$$$

 - Vai de mine, portofelul meu, unde l-oi fi pus, Doamne? plângea bătrânica Anica ca un copil, cu lacrimi amare pe o bancă.

Erau vorbele bătrânei Anica, șoptite printre lacrimi, cu mâinile tremurând și sufletul strâns de frică.

Trecuseră sărbătorile de iarnă, trecuse Revelionul, iar ianuarie venise rece și aspru, așa cum venea în fiecare an pentru cei sărmani.

Anica nu mai avea mulți bani. Pensia ei abia ajungea pentru medicamentele bunicului bolnav și pentru cele strict necesare. Dar avea o promisiune.

O promisiune făcută nepotului ei, copilul pe care îl creștea singură, cu dragoste cât pentru o lume întreagă.

— Mamăie, îmi faci și mie o friptură? îi spusese el într-o seară, cu ochii mari și plini de speranță.

De Crăciun nu avuseseră mare lucru pe masă. Câteva cartofi, puțină pâine și multă tăcere. De Moș Crăciun nici nu mai încăpuse vorba.

Dar Anica îl strânsese la piept și îi promisese:

— Cu primii bani din pensie, mamă, îți cumpăr ceva bun de mâncare.

Și așa ajunsese în oraș, într-o zi rece de ianuarie, cu paltonul vechi pe ea și cu inima plină de speranță.

Doar că, în fața magazinului, realitatea s-a prăbușit peste ea.

Portofelul dispăruse.

L-a căutat în buzunare, în sacoșă, și-a întors haina pe dos. Nimic.

Atunci, Anica s-a așezat pe o bancă și a început să plângă. Nu cu hohote mari, ci cu plânsul acela tăcut, sfâșietor, ca al unui copil rămas singur.

— Doamne, totul s-a dus… ce-o să-i spun copilului?

În magazin, patronul se uita întâmplător pe camerele de supraveghere. A observat-o pe bătrânica slabă, speriată, cum se căuta disperată. A revăzut imaginile și a văzut clar: Anica își uitase portofelul pe tejghea.

Fără să stea pe gânduri, a ieșit afară și s-a apropiat de ea.

— Mamă, haideți puțin înăuntru.

Anica s-a speriat. Credea că a făcut ceva greșit. Cu pași mici, l-a urmat.

În magazin, patronul i-a întins portofelul.

— L-ați uitat aici.

Bătrâna a izbucnit în lacrimi din nou, dar de data asta de ușurare. A mulțumit de zeci de ori, cu mâinile împreunate.

Dar omul nu s-a oprit acolo.

A luat un coș și a început să-l umple: pulpe de pui, ulei, făină, pâine, lapte, fructe, dulciuri pentru copil.

Anica privea neputincioasă, crezând că visează.

— Nu… nu pot primi atâtea…

— Ba puteți, mamă. Azi sunteți bunica tuturor copiilor care așteaptă ceva bun acasă.

Când a ieșit din magazin, Anica ținea coșul plin și sufletul mai ușor ca niciodată.

Pentru prima dată după mult timp, nu mai plângea de durere, ci de recunoștință.

În seara aceea, în casa mică și săracă, a mirosit a friptură.

Iar nepotul ei a mâncat cu poftă, fără să știe că bunătatea unui străin a făcut posibil miracolul.

Pentru că, uneori, Dumnezeu nu coboară din cer.

Trimite oameni.

Dacă această poveste ți-a strâns inima, nu trece mai departe.

Distribuie-o. Poate mâine vei fi tu omul care observă o bătrână pe o bancă și alege să nu întoarcă privirea.