$$$

 Când mocanerii din Brașov urcau cu turmele în munți la peste 2.000m altitudine, singurul lor ajutor împotriva haitelor de lupi erau câinii Mioritici albi ca zăpada - invizibili pentru prădători noaptea.

În Carpații secolului XIX, în zona Sibiului și Săcelele Brașovului, mocanerii și mărginenii aveau cel mai de încredere tovarăș: Ciobănescul Românesc Mioritic. Câinele masiv, acoperit în întregime de o blană lungă de până la 16 centimetri, albă ca zăpada.

Denumirea populară "barac mocănesc" nu era întâmplătoare. Mocanerii - acei ciobani care urcau vara cu turmele pe pajiștile alpine - aveau nevoie de câini speciali. Și Mioriticul era exact asta: un câine creat de secole de selecție naturală în cele mai grele condiții.

Blana lui lungă, ondulată, abundentă, îl acoperea complet - inclusiv capul și ochii. Un substrat dens și moale îl proteja de temperaturile scăzute. Când temperatura cobora sub minus 20 de grade în vârfurile Carpaților, Mioriticul era în elementul său.

Iar culoarea albă avea un avantaj tactic nocturn: noaptea, când lupii atacau, câinele alb devenea aproape invizibil în zăpadă pentru prădători. Dar foarte vizibil pentru cioban, care putea urmări mișcările lui în întuneric.

Este considerat de mulți singurul câine care are șanse reale să scape cu viață când atacă ursul. Într-o confruntare unu la unu cu un urs carpatin adult, Mioriticul nu se dă înapoi. Cu o înălțime la greabăn de 65-75 cm și o greutate de 50-80 kg, are masa musculară necesară.

Dar adevărata lui forță nu este mărimea. Este curajul. Lipsa totală de frică. Și inteligența de a lupta strategic.

Când haitele de lupi atacau stânele în Carpați, Mioriticul nu lătra inutil. Avea un simț fin care detecta pericolul înainte ca lupii să fie vizibili. Iar când atacul venea, se ducea direct în confruntare, ținând prădătorii departe de turmă.

Doar cei care au trăit acele vremuri pot înțelege cu adevărat ce însemna să fii cioban în munții Carpaților fără un Mioritic lângă tine.

Spre deosebire de Carpatinul mai agil și mai zvelt (modelat să fie apropiat ca dimensiuni de lup), Mioriticul este mai masiv și mai musculos - construit special pentru a face față ursului. Carpatinul excelează în luptele cu lupii. Mioriticul este specializat pe urși.

Numele rasei vine de la cuvântul românesc "mioriță", care înseamnă "oaie mică". Pentru că toată existența lui gravitează în jurul oilor. Rasa este foarte veche, păstrată secole întregi exclusiv de păstori, fiind folosită în special de mărginenii din Sibiu și mocanii din Săcelele Brașovului.

Posibil ca originile să fie și mai vechi. Au fost găsite picturi rupestre înfățișând lupte între daci și romani, iar alături de ei apar câini mari, musculoși, blănoși, identici cu Ciobănescul Mioritic. Se spune că în Evul Mediu, marile căpetenii aveau Mioritici în armatele lor.

În 1981, Asociația Chinologică Română a stabilit primul standard al rasei. În 2002, standardul a fost adaptat conform modelului Federației Chinologice Internaționale. În 2005, rasa a fost recunoscută provizoriu de FCI. Iar în 2015 - după 10 ani de așteptare - a primit omologarea definitivă internațională.

România avea în sfârșit prima sa rasă de câini ciobănești recunoscută oficial la nivel mondial. Împreună cu Ciobănescul Carpatin, omologat în aceeași zi.

Mioriticul este un câine independent, vioi, alert și profund loial. Se atașează de stăpân și îl urmează peste tot ca o umbră. Are o deosebită plăcere să se înconjoare de copii și să se joace cu ei, devenind chiar jucăria acestora, în pofida taliei uriașe.

Chiar și cu constituția robustă, nu este greoi. Poate alerga cu mare viteză, fiind supraveghetorul perfect pentru turmele de oi și cirezile de vite. Mâna dreaptă a ciobanului.

Dar față de străini este extrem de suspicios. Nu acceptă prezența persoanelor necunoscute și este gata să-și apere teritoriul sau animalele pe care le păzește. Această trăsătură l-a salvat de nenumărate ori pe cioban de hoți și prădători.

Te-ai întrebat vreodată cum era să urci cu turma la 2.000 de metri altitudine, unde iarna vine în august și pleacă în mai, unde lupii și urșii erau o realitate zilnică, nu o poveste? Mioriticul făcea diferența între supraviețuire și dezastru.

Astăzi, Mioriticul se confruntă cu o problemă neașteptată: dispariția lui din propriile târle. Mulți crescători de animale preferă rasele aduse din Asia Centrală, atrăgătoare prin talia impunătoare și reputația de câini de luptă. Dar această alegere se dovedește nepotrivită pentru terenul accidentat al Carpaților, unde agilitatea și rezistența sunt mai importante decât forța brută.

În 2024, Mioriticul - cândva faimos - avea doar aproximativ 70 de pui pe an. Românii nu mai cunosc rasele proprii. Mulți nici măcar nu știu că există. Lumea îi cunoaște generic drept "câini de stână". Dar la stână nu mai găsești câini românești.

Italia a înțeles valoarea lor înainte de români. În 2025, regiunea Veneto din Italia a alocat 76.000 euro pentru un program prin care ciobanii primesc bani de la stat pentru achiziționarea Ciobăneștilor Românești - Mioritic, Carpatin și de Bucovina - pentru protecția turmelor împotriva lupilor.

Autoritățile italiene au inclus Ciobănescul Mioritic pe lista raselor eligibile pentru subvenționare, recunoscându-i capacitatea excepțională de a proteja turmele în condiții dificile. Pentru că acești patrupezi au fost folosiți secole întregi în Carpați pentru apărarea animalelor de lupi și urși.

Când vezi un Ciobănesc Mioritic astăzi - masiv, cu părul lung alb acoperindu-i ochii, calm dar vigilent - privești la un câine care a păzit turmele românești timp de secole. Un câine care s-a luptat cu urși și lupi în vârfurile Carpaților. Un câine care face parte din patrimoniul cultural românesc la fel de mult ca Miorița, balada despre ciobanul moldovean.

Iar dacă îl vezi alergând prin zăpadă, realizezi de ce mocanerii nu plecau niciodată la munte fără el.

     Preluat: Viață de Românaș