***

 Năluca

Aerul mirosea a ferigi și arome de plante necunoscute, plăcute, te amețeau picurând în urechi murmurul unui pârâu care curgea printre rădăcinile uriase și pietrele de dimensiuni impresionante. O splendoare magică umplea cerul; din înalt coborau vârtejuri de foc și cercuri care se împleteau, în spirale de luminițe îmbrățișandu-se ca niște iubiți.

Gabriel, captiv într-un vis ciudat, zărește în aer un leagan de copil, aude un cântec și vede o mireasă adormindu-și pruncul, o fetiță. Fetița nu avea mai mult de două luni, era înfășată într-o păturică albă și purta o căciuliță cu ciucurași, sub care se iveau câteva fire subțiri și fine de păr castaniu.

Păstorul înțepenește de uimire și îi scapă mănunchiul de crengi de sub braț. Femeia, îmbrăcată în rochie lungă de mireasă, cu părul despletit până în poale, îi vorbește:

— Călătorule, nu știu ce forțe te-au adus, dar ești tare curajos, căci pe aici rareori calcă picior de om, iar cei care au intrat în pădurea blestemată nu au mai ieșit vii. Ia aminte! După miezul nopții, stejarii se vor transforma în reptile uriașe, târâtoare care se vor înălța ca niște șerpi spre cer și se vor arcui apoi ca niște vergi. Ferește-te de ele, căci poartă veninul Șarpelui-Oglindă.

Șarpele-Oglindă este o creatură mitică, al cărei venin, odată intrat în corp, te transformă treptat în sticlă vulcanică, un material negru și aspru, ca niște cioburi care îți spintecă oasele și îți transformă ochii în pietre reci și dure. Acesta este trimisul Regelui-Roșu, stăpânul focului deschis, care abia așteaptă să reînvie un vechi război al norilor.

Regele-Roșu este un spirit răzbunător al focului, ce poate controla flăcările și vântul, iar războiul norilor este o veche legendă despre luptele dintre elementele naturii, când cerurile se întunecau și fulgerele sfâșiau pământul.

Gabriel ascultă cu inima strânsă, încercând să înțeleagă avertismentele femeii. Creaturile pădurii, aceste reptile și Șarpele-Oglindă, păreau desprinse dintr-un coșmar.

— Ai grijă de tine, viteazule, și pleacă cu bine. Păstrează aceste lucruri doar pentru tine și nu spune nimănui, căci dacă vei povesti, vei uita chiar și tu cele știute.

O ușă se închide în văzduhul nepământean și în jurul ei apare un dans de albine uriașe, zumzăind ca la întoarcerea în stup. Vraja dispare și se aude din nou murmurul apelor liniștite. Dumbrăvile ce păreau de ceară își recapătă culoarea frunzelor și roua proaspătă se așterne peste ramurile tinere. Robby pare să presimtă pericolul și nechează de trei ori. Gabriel începe să-și revină, recăpătându-și puterile, ridică buchetul de vreascuri și se îndreaptă către camaradul său.

— Robby, s-au petrecut multe, dar nu ți le pot povesti. Să facem focul că nu am mai pus mâncare în gură de două zile.

Gabriel sapă o groapă adâncă de cincisprezece centimetri pentru a proteja focul de vânt și pentru a permite o ardere mai eficientă. Pe fundul gropii pune câteva pietre pentru a crea un strat izolator, pe care le acoperă cu pământ. Așază vreascurile într-o grămăjoară și le pune peste pământ, taie cu un topor câteva lemne mai lungi și mai groase pe care le așază deasupra vreascurilor în formă de piramidă. Focul se aprinde. Întunecimea se întinde peste pădure și nori negri ca de funingine acoperă cerul. Până să se domolească focul, la lumina acestuia, păstorul spală și taie prada și o proporționează în bucăți mici și mari pentru a-și prepara hrana pentru mai multe zile. Pinii gigantici, printre razele de fum, își mișcă umbrele de colo-colo precum un evantai. Zările păreau șerpi striviți de un ciomag împodobit cu pietre prețioase.

În timp ce se ocupa de foc, Gabriel își aminti de chipul nălucii. Îl recunoscuse. Era Ileana, verişoara mamei lui. O ştia dintr-o poză veche pe care fetele o făcuseră într-un târg. Vederea ei, deşi stranie, îi aduse un sentiment de melancolie şi un strop de înţelegere asupra propriului său destin.

Acum, mai hotărât ca niciodată, Gabriel ştia că trebuie să îşi continue drumul, să treacă prin încercările ce îl aşteptau şi să găsească perla tămăduitoare. Pădurea avea multe taine, dar el era pregătit să le descifreze, indiferent de pericolele  ce îl pândesc.

***

 Promisiunea

Ileana a crescut, iar casa de chirpici a familiei era mereu curată și îngrijită. Ileana era o fată harnică și iubită de toți cei din sat. În plus, familia ei o înfiase și pe Maria, viitoarea mamă a lui Gabriel, după ce mama acesteia, care își dorise să practice medicina, murise într-un accident tragic. 

Tatăl Mariei, pierise în timpul evenimentelor tulburătoare din Dobrogea care au marcat profund viața acestei familii. 

Zona a fost afectată de mai multe războaie între Imperiul Rus și Imperiul Otoman, în special în perioada 1828-1829 și 1877-1878. Aceste conflicte au dus la mari mișcări de trupe și populații, cu numeroase distrugeri și suferințe pentru localnici​

În ciuda sărăciei și a suferințelor ce păreau să nu aibă sfârșit, familia Ilenei avea credință neclintită în Dumnezeu. Fiecare zi începea și se termina cu rugăciuni, în care cereau ajutor și binecuvântare pentru a putea face față greutăților vieții. Credința lor era un izvor de speranță în mijlocul dificultăților.

Silvia și Matei, părinții Ilenei, își învățaseră copiii că, indiferent de cât de greu ar fi, Dumnezeu veghează asupra lor și le oferă puterea de a trece peste orice obstacol. Chiar și în cele mai întunecate momente, rugăciunile și încrederea în divinitate le dădeau speranță.

– Mamă, de ce avem atâtea necazuri? întrebă Ileana într-o seară, privindu-și mama cu ochi îngrijorați.

– Draga mea, sunt parte din viață, dar trebuie să avem credință. Dumnezeu ne încearcă, dar ne și iubește. Rugăciunile noastre nu sunt niciodată în zadar, răspunse Silvia, mângâindu-și fiica pe cap.

În fiecare duminică, familia mergea la biserica din sat, unde preotul îi îndemna pe toți să nu-și piardă speranța și să-și păstreze credința. Învățăturile biblice și comunitatea unită de credință le ofereau alinare și puterea de a continua.

– Matei, Dumnezeu ne ajută să trecem peste aceste vremuri grele, spuse Silvia soțului ei, în timp ce pregătea masa.

– Știu, Silvia. Rugăciunile noastre ne întăresc și vom găsi o cale, răspunse Matei cu convingere.

Chiar și atunci când visul Silviei despre izvorul tămăduitor nu s-a împlinit, iar căutările lor prin pădure au fost în zadar, nu și-au pierdut încrederea în puterea rugăciunii și în ajutor de Sus.

– Vom găsi o soluție, spuse Silvia. Trebuie să credem că, într-o zi vom rupe blestemul și vom trăi în pace.

– Cu siguranță. Dumnezeu ne va arăta drumul, spuse Matei cu speranță.

Astfel, familia Ilenei continua să trăiască în credință, știind că, în ciuda tuturor obstacolelor, Dumnezeu era mereu alături de ei, oferindu-le forța de a înfrunta fiecare provocare.

*

Flăcăi frumoși și înalți, gospodari, unii cu avere, cu boi, vaci și livezi, doreau să o ducă pe Ileana noră la părinți și să facă nuntă cu ea. Toți băieții din sat râvneau la dulceața buzelor ei nesărutate și la sânii tari ascunși sub bluză, ce îi îmbătau mai tare ca vinul vechi. Dar ea era foarte tânără și nu se gândea pe atunci să se mărite; plăcerile nuntite și legănatul copiilor erau departe de gândurile ei. Tânăra cu picioare albe și ten fin, de catifea, visa un trai mai bun pentru familia sa și dorea să o ajute pe Maria, verișoara ei dragă de sânge, să facă școală la oraș, căci fata se vedea că are o inteligență nativă aparte, având înclinații către pedagogie.

Maria își petrecea timpul liber citind cărți vechi și învățând, atrăgând astfel admirația și respectul celor din jur. Era clar că ar fi avut un viitor strălucit în față, dacă ar fi avut ocazia să își urmeze studiile la oraș.

Într-o zi, pe când Ileana și Maria își desfășurau treburile obișnuite în gospodărie, Ileana a simțit nevoia să vorbească despre visurile lor.

– Maria, îți spun sincer, vreau să muncesc și să fac tot ce-mi stă în putință ca tu să ajungi la școală la oraș, spuse Ileana, cu ochii strălucind de hotărâre.

– Ileana, când mai cresc, muncesc și eu; ești prea bună cu mine, răspunse Maria, emoționată. Știi că este greu și avem nevoie de mulți bani.

– Știu, dar am credința că vom reuși. Ești foarte deșteaptă și trebuie să-ți urmezi visul. Mama ta ar fi fost foarte mândră de tine, adăugă Ileana, blând.

– Îți mulțumesc. Mama mea mereu a visat să ajute oamenii. Chiar dacă n-a reușit să-și împlinească visul, vreau să fac tot ce pot pentru a-i cinsti memoria, spuse Maria, cu ochii plini de lacrimi.

– Și eu vreau să facem asta împreună, Maria. Vom găsi o cale, sunt sigură, răspunse Ileana, strângând-o pe Maria în brațe.

Astfel, Ileana și Maria își făgăduiră să lupte pentru un viitor mai bun, să depășească sărăcia și să-și urmeze visurile. Familia lor era mică, dar unită prin dragoste, pregătită să înfrunte toate greutățile ce le ieșeau în cale.

Drumul spre iad

Într-o seară ploioasă, în timp ce Ileana rostea în gând una dintre rugăciunile sale, amintirea cuvintelor Măruței, femeia cea grasă din sat, cu gura mare și vocea ascuțită, îi răsună în minte. Măruța îi povestise despre un moșier bogat, stăpân peste pământuri și animale, chiar herghelii de cai, care trăia undeva, trecând un deal pe jos și apele, pe un pod.

– Ileana, să știi că moșierul Vlad, are două ferme vestite cu animale și câteva turme de oi pe care le îngrijesc ciobanii uitați la stână pe câmpuri și în dumbrăvi cu lunile, zise Măruța. Dacă te duci acolo, poate găsești de muncă.

– Măruță, crezi că mă va primi? întreba Ileana, cu speranță.

– Nu-i greu să încerci, fata mea. Sărăcia asta ne mănâncă de vii. Tu ești harnică și frumoasă, poate ai noroc, răspunse Măruța.

Nu a stat prea mult pe gânduri, căci sărăcia o împingea de la spate ca un vânt aspru ce îndoia coroana pomilor la pământ. A lăsat în urmă tot, regrete, părinți, casă și cele trei pisici ale ei, pe care le botezase cu Maria, Blânda, Pufoasa și Miorlăială, motanul negru veșnic plângăcios.

– Pisici, să fiți cuminți cât sunt plecată, le zise Ileana, mângâindu-le pe fiecare. O să-mi fie dor de voi.

Ajunsă pe pământurile moșierului Vlad, un bărbat mustăcios, cu fața hâdă, și șchiop pe deasupra, acesta puse imediat ochii pe sărmana fată naivă, neprihănită și curată ca lacrimile cerului plumburiu dinaintea furtunii.

– Bună ziua, mă numesc Ileana și aș vrea să muncesc pentru dumneavoastră, spuse ea timid.

– Ileana, ai zis? Ești frumoasă, foarte frumoasă, zise moșierul, privindu-i trupul. O să găsim ceva de lucru pentru tine.

– Mulțumesc, domnule. Voi munci orice, doar să pot ajuta familia mea și să-mi țin promisiunea față de Maria, verișoara mea orfană, să o ajut să facă școală, răspunse Ileana, neștiind ce gânduri murdare ascundea moșierul.

Ileana cânta și muncea, inocentă, fără să se gândească ce zace într-o minte bolnavă. 

Într-o noapte lungă, cu cer fără de lună, moșierul Vlad tăbărî ca un balaur nemernic în încăperea ei.

– Ce faci? strigă Ileana, speriată și confuză.

– Taci, fată frumoasă. Nimeni nu va ști, zise moșierul, cu suflul duhnind de alcool.

A tras de sub cergă trupul ei cald de mireasă și s-a înfruptat cu sălbăticie, suflul lui umplând-o de dezgust pe fragila copilă. 

Batjocorită și umilită, Ileana se adăposti în pădure fără să plângă sau să ofteze. În ghearele gândului că ar fi putut să fi rămas însărcinată cu bestia umană, Ileana se duse sub un cireș sălbatic, înfășurată doar cu un cearșaf peste trupul trist și sângerând. Se spânzură, legându-se de o creangă ce-i fuse călău și rugăciune.

Un fulger coborî printre ramuri și frunzele se aprinseră în psalmi. Se lăsă o răcoare în sânul amurgului, iar norii se transformară în ceară, luând forma unui sicriu. O ploaie rece începu să cadă , cu jale, peste covorul de frunze al pădurii

***

 Mireasa nenuntită

În zare, deasupra pădurii Somova, zburau în aer fulgi metalici ce lăsau dâre de praf asemenea pașilor de strigoi. 

Pașii strigoilor sunt învăluiți în mister și neliniște, trezind fiori pe șira spinării celor care le simt prezența. Fiecare pas al strigoiului este aproape imperceptibil, asemenea unei adieri reci ce trece pe lângă tine fără să o vezi. Cu toate acestea, pământul sub călcâiele lor pare să absoarbă toată căldura, lăsând în urmă o dâră întunecată și stearpă, ca o rană.

Când strigoii își fac apariția, aerul se schimbă, devine greu și apăsător. Pașii lor nu sunt zgomotoși, ci mai degrabă par să se strecoare prin spațiu, evitând sunetele naturale ale nopții. Uneori, ai putea auzi un ușor freamăt, ca un șoaptă îndepărtată sau ca frunzele care se mișcă sub o atingere nevăzută.

Pe măsură ce strigoiul înaintează, lasă în urma sa praf negru, ca un semn al trecerii lui prin lume. Acest praf, asemenea cenușii, plutește o vreme în aer înainte de a se așeza pe pământ, marcând drumul pe care l-a parcurs, absorbind lumina din jur, făcând totul să pară mai întunecat și mai sumbru.

Strigoii nu lasă urme fizice obișnuite; pașii lor sunt simbolici, lăsând o amprentă invizibilă în sufletul celor care îi întâlnesc. O întâlnire cu pașii unui strigoi este o experiență ce rămâne adânc întipărită în mintea și inima celor care o trăiesc, un amestec de teamă și fascinație față de necunoscut. 

Sunt cuvinte pe care cineva parcă i le citea lui Gabriel, care asculta cu interes.

O băltoacă fermecată, cu apă de un cafeniu strălucitor, atrăgea stoluri de corbi cu aripi acoperite de un penaj gros. Aceasta se arăta în văzduhul de deasupra poienilor unde ierburile ruginii și florile mari își unduiau petalele în aburul vântului.

Într-un luminiș ce părea fantastic, unde lumina se filtra prin coroanele copacilor, într-un dans de umbre și sclipiri, o casă părăsită era înconjurată de mușchi și licheni, creând un tablou de poveste. 

Zburătoarea ținea un coif cu pene albe în palme, iar lângă ea, vulturul uriaș, aparent înfometat, croncănea zgomotos, tulburând liniștea profundă a pădurii. 

În pădure, acesta avea abilitatea de a se transforma, dacă dorea, într-un bărbat seducător. Avea părul negru, lung și strălucitor, căzând în valuri pe umerii săi puternici. Ochii lui, de un verde pătrunzător, emanau o lumină misterioasă și captivantă. Fața sa era bine definită, cu trăsături ascuțite și o maxilar ferm. Buzele pline și perfect conturate ascundeau un zâmbet enigmatic. Pielea sa bronzată, întinsă pe un corp sculptat și musculos, îi conferea un aer de forță și eleganță. Oricine îl vedea era instantaneu atras de prezența sa magnetică și de carisma naturală. 

Casa, din lemn de stejar, avea un pridvor în față, pe peretele căruia atârna un felinar plin de pânze de păianjen, stins. 

Gabriel știa în vis că odinioară fusese locuința unui vânător, dispărut misterios în adâncul pădurii, lăsând în urmă doar amintiri și legende.

Razele matinale ale soarelui, de culoare roșie-maronie nemaiîntâlnită, luminau intens și pătrundeau profund printre crăpăturile din lemn ale coridorului, dezvăluind urme de putreziciune și uscăciune. 

În fața casei stranii, doi copaci îmbrățișați, cu frunze și plante cu flori agățătoare ce răspândeau un parfum de pădure, se aplecau unul către altul, ca doi frați gemeni. Scările casei, umede și vechi, aveau bucăți de lemn desprinse din cuie, ruinate de ploile necruțătoare care au afectat lemnul, făcându-l să se desprindă și să cadă pe covorul de frunze.

– Eu cred ca aici a purtat vântul Perla Tămăduitoare. Trebuie să intrăm să o căutăm, îi propuse femeia zburătoare, protectoarea pădurii, însoțitorului ei, cu o voce convingătoare.

– Posibil, dar trebuie să fim pregătiți, răspunse vulturul, bătând ușor din aripi. Conform informațiilor de la adunarea generală a tuturor păsărilor cerului, văzute și nevăzute, aceasta a fost prinsă în ziua nuntirii de voalul zeiței de foc. Zeița, stăpâna elementului foc, s-a căsătorit cu stăpânul apelor, și astfel, puterile lor s-au întrepătruns, creând un loc unde iubirea și tragedia coexistă.

– Atunci, nu avem de ales. Trebuie să găsim portalul prin care ajungem la voal şi cred eu că este în casa părăsită, continuă femeia zburătoare, privindu-l cu hotărâre.

– Da, portalul care ne va conduce direct în lumea zeiței de foc, adăugă vulturul, plimbându-și aripa dreaptă prin fața ciocului său lung și coroiat. Este singura noastră șansă să recuperăm perla.

– Să nu mai pierdem timpul, haide să intrăm, spuse femeia zburătoare, pornind spre casa înconjurată de mușchi și licheni.

Perla vindecătoare, strălucind cu o lumină magică, avea puterea de a vindeca toate bolile cunoscute și necunoscute vreodată, oferind speranță și alinare celor care o atingeau.

Cei doi parteneri pătrund în casa abandonată cu pași ușori, trecând printr-un hol pe pereții căruia erau prinse capete și piei tăbăcite, de animale sălbatice, și coarne vânate, împreună cu ulcioare de ceramică. 

În sala nunților se afla un dulap din lemn masiv, decorat cu cristale și sculpturi florale. Pe diferite umerașe, erau atârnate rochii de mireasă încorsetate, cu mânecă lungă sau fără mâneci, dintr-un material de in topit, de culoare alb murdar ori bej deschis. Minunatele rochii erau lungi, iar capătul de jos era încărcat cu o țesătură fină, lucrată manual, reprezentând stele sau floricele. Erau încolăcite cumva pe lutul încăperii. 

Pe o canapea veche, de două locuri, cu spătarul din lemn vopsit în ecru, era trântită o rochie ștearsă și fină.

Două candelabre valoroase, cu mai multe brațe, atârnau de tavanul cu varul scorojit ca doi luceferi apuși.

Becurile erau crăpate ori sparte, iar prin crăpături se observau aripile unor insecte mici de diferite culori și forme. 

O oglindă înrămată cu flori mari de lotus era așezată în fața a două ferestre înalte, prin geamul cărora adia lumina zorilor de zi.

– Ce este cu toate aceste rochii de mireasă? întrebă zburătoarea, cercetându-le cu ochii ei de smarald.

– Totul se leagă de legenda fetei nenuntite, îi răspunse vulturul. Aceasta și-a găsit sfârșitul tragic în pădure. 

Cei doi parteneri pătrund în camera principală, unde o fantasmă a unei mirese îmbracă una dintre rochii, apoi se prăbușește la pământ, însoțită de un scâncet de copil și strigătul ascuțit al unei cucuvele. Sunetul straniu și neliniștitor al cucuvelei amplifica atmosfera misterioasă și sumbră a locului.

Ei au ajuns la concluzia că doar un băiat cu suflet curat, unul care a fost inițiat în tainele luptei cu răul, ar putea găsi perla pentru că ei erau mult prea încărcați cu răul pe care îl curățau de secole din pădure.

Gabriel, trezit brusc din vis, realiză că femeia zburătoare era protectoarea pădurii Somova. Sub influența visului, simți o legătură profundă cu această entitate ciudată și cu vulturul, partenerul ei. Își dădu seama că visul său avea o semnificație adâncă, un mesaj ascuns care trebuia descifrat pentru a înțelege și a proteja tainele pădurii  și ale legendei fetei nenuntite.

***

 Plecarea

Au trecut câțiva ani de când holera, cu ghearele ei ascuțite asemenea celor mai ucigătoare săgeți, a subjugat satul necăjit, ce nici măcar nu apărea pe harta geografică a României.

Gabriel era acum bărbat, un voinic în toată firea, înalt și frumos, cu pletele șatene ce evidențiau frumusețea tinereții și îndrăgosteau multe inimi. Ochii lui erau lumină din lumină, purta barbă și mustață de părea un zeu de piatră sau un voievod înrădăcinat în plaiul strămoșesc, în brazda țării sale. Era îndrăgostit de natură, de pământurile natale, de apele și de stejarii seculari, de pădure și de caii sălbatici, de sălcii și de bărcile din lemn vopsite în verde sau albastru, încă din fragedă pruncie, dar nu avea pace. 

Ca efect al năpastei ce se abătuse asupra țărânei de baștină, devenise trist, împovărat de regretul ucigător ce-i săpa în conștiință, căci multe suflete din comunitate muriseră și la fiecare ceas și cântat de cocoș, un cucurigu răgușit îi amintea cum murea câte un om, ca la un ordin al întunericului. Satul părea mort și șters. 

Holdele de grâu și de ovăz, păsările din ogradă, pădurile, izvoarele, toate erau înnegurate, glasul întunecimii pătrunzând năvalnic și în sufletul flăcăului, copleșindu-l. Se simțea mic și slab, firav ca o frunză pe care vântul o îndoaie și o poartă după bunul său plac.

Un gând îi fulgeră prin minte să îl potcovească pe Robby, și să se retragă în pădurea Somova, conștient că de acolo își poate ajuta familia așa cum a învățat. 

Ochii i se aprinseră într-o lucire de izbândă și speranță vie, făcându-l subit să se simtă puternic. 

Haina de praf a văzduhului de deasupra ulițelor se zdrențuia, dezgolind trupul îndoliat și bolnav al satului.

Ușa de lemn a căsuței scârțâia din toate încheieturile, iar în ultima noapte, Gabriel urma să o închidă cu două bucăți de lemn proptite în ușă, ca un zăvor, știind că prima persoană venită în vizită o va deschide.

A plecat în zori fără să le mai spună alor lui, ca să evite durerea unei noi despărțiri. 

Un vas de lut se crapă și din el curg picături de apă din fântână. 

Ca printr-o visare aievea, feciorul se ridică din patul cald și își pune într-o traistă câteva lucruri: o sticlă cu apă, câteva unelte, semințe de fructe și cereale, câțiva vlăstari de cireș, câțiva bănuți într-o pungă, cerneală și hârtie de scris. 

Iese din casă și pune șaua pe calul somnoros încă și aude în mintea lui urletul sălbatic al pădurii în bezna nopții și vântul care șuieră ca un pact al vieții cu moartea.

Își mai pregătește pentru drum o lopată, semințe de grâu și flori, o sapă, spice de orz și câteva ulcele, o cană și ulcioare din lut pe care le-a îndesat într-un sac lung, legat cu fâșii de cârpă, unde pusese și o pătură groasă din lână, o hartă pe care i-o dăduseră păstorii, câteva haine de schimb, ceară de albine, ață, sfoară și un ciocan.

Dintr-odată, cum stătea el așa, pregătit să se arunce în vâltoarea noii aventuri și după ce-și pusese în practică planul de-a pleca, aude un muget ca al unei cornute rănite de pușca celui mai iscusit vânător și, în depărtări, în legănarea copacilor, observă oglindirea unei sfere de lumină opalină. Gabriel rămâne cu privirea țintă către acel cerc mare și luminos, care se reflectă deasupra crengilor bogate și rămuroase și care parcă se stinge apoi în verdeața ierbii. Doi fluturi mari și albaștri se așezaseră pe botul calului său, pământul de sub picioare devenea roșu, iar soarele părea un lan de aur peste crestele pietroase îndepărtate ale munților.

– E vremea, șopti Gabriel.

– Haide, să pornim la drum, i se adresă el calului.

Pe un platou cu ierburi și frunziș des, licăreau ochii vulturului ca două luni negre. 

Astrul ardea vulcanic peste desișurile albastre și prin scorburile adânci și întunecate ale copacilor putreziți.

Cei doi prieteni porniră la drum, nu înainte ca Gabriel să rostească o ultimă rugăciune în curtea casei sale.

– Te las cu bine, draga mea căsuță. Nu voi uita niciodată că aici mi-am petrecut minunata copilărie. Aici mi-am îmbrățișat frații și ne-am pansat genunchii juliți, aici am ascultat povești din gura cea plină cu miere a mamei mele. Aici mirosea pâinea a vatră, și focul sobei îmi șoptea basme cu păduri și zâne, cu flăcări și cenușă.

Pe sub gene-i curg lacrimi calde ce se preling ușor pe obrajii lui nebărbieriți. Gabriel se șterge cu dosul mânecii de la haină.

– Oh, n-am să plâng, ci am să vă ajut curând, își spuse el pe un ton bărbătesc.

Cu privirea neclintită pe drumul șerpuit al străzilor, cu picioarele care pășeau doar înainte, Gabriel și Robby dispar în zare fără a privi în urmă. 

Nu îl dureau durerile lui, ci îl durea, sfâșiindu-l, moartea multor oameni. 

Robby merge la galop, obosit după o bucată bună de drum spre cărările necunoscute și enigmatice ale pădurii Somova.

Gabriel își amintește de pușca pe care o moștenise de la bunicul său din partea tatălui, un vechi soldat care luptase în războaiele din trecut. 

Bunicul său îi povestise adesea despre bătăliile în care fusese implicat și despre curajul necesar pentru a-ți apăra țara și familia. 

Pușca, un vechi model Martini-Henry, fusese păstrată cu grijă în casa familiei, ca un simbol al trecutului și al sacrificiilor făcute.

Înainte de plecare, Gabriel o scosese din vechiul dulap de lemn unde fusese ascunsă ani de zile. O lustruise și verificase fiecare piesă, asigurându-se că încă funcționează perfect. Bunicul său îi arătase cândva cum să o folosească și să o întrețină, iar acele lecții îi reveniseră acum în minte, ca și cum ar fi fost ieri.

Astfel, cu pușca încărcată și pregătită, Gabriel se simțea mai încrezător în fața necunoscutului, hotărât să folosească orice mijloc pentru a-și proteja familia și comunitatea.

Planul

Gabriel a plecat după cei șapte ani de instruire, iar la final a primit o hartă specială. Aceasta nu era o simplă hartă a pădurii, ci harta astrală a acesteia, vizibilă și descifrabilă doar de cei inițiați în tainele zamolxiene.

Harta ducea la un portal către dimensiunea a cincea, o dimensiune care dezvăluia locuri și obiecte ascunse, protejate de magia ancestrală.

După nunta zeiței focului cu stăpânul apelor, Perla Tămăduitoare a fost ascunsă în inima pădurii în 5D, şi doar un inițiat de rang înalt putea avea acces la ea. 

Gabriel era unul dintre acești puțini aleși, iar misiunea sa era de o importanță capitală pentru echilibrul lumii in care trăia.

Harta, pe care Gabriel o scotea acum din traista sa, era acoperită de simboluri stranii și linii luminoase ce se schimbau în funcție de poziția stelelor. Obstacolele marcate pe hartă nu erau doar fizice, ci și energetice, fiecare necesitând o soluție diferită – de la dezlegarea unor ghicitori complexe la utilizarea unor incantații specifice.

Gabriel se așeză pe un pin căzut, scoase harta și începu să o studieze cu atenție. Flori de foc se învârteau ca într-o horă în apropiata priveliște, dar se făcu că nu observă. Îi dă să bea apa calului său, Robby, și privește harta, apăsând cu degetul arătător un punct roșu. 

– Suntem aici, Robby, îi spuse el calului său. Mai avem de străbătut patruzeci de zile și apoi vom construi un adăpost.

Motivul pentru care aveau nevoie de patruzeci de zile era legat de ciclicitatea magică a pădurii. În acea perioadă, constelațiile se aliniau într-un mod specific, dezvăluind treceri ascunse și protejându-i pe călători de pericolele nevăzute ale dimensiunii a cincea. 

Planul lui Gabriel era să ajungă la locul unde Perla Tămăduitoare era ascunsă și să o recupereze înainte ca această aliniere să se destrame, ceea ce ar fi făcut pădurea impenetrabilă pentru încă o sută de ani.

Fiecare zi era plină de provocări. Gabriel trebuia să descifreze harta, să interpreteze semnele și să găsească cea mai sigură cale de a avansa. Obstacolele erau diverse: râuri cu ape vrăjite, copaci vorbitori care cereau răspunsuri la enigme, creaturi mitice care trebuiau îmbunate sau înfruntate. Însă Gabriel era pregătit, căci antrenamentul său de șapte ani îi oferise toate cunoștințele necesare pentru a înfrunta aceste încercări.

Astfel, Gabriel și Robby își continuau călătoria, având mereu în minte scopul lor suprem: găsirea perle i tămăduitoare și reinstaurarea echilibrului.

***

 Lordul Luminii

În dezlănțuirea acestei furtuni de foc, Gabriel zări un contur de bărbat care cobora pe un nor roșu, un om strălucitor, îmbrăcat într-o robă lungă, albă, peste care purta o mantie fină, roșie, din care fluturau flăcări luminoase. 

Bărbatul cobora ca un fulg de nea, ca o stea căzătoare pe pământ. La atingerea pământului, acesta se zguduie la fel ca la începutul unui cutremur. 

Gabriel îl privea încremenit. Părea o imagine desprinsă din Biblie.

— Sunt Lordul-Luminii, se prezentă acesta. Sunt tu, spiritul după moartea celor șapte vieți ale tale.

— E un vis, își spuse mai mult șoptit Gabriel.

— Nu, nu visezi. Retrăiești propria ta reîncarnare.

Lordul îi întinse o sabie cu mânerul metalic bătut în zeci de pietricele colorate și rare, având dublu tăiș.

Gabriel se dezmeticește puțin și reușește să observe trăsăturile bărbatului din fața lui. 

Lordul Luminii era un bărbat înalt, zvelt, cu plete cărunte peste care strălucea, divin, un coif de aur și platină. Avea mâinile fine, cu degetele lungi și albe, iar vocea lui era fermă, dar caldă. Ochii verzi, scânteietori, trădau un adânc zbucium, prin care săpau razele seninului, ce parcă adunaseră liniștea din timpuri pe unde, vreme de o eră, nu mai trecuse niciun muritor.

Copacii înalți își arcuiau brațele către cei doi, ca o îmbrățișare a naturii, iar vântul gemea surd, neomenesc.

După o vreme, bărbatul își făcu nevăzută prezența în neant. Aerul deveni uscat. Aburi pluteau enigmatic prin pădure și o zi înfloritoare începea în viața codrului fantastic și plin de vrajă. Un căprior argintiu se ivi parcă de niciunde și se apropie prietenos de Gabriel.

Oboseala își înfipsese colții în trupul greoi al bărbatului, înghițindu-l parcă pe nemestecate. 

Fluturi galbeni colindau bolta pădurii prin iarba înaltă, ce unduia universul asemenea meduzelor luminiscente din nopțile mareelor. 

Zboruri nepământene fluturau arborii din rădăcini, iar aurora boreală se revărsa peste somnul lui Gabriel cu aripi verzi-albăstrii. 

Ca un văl de mătase țesut în lumile imateriale, îl toropi o stare necunoscută, de bine, de parcă se adunaseră toate pajiștile și florile constelațiilor cu mirosuri rare și neștiute, în subconștientul lui, absorbindu-l în sevele lor cu gust de fascicule stelare.

Își simțea vibrația fremătând în obraz, în zbaterea sacadată a pleoapelor, ce anunța terminarea visului. S-a trezit, în dimineața aceea argintie și stranie, într-un lan vântos de inflorescențe nemaivăzute, precum un fluture ieșit dintr-o pupă temporală, mângâiat de frunze imense, înrourate și umbroase, cu amintirea ce încă mai păstra în aerul moale fluiditatea freamătului său, aripile mirosind a flori de constelații. Și-atunci s-a trezit din vis...

— Miroase frumos a lan de bumbac și a apă rece, aud parcă fluierul și toba cum răsună în murmurul a câtorva zeci de pini. Îmi simt tinerețea cum coboară din somnul greu din care m-am deșteptat de curând.

Soarele se răcorea cu un evantai celest și cade o frunză. Gabriel se apleacă și o ține la el în palmă, amintindu-i parcă de o flacără ce pâlpâia în inima lui printre sentimentele adormite, ce înfloreau cu umbrele de amărăciune și îndelungi așteptări.

Temnița

Femeia-Zburătoare și însoțitorul său cu greu înaintau prin gerul negru și aspru al amurgului.

— Ce răcoare-i aici, mormăi fantasma. Zăpada... cât e de adâncă! se miră ea.

Vulturul tace, dar parcă aștepta un cuvânt să-i fie spus, însă nu primește. 

Aștepta confirmarea de la Zburătoare că Gabriel 

s-a întâlnit cu Lordul Luminii și poate deține perla. 

Fulgii mari de zăpadă păreau lacrimi cristaline care curgeau din ochii stelelor pe pământ. 

Femeia scoase din desaga mică ce o purta pe umeri o cupă în care își turnă o licoare din două sticle și bău pe nerăsuflate.

— Vrei? i se adresă ea Vulturului. Te va ajuta să-ți mai încălzești sângele și să vindeci uscăciunea buzelor și a gurii.

Vulturul sorbi până la fund băutura de orez negru și alb. 

Un zâmbet înghețat se multiplică pe obrajii femeii și auzi vântul cum suspină la urechile ei. 

În apropiere vede un castel cenușiu, ca o fantomă de umbre și pământ, în miezul pădurii. Avea multe ferestre deschise prin care ieșeau mâini negre cu degetele foarte lungi și cu lumânări aprinse.

— Partenere, auzi și tu hohotul înghețat de râs?! întreabă spăimântată Zburătoarea.

— Taci! răspunse Vulturul. Ascultă! Parcă Luna ne povățuiește să nu ne apropiem de acele tenebre adânci.

Ostaticii din închisoarea sumbră aprindeau făclii prin ferestrele înzăpezite, cu fulgi sticloși ca o poruncă. 

În spațiul văzduhului șerpuia spre Lună o copilă albastră-verzuie. Ea era logodnica Corbului de Nea, osândită de către acesta să ducă o viață jumătate femeie, jumătate pasăre pentru că a refuzat să-i nască un fiu. Avea penele negre, întru totul ca și cărbunele, și ochii negri, iar inima îi era întunecată ca fierul. Purta valurile singurătății în spinare și răgea ca un tigru observându-i pe cei doi drumeți.

— Apropiați-vă. Nu vă temeți, îi rugă Fulg de Corb pe cei doi. Știu ce vânturi v-au adus pe aceste meleaguri negre precum la teatru o cortină. Perla Tămăduitoare este ascunsă în ceasul din camera de oaspeți, dar este păzită de Balauri-Temniceri cu dinții negri care scuipă flăcări. Le sunt din prima zi a prizonieratului meu stăpână și mi se supun. Vă voi da perla în schimbul eliberării mele.

În temnița aceea erau sufletele vânătorilor și pescarilor plini de cruzime, osândiți să-și petreacă eternitatea într-o lume de întuneric și suferință. La o fereastră se vedea chipul unui bărbat încruntat ținând in mână o minge. 

Vulturul o privi pe Zburătoare și înțelegerea lor fu tacită. După ce Gabriel trecea cu brio toate probele rânduite în calendarul din eter, ziua a 40-a luminându-se pe globul cosmic, momentul culminant va sosi pentru Gabriel, primind perla ca premiu.

Privirea Vulturului strălucea, iar Zburătoarea simțea că destinul lor era pe cale să se împlinească.

Copila albastră-verzuie, logodnica Corbului de Nea, era stăpâna Balaurilor-Temniceri și păstrătoarea secretelor castelului. Corbul de Nea, cel ce o osândise, era un spirit întunecat, temut și respectat, dar al cărui suflet era prins într-o luptă eternă cu lumina. 

Fulg de Corb, jumătate femeie, jumătate pasăre, era martora durerilor și speranțelor celor care se aventurau în acele tenebre. Ea era cea care le putea oferi drumul spre izbăvire.

Vântul tăcea, iar castelul, cu umbrele și luminile s ale pâlpâind, aștepta împlinirea destinului.

***

 Jocul ielelor

Pinii gigantici, printre razele de fum, își plimbau umbrele de colo-colo, precum un evantai. Zările păreau șerpi striviți de un ciomag de lemn împodobit cu pietre prețioase. 

În zarea aceea, care se ondula ca într-un vis, Gabriel își vede mama în curtea casei sale părintești. Purta o cămașă galbenă cu mâneci scurte, brodate, înghesuită într-o fustă maronie, lungă până la pământ, iar pe cap avea o basma cu flori mărunte și frunze lunguiețe. 

În holul casei pâlpâia o candelă cu ulei care ardea tremurător, împletindu-se cu umbrele foșnitoare ale salcâmilor înfloriți.

Se vedea în copilărie, privind prin gardul de nuiele răsfirate, în grădina împodobită cu flori ce păreau acum părăsite. 

Puștiul Gabriel purta o bască pe cap, căzută într-o parte peste ureche. Avea pantaloni trei sferturi, deasupra unei perechi de ciorapi lungi de lână, și ghete asemănătoare celor de soldați, cu catarame argintii și șireturi groase. Purtând o cămașă îmbrăcată neglijent, cu colțul ieșit din pantalonii-salopetă, deasupra avea o haină fără mâneci, ca o mantie, mototolită și îmbâcsită cu praf.

Această viziune îi dădu putere lui Gabriel. Își aminti de zilele fericite ale copilăriei, de căldura și protecția mamei sale. 

Îi părea că mama lui, chiar și din lumea viselor, îi transmitea curaj și speranță, încurajându-l să își continue drumul.

*

O nouă zi, proaspătă și somnoroasă, se arată peste pădurea înghețată parcă sub influența unei Vrăji de Zăpadă. 

Deși era primăvară, copacii aveau în această dimineață flori argintii, iar frunzele erau alburii ca niște țurțuri. 

La poalele plopilor, ciuperci uriașe, numite urechi de lemn, se legănau în palma vântului. Aceste ciuperci, cu pălării mari și cărnoase, aveau un aspect gelatinos. 

Se auzeau ecourile stâncilor însetate într-un cor ce te înfiora și îți trezea în sânge tremurături, amintindu-ți de laptele supt la sânul mamei.

Păstorul pune șaua pe cal și strânge cele împrăștiate pe lutul alb al pădurii. Spune o rugăciune și pornește la drum, cufundându-se în veșnicia sălbatică a pădurii sidefate.

La jumătatea drumului către o nouă noapte, zărește o piatră mare, metalică, sculptată ca o catedrală, cu chipuri de îngeri și obiecte sacre. Era păzită de gardieni cu aripi de ceară, care țineau în mână muzicuțe și fluiere de lumină cu mânere din os. 

În văzduh se aude o melodie și Gabriel rămâne neclintit. De jur împrejurul pietrei, o horă mare, ca un zbor de fluturi fantastici, se desfășura în văzul ochilor săi. Bărbatul își șterge ochii cu dosul palmelor, crezând că are vedenii și delirează din cauza oboselii.

Dar nu, totul era aievea și sub privirea lui se înălțau trupuri albe, nude de iele, dezgolite de prejudecăți și inhibiții, cu părul despletit și lung. Toate erau la fel, toate, frumoase. Fecioarele dansau goale, prinse de mână, pe vânturile nopții. Cu fețele rotunde și ochii triști, albaștri sau căprui, se desprindeau din dans și își spălau fețele în rouă, cu trupurile ascunse sub văluri transparente. 

Gabriel le privea ca pe o minune cerească, ca pe entități luminoase din grădina lui Dumnezeu.

Robby nechează de trei ori și Gabriel tresare ca dintr-o dulce visare, într-o trezire descătușată.

— Ce s-a întâmplat, Robby? îl întreabă Gabriel cu glas amețit, cufundat încă în vrajă.

Calul nechează iar de trei ori, iar bărbatul înțelege că e semn să se îndepărteze de acele locuri, deși era cuprins încă de frumusețea strălucitoare a virginelor care au dispărut în neant tot la fel cum au apărut. 

În locul lor, păstorul zărește o baghetă care flutura prin fața ochilor săi, iar pe chipul lui se așterne un licăr de îndoială, întrebându-se dacă nu cumva începe să-și piardă mințile.

— Robby, trebuie să plecăm de aici, zice Gabriel, hotărât.

Vântul șuiera puternic și cei doi pornesc la drum, călcând pe urmele noroioase ale unor vietăți, dovadă clară că nu erau singurii care pășeau pe cărările bântuite și fremătătoare.

— Robby, simți asta? Nu suntem singuri aici.

Calul nechează ușor, ca și cum ar confirma spusele stăpânului său. 

Gabriel își amintește de Ileana, verișoara mamei lui, care apăruse în viziune. Ileana fusese disperată când s-a sinucis și forțele întunecate o preluaseră, folosind-o împotriva Femeii Zburătoare și a Vulturului, protectorii comunității de pescari.

— Ileana, ai ales să mă ajuți, murmură Gabriel. Ai trădat întunericul pentru lumină.

Robby nechează ușor, ca un semn de încurajare. Gabriel știa că trebuie să continue, că Ileana i-a oferit o șansă. 

În fața lor, se întindeau cărări necunoscute, dar păstorul era hotărât să le străbată, călăuzit de speranță și de promisiunea unui viitor mai bun.

— Să mergem, Robby. Avem un drum lung înaintea noastră.

Și astfel, păstorul și calul său își continuă călătoria prin pădurea plină de mistere, hotărâți să înfrunte orice pericol și să descifreze secretele ce îi așteptau. Viziunea cu mama și copilăria îi dăduseră puterea necesară să își continue drumul, în ciuda dificultăților ce îl așteptau.

Confuzie

În timp ce Gabriel continua drumul cu pași mici și nesiguri, fredonând o melodie de lume de-a lui Anton Pann, se gândea câte zile mai au până să ajungă la portal.

În același timp, Femeia-Zburătoare atrage atenția însoțitorului său în casa abandonată despre mulțimea de rochii de mireasă, mutate și împrăștiate în toată casa.

— Ție nu ți se pare că cineva se joacă cu noi? întrebă Femeia-Zburătoare, privind în jur cu atenție.

— Mie mi se pare la fel, răspunse însoțitorul ei, cercetând fiecare colț al sălii.

— Păstrătoarele comorilor întunericului se încolăcesc întocmai Stejarilor-Șerpi, meniți să protejeze Perla cea Lăptoasă, aducătoare de vindecare. Întunericul își furișează brațele lungi printre crăpăturile pereților cu o satisfacție stranie, încercând să ne sperie și să ne facă să părăsim sala nunților și să abandonăm ideea de a transforma întunericul în lumină, continuă Femeia-Zburătoare.

În acel moment, observă câteva păstrătoare ale comorilor întunericului. Aceste creaturi erau lungi și subțiri, asemănătoare unor șerpi gigantici, dar cu trăsături umanoide. Aveau pielea solzoasă și întunecată, cu ochii roșii și luminoși, iar mișcările lor erau lente și sinuoase. Se strecurau pe podeaua rece a casei, lăsând în urma lor o dâră lipicioasă și întunecată. Membrele lor superioare, deși rareori folosite, erau lungi și subțiri, terminate în gheare ascuțite. Gurile lor se deschideau într-un rânjet hidos, arătând rânduri de dinți ascuțiți.

— Ai observat ceva ciudat la nălucă în ultima vreme? Părea de partea răului, dar de ceva timp o simt veselă, cântând și îmbrăcând pe rând rochii de mireasă, spuse însoțitorul, privindu-și tovarășa cu speranță.

— Știu, și asta mă pune pe gânduri. Nu știm de partea cui este Ileana acum. Ar trebui să verificăm, zise Femeia-Zburătoare, concentrându-se asupra unui glob de cristal care se vedea printre copaci.

— Ai simțit? Știu că suntem aici, rosti Femeia-Zburătoare cu gravitate. Forțele întunericului ne cunosc prezența. Am activat lamele de oțel și soldații de ciment, care sunt doar proiecții holografice.

— Stai liniștită, spuse însoțitorul, încercând să o calmeze. În cel mai bun caz pentru ei, adversarii pot provoca scântei de semiîntuneric și pot ușura nașterile Viperelor de Foc.

Femeia-Zburătoare privi globul de cristal, observând proiecțiile holografice de flacără violet menite să ardă tot ce este malefic. 

Viperele de Foc, soldații armatei întunericului, se nășteau degeaba, căci nu aveau putere distructivă sub influența flăcărilor.

— Viperele de Foc nu sunt atât de puternice pe cât credeam, spuse ea cu un zâmbet satisfăcut.

— Hai să ne concentrăm să descifrăm intențiile Ilenei. S-ar putea să fie cheia pentru a obține Perla Tămăduitoare, zise însoțitorul, întorcându-și privirea către globul care strălucea printre copaci.

— Da, trebuie să aflăm de partea cui este. Nu putem risca să fim înșelați din nou, concluzionă Femeia-Zburătoare, privind globul de cristal și pădurea care părea să ascundă atât de multe secrete.

Focul sacru

Omul-păstor, chinuit de sete, se oprește din mers și trage cu greu de pe spinarea calului desagile îndesate.

Scoate un vas de lut, vechi și crăpat, maroniu, cu urme de pământ întărit, care păstrează răcoarea apei. Bea cu poftă aproape disperată, simțind cum lichidul rece îi alină setea chinuitoare.

— E arșiță mare azi, îi mărturisește el calului, care aproape că leșinase de la căldura soarelui ce pătrundea printre crengi cu razele sale lungi, galben-roșiatice, ce păreau că atacă sângerând.

— Ia și bea apă, Robby, își îndeamnă bărbatul calul cu un glas parcă lipsit de speranță.

Gândurile îi sunt copleșite de incertitudine și teamă, dar încearcă să rămână optimist.

— Ar fi bine după ce ne odihnim o vreme să nu ne îndepărtăm prea mult, căci simt miros de apă proaspătă în apropiere. Precis vom găsi un izvor din care te vei adăpa îndestulător, mulțumit și cu mare poftă, spune el, încercând să-și convingă atât calul, cât și pe el însuși că vor găsi o soluție în fața arșiței nemiloase.

Prin poieni, se amărau în dogoarea zilei frunze verzi fulgerate parcă de sulițe care bat în roșu de focuri.

După o pauză, un mic popas, cei doi pornesc din nou la drum în aventura lor primejdioasă pentru a putea duce la bun sfârșit misiunea și promisiunea.

Dintr-odată, zăriră o oază plină albastru și verde, ce părea o pictură desprinsă din galeria nepământeană a Raiului. 

Dar nu era doar o oază obișnuită – se afla într-un plan astral, o halucinație născută din arșița necruțătoare ce îi chinuia în pădurile Deltei Dunării.

— Uite, Robby, a continuat el să-i vorbească calului. Exact cum am presimțit. Adapă-te în voie că simt că trebuie să mă rog. Voi aprinde un foc chiar dacă ne bântuie înăbușeala asta groaznică. Un foc sacru, viu, al doilea botez al Domnului.

În timp ce Robby se adăpa, Gabriel își văzu chipul reflectat în apa oazei. Era un chip zbuciumat, marcat de oboseală și îndoială, dar totuși hotărât. 

Era ca și cum oaza însăși îi vorbea, îndemnându-l să nu renunțe, să continue lupta pentru a-și îndeplini misiunea. 

Lui Gabriel îi crescuseră barba și părul de castană mătăsoasă, iar frumusețea lui devenea și mai cuceritoare până și pentru spiritele feminine, invizibilele duhuri fosforescente și pline de vrajă.

Pe măsură ce se privea în apa oazei, niște entități asemănătoare zânelor, începură să zboare seducător în jurul lui Gabriel. Duhuri fosforescente, cu aripi delicate și strălucitoare, îl înconjurau cu o vrajă senzuală, încercând parcă să-l ademenească. Fluturându-și aripile, ele șopteau promisiuni dulci și himerice, adăugând și mai multă tensiune interioară în sufletul bărbatului. Frumusețea lor eterică era deopotrivă fascinantă și tulburătoare, amplificându-i conflictele interioare și testându-i hotărârea.

Deodată, fără să-și dea seama, Gabriel a călcat pe ceva tare și s-a oprit brusc. Privind în jos, a văzut oase albe, strălucind macabru printre frunze.

— Doamne, ce-am găsit aici? a șoptit el, cu inima bătându-i nebunește.

Robby, simțind groaza stăpânului său, a început să sforăie și să dea înapoi, ochii mari și speriați ai calului fixându-se asupra scheletelor. 

Oasele erau împrăștiate peste tot, ca niște mărturii mute ale unei tragedii vechi și necunoscute.

Știa că trebuie să facă ceva. Aceste suflete pierdute aveau nevoie de pace. Și mai știa că, în acel moment, satul său, biserica plină de enoriași, avea să se roage împreună cu el. Se sincronizaseră în rugăciune când s-a întors de la stână. 

Cu ochii închiși, și-a imaginat cum sătenii îngenuncheau în biserica lor mică, șoptind rugăciunile, în timp ce el, în mijlocul pădurii, aprindea un foc sacru.

Cu mâini tremurânde, Gabriel aprinse un foc mic, sperând că flăcările acestuia vor alunga nu doar frigul nopții, ci și demonii interiori care îi bântuiau sufletul. 

Gabriel a făcut un pas înainte, pătrunzând în centrul poienii. 

În jurul lui, lumina zilei strălucea printre crengile copacilor, aruncând umbre jucăușe pe pământul acoperit de frunze. 

A ridicat încet brațele, cu palmele îndreptate către cer, într-un gest de supunere și venerare.

— Împlinesc ritualul de pomenire, a rostit el, vocea lui răsunând în liniștea pădurii. În amintirea celor care au plecat, ale căror oase ne însoțesc încă. Ne amintim de ei în acest loc sfânt, unde lumina soarelui pătrunde printre crengi, ca niște raze divine.

Ochii i se îndreptară către grămada de oase așezate cu grijă în mijlocul poienii. Oasele, de un alb străveziu, păreau să strălucească slab în lumina zilei. 

Inima îi bătea cu putere, ca și cum ar fi fost conectat la o forță mai mare, la o veche tradiție pe care trebuia să o împlinească. 

Simțea legătura mentală cu enoriașii din biserica satului său, care, la rândul lor, îngenuncheau și se rugau în același moment.

Pe măsură ce vorbea, un murmur răsuna în poiană, ca un ecou al rugăciunilor lor colective. 

Ceilalți participanți la ritual, spirite invizibile sau poate doar umbre ale trecutului, își plecau capetele în semn de respect. 

Formau un cerc imaginar în jurul lui Gabriel, fiecare suflet ținând în mână o lumânare aprinsă în biserica satului.

— Am venit aici să onorăm trecutul, a continuat Gabriel, vocea lui căpătând o nuanță solemnă. Să ne amintim de cei care au plecat și să căutăm confort în tradițiile noastre străvechi. În această zi, vom împlini ritualul și vom trimite rugăciunile noastre către cei plecați.

În timp ce vorbele lui Gabriel răsunau în poiană, un vânt ușor a suflat, făcând frunzele să freamăte și lumina să danseze. 

Totuși, el rămase nemișcat, cu privirea fixată asupra oaselor din centrul poienii. Parcă simțea prezența celor dispăruți în mijlocul lor, în acea zi încărcată de semnificații.

O lipitoare gri-deschis înaintează cu îndrăzneală urcând pe încălțămintea înnămolită a acestuia și greierii își cântă serenadele ca niște slujbe de pomenire. 

Gabriel își ridică mâinile spre cer, invocând puterea Veșniciei pentru a cuprinde inimile lor și a alina sufletele pierdute.

După ceva vreme de odihnă și rugăciune, Gabriel stinge focul cu apă rece, își strânge uneltele și vasele cu băutură și grâne, punându-se din nou la drum. Drumul era lung și plin de primejdii, dar cu fiecare pas simțea cum inima lui s e umple de o forță nouă, gata să înfrunte orice obstacol pentru a-și îndeplini obiectivul.

***

 DOAMNA ELENA ........nefericita soție a lui PETRU RAREȘ !!!

Doamna Elena, cunoscută și ca Ecaterina sau Cătălina, s-a născut în anul 1490 în Serbia și a fost cea de-a doua fiică a prințului Jovan Branković, viitor despot al Serbiei, și al soției sale, nobila Jelena Jakšić, și soră a Despinei Milița, soția lui Neagoe Basarab. Principesa s-a căsătorit cu Petru Rareș, fiul nelegitim al lui Ștefan cel Mare, la scurt timp după ce prima soție a acestuia, Maria, cu care avea o fiică, cea care va intra în istorie ca Doamna Chiajna, a murit pe 28 iunie 1529, după doar doi ani de mariaj.

Petru Rareș și Doamna Elena au avut patru copii, trei băieți, Iliaș, Ștefan și Constantin, și o fată numită Ruxandra, care a venit pe lume în anul 1538 și va deveni soția lui Alexandru Lăpușneanu.

Elena i-a fost alături lui Petru Rareș în perioada celor două domnii ale acestuia, adică între 1527 și 1538 și între 1541 și 1546. Primul mandat al domnitorului s-a încheiat după ce sultanul Soliman Magnificul l-a impus la tronul Moldovei pe Ștefan Lăcustă (un nepot al lui Petru Rareș), iar voievodul moldovean și-a trimis în aceste condiții soția și cei patru copii în Cetatea Ciceului din Transilvania, proprietate moldovenească în inima Ardealului. Deși se afla în posesia sa, fortăreața a fost în acea perioadă asediată de armatele lui Ioan I Zápolya, principele Transilvaniei, nemulțumit de exilul domnitorului moldovean.

Petru Rareș a fost ținut prizonier în propria sa cetate timp de un an și jumătate și, convins că nu are altă soluție decât să negocieze cu Imperiul Otoman, a pus-o pe Elena să scrie o scrisoare în limba sârbă către Înalta Poartă în care și-a cerut iertare sultanului pentru faptele sale și a promis că i se va supune dacă va fi sprijinit să ajungă din nou pe tron.

În ianuarie 1540 Petru Rareș a plecat la Constantinopole împreună cu secretarul său, Grigore Rosenberg din Hârlău, pentru a-și susține cauza, iar Elena Doamna și copiii au rămas într-o relativă siguranță la Ciceu. Voievodul a reușit să obțină sprijinul otoman pe care și-l dorea de-abia după un an, în primăvara anului 1541, timp în care a locuit la Pera, în cartierul genovez, și probabil a fost nevoit să ofere sume mari de bani pentru a facilita redobândirea tronului Moldovei, dar în cele din urmă și-a atins obiectivul. Prima măsură pe care a luat-o la începutul celei de-a doua domnii a fost să-i execute pe boierii trădători, apoi și-a recuperat familia de la Ciceu.

Petru Rareș nu a mai trăit însă decât cinci ani, moartea sa, în 1546, provocând o nouă criză la conducerea Moldovei. Pentru că primul său fiu, Iliaș, avea doar 15 ani în acel moment, Doamna Elena a preluat tronul Moldovei ca regentă, dar tânărul a abdicat după cinci ani, în 1551, s-a converti la islam și a plecat la Constantinopol, lăsând tronul fratelui său mai mic, Ștefan, pentru care Elena a devenit din nou regentă.

Despre destinul lui Iliaș, C. Gane scrie: “Fusese timp de doi ani (1544 – 1546) ostatec la Constantinopol, cum fusese și tatăl său în tinerețe. De unde i-a putut veni, în scurtul timp de doi ani, dragostea ce prinsese de turci, nu putem ști.

El se întoarse la Iași cu o ceată de mahomedani după el, bărbați și femei, cu care, după vorbele cronicei, ziua se dezmierda, iar noaptea cu turcoaice petrecând, de obiceiuri creștinești s-a depărtat. Și mai zic Letopiseții că altfel părea blând și milostiv, dar din afară se vedea pom înflorit și dinăuntru, lac împuțit!

După patru ani de destrăbălată viață și nedemnă domnie, abdică de bună voie și, trecând coroana fratelui său, Ștefan, plecă la Stambul pentru a se turci. Și în ce fel! A luat crucea lui Isus, de trei ori a scuipat-o, de trei ori a călcat-o în picioare și-apoi, cerând să i se dea Coranul, l-a sărutat. Numele lui cel nou a fost Mehemed, iar în istorie a rămas legată de făptura lui porecla de Turcitul, Iliaș Turcitul. 

De altfel, a murit curând, exilat fiind la Brusa, în Asia Mică”.

Domnia lui Ștefan al IV-lea Rareș a durat însă doar un an, tânărul fiind asasinat pe noaptea de 1 septembrie 1552 de un grup de boieri care au conspirat nemulțumiți de “obiceiurile turcești” ale domnului, căci și el avea obiceiul să chefuiască cu turcoaice.

În aceste condiții, Elenei Rareș i-a fost teamă să-l propună pe ultimul ei fiu, Constantin, pe tron, gânduindu-se la o soluție de compromis. Regenta Moldovei a decis să promoveze un domnitor pe care să-l poată dirija până la vârsta la care mezinul ei ajunge la vârsta adecvată domniei, așa că l-a sprijinit pe boierul Joldea, căruia i-a oferit mâna unicei ei fiice, domnița Ruxandra, care avea 17 ani, pentru a păstra astfel conducerea țării în familie.

Cei doi s-au logodit, ideea fiind susținută și de boierii conspiratori care îl uciseseră pe Ștefan, dar în această perioadă a sosit la curtea domnească Alexandru Lăpușneau, fiul lui Bogdan Orbul, care era nepotul lui Ștefan cel Mare, și care, cu sprijin polonez, l-a alungat și l-a călugărit cu forța pe Joldea, a preluat domnia Moldovei și s-a căsătorit cu Ruxandra, devenind ginerele Elenei Rareș.

Nemulțumită de felul în care se aranjaseră lucrurile, Doamna Elena a început să comploteze împotriva noului domn cu gândul de a-i oferi tronul fiului ei, Constantin, dar Alexandru Lăpușneanu a aflat de planuri și se pare că a ordonat ca soacra sa să fie sugrumată.

Femeia a murit în anul 1553, la vârsta de 62 de ani, cu suferința de a-și fi văzut unul dintre fii turcit, un altul ucis, iar pe fiica sa căsătorită cu forța. A fost înmormântată la Mănăstirea Probota, alături de defunctul ei soț, Petru Rareș, pe piatra ei de mormânt fiind inscripționate cuvintele: „Această groapă e a roabei lui Dumnezeu Elina, doamna lui Petru Voievod, fiica lui Despot țarul, care s-a strămutat în acest lăcaș și în veșnicele lăcașuri. Veșnica ei pomenire”.

Elena Doamna este creditată cu ridicarea mai multor lăcașe de cult în Moldova, printre care Biserica Sfântul Gheorghe și Uspenia din Botoșani și Sfânta Înviere din Suceava, dar este cunoscut și faptul că, din strădania ei, a fost realizat un Evanghelier prețios ce s-a aflat inițial la Probota, iar astăzi este păstrat la Bilblioteca Patriarhiei din Ierusalim.

Sursa: Trecute vieți de doamne și domnițe, Editura Ziarul ui Universul, 1933