Mihai, la opt ani, vine acasă în fiecare zi cu ghiozdanul plin de teme și întrebări pe care mama lui nu le poate înțelege. Maria se uită la caietele lui cu aceeași neputință cu care privește formularul de la primărie sau rețeta de la doctor - litere și cifre care pentru ea sunt doar niște semne fără sens.
"Mama, mă ajuți la tema de română?" întreabă Mihai, așezându-se la masa din bucătărie cu caietul deschis. "Trebuie să scriu o compunere despre familie."
Maria simte cum i se strânge stomacul. La treizeci și cinci de ani, ea poate să facă tot ce își dorește un copil - să-i gătească mâncarea preferată, să-i spele hainele, să-l îngrijească când e bolnav. Dar nu poate să-l ajute cu cea mai simplă temă de la școală.
"Nu pot, dragul meu", șoptește ea, privindu-și mâinile. "Nu mă pricep la școală. Întreabă-l pe tata când vine de la muncă."
În ochii lui Mihai vede dezamăgirea. Nu înțelege de ce mama lui, care știe să facă atâtea lucruri, nu poate să-l ajute cu o temă simplă. Pentru el, părinții sunt cei mai deștepți oameni din lume. Cum să nu știe să citească?
"Dar tata vine târziu, iar eu trebuie să predau tema mâine", insistă el.
Maria simte cum lacrimile îi vin la ochi. "Du-te la Ioana de peste drum. Ea știe să citească și o să te ajute."
"Dar vreau să mă ajuți tu, mama. Celelalte mame îi ajută pe copiii lor."
Cuvintele lui Mihai o rănesc mai tare decât și-ar fi imaginat vreodată. Pentru că Maria știe că el are dreptate - celelalte mame din sat știu să citească și își ajută copiii cu temele. Doar ea stă neputincioasă în fața unui caiet de clasa a doua.
"Doar cei care au crescut în familii unde educația nu era o prioritate înțeleg rușinea de a nu putea să-ți ajuți propriul copil la școală", gândește Maria, în timp ce îl privește pe Mihai cum se duce singur să-și facă tema.
Seara, când Ion se întoarce de la muncă, îl găsește pe Mihai plângând în camera lui, cu tema nefăcută.
"Ce s-a întâmplat?" întreabă Ion, obosit după o zi întreagă de muncă.
"Mama nu vrea să mă ajute la teme", spune Mihai prin lacrimi. "Zice că nu se pricepe. Dar eu vreau ca mama să mă ajute, nu vecinii."
Ion o găsește pe Maria în bucătărie, cu ochii roșii de plâns. "De ce nu l-ai ajutat cu tema?" o întreabă blând.
"Pentru că nu știu să citesc, Ion. Nu știu să scriu. Cum să-l ajut când eu însămi nu înțeleg ce e în caietul lui?"
Ion își dă seama pentru prima dată de drama tăcută pe care soția lui o trăiește în fiecare zi. El pleacă la muncă și se întoarce seara, dar Maria stă acasă cu copilul care are nevoie de ajutor pe care ea nu i-l poate oferi.
"De ce nu mi-ai spus că ai probleme cu asta?"
"Ce să-ți spun? Că sunt o mamă proastă care nu poate să-și ajute copilul cu o temă simplă?"
Săptămânile trec, iar situația se înrăutățește. Mihai începe să aibă note proaste pentru că temele nu sunt făcute cum trebuie. Învățătoarea îl cheamă pe Ion la școală.
"Copilul dumneavoastră nu-și face temele acasă", îi spune doamna Popescu. "Are nevoie de supravegherea părinților. De ce nu îl ajutați?"
Ion nu știe cum să explice că soția lui nu poate citi. E rușinos să recunoască că femeia lui, la treizeci și cinci de ani, nu știe să citească o propoziție simplă.
"Lucrăm mult", minte el. "Poate găsim o soluție."
Dar soluția nu vine. Ion lucrează de la șapte dimineața până la opt seara. Când se întoarce acasă, e prea obosit să stea cu Mihai la teme. Iar Maria rămâne neputincioasă, privind cum copilul ei se luptă singur cu caietele.
"Mama, de ce nu știi să citești?" o întreabă Mihai într-o zi, cu sinceritatea cruntă a copiilor.
"Pentru că nu am avut șansa să merg la școală, dragul meu. Bunicii tăi erau foarte săraci și nu m-au trimis."
"Dar poți să înveți acum?"
Maria zâmbește trist. "E prea târziu pentru mine. Dar tu trebuie să înveți, ca să nu fii ca mama."
În acel moment, Mihai înțelege că mama lui nu e leneșă sau rea. E doar o victimă a circumstanțelor care n-a avut aceleași șanse ca alții. Dar înțelegerea asta nu-i face tema mai ușoară.
Notele lui Mihai scad constant. Copiii din clasă încep să-l depășească pentru că părinții lor îi ajută acasă, iar el se descurcă singur. Învățătoarea îl scoate la tablă și el nu știe să răspundă la întrebări simple.
"Mihai, de ce nu știi lecția?" îl întreabă doamna Popescu în fața întregii clase.
"Nu am cu cine să repet acasă", răspunde el, iar colegii încep să râdă.
"Cum să nu ai cu cine? Nu ai părinți?"
"Mama nu știe să citească", spune Mihai în șoaptă, dar toată clasa aude.
Râsetele copiilor îl urmăresc acasă. Seara, îi povestește mamei ce s-a întâmplat la școală. Maria simte cum rușinea ei se transformă în rușinea copilului ei.
"Îmi pare rău, Mihai", îi spune ea, strângându-l în brațe. "Îmi pare rău că nu pot să te ajut."
"Nu-i vina ta, mama", răspunde el, dar în vocea lui se simte tristețea.
Vremea trece, iar Mihai se obișnuiește să fie printre ultimii din clasă. Nu pentru că nu e inteligent, ci pentru că nu are sprijinul de acasă pe care îl au ceilalți copii. Își face temele cum poate, înțelege lecțiile singur, se chinuie cu exercițiile fără ajutor.
La sfârșitul clasei a treia, învățătoarea îi spune lui Ion că Mihai riscă să repete clasa.
"Copilul are potential", explică ea, "dar fără ajutor de acasă, nu poate să țină pasul cu ceilalți."
Ion se întoarce acasă cu vestea asta și o găsește pe Maria plângând în bucătărie.
"Știam că se va întâmpla", șoptește ea. "Știam că din cauza mea, copilul nostru va eșua la școală."
"Nu e vina ta, Maria."
"Ba da, e vina mea. Dacă aș fi știut să citesc, l-aș fi putut ajuta. Acum el va rămâne analfabet ca mine."
În acea noapte, Maria ia o decizie. Se duce în camera lui Mihai și se așază lângă patul lui.
"Dragul meu", îi spune, "mama se va duce să lucreze în străinătate. O să trimit bani să te ajute cu un profesor particular."
"Nu vreau să pleci, mama", plânge Mihai.
"Trebuie. E singura modalitate să-ți pot oferi ceea ce am eșuat să-ți dau - ajutorul de care ai nevoie la școală."
Două săptămâni mai târziu, Maria pleacă în Italia să lucreze ca îngrijitoare la o bătrână. Banii pe care îi trimite acasă plătesc un profesor particular pentru Mihai. Copilul începe să-și revină la școală, dar prețul e despărțirea de mama lui.
În telefoanele săptămânale, Mihai îi povestește mamei că își face bine temele cu profesorul, că notele lui se îmbunătățesc. Maria plânge de bucurie, dar și de durerea că nu poate să fie lângă copilul ei.
"Sunt mândră de tine, dragul meu", îi spune ea la telefon.
"Când te întorci acasă, mama?"
"Când voi fi sigură că ți-am dat tot ce ai nevoie pentru școală."
Dar Maria știe că asta poate însemna ani de zile. Știe că sacrificiul ei - să renunțe la creșterea copilului pentru a-i putea oferi educația pe care ea nu i-o poate da - va dura mult timp.
Mihai crește fără mama, cu un tată care lucrează mult și o profesoară care vine două ore pe zi. Reușește la școală, dar prețul succesului e o mamă care și-a sacrificat propriile dorințe pentru educația lui.
La douăsprezece ani, când ia prima notă de 10 la școală, Mihai o sună pe mama în Italia.
"Mama, am luat 10 la română!"
"Sunt foarte mândră de tine", răspunde Maria, plângând de bucurie și durere deodată.
"Vreau să te întorci acasă să-mi vezi temele."
"Voi veni, dragul meu. Într-o zi voi veni."
Dar amândoi știu că ziua aceea e încă departe. Pentru că Maria a ales să-și sacrifice prezența în viața copilului pentru a-i putea oferi ceea ce ea nu putea - o educație completă. Și prețul acestei alegeri e o familie despărțită de океан și o mamă care nu va fi niciodată aproape să-și vadă copilul crescând și reușind la școală.
În satul lor, Mihai devine "băiatul cărui mamă e plecată în străinătate". Maria devine "femeia care și-a sacrificat totul pentru educația copilului". Și amândoi poartă în suflet durerea unei separări necesare, știind că iubirea adevărată uneori înseamnă să renunți la ceea ce vrei cel mai mult pentru binele celui iubit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu