$__$$$

 Nu te pune cu oamenii de peste șaizeci de ani. Serios.

Nu e doar vârstă. E supraviețuire în formă pură.

Sunt tari ca pâinea veche de o săptămână.

Și preciși ca papucii de casă care zboară direct la țintă.

La cinci ani citeau starea mamei

după cum se închidea capacul oalei.

La șapte aveau cheia la gât și instrucțiuni clare:

„Mâncarea e în frigider. Încălzește. Nu da foc la casă.”

La nouă găteau din instinct.

La zece știau să repare lucruri

și să fugă de câinele vecinului — uneori cu o găleată pe cap.

Toată ziua afară.

Fără telefoane.

Fără ecrane.

Doar traseul clasic: bară → râu → curte → acasă.

Se întorceau seara,

cu genunchii ca un jurnal de război.

Și au rezistat.

Rănile? Salivă și pătlagină.

Durerea?

„Nu a căzut? Atunci mergi mai departe.”

Mâncau pâine cu zahăr.

Beau apă din furtun.

Un microbiom pe care l-ar respecta orice supliment modern.

Alergii?

Fie nu existau, fie nu se discutau.

Știu să scoată pete de orice fel.

Pentru că acasă trebuia să ajungi „în regulă”.

Punct.

Au prins toată evoluția tehnologiei:

radio,

TV alb-negru,

vinil,

casete,

CD-uri,

iar acum mii de melodii în buzunar.

Și totuși le lipsește sunetul casetei

derulate cu un creion.

Cu permisul în buzunar, urcau într-o Ladă

și traversau țara.

Fără GPS.

Fără aer condiționat.

Fără rezervări.

Doar o hartă, sandvișuri cu ou

și încrederea că drumul se rezolvă.

Și se rezolva.

Este ultima generație fără internet în sânge.

Fără panică de baterie.

Cu telefon fix,

rețete scrise de mână

și aniversări fără notificări.

Iar dacă uitau — nu veneau. Simplu.

Ei sunt alții.

Cu armură emoțională.

Cu nervi formați în lipsuri.

Cu reflexe antrenate de viață.

Ultimii ninja ai normalității.

Așa că nu te pune cu oamenii de peste șaizeci de ani.

Au văzut mai mult.

Au trăit mai adânc.

Și, foarte probabil,

au în buzunar o bomboană mentolată

mai veche decât telefonul tău.

Autor: Ivan Țîmbaliuc