$$$

 În timp ce Neil Armstrong și Buzz Aldrin pășeau pe Lună, un al treilea om experimenta cea mai profundă singurătate din istoria universului: Michael Collins a rămas singur la bordul modulului de comandă, orbitând satelitul natural al Pământului. De fiecare dată când trecea prin partea întunecată a Lunii, el pierdea orice contact radio cu Terra, fiind, în acele momente, ființa umană cea mai izolată de restul speciei sale din întreaga istorie a omenirii, fără nicio garanție că partenerii săi se vor mai putea întoarce la bord. Nava sa, „Columbia”, funcționa ca o stație de releu și un centru de control mobil, responsabilă pentru menținerea sistemelor vitale care asigurau drumul înapoi spre casă.

Experiența lui Collins în acele 48 de minute din fiecare orbită, când Luna se interpunea între el și Pământ, era una de tăcere absolută. În căștile sale nu se mai auzea vocea controlorilor de zbor din Houston și nici discuțiile colegilor săi aflați la suprafață. El a descris mai târziu această stare nu ca pe o frică, ci ca pe o conștientizare acută a existenței sale solitare, notând în jurnalul de bord: „Sunt singur acum, cu adevărat singur și absolut izolat de orice viață cunoscută”.

În ciuda izolării, astronautul avea o listă extrem de încărcată de sarcini tehnice care nu îi permitea să cadă pradă melancoliei. Trebuia să monitorizeze continuu sistemele de propulsie, să verifice temperaturile critice ale navei și să efectueze măsurători de navigație folosind sextantul de la bord pentru a calibra poziția exactă. Orice eroare de calcul în acele momente ar fi putut compromite manevra de întâlnire cu modulul lunar, transformând misiunea într-un dezastru.

Cea mai mare temere a lui Michael Collins nu era propria siguranță, ci posibilitatea ca motorul de ascensiune al modulului „Eagle” să nu pornească. Dacă colegii săi ar fi rămas blocați pe suprafața lunară, el ar fi fost nevoit să execute ordinul teribil de a se întoarce singur pe Pământ. Această povară psihologică îl apăsa constant, fiind conștient că, în cazul unui eșec la decolare, el ar fi devenit un „om marcat” pe viață, supraviețuitorul unei tragedii istorice.

Pentru a se pregăti de orice scenariu, Collins purta la gât un caiet cu proceduri de urgență care acoperea toate situațiile posibile de salvare. El era pregătit să coboare orbita modulului de comandă pentru a încerca o recuperare manuală a colegilor săi, dacă aceștia ar fi reușit să decoleze dar nu ar fi atins altitudinea necesară. Totuși, fizica orbitală era necruțătoare: dacă motorul de pe Lună nu funcționa deloc, nu exista nicio soluție tehnică pentru a-i salva.

Priveliștea pe care o avea din hubloul navei oferea un contrast izbitor între suprafața gri, lipsită de viață și plină de cratere a Lunii, și globul colorat al Pământului care răsărea la orizont. Collins a fost unul dintre puținii oameni care au văzut „Răsăritul Pământului” de mai multe ori într-o singură zi, o imagine care i-a întărit sentimentul de fragilitate a planetei noastre. El a remarcat cât de primitor părea Pământul comparativ cu pustietatea ostilă de sub el.

Momentul critic al misiunii pentru el a fost manevra de andocare, când modulul lunar s-a ridicat de pe suprafață pentru a se reuni cu nava mamă. Procedura necesita o precizie milimetrică și o coordonare perfectă a vitezelor, orice coliziune riscând să depresurizeze ambele vehicule. Collins a pilotat modulul de comandă cu o mână sigură, reușind să captureze vehiculul colegilor săi și să restabilească integritatea tunelului de transfer.

Reuniunea celor trei astronauți a fost un moment de ușurare imensă, Collins fiind extrem de fericit să vadă din nou fețe umane. Primul lucru pe care l-a făcut când Armstrong și Aldrin au intrat în navă a fost să îi salute cu o bucurie reținută, dar evidentă, oferindu-le apă și ocupându-se de curățarea prafului lunar care îi acoperea. Din acel moment, responsabilitatea sa principală a revenit la a-i aduce pe toți trei în siguranță prin atmosfera terestră.

Deși istoria tinde să se concentreze pe primii pași făcuți pe solul lunar, rolul lui Collins a fost la fel de vital pentru succesul misiunii Apollo 11. El a fost pilotul desăvârșit, omul care a ținut cheile mașinii pornite și ușa deschisă pentru întoarcere. Fără expertiza sa în navigație stelară și calmul său sub presiune, aselenizarea nu ar fi putut fi completată de o revenire acasă.

Astăzi, Michael Collins este amintit cu respect ca fiind piesa esențială a puzzle-ului, un simbol al devotamentului față de echipă. El a demonstrat că a fi explorator nu înseamnă doar a pune piciorul pe un teritoriu nou, ci și a avea disciplina de a rămâne în spate pentru a asigura supraviețuirea celorlalți. Singurătatea sa temporară a fost prețul plătit pentru ca umanitatea să poată face acel pas uriaș.