4$$

 Femeia care a fost prizonieră și a continuat să fie jurnalist

I-au legat mâinile cu sârmă și au obligat-o să mărșăluiască prin junglă timp de douăzeci și trei de zile, iar în tot acest timp, Kate Webb nu a încetat nicio clipă să observe, să memoreze, să înregistreze mental fiecare gest, fiecare voce, fiecare nuanță a fricii, pentru că identitatea ei nu putea fi anulată nici de foame, nici de boală, nici de certitudinea morții.

În 1967, Kate Webb părăsise Sydney fără garanții, fără protecție, fără experiență militară, venind din Noua Zeelandă cu o singură armă reală, încăpățânarea de a fi acolo unde istoria se întâmpla cu adevărat, iar Războiul din Vietnam nu era pentru ea o idee sau o ideologie, ci o realitate care trebuia văzută cu ochii și spusă fără filtru.

În timpul Ofensivei Tet din 1968, când gloanțele spărgeau ferestrele și exploziile zguduiau Saigonul, Kate se afla în interiorul Ambasadei SUA, devenind primul corespondent de agenție care a ajuns acolo, iar articolele ei au ajuns în The New York Times, Newsweek și în presa internațională, într-o vreme în care femeile nu erau așteptate să relateze din mijlocul focului, ci din spatele birourilor.

Ea însă nu a cerut voie nimănui.

Pe 7 aprilie 1971, pe Highway 4 din Cambodgia, drumul s-a rupt brusc în foc de armă, iar Kate și translatorul ei s-au aruncat într-un șanț, lipindu-se de pământ, până când liniștea a venit prea repede, semn sigur că pericolul nu trecuse, pentru că soldații nord-vietnamezi apăruseră deja, iar mâinile ei au fost legate cu sârmă strânsă atât de tare încât carnea a început să se taie sub fiecare pas.

Au urmat douăzeci și trei de zile de marș forțat prin junglă, cu orez rar, apă doar când li se permitea, malaria arzându-i trupul, dizenterie, răni infectate și o oboseală care o făcea să creadă că nu va mai ieși niciodată de acolo vie, însă mintea ei continua să funcționeze cu o luciditate aproape dureroasă.

În timpul interogatoriului, în fața unui ofițer nord-vietnamez care îi putea decide soarta, Kate a simțit o schimbare profundă, descriind mai târziu că a încetat să se mai simtă o prizonieră murdară și speriată și a redevenit jurnalistul care era, realizând că și el, ca și ea, lua ce-i dădea războiul, fiecare din partea lui de lume, iar acel moment a transformat ancheta într-un interviu, iar captorul într-o sursă.

Nu era curaj demonstrativ, ci identitate pură, imposibil de smuls.

Pe 30 aprilie 1971, au fost eliberați brusc, lăsați într-un drum întunecat, fără explicații, fără direcție, iar Kate avea să spună mai târziu că libertatea aceea neașteptată a fost partea cea mai grea de înțeles, mai grea chiar decât captivitatea.

Lumea se aștepta să se retragă, să se vindece, să tacă.

Ea s-a întors la muncă.

În America, colegii de breaslă au vrut să o forțeze să aleagă o tabără, pro sau contra războiului, dar Kate a refuzat cu aceeași fermitate cu care refuzase să fie redusă la statutul de victimă, pentru că, în viziunea ei, rolul jurnalistului nu era să facă propagandă, ci să spună ce se întâmplă, ce trăiesc oamenii, ce se vede și ce se aude la nivelul solului.

A continuat să relateze din zone de conflict timp de decenii, din Cambodgia, Liban, Filipine, până la moartea ei, în 2007, la doar 64 de ani, fiind numită de colegii ei una dintre cele mai bune corespondente de război ale generației sale.

Povestea lui Kate Webb nu este doar despre supraviețuire, ci despre ce rămâne dintr-un om atunci când totul îi este luat, despre faptul că adevărata identitate nu poate fi dezbrăcată de sârmă, foame sau frică, pentru că, undeva în jungla cambodgiană, cu mâinile legate și trupul distrus, ea continua să fie ceea ce fusese întotdeauna: un martor.

#KateWebb #Jurnalism #RăzboiulDinVietnam #Curaj #Adevăr #FemeiÎnIstorie #PoveștiAdevărate

Întrebare:

Ce rămâne dintr-un om atunci când îi sunt luate libertatea, siguranța și corpul, dar nu și , sensul pentru care trăiește?