$$$

 În ianuarie 1987, telegondola de la Poiana Brașov s-a oprit la jumătatea traseului cu 47 de oameni blocați în cabine, suspendate la 30 de metri înălțime, pentru aproape 5 ore, în viscol și ger de minus 18 grade.

Poiana Brașov era singura stațiune de schi cu adevărat modernă din România comunistă. Telegondola instalată în 1971 era mândria regimului, un sistem austriac de ultimă generație care urca turiștii de la baza pârtiei până în vârful muntelui în doar 12 minute. Cabine închise, încălzite, confortabile. Simbolul progresului socialist.

Sâmbătă, 17 ianuarie 1987, ora 14:30. Telegondola funcționa la capacitate maximă. Sezonul de iarnă era în plină desfășurare, sute de turiști veniseră la schi pentru weekend. Cabinele urcau și coborau continuu, fiecare cu câte 4-6 persoane înăuntru. Totul părea normal.

Apoi, fără niciun avertisment, sistemul s-a oprit brusc. Toate cabinele s-au balansat violent, apoi s-au imobilizat complet. Câteva secunde de tăcere confuză. Oamenii din cabine s-au uitat unii la alții, neînțelegând ce se întâmplă. Apoi panica a început să se instaleze.

La baza pârtiei, mecanicul Vasile Popescu, 52 de ani, cu 15 ani experiență la telegondolă, s-a repetat la panoul de control. Motorul principal se oprise complet. A încercat să repornească sistemul. Nimic. A verificat siguranțele. Toate funcționale. A verificat tabloul electric. Totul părea normal, dar sistemul refuza să pornească.

Pe traseul telegondolei, 47 de oameni erau blocați în 12 cabine, suspendate la înălțimi diferite. Unele cabine atârnau la 10 metri deasupra solului. Altele la 30 de metri, deasupra unor prăpăstii acoperite de zăpadă. Cea mai înaltă cabină era exact pe vârful dealului, la aproape 40 de metri înălțime, deasupra stâncilor.

În cabina numărul 7, suspendată la aproximativ 25 de metri, se aflau șase persoane. Familia Gheorghiu din București: tatăl, mama și doi copii, 8 și 11 ani. Plus un cuplu tânăr din Brașov, venit la schi pentru ziua lui ea.

Primele minute au fost suportabile. Toată lumea presupunea că este o pană tehnică temporară, că sistemul va reporni în câteva minute. Copiii chiar se distrau, uitându-se pe fereastră la peisajul de iarnă. Cabina era caldă, rezidual de la sistemul de încălzire care funcționase până când motorul se oprise.

Dar după 10 minute, nimeni nu venise cu explicații. Cabina atârna nemișcată pe cablu. Afară, viscolul se intensificase. Vântul bătea cu rafale puternice, făcând cabina să se balanseze ușor, un balanț sinistru care îți amintea că atârni la 25 de metri în aer, legat doar de un cablu de oțel.

După 15 minute, cineva a încercat să deschidă ușa cabinei. Era blocată. Sistemul de siguranță împiedica deschiderea ușilor când telegondola nu era în stație. Acum acest sistem de siguranță devenise o capcană. Nu puteai ieși. Erai închis înăuntru, suspendat în aer, fără nicio modalitate de a scăpa.

Temperatura în cabină a început să scadă rapid. Fără motor, sistemul de încălzire nu mai funcționa. Căldura reziduală se pierdea prin pereții subțiri de metal și sticlă. Afară erau minus 18 grade. În 30 de minute, temperatura interioară a scăzut la plus 5 grade.

Copiii au început să plângă. Nu de frig încă, ci de frică. Înțelegeau acum că ceva este grav greșit. Mama încerca să îi calmeze, dar vocea ei tremura. Tatăl se uita pe fereastră, încercând să vadă celelalte cabine, să înțeleagă cât de grav este situația.

În cabina numărul 3, mai jos pe traseu, era o femeie singură. Daniela, 34 de ani, profesoară din Cluj, venise la Poiana pentru prima dată. Nu schia, doar vroia să vadă muntele. Acum se afla singură într-o cabină care se balansa la 30 de metri înălțime, fără nimeni cu care să vorbească, fără nicio modalitate de a comunica cu exteriorul.

Ea a fost prima care a realizat gravitatea situației. A scos un caiet din geantă și a început să scrie. Nu știa pentru cine scrie, dar simțea nevoia să documenteze ce se întâmplă. "Ora 14:50. Telegondola oprită de 20 de minute. Foarte frig. Singură. Nimeni nu vine."

La baza pârtiei, mecanicul Vasile lucra febril. Chemase deja electricianul șef, inginerul de serviciu și directorul stațiunii. Toți se uitau la motorul oprit, încercând să înțeleagă ce se întâmplase. Problema nu era tehnică simplă. Ceva în sistemul electric de siguranță se blocas complet.

Directorul a luat decizia de a chema pompierii și salvamontul. Dar evacuarea a 47 de oameni din cabine suspendate la zeci de metri înălțime, în viscol, era o operațiune complexă. Erau necesare frânghii speciale, hamuri, personal antrenat. Timp de pregătire: minim 2-3 ore.

În cabina numărul 7, temperatura coborâse la minus 2 grade. Oamenii își scoaseseră toate hainele din rucsacuri și se îmbrăcaseră în straturi. Copiii erau înveliți în tot ce se găsise: jachete, pulovere, șaluri. Adulții stăteau lipiți de ei, împărtășind căldură corporală.

Tatăl a spart sticla de urgență și a luat telefonul de siguranță. Dar telefonul era mort. Nicio tonalitate. Sistemul de comunicare depindea de motorul principal. Fără motor, fără telefon. Erau complet izolați.

După două ore, în jurul orei 16:30, a început să se întunece. Ianuarie, ziua scurtă. Soarele cobora rapid spre orizont. În 30 de minute, va fi noapte completă. Cabinele nu aveau lumini de urgență funcționale. Vor rămâne în întuneric total, suspendate în aer, fără căldură.

Copiii plângeau acum de frig real. Mâinile și picioarele lor erau înghețate. Mama le frecă mâinile, le sufla în ele, încercând să mențină circulația. Dar și ea tremura necontrolat. Hipotermia începea să se instaleze.

În cabina Danielei, femeia singură scria încă. "Ora 16:45. Nu mai simt degetele. Foarte întuneric. Cabina se balansează din ce în ce mai tare. Vânt puternic. Am foarte multă frică. Dacă cablul cedează, cad 30 de metri. Nimeni nu știe că sunt aici singură."

La bază, operațiunea de salvare în sfârșit începuse. Prima echipă de salvamontani ajunsese la cabina cea mai joasă, la doar 10 metri înălțime. Tehnica era simplă dar lentă: un alpinist urca pe stâlpul de susținere, ajungea la cabină, ataș frânghii, deschidea ușa forțat, evacua oamenii unul câte unul, coborându-i în hamuri.

Prima cabină a fost evacuată în 45 de minute. Patru persoane, descălecate în siguranță. Dar mai erau încă 11 cabine. La ritmul ăsta, ultima cabină va fi evacuată după miezul nopții. Și temperaturile coborau spre minus 20 de grade.

În cabina numărul 7, familia Gheorghiu lupta cu hipotermia. Copilul cel mic, 8 ani, nu mai plângea. Stătea nemișcat, privind în gol, tremurând încet. Aceasta era un semn rău. În hipotermie avansată, victima devine apatică, încetează să mai lupte. Tatăl l-a luat în brațe și l-a scuturat: "Stai treaz! Nu adormi! Auzi? NU ADORMI!"

După aproape patru ore de la blocare, în jurul orei 18:30, salvatorii au ajuns la cabina numărul 7. Alpinistul a bătut în geamul cabinei. Toată lumea înăuntru a tresărit. Apoi au început să plângă de ușurare. Salvarea venise în sfârșit.

Ușa a fost forțată. Aerul rece de afară a intrat violent înăuntru, dar nimănui nu îi păsa. Copiii au fost legați primii în hamuri și coborâți. Apoi adulții. Toți au ajuns jos în siguranță, hipotermici, traumatizați, dar vii.

Daniela, femeia singură din cabina 3, a fost evacuată în jurul orei 19:45, după peste 5 ore de izolare. Când a atins pământul, picioarele nu o mai țineau. A căzut în genunchi și a plâns 10 minute neîntrerupt. Salvatorii au învelit-o în pături termice și au dus-o la ambulanță.

Ultima cabină a fost evacuată la ora 21:15. În total, 47 de persoane salvate. Nouăsprezece au fost transportate la spital cu hipotermie. Dintre acestea, 7 copii. Toți s-au recuperat complet în următoarele zile. Nimeni nu a murit, dar trauma a rămas.

Investigația tehnică a descoperit cauza: o siguranță electrică defectă în sistemul de control, combinată cu un senzor de temperatură înghețat. O defecțiune stupidă, evitabilă, care pusese 47 de vieți în pericol.

Telegondola a fost oprită trei săptămâni pentru reparații complete. Când a fost repornită, mulți turiști refuzau să urce. Credeau că va ceda din nou. Directorul stațiunii a urcat primul, demonstrativ, încercând să restabilească încrederea. Dar pentru cei care fuseseră blocați în cabine, încrederea nu s-a mai întors niciodată.

Astăzi, când urcați cu telegondola modernă la Poiana Brașov, cu sisteme de siguranță redundante și comunicare constantă, este aproape imposibil să vă imaginați că în 1987, 47 de oameni au stat blocați aproape 5 ore în cabine suspendate la zeci de metri, în ger și întuneric, așteptând salvarea care venea prea încet.

Pentru că în ianuarie 1987, când tehnologia socialistă a eșuat și sistemul s-a oprit brusc, oamenii au învățat că modernitatea are un preț, iar când cablul te ține suspendat în aer, la minus 18 grade, nu mai contează cât de avansată este tehnologia, contează doar cât de repede vine salvarea.