$$$

 România a fost prima țară din lume care a avut statistici oficiale despre producția de petrol (1857), iar asta nu e doar o cifră în istorie: înseamnă că, înainte ca multe state să înțeleagă valoarea strategică a petrolului, aici deja se extrăgea și se rafina ca industrie. În acel an, în registrele Țării Românești a fost consemnată o producție de 275 de tone de țiței brut, o cantitate care astăzi pare infimă, dar care atunci reprezenta totalitatea producției monitorizate la nivel global. Această bornă a pus regiunea pe harta economică a lumii, marcând tranziția de la utilizarea artizanală a „păcurii” la o exploatare sistematică și comercială.

Totul a început cu viziunea fraților Teodor și Marin Mehedințeanu, care au înțeles potențialul uriaș al aurului negru. În 1856, aceștia au construit lângă Ploiești „Fabrica de Gaze”, care este considerată prima rafinărie industrială din lume. Echipamentele lor, importate din Germania, foloseau o metodă inovatoare de distilare care permitea obținerea unui petrol lampant incolor și inodor, net superior produselor similare obținute din cărbune sau uleiuri vegetale, care scoteau fum și miroseau urât.

Succesul acestei rafinării a dus la o altă premieră mondială absolută: iluminatul public al Bucureștiului. În aprilie 1857, Bucureștiul a devenit primul oraș din lume iluminat cu petrol lampant distilat industrial, devansând metropole precum Parisul sau Berlinul. Contractul câștigat de frații Mehedințeanu a presupus înlocuirea vechilor felinare cu ulei de rapiță cu peste 1.000 de lămpi noi, care ofereau o lumină clară, constantă și mult mai ieftină, transformând viața nocturnă a capitalei.

La începuturile industriei, extracția nu se făcea cu sondele pe care le cunoaștem azi, ci prin puțuri săpate manual, numite „hecne” sau „băi”. Muncitorii, numiți „gropari” coborau în adâncuri, uneori până la 200 de metri, folosind doar unelte rudimentare și coșuri de nuiele. Pereții puțurilor erau ranforsați cu împletituri de lemn pentru a preveni surparea, iar aerisirea se făcea prin burdufuri acționate manual de la suprafață, o muncă extrem de riscantă și dificilă.

Tehnologia a evoluat rapid, iar în 1861, în zona Mosoceanca, a fost săpată prima sondă prin foraj mecanic cu sapă de lemn. Această trecere de la săparea manuală la forajul mecanic a permis accesul la zăcăminte mult mai adânci, care se aflau sub presiune. Apariția turnurilor de foraj (dericuri) a schimbat peisajul Văii Prahovei, transformând dealurile într-o pădure de structuri din lemn și, mai târziu, din metal, care funcționau neîncetat.

Un moment crucial în istoria tehnologică a domeniului a fost contribuția chimistului român Lazăr Edeleanu. La începutul secolului XX, acesta a inventat o metodă revoluționară de rafinare a petrolului folosind dioxid de sulf lichid, cunoscută sub numele de „procedeul Edeleanu”. Această invenție a permis separarea hidrocarburilor aromatice de celelalte componente, îmbunătățind drastic calitatea uleiurilor și a carburanților; metoda a fost brevetată în 1908 și adoptată ulterior de marile companii petroliere din întreaga lume.

Regiunea Ploiești și zona Câmpina au devenit rapid centre industriale efervescente, atrăgând capital din toate colțurile Europei și din Statele Unite. Investitorii străini au realizat că țițeiul românesc avea calități chimice deosebite, fiind ușor de procesat. Astfel, au apărut societăți mixte și concerne internaționale care au adus tehnologie modernă, transformând România într-unul dintre cei mai mari producători europeni pentru o lungă perioadă de timp.

O provocare majoră a fost transportul volumelor tot mai mari de petrol către piețele de export. Soluția a venit prin inginerul Anghel Saligny, cel care a proiectat și coordonat construcția primei conducte majore de transport al produselor petroliere din România. Aceasta lega zonele de extracție de portul Constanța, traversând Dunărea pe podul de la Cernavodă, facilitând încărcarea directă a vaselor petroliere la Marea Neagră și eficientizând logistic exportul.

Pregătirea specialiștilor a fost o altă prioritate care a consolidat statutul țării în acest domeniu. Încă din 1904, la Câmpina a fost înființată prima Școală de Maiștri Sondori și Rafinori din lume, recunoscând nevoia de personal calificat teoretic, nu doar practic. Această tradiție academică a continuat prin înființarea Institutului de Petrol și Gaze, care a format generații de ingineri recunoscuți internațional pentru competența lor în geologie și foraj.

Astăzi, moștenirea anului 1857 se vede nu doar în manualele de istorie, ci și în expertiza tehnică rămasă. România a fost un pionier care a demonstrat lumii că petrolul poate fi o resursă industrială gestionată la scară largă. De la primele picături scoase cu găleata din puțurile de la Lucăcești până la rafinăriile complexe de azi, parcursul a fost unul al inovației continue, plasând ingineria românească în avangarda unei industrii care a definit epoca modernă.