$$$

 Scrisoarea Cezarei Dafinescu la moartea lui George Motoi – versiune rescrisă și amplificată

„GEORGE,

Există în viață momente care vin pe neașteptate și ne răstoarnă într-o clipă liniștea, ritmul, certitudinile. Așa se întâmplă de la început până la sfârșit, căci destinul nu anunță niciodată nimic dinainte. În fața lui rămânem mereu neputincioși, mai fragili decât ne-am imaginat vreodată.

Pe tine te-am iubit mai întâi de la distanță. Erai încă doar chipul de pe ecran, bărbatul pe care îl priveam în filme în anul al doilea de facultate. Aveai ceva din noblețea aceea rară, din lumina care face ca prezența cuiva să nu fie doar vizibilă, ci de neuitat. Apoi, destinul — mereu capricios și totuși atât de exact — ne-a adus față în față. Ne-am descoperit, ne-am apropiat și, aproape fără să ne dăm seama, am devenit un cuplu: mai întâi în viața de zi cu zi, apoi și pe scenă, unde lumina reflectoarelor ne unea adesea mai intens decât realitatea însăși.

Tu ai fost, pentru mine, întruchiparea Făt-Frumosului: bărbatul matur, echilibrat, hotărât, cel pe care orice tânără actriță îl așteaptă într-un moment al vieții ei fără să știe că, atunci când apare, destinul se schimbă pentru totdeauna. M-ai învățat, fără să îți propui neapărat, ce înseamnă rigoarea, decența, demnitatea și disciplina care stau la temelia unei cariere adevărate. Mi-ai modelat traiectoria profesională cu experiența ta, cu felul tău de a privi teatrul ca pe un templu al adevărului, nu ca pe un simplu loc de muncă.

De la tine am învățat că inteligența reală este asemenea unui izvor care nu seacă niciodată, care își păstrează prospețimea tocmai pentru că se miră necontenit de lumea din jur. Am învățat că libertatea nu înseamnă să faci tot ceea ce dorești, ci să faci ceea ce este drept, ceea ce se cuvine, chiar dacă asta înseamnă uneori risc, asumare, curaj. Nu mulți oameni sunt în stare să își poarte propriile libertăți; tu m-ai învățat să nu le fug de ele.

Și, poate cel mai important lucru pentru o actriță tânără, m-ai învățat că în teatru trebuie să intri pe ușa din față. Cu adevărul tău, cu demnitatea ta, cu un pas sigur și cu sufletul deschis. Acolo se intră doar o singură dată — și acel moment nu se uită.

Îți port recunoștința mea pentru toate acestea. Dar timpul, cu neiertarea lui, schimbă chiar și cele mai puternice sentimente. Uneori iubirea se stinge încet, fără să știm când a început să se destrame, fără un motiv clar, fără o vină definitivă. Ajungi să privești femeia care ai fost cu ani în urmă ca pe o străină: cu o curiozitate detașată și cu o tristețe pe care nu ți-o poți explica.

Dragostea noastră a dispărut treptat, în tăceri, în ezitări, în cuvinte nespuse. Cum scria André Maurois în Climate: „Bănuielile, așezate în suflet una câte una, asemenea minelor aliniate, ucid iubirea prin explozii repetate.” Poate că iubirea cea mare nu se menține doar prin intensitate, ci și prin capacitatea de a aduce mereu ceva nou, mereu viu, mereu reînnoit în viața celuilalt. Noi am rămas, poate, în același ritm, în același cerc, fără acea reînnoire de care orice iubire are nevoie pentru a supraviețui.

Și totuși, nu ne-am despărțit cu adevărat. Am rămas prieteni. Suntem doi oameni care s-au iubit, care au un copil împreună, și nu e vina nimănui că anii au schimbat nu doar chipurile noastre, ci și felul în care simțim. Să te reneg ar însemna să mă reneg pe mine însămi, fiindcă în acei ani tu ai fost Alesul — omul care m-a însoțit pe un drum pe care nu îl voi uita niciodată.

Acum, dragul meu, pleci spre stele. Îți doresc drum lin, lumină și pace.

Iartă-mă pentru tot ceea ce poate ți-a rănit sufletul.

Eu te-am iertat demult.

Cezara”

#CezaraDafinescu #GeorgeMotoi #ScrisoareDeAdio #InMemoriam #IubireSiDestin #TeatruRomanesc #PovestiDeViata #AdioDarNuTeUitam