$$$

 Într-un sătuc din Toscana, există o brutărie care se deschide în fiecare dimineață la ora 4:30. Nimeni nu știe exact de cât timp este acolo. Mirosul de pâine proaspătă plutește pe străduțele încă întunecate, și, din când în când, cineva se oprește să cumpere o pâine aburindă înainte să plece la muncă.

Brutarul se numește Mario. Are 74 de ani. De 51 de ani, în fiecare zi, fără să fi lipsit vreo dimineață, a frământat, a copt și a așezat pâinile pe tejghea — singur. Fără vacanțe, fără zile libere. Când oamenii îl întreabă de ce nu se pensionează, răspunde simplu:

„Atâta timp cât cineva are nevoie de pâine caldă dimineața, eu voi fi aici.”

Dar ceea ce îi mișcă cu adevărat pe oameni nu e doar dăruirea lui.

Ci ceea ce face în fiecare sâmbătă, fără să spună niciodată nimănui.

În fiecare vineri, la ora 6:00 dimineața, Mario lasă cinci sacoșe pline cu pâine și focaccia la ușa micii grădinițe din sat — o clădire veche, cu pereții acoperiți de desene făcute de copii. Nimeni nu îl vede, dar educatoarele știu. Au aflat cu ani în urmă, urmărind camerele de supraveghere, ca să descopere cine lăsa acel dar anonim.

Odată, au încercat să-i mulțumească, dar el a spus doar atât:

„Pâinea e pentru cei care cresc. Mi-am pierdut băiețelul când avea cinci ani. Așa îl țin viu în inimă.”

De atunci, în fiecare vineri, copiii găsesc „pâinea magică” așteptându-i, iar educatoarele le spun povestea lui Mario — fără să-i spună numele, din respect.

Îl numesc „Brutarul din inimă”.

Acum o lună, Mario s-a îmbolnăvit. Pentru prima dată în peste jumătate de secol, brutăria a rămas închisă. Vestea s-a răspândit în tot satul, iar duminica următoare, peste 200 de oameni s-au adunat în fața brutăriei. Fiecare ținea în mână o chiflă făcută acasă. În liniște, au așteptat să se aprindă lumina din interior.

Mario a ieșit purtând șorțul pătat de făină, cu ochii plini de emoție. A spus doar atât:

„Am crezut că, după atâta timp, nimeni nu-și va mai aminti de mine. Dar voi sunteți pâinea mea caldă.”