$$$

 PORT-CREIER

Gheorghe Vaduva

Am fost plecat o noapte cu creieru-mi la piață,

prea viscolit de-o iarnă dintr-un pustiu de bine,

să-l vând pe-un dor de stele, din noaptea care vine, 

când voi ajunge, poate, cu ochii-n dimineață. 

Am vrut să-i spun o vorbă, când am plecat de-acasă, 

să-i umplu neuronii c-un strop de nostalgie,

să-i zic ce-mi zice lumea c-ar trebui să știe, 

când umblă printre stele doar în papuci de casă. 

Am vrut să-i spun mai multe și să-l vorbesc de bine – 

credeam că o să-i placă, la toți ne place asta – ,

c-o vorbă chibzuită îți lingușești nevasta,  

când te-a văzut cu alta prin curțile vecine.

Dar Creierul cel Mare nu-i cratiță, nici fustă,

ci Einstein-ul din creștet, mai sus ca Relativul,  

cu el nu-ți ține trucul cu prostul și naivul, 

oricât ești tu de cobră, el tot va fi mangustă. 

Dar vream să sting conflictul, să-l fac doar să zâmbească,

deși-i cam dus cu pluta, el, totuși, guvernează, 

e tare-n constelații, dar, noaptea, nu visează 

și nici nu vrea vreodată din gând să se trezească…

Am vrut să-l rog s-accepte că inima nu-i gheață, 

ci foc venit din Soare și din adâncul Terrei,

că lumea e de toate, da-n foc stă miezul erei,

și chiar de nu-i gândire, simțirea-i mod de viață…

Dar creierul din mine n-ascultă de cuvinte,

și nici de vreo idee ce plânge-un fir de iarbă,

nici de povestea vorbei ce-și râde tâmp în barbă, 

ci doar de-o rațiune ce calcă pe morminte.

Nu pot să-l vând pe-o coapsă și nici pe vreo idee,

mă-ntorc cu el acasă și-l las să aiurească,

să umble printre gânduri și-n gând să se gândească,

iar eu să-mi umplu viața c-o floare și-o femeie…

N-am să-l împac vreodată cu apa și cu focul – 

în fiecare creier, e-un creier care zace,

în fiecare vorbă, e-o vorbă care tace – 

și n-am să-i schimb vreodată cu nenoroc norocul… 

Dar eu, umil port-creier, am alte fascinații

și-o inimă ce bate, cu foc, prin constelații.

Gheorghe Văduva,

București, 02 iunie 2016