$$$

 M-am rugat de fratele meu să vină să mă ajute să mut niște lemne, dar mai bine rugam un străin să mă ajute.

 Grămada de lemne stătea în mijlocul curții de două săptămâni, de când bărbatul cu camionul le-a descărcat și a plecat. Cinci metri cubi de fag uscat pentru iarna care se apropia, iar eu, la patruzeci și opt de ani, cu spatele care mă durea de la munca de pe câmp, nu puteam să car singură fiecare buștean până la șopron.

"Vin duminică să te ajut," mi-a spus fratele meu Marin la telefon. "Aduc și cărucioara și terminăm într-o zi toată grămada."

M-am bucurat ca un copil care și-a văzut cel mai frumos vis împlinit. Pentru prima dată în luni de zile am simțit că nu sunt complet singură. Soțul era plecat la muncă în Italia de patru luni, băiatul la liceu în orașul de lângă și stătea la cămin, iar eu rămăsesem cu gospodăria și cu toate problemele pe cap.

Am pregătit totul pentru duminică - am pus deoparte apă rece și mâncare pentru ziua de muncă, am curățat cărăruia până la șopron ca să fie drum liber, chiar am cumpărat țuica lui preferată de la magazin și am făcut papanași pentru că știam că îi plac.

Duminică dimineața, la opt, eram în curte cu mănușile pe mâini, așteptându-l. Lemnele parcă se înmulțiseră peste noapte - bușteni grei de fag amestecat cu carpen, unii mai groși, alții mai subțiri, toți așteptând să fie duși la adăpost înainte să vină ploile de toamnă.

La nouă, Marin a sosit cu mașina. A coborât, s-a uitat la grămada de lemne și a făcut o față lungă ca de pomană.

"Măi, Ioano, câte lemne ai aici! Eu credeam că e vorba de câteva căruțe, nu de o întreagă grămadă."

"Ți-am spus că sunt cinci metri cubi," am răspuns, simțind că ceva nu e în regulă în tonul lui. "Pentru toată iarna."

"Da, dar nu mi-am imaginat că sunt atât de grele. Și vezi că unii sunt umezi pe interior, nu se poate lucra cu ei așa."

Am privit lemnele. Erau uscate, cum trebuie să fie lemnele bune. Tata m-a învățat să recunosc lemnul uscat după sunet - când îl lovești, sună ca o tobă.

"Hai să bem o cafea și mă mai gândesc," a spus el, intrând în casă cu o căutătură pe care nu i-o cunoșteam.

După cafea, a ieșit din nou în curte, s-a uitat la cer și a scuturat din cap. "Se înnoară. S-ar putea să plouă și atunci lemnele o să se întoarcă."

Cerul era senin, doar câțiva nori albi care nu prevesteau niciodată ploaie.

"Marin, te rog frumos," am insistat. "Nu pot să car singură buștenii ăștia. Unii cântăresc cât mine."

"Păi nu poți să îi tai mai mici cu securea?"

"Cum să îi tai? Sunt deja tăiați cum trebuie pentru sobă. Tu doar să mă ajuți să îi duc de aici până la șopron."

La prânz, după ce am mâncat ciorbă de burtă și papanașii pe care îi făcusem special pentru el, Marin s-a ridicat de la masă și și-a verificat telefonul.

"Ioano, știi ce? Nu pot să rămân azi. Floarea m-a sunat că trebuie să duc copilul la urgențe, are febră mare."

Inima mi s-a strâns ca într-o cleștă. "Dar Marin, tu mi-ai promis..."

"Îmi pare rău, soră. Vin săptămâna viitoare, când am mai mult timp liber și când și timpul e mai bun."

Doar cei care s-au bazat pe promisiunile rudelor și au fost dezamăgiți în clipa când aveau cea mai mare nevoie înțeleg cu adevărat durerea de a fi lăsat singur când munții par de neclintit.

După ce a plecat, am rămas în curtea plină de lemne, cu mănușile în mână și cu lacrimile în ochi. Nu de oboseală, ci de dezamăgire amară. Pentru că nu era vorba doar de căratul lemnelor - era vorba de faptul că fratele meu, singurul bărbat din familia mea pe care credeam că pot conta, mă lăsase singură cu o problemă pe care nu o puteam rezolva singură.

Nea Gheorghe de la casa alăturată m-a văzut stând în curte și a venit spre gard cu cărucioara lui veche dar solidă. "Ce faci, Ioano? De ce nu lucrezi la lemne?"

I-am povestit tot, cu vocea tremurândă de supărare. El a dat din cap, nevenindu-i să creadă ce auzea.

"Las' că te ajut eu," a spus simplu, deschizând poarta. "Aduc cărucioara și terminăm azi toate lemnele. E să plouă mâine și nu e bine să stea așa în curte."

În următoarele cinci ore, eu și nea Gheorghe am mutat toate lemnele în șopron. El, la șaptezeci și trei de ani, lucra cu o energie și o dăruire pe care fratele meu de patruzeci și șase nu o avea. Nu s-a plâns de greutate, nu a cerut pauze la fiecare căruță, nu a găsit scuze să plece.

"De ce mă ajutați?" l-am întrebat la un moment dat, când făceam o pauză să bem apă la fântână.

"Pentru că așa e vecinătatea adevărată, Ioano," a răspuns el, ștergendu-și sudoarea cu batista. "Când ai nevoie de ajutor și familia te lasă baltă, vecinii buni sunt singura ta salvare. Și apoi, tata meu și tata dumitale au fost prieteni toată viața. Eu pe dumneata te știu de când erai copil."

Seara, când toate lemnele erau frumos aranjate în șopron și miroseau a pădure și iarnă pregătită, nea Gheorghe nu a vrut să primească bani. "Nu se iau bani pentru o favoare între vecini," a spus, refuzând chiar și masa de seară pe care vroiam să i-o fac.

Când Marin a sunat după zece zile să întrebe dacă am terminat cu lemnele și dacă mai am nevoie de ajutor, am răspuns scurt: "Am terminat, mulțumesc. Vecinul m-a ajutat."

"Ai văzut? Ți-am spus eu că te descurci. Întotdeauna găsești o soluție."

Am închis telefonul realizând ceva dureros dar adevărat: uneori, cei mai apropieți oameni din viața ta sunt cei care te dezamăgesc cel mai tare când ai nevoie de ei, iar salvarea vine din părți neașteptate - de la oameni care nu au nicio obligație să te ajute, dar o fac din bunătatea sufletului.

Nu mai sunt vremuri când rudenia însemna automat solidaritate, iar în zilele noastre multe familii se destramă din cauza egoismului și a lipsei de timp pentru cei dragi.

Acum, când mă uit la șopronul plin cu lemne frumos aranjate și știu că am căldură asigurată pentru toată iarna, nu mă gândesc la fratele care mi-a întors spatele, ci la vecinul care mi-a oferit ajutorul fără să ceară nimic în schimb. Pentru că prietenia adevărată nu se măsoară în sânge, ci în fapte. Iar când vine vorba de a fi acolo pentru cineva, caracterul contează mai mult decât rudenia, iar vecinătatea bună valorează mai mult decât toate promisiunile deșarte ale familiei.