$$_

 MEMORIE CULTURALĂ - ION FRUNZETTI

“Sunt mai bogat decît confraţii mei scriitori, care-s numai literaţi, – ceea ce e o bogăţie imensă – dar n-au, ca mine, acelaşi acces la grădinile paradiziace ale artei, acces care-ţi creşte fiinţa cu fiecare nouă experienţă artistică, cu fiecare nouă descoperire ce faci, în domeniul ştiinţei inefabile de a spune ceea ce nu se poate cuprinde în nicio formulă, ceea ce necesită, cu fiecare nou efort de a spune, crearea limbajului adecvat. Sînt un om sortit de destin să-mi aflu fericirea prin facultatea de a-mi revărsa în suflet toţi artiştii lumii. Şi tuturor artiştilor acestei ţări le pot mulţumi că sînt aşa cum sînt, dacă a fi aşa cum eşti te poate mulţumi! “ Ion Frunzetti

Ion Frunzetti şi-a revărsat talentul în poezie, filozofie, istoria culturii, critică literară, estetică, înţeleasă ca filosofia artei, în această ultimă ipostază dedicându-i o profundă analiză filosofică poeziei lui Lucian Blaga, dar și a făcut și traduceri.

Ion Frunzetti s-a născut la 7/20 ianuarie 1918, în Bacău - d. 11 sept. 1985, București), poet, eseist și traducător. Este fiul Anei (n. Pandele) și al lui Const. Frunzetti, ofițer de carieră. 

Face școala primară la Târgu Ocna (1924-27), timp în care ia lecții de desen de la pictorul Stavru Tarasov, iar ceva mai târziu de la N.N. Tonitza, a frecventat cursurile liceelor din diverse oraşe, în funcţie de mutările de garnizoană ale tatălui. 

Și-a luat bacalaureatul în 1936, la Timișoara și a publicat poezii în câteva reviste locale precum “Crai nou”, “Colţ de ţară”, „Fruncea”. Se înscrie la Facultatea de Litere şi Filozofie a Universităţii din Bucureşti, făcând, în paralel, un an și la Facultatea de Drept. Mărturisea că a fost atras spre Facultatea de Litere şi Filozofie de posibilitatea de a-şi desăvârşi studiile de filozofie. Îşi ia teza de licenţă în estetică în 1940, sub conducerea lui Tudor Vianu (“Problema tragicului în artele plastice”, distinsă cu magna cum laude).

Are o susţinută activitate de traducător din limbile franceză, spaniolă, italiană, germană şi engleză care dă sens concret unei mari disponibilităţi intelectuale, de la Cervantes şi Shakespeare până la Thackeray şi Rimbaud. 

Studiile sale – mai ales cele referitoare la Renaştere, la baroc şi la arta primei jumătăţi a secolului XX – sunt, în descendenţa celor al lui T. Vianu, unele dintre cele mai importante în literatura românească de specialitate. Eseurile din paginile diverselor periodice configurează un univers larg al ideilor, o arhitectură sistematică a unei imense informaţii, mereu sporită şi trecută prin filtrul interpretării personale. 

Volume publicate: “Risipă avară”, 1941; “Greul pământului”, 1943; “Maree”, 1945; “Ostrovul meu”, 1957; “Dragostele aceleaşi inimi”, 1967; “Ţărmurile clipei”, 1983; “Pegas între Meduza şi Perseu”, 1985; “Scrieri, I-II”, 1997; “În căutarea tradiţiei”, 1998; “Disparate”, 2002.