$$$

 În ianuarie 1963, râul Dâmbovița prin București era înghețat complet, dar preotul a aruncat crucea de Bobotează direct în apa înghețată, iar 23 de bărbați au sparg gheața cu topoarele și ciocane timp de 40 de minute pentru a ajunge la apă și a scoate crucea, transformând ritualul religios într-o demonstrație brutală de credință și îndărătnicie.

Iarna lui 1963 fusese neobișnuit de geroasă. Din decembrie 1962, temperaturile nu se ridicaseră deasupra lui minus 15 grade. Râul Dâmbovița, care de obicei înghețată doar parțial, era acum un bloc solid de gheață de la un mal la altul. Grosimea gheții depășea 40 de centimetri.

De Bobotează, 6 ianuarie, biserica ortodoxă organizează ritualul Agheasmei Mari, sfințirea apei. Preotul aruncă o cruce de lemn în apă, iar tinerii din parohie se aruncă după ea. Cel care recuperează crucea primește binecuvântare pentru tot anul și respect din partea comunității.

În mod normal, aceasta însemna să sari în apa rece, să înoți câțiva metri și să prinzi crucea. Greu, rece, neplăcut, dar fezabil. În 1963, lucrurile erau complet diferite. Nu exista apă lichidă. Exista doar gheață solidă.

Cu două zile înainte de Bobotează, comunitatea din cartierul Rahova s-a adunat la biserică pentru a discuta situația. Părintele Dumitru, 58 de ani, cu 30 de ani de preoție, era ferm: ritualul trebuie respectat. Crucea va fi aruncată în Dâmbovița, chiar dacă râul e înghețat.

"Dar părinte, cum să aruncăm crucea în gheață? Rămâne acolo, pe suprafață. Nu intră în apă", a spus cineva din mulțime.

"Atunci vom sparge gheața", a răspuns preotul. "Vom face o gaură până la apă. Și acolo vom arunca crucea. Așa cum cere tradiția."

Dimineața de 6 ianuarie, la ora 10, câteva sute de credincioși s-au adunat pe malul Dâmbovității, lângă pod. Temperatura era minus 18 grade. Vântul bătea tăios de pe râul înghețat. Oamenii tremurau în hainele groase de iarnă, dar nimeni nu pleca.

Preotul a coborât pe gheață, urmat de câțiva bărbați care cărae instrumentele: topoare, ciocane grele, târnăcoape. Au ales locul potrivit, aproximativ la 10 metri de mal, unde râul era mai adânc și curentul sub gheață mai puternic.

Primul bărbat a ridicat toporul. A lovit gheața cu toată puterea. Pocnet puternic, dar gheața a rezistat. Doar o crăpătură mică, de câțiva centimetri. A lovit din nou. Același rezultat. Gheața era incredibil de dură, compactată de săptămâni de ger continuu.

Au început să lucreze în echipă. Doi bărbați cu topoare loveau alternativ, în același loc. Alții cu ciocane grele spărgeau bucăți mai mari după ce topoarele creau crăpături. Muncă grea, epuizantă, în ger.

După 10 minute, reușiseră să spargă doar stratul de suprafață, primii 5-10 centimetri. Sub el, gheața era și mai dură, mai densă. Mâinile bărbaților erau amorțite de frig și de vibrațiile loviturilor. Dar continuau.

Mulțimea de pe mal privea în tăcere. Unii se rugau. Alții își băteau palmele una de alta pentru a se încălzi. Copiii întrebau când se aruncă crucea. Nimeni nu știa cât va dura.

După 20 de minute, gaura avea aproximativ 20 de centimetri adâncime și un metru diametru. Bucăți mari de gheață erau scoase și aruncate în lateral. Bărbaților li se vedea suflarea în aerul rece. Hainele lor erau ude de transpirație în ciuda gerului. Fețele roșii de efort.

La jumătatea orei, au ajuns la 30 de centimetri adâncime. Încă nu ajunseseră la apă. Gheața continuă, solidă, refuzând să cedeze. Unii bărbați se retrăgeau, epuizați, înlocuiți imediat de alții care luau topoarele și continuau.

În minutul 35, toporul unui bărbat a străpuns ultimul strat de gheață și a lovit apa. Toți au auzit sunetul diferit - nu mai era poc uscat al toporului în gheață, ci un pleosc clar. Apă. Ajunseseră în sfârșit.

Gaura s-a lărgit rapid acum. Ultimii centimetri de gheață erau mai fragili, mai ușor de spart. În următoarele 5 minute, au creat o deschidere de aproximativ 1,5 metri diametru. Apa neagră, rece, se mișca încet sub gheață. Aburii ușori se ridicau din gaură - apa era mai caldă decât aerul de deasupra.

Preotul s-a apropiat de gaură. A ținut crucea de lemn sus, a rostit rugăciunea de sfințire a apei. Vocea lui răsuna în tăcerea dimineții. Apoi a aruncat crucea. Aceasta a căzut în apa neagră și a dispărut sub suprafață.

Acum venea momentul crucial. Cine sare după cruce? În mod normal, zeci de tineri s-ar fi aruncat simultan. Acum, situația era diferită. Temperatura apei era la limita de îngheț, în jur de zero grade. Temperatura aerului minus 18. Gaura era mică, abia suficientă pentru un om. Cine intră trebuie să iasă rapid, altfel riscă hipotermia severă în secunde.

S-a făcut o tăcere lungă. Toți bărbații care spărseseră gheața se uitau unii la alții. Nimeni nu se oferea. Era prea periculos, prea rece, prea îngust.

Apoi un bărbat a făcut un pas înainte. Nicolae Popescu, 26 de ani, docker în portul Dâmboviței, căsătorit de un an, fără copii încă. "Eu merg", a spus simplu.

S-a dezbrăcat până la brâu. Și-a scos cizmele. A rămas în pantaloni groși de in. Familia lui a încercat să îl oprească. "Mori acolo, Niculae! E prea frig!" Dar el și-a făcut cruce și s-a apropiat de gaură.

A stat pe marginea găurii, respirând adânc, pregătindu-se. Apoi s-a lăsat să cadă. Plosc puternic când corpul a lovit apa. Zgomotul ăla, apa înghețată primind un om cald, toată lumea de pe mal l-a simțit în oase.

Nicolae a dispărut complet sub apă. Unul, doi, trei secunde. Mulțimea reținea respirația. Patru, cinci secunde. Unde e? De ce nu iese?

La șapte secunde, a apărut la suprafață, scoțând capul din apă cu o explozie de aer. În mâna dreaptă ținea crucea. A prins-o. Dar acum trebuia să iasă.

Problema era că gheața de la marginea găurii era alunecoasă. Nu avea unde să se prindă. Încerca să își ridice corpul, dar mâinile alunecau. Apa îl trăgea în jos. Și frigul acum îl lovise - șocul termic al corpului cald în apă înghețată.

Doi bărbați s-au aruncat imediat pe gheață, întinzându-și mâinile. L-au prins de brațe și l-au tras cu putere. Nicolae s-a ridicat pe jumătate din gaură, dar piciorii lui încă atârnau în apă. Un al treilea bărbat l-a prins de pantaloni și toți trei au tras simultan.

Nicolae a ieșit din apă, zăcând pe gheață, tremurând violent, ținând încă crucea în mână. L-au învelit imediat în pături groase, cojoacele, tot ce aveau oamenii. L-au purtat la mal, l-au dus direct la o casă apropiată unde ardea sobă.

Preotul a luat crucea din mâna lui Nicolae. "Dumnezeu să te binecuvânteze pentru curaj", a spus. Apoi a ridicat crucea spre mulțime. Oamenii au aplaudat. Unii au plâns. Femeile făceau cruce. Era un moment de credință pură, primitivă, puternică.

Nicolae a stat două zile la pat, recuperându-se după expunerea la frig. Dar nu a făcut hipotermie severă, nu a avut degerături grave. Tinerețea și constituția puternică l-au salvat. A supraviețuit.

Anul următor, când a venit Bobotează, râul nu era înghețat. Apa curgea liberă. Zeci de tineri s-au aruncat după cruce în mod tradițional. Părea banal după drama din 1963. Nimeni nu a uitat însă acel an când 23 de bărbați au sparg 40 de centimetri de gheață cu topoarele timp de 40 de minute pentru a face o gaură în care un om curajos să sară în apă înghețată și să scoată crucea.

Astăzi, când ritualul Bobotezei se desfășoară în piscine încălzite sau în râuri cu echipe de salvare, cu ambulanțe în stand-by, cu măsurători exacte ale temperaturii apei, este aproape imposibil să înțelegi ce însemna în 1963 să spargi gheața de 40 de centimetri cu toporul, să sari în apa înghețată printr-o gaură îngustă, să prinzi o cruce de lemn și să ieși viu.

Pentru că în ianuarie 1963, când Dâmbovița era o bandă solidă de gheață și ritualul părea imposibil, comunitatea din Rahova a demonstrat că tradiția nu negociază cu vremea, că credința nu se supune circumstanțelor, și că 40 de centimetri de gheață pot fi sparte cu topoare, sudoare și îndărătnicie, pentru ca un bărbat curajos să se arunce în apa înghețată și să aducă crucea la suprafață.