$$$

 ȘTEFAN ZWEIG

Printre scriitorii și publiciștii care și-au cîștigat o binemeritată celebritate se numără și Stefan Zweig (1881-1942). Scriitorul german Thomas Mann îl aprecia mult: ,,Poate că din zilele lui Erasmus nici un alt scriitor austriac nu s-a bucurat de atîta faimă internațională ca Stefan Zweig”. Între alte merite, acest scriitor este socotit un maestru al nuvelei. Însă rămîne la fel de cunoscut și pentru biografiile sale consacrate unor personalități culturale și istorice, cum ar fi Maria Antoaneta, Maria Stuart, Erasmus din Rotterdam, triadele Balzac-Dickens-Dostoievski, Hölderlin-Kleist-Nietzsche, Casanova-Stendhal-Tolstoi. Dar cea mai cunoscută scriere a sa rămîne ,,Orele astrale ale omenirii”, o culegere de miniaturi istorice.

Volumul ,,Lumea de ieri. Amintirile unui european”, apărut la Editura ,,Humanitas” în anul 2013, este o carte de memorii despre Viena de dinainte de primul război mondial, o lume sigură, nobilă și armonioasă, unde libertatea de spirit domnea pe de-a-ntregul. Este chiar Arcadia, Edenul în care s-a născut și a început să scrie, lumea care i-a adus notorietatea.

Dar, odată cu izbucnirea primului război mondial, lumea aceasta paradisiacă s-a topit concomitent cu prăbușirea imperiilor austro-ungar, german, țarist, turcesc. În paginile acestei scrieri apar personaje celebre ale timpului – Benedetto Croce, G.B. Shaw, Freud, Gorki, Romain Rolland, sculptorul Rodin, Richard Strauss.

Parcurgîndu-i paginile, aflăm sensul vieții și bucuria de a trăi într-o lume care părea că se va întinde o eternitate.

Stefan Zweig s-a născut la Viena, în 1881, într-un imperiu mare și puternic, proprietatea monarhiei Habsburgilor. ,,Să nu mai căutați lumea aceasta, scrie el în Introducere, pentru că a dispărut fără urmă. Am crescut la Viena bimilenară, metropolă multinațională, pe care a trebuit s-o părăsesc ca un răufăcător înainte ca ea să devină un biet oraș de provincie germană. Opera mea literară, în limba în care am scris-o, a fost arsă pe rug în aceeași țară în care cărțile mele își făcuseră prieteni milioane de cititori. Așa că nu mai sînt acasă nicăieri, sînt peste tot un străin. Chiar și patria pe care o alesesem pentru mine, Europa, este pierdută pentru mine...”. Stefan Zweig pare strivit de progresele societății din ultima jumătate de veac, deși este martorul atîtor invenții și descoperiri. Dar mai ales de nenorocirile aduse de cele două războaie mondiale, și ele rodul minții omenești. Ca urmare, omenirea se află într-un paradox, își urmează ideea Stefan Zweig. Pe de o parte, lumea liniștită a părinților și bunicilor, ferită de zguduiri și convulsii sociale, în care toate curgeau liniștit și linear. Pe de altă parte, aceeași lume strivită de cele două războaie mondiale, de parcă ar fi fost altă lume în care se desfășoară altă viață.

Cu toate aceste vicisitudini, perioada 1920-1930 este cea mai fertilă din viața scriitorului, cînd scrie cele mai valoroase povestiri, nuvele și eseuri. În anul 1934, cînd Hitler vine la putere în Germania și atașează Austria, Stefan Zweig își părăsește țara natală și se stabilește în Anglia. Europa trece prin mai multe ideologii la modă: fascismul în Italia, național-socialismul în Germania și Austria, bolșevismul în Rusia. Dar peste toată Europa se ridică o apocalipsă mult mai cumplită, antisemitismul, care avea să otrăvească în special cultura. Ca urmare, îi sînt interzise și arse cărțile în Viena. În 1938 divorțează de prima soție și se căsătorește cu o tînără englezoaică, Charlotte Elisabeth Altmann. Dar viața fiindu-i în pericol și în Anglia, pleacă în SUA. După două luni în America, în 1940, pleacă în Brazilia, în orașul Petropolis, unde, în 1942, cei doi soți se vor sinucide.

Lucrarea ,,Lumea de ieri” este o carte de amintiri, care surprinde Austria de dinainte de primul război mondial văzută sub toate aspectele: social, politic, eco­nomic și cultural, cînd întreaga populație nu avea temerea față de grija zilei de mîine. Nenorocirile aveau să se înlănțuie după anul 1914. În perioada de dolce far niente, toate drepturile aprobate în parlament erau respectate și majestatea sa împăratul avea toate motivele să se simtă cel mai fericit monarh din lume. Bogați și săraci deopotrivă, supușii majestății sale știau ce drepturi li se cuvin de la stat, dar și ce obligații au față de autorități. Luînd exemplu de la banca lui Rothschild, cea mai solidă dintre toate băncile, populația Austriei a deprins mijlocul de a se îmbogăți încetul cu încetul, nu prin speculații bancare, ci printr-un consum redus din venitul lunar, restul mergînd la sporirea capitalului din bănci. Suma astfel obținută era folosită judicios în educația copiilor, de exemplu, în școli și facultăți.

Se crease chiar o modă în toată Austria ca întreaga familie, bogată sau săracă, nu conta, după școala primară, să-și dea copiii la liceu. De asemenea, se punea mare preț pe ,,cultura generală” și pe însușitul limbilor străine ,,vii”, dar și ,,moarte”, cum ar fi greaca veche sau latina. Cît privește profesorii, ei erau niște bieți slujbași, robi ai unei scheme, ai unei programe analitice impuse de sus și trebuiau ,,să-și facă lecția” precum elevii.

Și după cei opt ani de studiu în liceu, urmau studiile universitare. Odată admiși, studenții erau priviți cu invidie de către ceilalți absolvenți, nevoiți să se îndrepte către o meserie. Pe vremea aceea, a fi student conferea tînărului un nimb de autoritate asupra colegilor de aceeași vîrstă și, în mod egal, familiei. Dar anii petrecuți la Viena ca student doar pentru unii reprezenta ,,fericitul timp al studenției, căci, pentru cei mulți, studenții săraci, era o perioadă care părea să nu se mai termine niciodată, lăsînd în urmă lipsurile și suferințele cotidiene”. Dar odată studiile încheiate, tînărul era atenționat de către familie să uite viața ușoară a studenției, căci acum începea o perioadă cu adevărat grea, plină de răspunderi și pentru absolvent, dar și pentru familia care aștepta un ajutor de la el.

În unele familii, alegerea facultății nu era un privilegiu al liceanului care, de multe ori, era obligat să respecte tradiția din moși-strămoși: generații întregi de medici, ingineri, avocați sau ofițeri. Chestiuni minore, precum vocația pentru o știință sau o artă, nu prea erau luate în seamă. În paralel cu studiile universitare, tînărul mai avea și obligația ca, indiferent de profesie, să-și însușească și o cultură umanistă solidă compusă din filozofie și istorie, arte plastice și muzică, noțiuni de legislație. Și persoanele care, pe lîngă o funcție onorabilă și un salariu pe măsură, jonglau și cu termeni din diferite domenii, se bucurau de stima și admirația tinerilor și bătrînilor deopotrivă. Cum era cazul cu Theodor Herzl, jurnalist la ,,Neue Freie Presse”, un intelectual de reputație internațională și idolul multor generații de tineri.

Dar zilele senine pentru evreul Stefan Zweig, care văzuse o parte din America, Africa, Parisul și alte colțuri din Europa, aveau să se sfîrșească în ziua de 28 iunie 1914, cînd la Sarajevo a șuierat un glonte care a dus la izbucnirea primului război mondial. De fapt, chiar cu vreo cîțiva ani mai înainte, cînd primele semne ale războiului începeau să dea frisoane, marile imperii europene deja își arătau limitele atunci cînd n-au mai putut să stăvilească dorința popoarelor de libertate. Acest eveniment major, soldat cu prăbușirea tronurilor, a făcut ca Europa, lipsită de griji pînă atunci, să se tulbure, și o întreagă civilizație să se prăbușească în ruine.

Cînd a izbucnit primul război și toată Europa a fost mobilizată, tinerii, în special, au sărit în sus, cuprinși de o bucurie prostească. Ei erau oameni simpli și, în naivitatea lor, au crezut că haina militară le conferă dintr-o dată respectul civililor mai în vîrstă și mai ales al fetelor care vedeau în ei marii eroi de mîine. În inconștiența lor, acești nenorociți nu înțelegeau că războiul înseamnă drumul către o moarte violentă și suferințe de nedescris.

În schimb, la izbucnirea războiului din 1939, entuziasmul n-a mai fost același. Trecuseră doar 20 de ani de la celălalt război, și urmele pustiitoare se vedeau prin toate orașele și satele Europei, iar durerile din inima mamelor care-și pierduseră fiii nu se vindecaseră. Acest război nu mai era o legendă romantică, un marș triumfal, ca de operetă, era o nenorocire inimaginabilă, căci știința făcuse progrese și în domeniul armelor de nimicit vieți, tot mai perfecționate și cu o putere mai mare de distrugere: tancurile, aeroplanurile, minele și gazele otrăvitoare, care făceau ca acest război să fie de sute de ori mai cumplit decît celălalt.

Pacifist convins, dar și declarat inapt de o comisie de recrutare, Stefan Zweig, atunci în vîrstă de 33 de ani, refuză mobilizarea și, beneficiind de o protecție, este angajat ca bibliotecar în arhiva de război. Ca poet pacifist, el nu-i poate înțelege pe ceilalți poeți care, în dorința de a stîrni entuziasmul soldaților austrieci și nemți, fac apologia războiului aducător de suferințe și moarte. În felul acesta, nu-l poate înțelege pe poetul evreu Ernst Lissauer care, nefiind recrutat, scrie o poezie tîmpită, ,,Cîntec de ură împotriva Angliei”, țară vinovată de izbucnirea primului război mondial. Dar, surprinzător, poezia cunoaște o celebritate incredibilă, iar poetul devine celebru. Însă, cînd se termină războiul și noul guvern austriac umblă să se împace cu englezii, Lissauer devine un paria, iar poezia lui, uitată. Chiar și Hitler avea să-l disprețuiască.

Cînd a auzit, pentru prima oară, Stefan Zweig de Hitler, și el austriac și, potrivit unor biografi, chiar evreu după o bunică dinspre tată? În orice caz, era foarte tînăr, dar nu-și putea imagina că acel păduchios va deveni unul dintre cei mai mari criminali din istoria omenirii și dușmanul evreilor. Hitler își începe ascensiunea în 1933, prin arderea cărților evreiești, care făceau apologia libertăților de exprimare și a democrației. Printre primele cărți au fost și acelea semnate de Stefan Zweig, deși editorului său nu-i venea să creadă aceasta, întrucît autorul ,,nu scrisese niciodată împotriva Germaniei și nici în politică nu se băgase”. Dar samavolnicia hitleristă nu l-a îndurerat prea mult pe Stefan Zweig, căci și alți scriitori, mult mai valoroși, suferiseră același tratament: Thomas și Heinrich Mann, Werfel, Freud sau Einstein. Cercetîndu-l cu atenție, hitleriștii i-au găsit totuși un motiv să-i ardă cărțile. Mai exact, un film făcut după un scenariu semnat de Stefan Zweig, ,,Secret arzător”. Coincidența a aranjat ca premiera filmului să se dea la Berlin chiar în seara cînd oamenii Gestapoului tocmai incendiaseră Reichstagul, dînd vina pe comuniști. Cetățenii se uitau la afișele cu filmul, dar și la incendiul de lîngă ei, și cu greu își stăpîneau un rîs de așa potriveală. Înfuriați, călăii au scos filmul de pe afiș și au dat foc la reclamele de pe ziduri.