$$_

 În România comunistă, vara nu însemna vacanță pentru toată lumea. Pentru mii de muncitori sezonieri, vara însemna culesul tutunului, cea mai brutală muncă agricolă din țară, care îți distrugea sănătatea în câteva sezoane.

Tutunul se cultiva masiv în sudul României, în județele Olt, Teleorman și Dolj. Plantele cresceau în câmpuri uriașe, kilometri întregi de foi verzi, lipicioase, toxice. Recoltarea se făcea manual, frunză cu frunză, în căldura sufocantă a lui iulie și august, când temperaturile depășeau 40 de grade la umbră.

Munca începea la 5 dimineața, când soarele abia răsărea. Până la ora 6, trebuia să fii în câmp, cu traistă în spate și cuțitul special pentru tăiat frunze în mână. Șefii de brigadă nu acceptau întârzieri. Dacă veneai după ora 6, pierdeai o jumătate de zi din plată.

Plantele de tutun erau înalte, peste doi metri, cu frunze uriașe, cât brațul unui adult. Frunzele erau acoperite cu o rășină groasă, lipicioasă, numită nicotină. Această substanță se lipea de piele, de haine, de păr, de unghii. Mirosul era înecăcios, dulceag-amar, persistent.

Tehnica era simplă dar epuizantă. Te aplecai la baza plantei, prindeai frunza de jos, o rupai sau o tăiai cu cuțitul, o punei în traistă. Apoi următoarea frunză, apoi următoarea. O plantă avea 15-20 de frunze. Un hectar avea mii de plante. Tu trebuia să culegi cât mai multe pentru a primi plată decentă.

După primele 30 de minute, mâinile deveneau verzi-negre de rășină. Rășina nu se spăla cu apă. Se lipea de piele ca gudronul. Încercai să o ștergi de pantaloni, dar pantalonii deveneau și ei verzi-negri, rigizi. Încercai să nu îți atingi fața cu mâinile pline de rășină, dar era imposibil. Când îți ștergeai sudoarea de pe frunte, rășina ajungea în ochi, pe buze, în păr.

După prima oră, soarele devenea brutal. La ora 8 dimineața, temperatura era deja 35 de grade. Între rândurile de tutun, aerul nu circula. Plantele înalte blocau vântul. Căldura se acumula ca într-o seră. La ora 10, temperatura între plante ajungea la 45 de grade. Pământul era fierbinte sub picioarele goale sau în sandale deșirate.

Corpul începea să elimine apă masiv. Sudoarea curgea în șiroaie. Dar nu puteai să bei apă oricând. Aveai o pauză de 10 minute la ora 10, și atât. Bideoanele cu apă se terminau rapid. Apa caldă, nesuferită, dar o beeai disperată. Unii muncitori, în special femeile mai în vârstă, leșinau din cauza deshidratării.

Nicotina din rășină penetra pielea. Aceasta era partea pe care nimeni nu o spunea când te angajai. Nicotina este toxică nu doar când o fumezi, ci și când o absorbi prin piele. Muncitorii care culegeau tutun zilnic absorbeau nicotină echivalentă cu fumatul a două pachete de țigări pe zi, fără să fumeze niciodată.

Simptomele apăreau după câteva zile de muncă. Greață constantă, mai ales dimineața. Dureri de cap pulsatile. Amețeli. Palpitații cardiace. Tremurături ale mâinilor. Unii muncitori vomitau în timpul pauzei de masă, incapabili să mănânce. Alții dezvoltau erupții cutanate, mâncărimi insupportabile, răni care nu se vindecau din cauza contactului constant cu rășină.

Dar cel mai grav era efectul cumulativ. Un sezon de cules tutun dura 6-8 săptămâni. Expunerea zilnică la nicotină prin piele provoca intoxicație cronică. Ficatul lucra non-stop să elimine toxina. Rinichii erau suprasolicitați. Sistemul nervos suferea. Mulți muncitori dezvoltau dependență fizică de nicotină, deși nu fumau, doar din absorbția prin piele.

La sfârșitul zilei de muncă, în jurul orei 7 seara, când soarele începea în final să scadă, muncitorii se târau înapoi la barăci. Erau epuizați complet, deshidratați, intoxicați. Hainele erau rigide de rășină uscată. Mâinile erau negre, imposibil de curățat. Mirosul de tutun era în păr, în piele, în plămâni.

Spălatul era o tortură separată. Apa rece din cisternă nu dizolva rășina. Trebuia să folosești motorină sau petrol să îți freci mâinile, apoi săpun tare, apoi să freci cu piatră ponce. După 20 de minute de frecat, mâinile rămâneau tot verzi, doar mai deschis la culoare. Pielea era iritată, crăpată, sângerândă.

Plata era mizerie. În anii '80, un muncitor sezonier primea aproximativ 15-20 de lei pe zi pentru 12-14 ore de muncă în condiții inumane. Era mai mult decât nimic, dar nu suficient pentru a justifica distrugerea sănătății. Oamenii veneau din disperare, pentru că nu aveau alte opțiuni. Șomeri, țărani fără pământ, femei singure cu copii, oameni fără meserie.

Existau și copii. Oficial, vârsta minimă pentru culesul tutunului era 16 ani. În realitate, copii de 12-13 ani lucrau în câmpuri, aduși de părinți care aveau nevoie de fiecare leu în plus. Copiii sufereau cel mai mult. Corpurile lor mici absorbeau nicotină mai rapid, intoxicația era mai severă. Mulți copii care au lucrat la tutun în adolescență au dezvoltat probleme respiratorii cronice, alergii, afecțiuni hepatice.

La sfârșitul sezonului, după 6-8 săptămâni de muncă, muncitorii plecau acasă cu bani puțini și sănătate distrusă. Unii reveneau sezonul următor, din disperare. Alții jurau că nu se mai întorc niciodată, dar anul următor erau înapoi, pentru că nu aveau alternativă.

Studiile medicale din anii '90, după căderea comunismului, au confirmat ceea ce muncitorii știau deja: expunerea prelungită la frunzele de tutun provoacă intoxicație cu nicotină, afecțiuni hepatice, probleme renale, tulburări neurologice. Boala avea chiar un nume medical: Green Tobacco Sickness, boala tutunului verde.

Astăzi, când vezi un pachet de țigări în magazin și te gândești la fumători, este aproape imposibil să îți imaginezi că înainte ca tutunul să ajungă în fabrică, a fost cules manual de oameni care și-au distrus sănătatea în câmpurile încinse, absorbind nicotină prin piele, lucrând 14 ore pe zi în căldură sufocantă, pentru 20 de lei pe zi.

Pentru că în vara anilor '80, când România producea milioane de tone de tutun pentru export și consum intern, recolta era culeasă de mii de muncitori sezonieri care lucrau în condiții inumane, intoxicați zilnic cu nicotină, epuizați de căldură și muncă, distruși încet de plantele verzi și lipicioase care le otrăveau sângele frunză cu frunză.