$__

 În ianuarie 1985, zăpada ajungea la geamul de la etajul întâi al blocurilor, iar copiii săpau tuneluri întregi prin troienele care blocau străzile săptămâni la rând.

Iarna lui 1985 a fost una dintre cele mai aspre din istoria României. La Cluj-Napoca, din 1 ianuarie a nins în fiecare zi până pe 12 ianuarie, când stratul de zăpadă atingea în oraș aproape jumătate de metru. La Dej, pe 14 ianuarie dimineața, termometrele arătau minus 32,2 grade Celsius.

Pe străzile din orașe se formau troiene uriașe. Mașinile dispăreau complet sub nămeți, doar antenele radio mai ieșeau la suprafață. Blocurile păreau mai joase decât de obicei, ferestrele de la parter erau complet îngropate. Copiii trebuiau să sară să atingă stâlpii de iluminat. Adulții săpau cu lopata ore întregi doar ca să ajungă de la bloc până la stradă.

Autoritățile interziseseră circulația mașinilor personale din cauza viscolitului și a troienelor. Tramvaiele circulau prin tuneluri săpate de armată. În București, soldații săpau zile întregi ca să degajeze liniile, iar vehiculele treceau prin canyon-uri de zăpadă mai înalte decât ele. Străzile erau ale copiilor, ale săniilor, ale bătăilor cu bulgări.

Pentru copiii anilor '80, iarna aceasta era paradisul pe pământ. Dimineața, la 7, când se întuneca încă afară, ieșeau deja pe uliță cu săniile. Nimeni nu stătea înăuntru când era zăpadă de un metru pe stradă. Nu existau telefoane mobile, nu existau console de jocuri, nu exista internet. Exista doar tu, zăpada și toți copiii din cartier.

Cei mai curajoși își făceau tuneluri prin troienele de pe marginea drumului. Săpau câte patru-cinci ore cu mâinile goale, cu lopețele improvizate din lemn, până creau pasaje întregi prin zăpadă. Un tunel avea trei-patru metri lungime și ajungea până la fereastra de la parter a blocului.

Construcția unui tunel era o operațiune serioasă. Primul copil săpa intrarea, împingând zăpada în lateral. Al doilea lărgea interiorul, creând un coridor suficient de mare pentru a trece un copil în genunchi. Al treilea venea din spatele blocului și săpa în sens invers, până când cele două echipe se întâlneau la mijloc.

Când tunelul era gata, momentul adevărului venea: cine îndrăznea să treacă primul prin el? Zăpada putea să cedeze oricând. Ai putea rămâne blocat înăuntru, îngropat sub tone de zăpadă. Părinții țipau înfricoșați când îi vedeau intrând pe acolo, dar copiii nu ascultau. Aveau propriul lor oraș subteran, invizibil pentru adulți.

Bătăile cu bulgări erau război adevărat. Se făceau echipe întregi: blocul 3 contra blocului 5, strada Florilor contra străzii Trandafirilor. Se construiau fortificații din zăpadă, se pregăteau depozite de bulgări timp de o oră înainte de atac.

Copiii se organizau ca niște generali. Comandantul echipei împărțea rolurile: "Tu faci muniție, tu aperi flanul stâng, voi atacați pe dreapta!" Cei mai mici făceau bulgări și îi stivuiau în depozite. Cei mijlocii apărau fortificația. Cei mari conduceau atacul.

Regulile erau simple dar stricte: nu lovești în cap, nu folosești gheață pură în bulgări, nu te bați cu fetele decât dacă ele încep primele. Cine încălca regulile era exclus din echipă pentru restul iernii. Era o chestiune de onoare.

Fortificațiile erau construcții impresionante. Se rula zăpada în bile uriașe, fiecare cât un butoi. Apoi se stivuiau în formă de zid, se întărea structura cu zăpadă moale care înghețau peste noapte. Dimineața, fortificația era solidă ca betonul. Puteai sta în spatele ei și bulgării inamici se spăreau în ea fără să facă nicio daună.

Igluurile se făceau după regulile învățate de la băieții mai mari, care le învățaseră de la băieții și mai mari înainte. Nimeni nu știa de unde venise cunoștința, dar toată lumea știa cum se face un iglu.

Se modela zăpada în cuburi mari, aproximativ 30 pe 30 de centimetri. Se aranjau circular, fiecare rând puțin mai înclinat spre interior. Se făcea cupolă, ultimul cub de sus fiind piesa cheie care ținea toată structura. Cei care reușeau să facă un iglu stabil în care să încapă trei copii erau respectați ca niște arhitecți.

Înăuntru se așternea un sac de iută găsit prin magazii, se aduceau câteva conserve goale ca mobilier, o cutie de pantofi ca masă. Și gata, aveai bază secretă pentru toată iarna. Unii copii stăteau înăuntru ore întregi, planificând atacuri, ascunzând comori, povestind despre cum o să fie când o să crească mari.

Săniile erau simple: două scanduri de lemn, două șipci metalice pe dedesubt, fixate cu cuie de tatăl care lucra la întreprindere. Unii aveau noroc și primeau sănii cumpărate din magazin, cu vopsea roșie și frâne cu pedală. Dar cele artizanale alergau la fel de bine pe derdelușul de lângă bloc.

Derdelușurile erau pantele naturale sau artificiale de lângă blocuri. Cel mai bun derdeleș din cartier era o pantă lungă de aproape 100 de metri, perfect pentru viteză maximă. Copiii o urcau cu sania în spate, obosind după fiecare coborâre, dar neputând să se oprească. Una, încă una, ultima și gata. Dar ultima nu venea niciodată.

Recordul de viteză era sacru. Cine cobora cel mai repede în poziție culcată pe sanie, cu capul înainte, era respectat de toți. Cine reușea să stea în picioare pe sanie în timpul coborârii era considerat nebun, dar admirat. Cădeau toți, se loveau, își rupeau hainele, își vindecau rănile și continuau.

Întoarcerea acasă seara era un ritual. Copiii intrau în casă la 6-7 seara, complet uzi, cu picioarele înghețate, cu nasul roșu și cu mâinile amorțite. Mama îi dezbrăca în hol: "Nu intra în casă așa! Stai pe preș!"

Hainele se puneau la uscat pe calorifer. Bocancii lângă sobă. Mănușile ude se întindeau pe sârmă deasupra caloriferului. Ciorapii de lână, complet muiați, se puneau pe țeava caldă de la căldură. Dimineața, totul era uscat și gata pentru o nouă zi de bătălie.

Dar nimănui nu-i păsa de frig, de umezeală, de mâinile înghețate. A doua zi dimineață, la 7, copiii erau din nou afară. Zăpada nu aștepta pe nimeni, iar iarna aceea părea că nu se va termina niciodată.

În 1954, la Călărași, stratul oficial de zăpadă măsurat era de 173 de centimetri, iar troienele ajungeau și la 5 metri înălțime în sudul țării. În 1984, la Vaslui, casele de la țară erau îngropate în zăpadă, iar oamenii trebuiau să sară prin ferestre pentru a ieși afară. Dar iarna lui 1985 rămâne în memoria colectivă ca ultima mare iarnă a copilăriei fără tehnologie.

Astăzi, când vezi ierni cu 10 grade în ianuarie și copii care stau în casă la tabletă, e aproape imposibil să-ți imaginezi că acum 40 de ani zăpada ajungea la etajul întâi, iar copiii se jucau afară de dimineața până seara, fericiți și înghețați, construind tuneluri și igluuri care rămâneau în picioare până în martie.

Pentru că în ianuarie 1985, când România era îngropată sub metri de zăpadă și temperaturile coborau la minus 32 de grade, copiii nu stăteau înăuntru la căldură. Ieșeau afară și transformau apocalipsa de iarnă într-un paradis de zăpadă.