĂ NU TE CERȚI CU MAMA!


Să nu te cerți cu mama nici dacă te mai ceartă

Pentru anume lucru făcut de mântuială,

Că nu-i altă ființă în stare să împartă

Ce-are mai bun, cu tine, nu să câștige fală.


Să nu te cerți cu mama pentru o vorbă zisă

Fără a fi trecută prin sita deasă-a minții,

Zicându-i; „Gata, mamă! Poarta rămâne-nchisă”!

Vai de acela care își suduie părinții!


Să nu te cerți cu mama că nu ți-a lăsat zestre!

Nu-i zestre-n lumea asta, mai scumpă decât dânsa,,

Atunci când îți zâmbește prin tristele ferestre!

Până să-i deschizi ușa, de dorul tău iar plâns-a!


Să nu te cerți cu mama, nici astăzi și nici mâine!

Nimic și niciodată n-are să-i țină locul!

Ea e și va rămâne felia ta de pâine!

Mai ții tu minte, iarna, cine ațâța focul?


Să nu te cerți cu mama că nu ți-a dat ogorul.

Nici grâul nici porumbul nu țin iubiri de toartă!

Pâinea și mămăliga nu-ți vindecă fiorul,

Când nu mai are cine să vină pân la poartă!


Să nu te cerți cu mama că nu ți-a dat odaia

În care tu și frații crescurăți laolaltă,

În vremea când sub paturi se ascundea copaia

În care făceați baie cu apă de la baltă!


Să nu te cerți cu mama pe-o palmă de țărână!

Oricând găsești la dânsa o lingură de zeamă!

De i-a căzut bastonul, așează-i-l în mână,

Și vei simți ecoul iubirilor de mamă!


Să nu te cerți cu mama, chiar dacă îți îngână

O vorbă sau mai multe! Fă-te că  n-ai luat seama!

Ca mâine o vor prinde veciile de mână,

Iar tu vei tine-n brațe bast onul și marama!


Autor: Constantin Mosor

***

 Emily Brontë: La răscruce de vânturi


Emily Jane Brontë s-a născut pe 30 iulie 1818 în satul Thornton aflat în apropiere de orașul Bradford din Anglia, fiind fiica Mariei Branwell și a irlandezului Patrick Brontë, penultima dintre cei șase copii ai familiei. Frații ei mai mari au fost Maria, Elizabeth, Charlotte și Patrick Branwell, iar în 1820 s-a născut sora cea mică, Anne.

Când Emily avea doar trei ani și niciunul dintre cei șase copii nu împlinise vârsta de opt ani, frații Brontë și-au pierdut mama, care a murit din cauza unui cancer uterin galopant pe 15 septembrie 1821. Copiii mai mici au fost atunci preluați de mătușa maternă, Elizabeth Branwell, iar cele trei surori mai mari, Maria, Elizabeth și Charlotte, au fost trimise la o școală cu internat, unde va fi înscrisă și Emily la scurt timp după ce a împlinit șase ani, pe 25 noiembrie 1824.

Experiențele surorilor în această instituție au fost însă nefericite pentru că erau supuse la abuzuri și privațiuni. După un an, în 1825, copilele cele mari s-au infectat cu febră tifoidă și nu au fost deloc bine îngrijite. Cea mare, Maria, care avea și tuberculoză, a fost trimisă acasă, dar a murit în doar câteva zile, iar următoarea, Elizabeth, a murit și ea la scurt timp după aceea. Cei patru copii rămași în viață au fost foarte afectați din cauza pierderilor succesive pe care le-au suferit și au acceptat cu greu nenorocirile care îi loviseră, mai întâi moartea mamei, care avea 38 de ani, apoi dispariția surorilor de 11, respectiv 10 ani. Tatăl lor, Patrick, le-a scos imediat pe Charlotte și pe Emily de la internat, apoi cele trei surori rămase în viață și unicul lor frate au fost educați acasă de mătușa lor, Elizabeth Branwell. Inspirați de o cutie de soldăței de jucărie pe care Patrick o primise în dar, copiii au început să scrie povești, însă puține pagini din această perioadă au supraviețuit, cu excepția poemelor rostite de personajele pe care le inventaseră.

Inițial, toți cei patru copii au scris povești despre o lume imaginară numită Angria, dar când Emily a împlinit 13 ani, ea și Anne s-au retras din “povestea Angria” și au început una nouă despre Gondal, o insulă fictivă despre care au creat o mulțime de mituri și legende. Cu excepția listelor Annei cu numele personajelor și al locurilor de pe Gondal, scrierile celor două surori despre acest loc magic nu s-au păstrat. Se știe însă că eroii din Gondal aveau imaginea populară a Highlander-ului scoțian, un fel de versiune britanică a „sălbaticului nobil” și erau înfățișați ca haiduci romantici capabili de mai multă noblețe, pasiune și vitejie decât locuitorii „civilizației”.

La vârsta de 17 ani, Emily Brontë a început să frecventeze Școala de fete Roe Head, unde Charlotte era profesoară, dar a plecat după doar câteva luni din cauza dorului de casă. Sora cea mare va scrie mai târziu: „Libertatea era respirația lui Emily; fără ea, pierea. Nu a reușit să suporte trecerea de la modul ei de viață foarte retras, dar nerestricționat și neîngrădit, la unul de rutină disciplinată.”

Când a împlinit 20 de ani, tânăra a devenit profesoară la o școală din Halifax, dar a trebuit să renunțe la slujbă din cauza sănătății ei mereu fragile, astfel că a revenit acasă în aprilie 1839 și din acel moment s-a ocupat de treburile casnice, a învățat limba germană singură și a început să studieze pianul. Trei ani mai târziu Emily a mers cu Charlotte la Bruxelles, unde cele două au urmat cursurile Academiei de fete condusă de Constantin Héger, în speranța de a-și perfecționa franceza și germana pentru a-și putea deschide o mică școală. Cele două surori au devenit atât de bune la limba franceză încât directoarea școlii, Madame Héger, le-a propus să rămână profesoare în academia ei, dar boala și apoi moartea mătușii lor le-a determinat să se întoarcă la Haworth pentru a-și sprijini tatăl.

În 1844, surorile au încercat să-și pună în aplicare planul de a deschide o școală în localitatea natală, dar nu au reușit să găsească suficienți elevi și au fost nevoite să renunțe la ideea lor. În toamna anului 1845, sora cea mare, Charlotte, a descoperit caietele de poezii ale lui Emily și a insistat să fie publicate.

Furioasă că i-a invadat intimitatea, tânăra a refuzat la început, dar a cedat când mezina, Anne, și-a scos propriile manuscrise și a mărturisit că și ea scrie poezii în secret. Un an mai târziu creațiile celor trei surori au fost publicate într-un singur volum, „Poeme de Currer, Ellis și Acton Bell”, pentru care Charlotte a contribuit cu 19 poezii, iar Emily și Anne au avut fiecare câte 21 de poeme.

Anul următor Emily a scris singurul său roman, celebrul “La răscruce de vânturi” (Wuthering Heights), care a fost publicat la Londra, în 1847, sub pseudonim. Cititorii primei ediții a cărții au fost convinși că povestea era scrisă de un bărbat, iar volumul s-a bucurat de o primire bună, publicul victorian fiind fascinat de povestea de dragoste dintre Heathcliff și Catherine. Emily Brontë nu va afla însă niciodată cât de mare va fi succesul cărții sale pentru că a murit la doar un an după publicare, la vârsta de 30 de ani. Starea ei de sănătate fusese probabil afectată de clima aspră din satul în care familia locuia.

Fratele ei, Patrick Branwell, care devenise pictor, a murit subit pe 24 septembrie 1848, iar la slujba de înmormântare care s-a desfășurat o săptămână mai târziu Emily Brontë a prins o răceală severă care s-a dezvoltat rapid într-o inflamație a plămânilor și în cele din urmă a fost diagnosticată cu tuberculoză. Deși starea ei s-a înrăutățit constant în următoarele săptămâni, a respins ajutorul medical, spunând că nu vrea să fie văzută de niciun doctor. În dimineața zilei de 19 decembrie 1848, sora cea mare, Charlotte, a scris îngrijorată în jurnal: “Devine din ce în ce mai slabă. Doctorul ne-a trimis niște medicamente pe care nu le-a luat. Momente atât de întunecate ca acestea nu am cunoscut niciodată, mă rog pentru sprijinul lui Dumnezeu pentru noi toți.”

La răscruce de vânturi, 1939

La prânz, Emily Brontë era și mai rău, putea doar să șoptească și, cu ultimele ei puteri, i-a spus Charlottei: „Dacă vei chema un medic, îl voi primi acum”, dar era prea târziu. A murit în aceeași zi, la ora două după-amiaza și a fost înmormântată în cripta familiei din localitate.

Cartea ei, “La răscruce de vânturi”, este considerată unul dintre cele mai bune zece romane din lume și a avut nu mai puțin de 25 de ecranizări, prima dintre ele în 1920, iar ultima în 2015. Cea mai faimoasă versiune este pelicula din 1939, cu Laurence Olivier și Merle Oberon în rolurile principale, realizată de regizorul William Wyler.

***

 21 septembrie: Asasinarea prim-ministrului Armand Călinescu La data de 21 septembrie 1939 primul ministru Armand Călinescu este asasinat de...