$$$

 „De veghe în lanul de secară” – romanul adolescenței crude, al lucidității care doare și al sufletului care refuză să fie domesticit

Există cărți care te mângâie, care te ajută să evadezi, care îți oferă răspunsuri. Și există cărți ca „De veghe în lanul de secară”, care te zgârie. Care îți pun degetul exact pe rana pe care ai ascuns-o sub glume, tăceri sau sarcasm. Cărți care nu încearcă să te facă mai bun, ci mai sincer. Cu tine.

Romanul lui J.D. Salinger nu e o poveste. E un monolog tulburător, un strigăt camuflat în ironie, o elegie a dezrădăcinării sufletești. Holden Caulfield, personajul principal și naratorul cărții, nu e un adolescent obișnuit. Sau poate e, dar spus fără dulcegărie, fără machiaj, fără filtre. E imaginea brută a acelui moment dintre copilărie și maturitate în care lumea începe să doară, iar tu n-ai nicio armură pregătită.

 „Toți cei pe care-i iubesc fie sunt morți, fie sunt departe, fie nu mă mai recunosc.”

Holden este dat afară dintr-o școală – din nou. Și în loc să se întoarcă acasă, se plimbă prin New York într-o derivă existențială care nu e decât o încercare disperată de a se regăsi. În hoteluri mizere, baruri sinistre și conversații frânte cu oameni goi, caută ceva ce nici nu știe cum arată: autenticitate. Sens. Răspuns. Sau măcar un loc unde să nu se mai simtă ca un impostor.

„Mă simțeam singur. Toți cei care păreau că mă plac, de fapt, nu mă plăceau deloc. Se prefăceau. Erau toți niște prefăcuți.”

Limbajul e direct, tăios, plin de sarcasm, dar vulnerabilitatea din subtext e sfâșietoare. Holden nu e erou. E doar un băiat care nu mai știe unde să se ducă atunci când acasă nu mai e acasă, iar lumea întreagă pare o scenă de teatru absurd.

Și în mijlocul haosului, apare ea: Phoebe, sora lui mai mică, singura ființă care îl mai ține legat de viață. Când vorbește despre ea, Holden își pierde cinismul. Devine un frate. Un copil. Un om.

„Să-ți vezi sora că încalță niște patine și își strânge pălăria cu elasticul sub bărbie... Dumnezeule, e ceva ce nu meriți niciodată să pierzi.”

Dar poate cel mai frumos, mai simbolic și mai profund moment e acela în care Holden explică titlul romanului. El își imaginează că stă într-un lan de secară și prinde copiii care aleargă spre marginea unei prăpastii. El e acolo ca să-i salveze. Atât.

„Aș vrea să stau undeva într-un lan de secară și să-i prind pe copiii care aleargă fără să vadă prăpastia. Asta aș vrea să fac toată viața. Să fiu de veghe în lanul de secară.”

Nu vrea să devină doctor, avocat sau astronaut. Vrea doar să salveze inocența. Pentru că știe cât de ușor o poți pierde. Și cât de greu e s-o recuperezi.

Lectura acestui roman e o experiență, nu o simplă trecere prin pagini. La 12 ani, râzi. La 20, oftezi. La 30, s-ar putea să plângi. Pentru că Holden e în fiecare dintre noi. În fiecare noapte în care n-ai mai știut cine ești. În fiecare zi în care te-ai prefăcut că ești bine. În fiecare moment în care ai vrut doar să dispari, dar ai rămas pentru cineva care te iubea.

Cine să citească acest roman? Toți. Și mai ales cei care se simt „stricați” într-o lume care vrea doar oameni reparați. E un roman pentru cei care au fost vreodată obosiți de prefăcătorie, de superficial, de oameni care vorbesc prea mult și spun prea puțin.

 „Caracteristica definitorie a omului imatur e că vrea să moară în mod nobil pentru o cauză, în timp ce caracteristica definitorie a omului matur e că vrea să trăiască umil pentru una.” – citat din Wilhem Stekel, introdus în carte ca o esență a drumului interior al lui Holden.

„De veghe în lanul de secară” nu este o carte moralizatoare. Nu te învață nimic în sensul clasic. Dar te face să simți. Să gândești. Să te întorci în tine cu o întrebare pe care poate n-ai avut curaj s-o pui: cât din mine e doar mască?

Este un roman scris cu sânge și râs amar. Este o confesiune care nu cerșește iertare. Este o palmă caldă dată sufletului tău obosit. Și dacă nu te mișcă, nu e vina cărții. Ci, poate, doar un semn că ai uitat cum e să mai simți.

Holden Caulfield, copilul care refuză să devină adult într-o lume care premiază adaptarea și pedepsește luciditatea

Dacă îl citești pe Holden Caulfield fără să te scarpini un pic în propria piele, înseamnă că ai învățat deja să mimezi normalitatea prea bine. Cartea lui Salinger nu e un roman. E o lamă subtilă ascunsă între replici aparent amuzante. Și dacă nu te taie, înseamnă că ai uitat cum e să fii viu.

Holden e acel tip care disprețuiește tot ce e fals și totuși, nu poate scăpa de senzația că și el devine exact ceea ce urăște. El critică lumea adulților pe bună dreptate, dar e prins între două stări: prea mare pentru a mai crede în povești, prea frânt ca să poată construi una nouă.

„Cei mai mulți oameni nu observă niciodată nimic.”

„Nu vă puteți imagina cât de dor mi-e uneori de toți oamenii. Chiar și de nenorociții ăia care mă enervează.”

Asta e marea dramă a lui Holden. Nu ura. Nu furia. Ci dorul. Dorul de autentic, de firesc, de mama care nu mai știe cine ești, de tata care te-ar vrea contabil, de colegii care îți spun „frate” dar te vând pe primul zâmbet.

De fapt, De veghe în lanul de secară nu e despre adolescență. Nu e nici despre școală, nici despre New York. Este despre golul care apare când te trezești într-o lume fără repere și realizezi că nimeni nu vine să te salveze.

„Un lucru drăguț la inima omului este că, dacă o lovești de prea multe ori, până la urmă îți răspunde cu indiferență.”

Când Holden spune că vrea să stea „de veghe în lanul de secară”, nu e o metaforă dulceagă. E o alegorie despre cei care aleg să trăiască la marginea lumii, ca să nu devină ca ea. Holden nu vrea să câștige. Vrea doar să nu trădeze ce mai e viu în el. Să nu devină „un adult”.

De fapt, întreaga carte e un refuz. Refuzul de a te adapta unei societăți care confundă succesul cu robotizarea. Refuzul de a trăi din convenții, din zâmbete de plastic, din „ce mai faci-uri” spuse fără să te intereseze răspunsul.

Așa că nu, De veghe în lanul de secară nu e o lectură pentru „copii”. E o lectură pentru oamenii care au avut cândva curajul să spună că sunt triști și au fost taxați pentru sinceritate. Pentru cei care au spus că nu pot, și li s-a răspuns: „nu vrei destul”. Pentru cei care au iubit prea mult, au înțeles prea devreme și au fost părăsiți prea ușor.

 „Oamenii nu se schimbă. Doar își pun alte haine.”

Citește cartea asta când ai chef să râzi. Și te vei trezi plângând. Sau citește-o când nu mai ai chef de nimic. Și poate, în mod paradoxal, îți va reaprinde ceva. Nu speranța. Nu e carte de self-help. Dar poate o amintire: a cine erai, înainte să devii... corect.

   Ramona-Sânziana Cârcotă