$$$

 NU CEARTA RUPE RELAȚIILE, CI TĂCEREA CARE SE ADUNĂ ÎNTRE DOI OAMENI CARE NU MAI AU CURAJUL SĂ FIE ADEVĂRAȚI. Ni s-a spus că dacă ne certăm, nu ne iubim. Că iubirea adevărată e liniște, armonie, zâmbete constante și zero tensiuni. Adevărul? Adevărul doare: relațiile care evită conflictul mor încet. Se usucă în politețe. Se sting în tăceri elegante. Se transformă în coabitări cordiale între doi străini care cândva se iubeau.

Gottman, după zeci de ani de cercetare, a descoperit ceva ce psihologia profundă știa deja: conflictul nu e boala relației, ci sistemul ei imunitar. Atunci când e exprimat, gestionat și reparat, conflictul devine punte, nu prăpastie. A te certa cu sens nu e o problemă. A evita mereu e.

Când nu spui ce te doare, se adună. Devine zid. Devine reproș tăcut. Devine gol între voi. Și într-o zi, fără să știi când s-a întâmplat, nu mai vrei să îl atingi. Nu mai simți că ai ce împărți. Nu mai ai nimic de spus. Dar nu pentru că nu mai iubești, ci pentru că ai uitat cum să fii sincer.

Creierul uman, spune neuroștiința, are nevoie de ruptură ca să creeze conexiuni mai adânci. După o ceartă autentică, oxitocina – hormonul atașamentului – crește. Asta dacă știi să te întorci. Dacă știi să asculți. Dacă înveți că în spatele furiei se ascunde o nevoie. Și că în spatele tăcerii se poate ascunde abandonul de sine.

Cearta constructivă e o artă. Nu țipete, nu insulte, nu răni aruncate. E despre curaj. Despre a rămâne prezent chiar când doare. Despre a spune: „asta simt, asta am nevoie, hai să găsim o cale, împreună”.

Ai fost vreodată într-o relație unde tăcerea a fost mai distrugătoare decât orice ceartă?

Când ai spus ultima dată ce te doare… fără să te pierzi pe tine?

    Răzvan Vasile