###2

 

Marele scriitor columbian Gabriel García Márquez, grav bolnav de cancer limfatic, s-a adresat cititorilor cu o scrisoare de adio.

„Dacă Dumnezeu ar uita pentru o clipă că nu sunt decât o păpușă de cârpă și mi-ar dărui o fărâmă de viață, probabil că nu aș mai spune tot ce gândesc, ci aș reflecta mai adânc la ceea ce rostesc.

Aș prețui lucrurile nu pentru valoarea lor, ci pentru semnificația pe care o poartă. Aș dormi mai puțin și aș visa mai mult, conștient fiind că fiecare minut cu ochii închiși e o pierdere de șaizeci de secunde de lumină.

Aș umbla acolo unde alții se tem să pășească, m-aș trezi atunci când ceilalți dorm și aș asculta în loc să vorbesc. Ah, și cât m-aș desfăta cu o înghețată de ciocolată!

Dacă Dumnezeu mi-ar îngădui o fărâmă de viață, m-aș îmbrăca simplu, aș întâmpina răsăritul cu sufletul și trupul dezgolit, Dumnezeule, dacă aș avea o inimă, mi-aș încuia ura într-un sloi de gheață și aș aștepta soarele s-o topească.

Aș picta sub lumina stelelor, asemenea lui Van Gogh, aș visa la versurile lui Benedetti, iar cântecul Serrei mi-ar fi serenada lunii.

Aș uda trandafirii cu propriile lacrimi, doar pentru a simți durerea spinilor și sărutul purpuriu al petalelor lor.

Dumnezeule, dacă aș mai avea un strop de viață... n-ar trece zi fără să le spun celor dragi cât de mult îi iubesc.

Aș convinge fiecare femeie și fiecare bărbat că sunt aleșii inimii mele, aș trăi îndrăgostit de iubire însăși.

Le-aș arăta oamenilor cât de greșit este să creadă că, odată cu bătrânețea, dragostea piere: din contră, ei îmbătrânesc pentru că încetează să mai iubească! Copilului i-aș dărui aripi, dar l-aș învăța să zboare singur. Pe cei vârstnici i-aș învăța că moartea nu vine odată cu anii, ci cu uitarea. O, câte am învățat de la voi, oameni...

Am înțeles că toți vor să trăiască pe culmile vieții, fără să știe că adevărata fericire se află în coborâre.

Am înțeles că atunci când un nou-născut îți strânge degetul cu pumnul său minuscul, te ține prins pentru totdeauna.

Am înțeles că omul are dreptul să privească pe altul de sus doar atunci când îl ajută să se ridice.

Am învățat atât de multe de la voi, dar, în adevăr, toate acestea îmi sunt de puțin folos acum, căci, umplându-mi sufletul cu ele, din păcate, mă sting.”

© Gabriel García Márquez