$$$

 Când nea Săndel și-a scăpat telefonul în vasul cu agheasmă de la biserică, în ziua de Bobotează, enoriașii, chiar și cu atâta apă în jurul lor, parcă au luat foc. Venisem și eu la biserica de la mine din sat, cu familia și rudele mele de la țară, să asist la ceea ce speram eu să găsesc tradiția și spiritualitatea în cele mai înalte forme ale ei. Căci undeva altundeva, dacă nu la sat, ai zice că ma supraviețuiește tradiția românească și bunătatea omenească. 

Dar iată că aveam să mă înșel...

- Vai de mine, l-am scăpat! l-am auzit atunci pe vecinul nostru din sat, nea Săndel, cum se uita lung la vasul de agheasmă din fața lui, în care tocmai își scăpase telefonul. 

Nea Săndel stătea cam mult pe telefon și își făcuse chiar și cont de Tik Tok. Se apucase să posteze chiar și el una, alta, primea și like-uri și asta îi aducea bucurie. În ziua de Bobotează, venise la biserică și îl vedeai din toată mulțimea, cum stă cu mâna pe sus, încercând să filmeze toată slujba și ceremonia de sfințire a apei. 

- Nu te mai satură Dumnezeu de telefon. Iaca, bravo, ce-ai făcut! Direct în apa sfințită s-a dus! a strigat atunci, iritată, soția lui la el.

- Și noi cum mai bem acum din agheasma?! a strigat apoi o altă femeie din sat.

Nea Săndel dacă ar fi putut în acel moment să se arunce și el în butoiul cu agheasmă și să nu mai iasă de acolo, de rușine, cred că ar fi făcut-o. Era tot roșu în obraji și cu privirea lăsată în jos. 

Dar mulțimea de enoriași abia se declanșase. 

- Așa ne trebuie, că am ajuns să venim la biserică pentru filmat, nu pentru rugăciune, a zis cineva din spate.

- Păi dacă tot se bagă telefoanele în agheasmă, mai bine ne-o bem direct din internet, a adăugat altul, cu jumătate de glumă, jumătate de reproș.

Vorbele cădeau una peste alta.

Nimeni nu țipa, dar fiecare simțea nevoia să spună ceva.

Parcă nu mai era vorba doar de telefonul lui nea Săndel, ci de toate nemulțumirile adunate de mult.

-De asta nu mai merge lumea la biserică, că nu se mai respectă nimic, a zis o femeie cu basma albastră.

-Lăsați, mamă, că nu s-a spurcat apa de la un telefon, a încercat altcineva să domolească lucrurile.

Nea Săndel stătea nemișcat, cu mâinile pe lângă corp, ca un copil prins cu vina.

Se uita când la vas, când la oameni, dar nu spunea nimic.

- Ia, hai, gata! Destul cu vorba! s-a mai enervat atunci tanti Mărioara, soția lui nea Săndel, încercând de data asta să-i ia apărarea bărbatului ei. 

- Ce atâta, ați sărit toate cu gura pe el! Îl cert eu, că-i omul meu, dar nu vă apucați acum să mi-l certați toate. Și-n zi de sărbătoare! Ce vreți, a greșit și el!

- Greșeală, greșeală, dar noi ce facem acum? a sărit o altă femeie.

-Ce faceți? Beți apă sfințită, că n-a intrat păcatul în ea, a răspuns Marioara, mai aprins.

Preotul ieșea acum din biserică și nu înțelegea mica răscoală de afară. S-a uitat în jurul lui, apoi unul din dascăli i-a povestit pe scurt pățania. Apoi s-a uitat spre enoriași și a zis:

- Fraților, a spus, apa nu se strică de la un telefon. Dar pacea dintre noi se strică mult mai ușor.

Nimeni n-a mai zis nimic.

Nea Săndel și-a scos telefonul din apă, ud leoarcă, fără să se mai uite la el.

Tanti Marioara i-a făcut semn să se dea mai în spate.

Preotul a mai rămas o clipă pe loc, cu mâinile împreunate în față, privind oamenii.

Nu era supărat.

Mai degrabă trist, ca atunci când vezi ceva cunoscut și totuși dezamăgitor.

- Vedeți, iubiții mei creștini, a continuat el, nici apa asta nu-i mai rece ca vorba spusă la mânie. Și nici telefonul din vas nu face atâta pagubă cât face o judecată aruncată prea ușor.

Oamenii ascultau acum.

Unii cu capul plecat.

Alții cu privirea pierdută.

- Dumnezeu ne cheamă la sărbătoare, nu ca să ne arătăm unii altora greșelile, ci ca să ni le vedem pe ale noastre. Și, de multe ori, testele nu vin prin lucruri mari. Vin printr-un gest mărunt. Printr-o clipă de neatenție. Printr-o vorbă care ne scapă.

A făcut o pauză scurtă, apoi a arătat spre vasele cu agheasmă.

- Apa asta e sfințită. Dar ce folos, dacă plecăm de aici mai tulburați decât am venit? Ce folos, dacă ieșim din curte certați, cu inima grea?

anti Marioara și-a strâns haina pe ea.

Nea Săndel se uita în pământ, cu telefonul ud în mână, de parcă nici nu mai conta dacă mai pornește sau nu.

- De sărbători, a mai spus preotul, lumea se ceartă mai ușor. Nu pentru că e mai rea, ci pentru că e pusă la încercare. Cele sfinte vin și cu teste. Și nu toate se dau în genunchi, la rugăciune. Unele se dau aici, între noi.

S-a făcut liniște.

Din aceea care nu apasă, ci așază.

- Dacă trecem peste ele cu credință, fără să ne lăsăm distrați de mărunt, ne înălțăm un pic.Dacă nu… rămânem doar cu apa în sticle și cu supărarea în suflet.

Preotul a făcut un pas înapoi și a dat semn să se continue rândul.

Oamenii au început să se miște din nou.

Mai încet.

Mai tăcuți.

Nea Săndel și Marioara s-au așezat la coadă, puțin mai în spate.

Nimeni nu le-a mai spus nimic.

Iar eu am înțeles atunci cât de subțire e linia dintre sărbătoare și ceartă.

Cât de ușor ne putem lăsa distrați de la cele bune.

Și cât de simple sunt, de fapt, testele prin care suntem chemați să fim mai buni.

Nu prin minuni mari.

Ci prin întâmplări banale.

Poate că fiecare dintre noi a fost, măcar o dată, mai atent la ce ne irită decât la ce ne adună.

La gestul greșit al celuilalt, nu la propria nerăbdare.

La vorba spusă prea tare, nu la liniștea care era deja acolo.

Și poate că tocmai aceste întâmplări mărunte ne sunt puse în cale ca să ne întrebăm, din când în când, unde ne e atenția.

La ce ne separă sau la ce ne ține împreună.