_$_$$_

 Mi-au trebuit șaptezeci de ani pentru a înțelege cu adevărat: cea mai mare durere nu este o casă goală.

Adevărata durere este să trăiești printre oameni care nu te mai văd.

Anul acesta am împlinit șaptezeci de ani.

Un număr rotund, cu un sunet elegant.

Și totuși nu mi-a adus bucurie.

Nici măcar tortul făcut de nora mea nu mi-a plăcut.

Sau poate că mi-am pierdut pofta de mâncare – de dulciuri și de atenție.

Mult timp am crezut că îmbătrânirea era sinonimă cu singurătatea.

O casă tăcută, un telefon care nu sună, weekenduri goale.

Credeam că asta era cea mai mare durere.

Astăzi știu: mai rău decât golul este o casă plină în care devii invizibil.

Soțul meu a murit acum zece ani.

Am împărtășit patruzeci de ani împreună.

Era un om simplu și de încredere.

Știa să repare o ușă, să aprindă focul, să găsească acel cuvânt scurt și adevărat care îmi dădea siguranță.

Moartea lui m-a lăsat fără pământ sub picioare.

Am rămas cu copiii mei –

Le-am dat totul.

Nu din datorie, ci pentru că nu știam să iubesc altfel.

Fără titluri importante sau călătorii îndepărtate, dar mereu acolo: cu febra, cu temele, cu coșmarurile.

Credeam că iubirea va reveni.

Dar, încetul cu încetul, vizitele au devenit rare.

– Mamă, acum nu avem timp.

– Nici în weekend.

Și eu așteptam.

Într-o zi, fiul meu mi-a spus:

– Vino să locuiești cu noi, mamă. Vei avea mai multă companie.

Mi-am făcut bagajele.

Mi-am făcut bagajele. I-am dat pătura vecinei, i-am dăruit și vechea cafetieră, am vândut pianul – și m-am mutat în casa luminoasă și spațioasă.

La început a fost frumos.

Nepotul meu mă îmbrățișa, nora mea îmi servea cafeaua.

Apoi ceva s-a schimbat.

– Mamă, dă mai încet televizorul.

– Mai bine rămâi în camera ta, vin musafiri.

– Nu cumva ți-ai amestecat din nou hainele cu ale noastre?

Și aceste fraze s-au instalat pe pereți:

– Ne bucurăm că ești aici, dar nu abuza.

– Mamă, asta nu mai e casa ta.

Încercam să ajut – găteam, spălam, aveam grijă de nepotul meu.

Dar era ca și cum nu existam.

Sau mai rău: ca și cum aș fi fost o povară.

Într-o seară, am auzit-o pe nora mea vorbind la telefon:

– Soacra mea e ca o statuie în colț. E acolo... dar parcă n-ar fi. Așa e mai ușor.

În noaptea aceea n-am dormit.

M-am uitat la tavan și am înțeles: înconjurată de familie, dar mai singură ca niciodată.

O lună mai târziu, am plecat.

Am spus că o prietenă mi-a oferit o cameră la țară.

– O să-ți prindă bine, mamă – a răspuns fiul meu, fără să-și ascundă ușurarea.

Acum locuiesc într-un mic apartament la periferia orașului.

Pregătesc cafea, citesc, scriu scrisori pe care nu le trimit niciodată.

Nimeni nu mă întrerupe. Nimeni nu mă judecă.

Șaptezeci de ani.

Nu mai aștept nimic.

Vreau doar să mă simt om. Fără povară. Fără umbră.

Am înțeles:

adevărata singurătate nu este tăcerea dintr-o casă.

Este atunci când cei pe care îi iubești sunt aproape, dar nimeni nu te privește în ochi.

Când te tolerează, dar nu te ascultă.

Când ești acolo, dar rămâi invizibilă.

Bătrânețea nu se află în riduri.

Bătrânețea este iubirea

pe care ai dăruit-o odată...

și pe care nimeni nu ți-o mai cere...

-Credite autorului